În Pădurea Tenebre se simțea tristețe în acea dimineață însorită. Nici n-aveau cum să se simtă altfel, căci dădeau pământului un suflet nevinovat, ce alesese să moară doar ca să nu permită răului să învingă. Și, cu capetele plecate, Siarii și ceilalți ascultau în tăcere glasul bătrânului Solan, care spunea cuvinte înțelepte la căpătâiul lui Marry:

„Viața nu-i decât o clipă. O scânteie ce-a zvâcnit în aer, a luminat zarea și apoi s-a stins. E totodată eternitatea, cea pe care o vedem în jur: în răsăritul de soare, în picăturile de ploaie, în foșnetul vântului și chiar în râsul zglobiu al copiilor noștri. Și, chiar dacă a noastră scurtă viață se termină atunci când vine Moartea după noi, știm totuși că inima noastră va continua să bată. Cum e asta posibil? Simplu: va bate acea inimă în pieptul copiilor noștri, vom rămâne în amintirea prietenilor noștri, cei care ne vor pomeni cât vor mai trăi ei și care vor ști că am existat și noi cândva pe acest pământ.” Apoi Solan tăcu, în clipa în care cei prezenți la înmormântare se apropiară de malul de pământ jilav, ridicat lângă acea mică groapă pe care o săpaseră în grabă. Și fiecare din ei luă un pumn de țărnă jilavă și rece și-o aruncară în groapă peste tânăra care spunea în acea zi adio lumii.

Și, deși nu știau prea multe despre tânăra adusă în a lor tabără de Palar, Siarii deciseră totuși să-i aducă un ultim omagiu anume într-o poiană însorită. Astfel ei credeau că va fi ferită de forțele răului de care și fugise până la urmă alegând moartea. Totodată ei considerau că scăldată de razele soarelui, care încălzea acea poiană din belșug, și tânăra Marry va avea parte de căldură, cea de care e posibil să nu se fi bucurat cât fusese în viață. Și gândiră ei astfel aflând în cele din urmă cât de mârșav și crud fusese regele Goyan cu oamenii lui.

De altfel tot din această cauză și deciseră să n-o înmormânteze conform tradițiilor oamenilor Soarelui Apune care obișnuiau să-și ardă morții pe rug. Astfel, dând pământului o fecioară a acelui popor, Siarii își arătau nemulțumirea pentru cruzimea domnitorului, care își jertfise supușii de dragul vieții eterne și-a supremației în fața Titanilor, ceva ce Siarii nu puteau accepta nicicând.

Dar mai era un motiv pentru care se decise ca Marry să fie dată pământului și nu focului: mila oamenilor, căci ei văzură acea rană făcută de pumnal pe al ei grumaz alb și deciseră că va fi o și mai mare cruzime de-o vor da flăcărilor. Astfel, pentru că alese moartea în locul dezonoarei, tânăra Fecioară fu îmbrăcată în alb, în speranța că va renaște zână într-o nouă viață.

Și, pe acel ultim drum, fu îmbrăcată în alb de bătrânele din tabăra Siarilor. Apoi tinerele îi împletiră părul într-o frumoasă cosiță, așa cum doar ele știau a împleti, căci Siarele erau faimoase pentru a lor măiestrie. De altfel era o artă învățată de la bunici și străbunici, o artă pe care o considerau unică și doar a lor.

După aceea, când tânăra fu gătită pentru acea întâlnire cu pasărea morții, tinerii Siari îi înfășurară trupul în giulgiu alb. Mai întâi însă îi puseră două monede pe ochi, ca să aibă cu ce să-l plătească pe Charon când va fi să treacă peste apa Styxului. Apoi îi legară trupul în trei părți: la umeri, la cingătoare și la glezne. Și, făcând asta, ei spuseră astfel de cuvinte, „Ceea ce-au legat mâinile oamenilor să nu dezlege răul. La fel să fii mereu protejată de duhurile neogoiților și păcătoșilor de-o fi să-i întâlnești în cale. Și, de-o fi necesar, scoate acest mic pumnal din teacă și croiește-ți drum spre lumină.” Și chiar îi puseră pe piept, sub giulgiu, un mic pumnal, cu teacă și mâner din lemn, frumos ornamentat. Astfel ei sperau că tânăra Marry va avea parte de un drum fără primejdii spre Aeon, după ce va trece mai întâi prin Purgatoriu unde-și va spăla trupul de păcate, căci ei erau siguri că va fi iertată, chiar și dacă a ei faptă putea fi considerată una ce-ar fi trimis-o direct în iad, căci a-ți lua viața e un mare păcat, unul care nu poate fi iertat nicicând de lume.

Apoi o lăsară cu grijă în acea mică groapă pe care trei tineri o săpară în acea dimineață. Nu era mare de altfel, doar de statura unui om. După aceea tot acei trei tineri, care săpaseră și groapa, întinseră un cearșaf alb peste trupul ei. Apoi își scoaseră de pe cap coroanele din flori de câmp, pe care tinerele fecioare le împletiseră anume pentru acea ocazie, și le lăsară: una la căpătâiul lui Marry, a doua pe al ei piept și a treia la picioare. Și, când tinerii ieșiră în sfârșit din groapă, doi tineri cu lopețile în mână turnară pământ peste răposată.

Astfel, când mormântul fu complet acoperit, bătrânul Solan deschise un șip de vin și turnă de trei ori peste mormânt, în timp ce aceeași tineri, care o dăduseră pe Marry în groapă, îi puseră la căpătâi o piatră de mormânt cu inscripția, „Aici odihnește Marry!” Dar cât tinerii înfipseră acea piatră și cât bătrânul turnă vin peste mormânt, el nu tăcu, ci spuse, „Să-ți fie țărna ușoară, tânără Marry. La fel să-ți fie și somnul liniștit și drumul neted spre Aeon. Dar, de-o fi mai întâi să te treacă Charon Styxul și să ajungi astfel la poarta Purgatoriului, să fie apele râului Morții liniștite și limpezi. Asta va însemna că sufletul tău e lipsit de păcate și ai tot dreptul să te întorci în Aeon, de acolo de unde ai fost trimisă pe pământ.”

Spunând aceste cuvinte, bătrânul Solan luă o înghițitură din șip. După aceea dădu șipul mai departe și toți cei prezenți la înmormântare luară și ei câte o înghițitură. Făcând asta ei acceptau acea moarte și la fel îi iertau și păcatele, chiar dacă acea tânără nu le greșise lor cu nimic. Ei însă preferaseră să facă asta în semn de respect, căci ea alesese să moară ca să nu-i permită răului să prindă rădăcini. Tocmai de aceea și merita respectul lumii măcar pe ultimul drum pe care mersese în acea zi pe pământ, purtată pe umeri de trei tineri, de la grota Siarilor până la mormânt.

Dar nu doar Siarii își arătară respectul față de Marry. La fel se întâmplă cu natura, căci florile lăsate pe mormânt prinseră dintr-o dată rădăcini și acoperiră acel pământ jilav c-o pătură multicoloră și parfumată. Iar în jur, de jur împrejurul poienei de altfel, atunci când nu mai era nimeni acolo, se auzi un sunet plăcut: un tic-tac prelung, al Ceasornicului Timpului, cel care bătu de 12 ori, semn că un ciclu se încheiase și, cât de curând, va începe un altul.

***

Văzându-i pe Siari ieșind din pădure și îndreptându-se spre grotă, Yellen, care stătuse de strajă acolo și-o veghease și pe Bestla, care continua adormită, ieși din grotă și porni spre ceilalți. Astfel, când ajunse în fața lui Nathaniel, îi spuse cu glas duios, „Ați venit în sfârșit!”

„Mmm, am venit!” Răspunse Nathaniel oarecum morocănos. Apoi, fără s-o privească, trecu pe lângă ea și se îndreptă spre o mare rocă gri ce se afla nu departe de intrarea în grotă. A lui răceală însă o răni pe Yellen. De aceea și se îmbufnă tânăra.

Dar, când simți mâna caldă a Samayei atingându-i umărul, Yellen privi la tânăra lupoaică și-o văzu zâmbind. Apoi, cu glas duios, Samaya îi spuse, „Nu te întrista, Yellen. Nathaniel n-are nimic cu tine. Doar… se simte ciudat după ce-am dat un suflet inocent pământului. Sau poate azi și-o fi amintit ceva dureros trăit în trecut.”

„Poate că da,” răspunse Yellen sec, dând un picior pietrei de lângă ea și care se rostogoli câțiva metri în față. „Chiar și așa nu merit să-mi vorbească astfel.”

„Știu. Și te asigur c-o să-l cert de imediat ce se va simți mai bine. Acum, zi-mi cum e Bestla. Și-a venit deja în fire?”

Yellen dădu din cap că nu. „De altfel bolmojește ceva de la o bucată de vreme. Ape, ape sau așa ceva. Dar nu știu ce înseamnă asta.” După aceea privi iar spre grotă, acolo unde Bestla dormea nu departe de intrare.

„Nu, vom afla noi curând ce-i poate mintea,” spuse Sephir, strâmbând ușor din nas. Ea tocmai se apropiase de ele și auzise ce vorbeau tinerele. Apoi se îndreptă spre grotă să vadă cum se simțea a ei soră mai mică.

„Tu între timp mergi și adă apă proaspătă, de la izvor. E necesar ca cei ce au participat la înmormântarea lui Marry să-și spele mâinile și astfel să spele și păcatele tinerei. Dar… nu pleca singură. Ia pe cineva cu tine. Până la urmă nu putem ști dacă nu-i vreun pericol prin preajmă.”

„Am înțeles,” răspunse Yellen cu jumătate de gură. Apoi se îndreptă spre grotă să ia ulciorul și să se îndrepte spre micul izvor aflat nu departe de tabără, iar Samaya o urmă spre grotă.

Ajunsă însă lângă Bestla, Samaya văzu că Sephir era îngrijorată în timp ce atingea pieptul surorii ei. „Se întâmplă ceva?” O întrebă tânăra lupoaică.

„Da. Nu-i simt sufletul. Și asta e ciudat,” murmură Sephir înfrigurată.

Din această cauză și-și puse și Samaya mâna pe pieptul Bestlei. Dar la fel nu simți nimic. De asta și se încruntă ușor. Dar, când simți două mâini reci atingându-i grumazul și mai ales când auzi respirația șuierătoare a cuiva la urechea ei stângă, se îmbufnă și privi la Zeal, care se culcușise la spatele ei, „Iar ai petrecut ore în șir lângă ape.”

Zeal doar rânji ușor. Apoi, lipindu-și bărbia de umărul drept al Samayei, privi câteva clipe la fața adormită a Bestlei. După care spuse surâzând, „Și ai perfectă dreptate: am petrecut timpul lângă ape. Dormind de altfel. Spre deosebire de a noastră prințesă adormită care se preface.”

Cuvintele lui Zeal o făcură pe Samaya s-o privească crucită. Sephir însă doar strâmbă din nas și-și încrucișă brațele pe piept. Apoi, privind pieziș la Bestla, bombăni, „De altfel nici nu mă miră. Mereu a căutat problemele. Ca și tine de altfel, Zeal, căci nu pot înțelege eu ce tot cauți tu lângă ape. Mai ales după ce te-am avertizat că Ian Gyar e prin preajmă. Tu însă nu asculți niciodată sfatul meu.” Văzând însă că Zeal îi arăta colții, semn că nu-i plăcuseră cele spuse de Sephir, tânăra adăugă, „Nu caut eu ceartă, stai fără grijă. Doar… o remarcă nevinovată.”

„Aga. Așa cum faci mereu!” Spuse Zeal ironică. Apoi, ridicându-se în picioare, le spuse fetelor, „Să mergem acum!”

„Încotro?” Întrebară Sephir și Samaya într-un glas.

„Să vedem de-i udă apa!” Glumi Zeal. După care le întoarse spatele. Dar, dând nas în nas cu Arion, la intrarea în grotă, strâmbă nițel din nas și-i șuieră printre dinți, „De altfel am găsit și calul perfect s-o care în spate pe a noastră prințesă adormită. Poate își spală astfel din păcate,” iar în cele spuse de Zeal se simți o urmă de dojană.

Asta îl făcu pe Arion să strâmbe din nas. Și… poate i-ar fi spus el ceva drăguț fetei pentru astfel de cuvinte. Dar, simțindu-se cu musca pe căciulă, după atacul asupra Sephirei și a lui Fenrir, se mulțumi doar să bombănească ceva. După care se apropie de Bestla, o luă în brațe și porni primul spre est, acolo unde se afla un mic lac și unde obișnuia de obicei Zeal să doarmă.

Schimbând priviri, Samaya și Sephir priviră apoi în urma lui Zeal, care-l urmase pe Arion deja. „Ce-a fost asta?” Întrebă Sephir. Apoi, când privi iar la Samaya, ambele pufniră în râs.

Samaya ba chiar îi spuse, „Pe mine mă întrebi? Tu ar trebui să știi mai bine ce-i în capul lui Zeal. Ți-i soră.”

„Iar tu știi chiar tot ce trece prin mintea lui Fenrir, nu?” Spuse Sephir în glumă.

Asta o făcu pe tânăra lupoaică să înghită în sec. Cum nu de altfel, căci avea cumnata ei dreptate. Și, cum nu mai avea nimic de spus în apărarea ei, îi întoarse spatele Sephirei și porni în grabă în urma celorlalți.

Sephir, uimită de reacția Samayei, surâse. „Nu, trebuie să recunosc că-s bună uneori la a închide gura altora.” După care porni și ea după ceilalți.

***

Privind în urma lui Zeal, care-l urma pe Arion ca un cățeluș, dar căscând întruna, Boor dădu din cap cu reproș. „Zeal și demonii ei.” Apoi își plesni fruntea cu palma, căci chiar nu-și putea el înțelege fiica mijlocie. Nu că le-ar fi înțeles pe celelalte două, căci chiar îi venea lui greu cu fetele. Dar…

Tresări în cele din urmă, când zări rânjetul lui Island, care se apropia de el. Și, văzându-și feciorul tresărind, Island decise să-l tachineze puțin. De aceea și-i spuse, „De tresari, fiule, înseamnă că ascunzi tu ceva. Sau ai păcate multe pe suflet.”

Boor însă îi arătă colții, bombănind, „Mai multe decât tine la sigur nu am, tată. Păcate pe suflet mă refer. Și… cum nu de altfel, când doar tu ai răsfățat-o atâta pe Zeal. De asta n-ascultă de nimeni și face doar ce-o duce capul. Iar ea, drept răsplată pentru că-i ții mereu apărarea, te-a învățat îndeletnicirea cobrelor se pare. De aia mi te furișezi mereu și bagi oamenii în boală.”

„Gelos cumva?” Întrebă Island surâzând. Apoi, se aplecă ușor de spate, și privi adânc în ochii lui. „Mi se pare că da.”

„Ce mi se pare mie e că ai îmbătrânit. De asta ai dat în mintea copiilor.” Îi spuse Boor țâfnos.

„Mai bine să dau în mintea copiilor decât să fiu veșnic supărat. Așa cum ești tu. Ce ține de Zeal: ei bine, recunosc că am răsfățat-o. Poate mai mult decât ar fi trebuit. De altfel am făcut ceea ce n-ai fost tu în stare, căci chiar dacă știu că ești capabil să ucizi pentru fetele tale nu le-ai făcut nicicând să simtă atât de bine a ta iubire. Să fie oare din cauza cobrelor? Răceala din sufletul tău mă refer.” Și, ca să-l ațâțe un pic pe fecior, sâsâi, imitând cobrele.

Doar că tuși cât de curând simțind ceva mic și rotund alunecându-i pe gât. Era o piatră pe care Fenrir o aruncase spre Nathaniel pe care voia să-l cheme la râu. Doar că greșise ținta și piatra intră prin gura întredeschisă a lui Island. Și, ca să nu plătească pentru cele făcute, Fenrir se roti pe călcâie și-o porni repejor în urma Sephirei. Totuși șuieră un „Cer scuze! Nu ținta ceea voiam s-o nimeresc!” Dar plecase el nu de teama lui Island și la fel nu-și ceru scuze din cauza lui, ci de teama lui Dike, căci știa el că chiar dacă era însurat pentru boacănele săvârșite tot avea s-o pățească de la taică-su. De altfel… Fenrir mereu era bun de pozne.

Island însă, văzând cât de repede mergea Fenrir spre râu, surâse. Da deveni dintr-o dată serios. Și, privindu-l pe fecior, îi spuse cu glas sever, „L-ai învățat bine se pare. Să-și bată joc de alții. De asta și ți-ai dat fiica după el, că-i bun învățăcel.”

Boor însă îi șuieră drept în față, „Dacă-mi amintesc eu bine, cel care mi-a măritat fata, fără voia mea de altfel, ai fost tu, tată. Dar… asta e o discuție la care vom reveni noi altă dată. Acum să zicem doar că nu-i momentul.” După care îi întoarse spatele lui Island și se îndreptă spre cai, căci cu ei se simțea el mai liber și oarecum în siguranță.

Asta însă fu ceva nu pe placul lui Island, căci el ar fi vrut să continue discuția și să vadă ce-i în mintea feciorului. Dar… trebui s-o lase pe altă dată auzind vocea lui Dike în dreapta lui, „Te-a certat pentru „nunta” Sephirei se pare.”

Titanul însă surâse. Apoi, cu glas jucăuș, spuse, „Ai văzut cumva cerul scăpărând?”

Dike se încruntă puțin, căci chiar nu înțelese gluma. De aceea și întrebă, „Ar fi trebuit cumva?”

„Absolut. Asta ar fi însemnat că Boor s-a răcorit și s-a răzbunat. Dar, cum n-a scăpărat cerul, înseamnă că și-a luat timp să pună la cale cum să se răzbune, dar pe îndelete. Și… nu-ș de ce pe mine începe să mă mănânce pielea. Să fie din cauza c-o s-o pățesc eu rău după asta?” Apoi, surâzând, se îndreptă spre roca pe care ședea Nathaniel.

Ajuns lângă tânăr, care de altfel nu-l privi nici pentru o clipă, Island se așeză pe iarbă. Apoi, rupând un fir de iarbă, începu să-l molfece între dinți, privind cerul. Și… era atât de frumos cerul în acea după amiază, mai ales cu acele raze roșietice ce scăldau pământul în depărtare. De aceea și păstră el tăcerea, preferând să se bucure din plin de acea priveliște.

Văzându-l atât de concentrat asupra apusului, Dike privi și el într-acolo. Și zâmbi, „Chiar că-i frumos!” Murmură el. După care le întoarse spatele lui Island și Nathaniel și porni spre Boor și spre cai, căci el și Zeul aveau ceva în comun: dragostea pentru cai și că se simțeau înțeleși mai mult de ei decât de oameni.

***

Deși simțise că ajunseră lângă apă și că Arion începuse s-o legene în brațe, Bestla continua să se prefacă adormită. De altfel prefera asta în loc să dea ochii cu a ei soră mai mare pe care își aduse aminte c-o atacase când Ian Gyar îi controlase mintea. Plus la asta, spera că dacă „nu se trezește,” Arion și ceilalți o vor lăsa în pace. Dar… ți-ai găsit cine, căci… nici una nici două… Arion o aruncă în apă.

Asta o făcu să deschidă brusc ochii. Și, văzând că-i sub apă, se înfurie. De asta și se grăbi să iasă cât de curând la suprafață. Astfel, dând cu ochii de Arion, care rânjea satisfăcut că trezise „prințesa adormită” fără sărut, Bestla îi șuieră printre dinți, „Trădătorule!” Arion în schimb ridică comic din umeri.

Deveni însă Bestla atentă când își observă surorile și prietena privind-o pe sub sprâncene. Și, înțelegând că șiretlicul ei nu mai funcționa, mai ales când o auzi pe Zeal glumind, „Am zis eu că nu doarme,” își spuse c-ar fi fost bine de s-ar fi deschis pământul de sub picioarele ei și-ar fi tras-o adânc în ape. Dar, cum n-avea ea norocul ăsta, doar le întoarse spatele, pretinzând că se supărase anume ea pe ele.

Văzând reacția surorii mai mici, Sephir strâmbă din nas, „Și la urmă bosumflata e tot ea. La cum sunt eu mereu cea pe care mereu o înșeală.”

„Și nici nu știi câtă dreptate ai. De altfel pe tine e ușor să te înșele lumea. Chiar și lupul a făcut-o când te-a luat de soție. Neștiind sărmanul ce belea și-a luat pe cap.” Își tachină Zeal sora, clătinând ușor din cap și nepăsându-i defel de faptul că Sephir o privea chiorâș.

Se încruntă însă Zeal și privi țintă la lup când acesta îi spuse cu glas duios, „Și ține ți-a spus ție că a mea soție e o belea de cap și nu o dulce povară?” Apoi, îmbrățișându-și soția pe la spate, privi țintă la Zeal care strâmba din nas.

Ba chiar Zeal bombăni la un moment dat, „Ai fi putut avea totuși un pic de milă în loc să te dai în spectacol. Până la urmă mai sunt și muritori de foame pe aici.”

Fenrir însă, înțelegând că are șansa să-și bată nițel joc de Zeal, îi spuse surâzând, „De ce mă rog moare cineva de foame aici? Mai ales tu: ai putea să-ți găsești rapid pe cineva… cu formele tale…”

„Văd că cauți pe cineva să-ți scarmene bine blana,” îi șuieră Zeal printre dinți. „Și… știi prea bine că ce spui e imposibil. Mai ales în văgăuna asta unde nu găsești pe nimeni.”

The author's content has been appropriated; report any instances of this story on Amazon.

Lupul însă nu se dădu bătut. Ba chiar, încruntându-se copilărește, spuse, „Eu cred totuși că greșești. De ce? Pentru că avem destui bărbați singuri printre noi. Începând cu conducătorul Siarilor.” Dar, când privi spre a sa soră și-o văzu privindu-l chiorâș, înțelese că intrase pe teritoriul inamic și putea fi bătut apoi cu propriile arme. Așa că… preferă să se uite în altă parte.

Zeal însă, neatrăgând prea multă atenție la aluzia lui Fenrir cu privire la dragostea „secretă” a Samayei, se propti nu departe de lup, cu mâinile în șolduri și șuierându-i printre dinți, „Da nu mai spune!” Apoi, trase adânc aer în piept, pregătindu-se astfel pentru o lungă bătălie. De asta și Samaya și Sephir scuturară din cap cu reproș, căci știau prea bine ce urmează, căci o astfel de „bătălie” între Fenrir și Zeal, despre cine-i drept și cine nu, nu era ceva nou văzut de ele. De altfel nu odată îi văzuseră pe cei doi ciondănindu-se în cei 13 ani de când se cunoșteau. De aceea își spuseră că-i mai bine să nu intervină de nu vor ele să plătească până la urmă oalele sparte. Și aveau dreptate gândind astfel, căci Zeal spuse cât de curând, „Și cine mă rog e atât de demn după tine să-mi fie mie pereche?”

Fenrir rânji, „Mago? Ori poate Arion?”

Privi însă cât de curând la Mago când acela îi spuse, „Eu… pas. Nu de alta, dar… nu prea am eu la inimă… cobrele.” Rânji și el însă văzând că Zeal sâsâi printre dinți ceva de bine la adresa lui. Ba chiar trebui să se ferească tânărul din calea unei limbi bifurcate, apărută acolo din mila tinerei, ceva care-i făcu pe toți să zâmbească.

Mai puțin pe Zeal. Aceasta se apropie în cele din urmă de el. Și, neținând cont că Mago o privea pe sub sprâncene, îi șopti la ureche, „Dacă nu vrei să vezi ce-i poate pielea „cobrei” îți sugerez să nu te pui rău cu mine.”

„În caz contrar poți cădea sub vraja ei. Sau mai rău: ajunge a ei jumătate…” Glumi Arion.

Pentru asta Zeal îl privi furioasă. Ba chiar îi șuieră mânioasă printre dinți, „Știi ceva, calule, dacă nu vrei să încerc „vraja” ceea mai întâi pe spinarea ta, îți sugerez să fii cuminte. Și, da, da, am înțeles eu. M-am băgat la bărbat străin,” glumi ea într-un final, văzând că Bestla o privea chiorâș. De asta și râseră ceilalți.

Samaya însă nu făcu la fel. Doar continuă să privească în față, oarecum preocupată. De asta și tresări auzind un sâsâit prelung la urechea stângă. Și, întinzându-și brusc mâna într-acolo, prinse o cobră de gât. Apoi privi pe sub sprâncene la Zeal, „Ți-am spus că urăsc asta! Da mereu recurgi la același truc.”

„Doar mă știi,” spuse Zeal oarecum nepăsătoare. „La fel cum știu eu că lupii și cobrele nu se prea au la inimă. Dar, cum ai ales să prietenești cu una…”

„De parcă a fost alegerea mea,” glumi Samaya. Zeal însă nu atrase prea multă atenție celor spuse de tânără. Doar își sprijini iar bărbia de umărul Samayei și, cu ochi șireți, începu a privi în jur. Samaya însă, deși nu-i vedea prea bine ochii, îi simțea respirația șuierătoare lângă ureche. Iar asta însemna doar un lucru: Zeal era pusă pe șotii. De aceea și-o întrebă, „Ia zi, ce tot pui la cale?”

„Eu? Nimic important. Doar… mă plictisesc,” spuse tânăra cu glas mieros.

Samaya însă o privi atent. „Iar când tu te plictisești, cineva pătimește. De altfel încă țin minte ce-a pățit Sephir la râu, datorită „capcanei” tale din flori de lotus.” Zeal însă o privi cu inocență. „Hai, nu te preface! Știi prea bine de ce vorbesc. Despre Fenrir văzând-o pe Sephir goală când era doar un băietan. Și, din câte țin minte, tot te plictiseai și atunci.”

„Și? Ce-am făcut eu rău atunci?” Zeal căscă apoi dulce. „Le-am făcut o favoare. Sunt astăzi împreună, nu?” Iar ultima parte o spuse cu gelozie. Apoi privi la a ei soră, care era încă îmbrățișată de Fenrir. Dar nu asta o făcu geloasă, ci a lor cocheteală, în timp ce își șopteau ceva la ureche. Apoi, privi în jur, spunând, „Poate ar trebui să mai încerc odată trucul cu „florile de lotus,” huh? Cine știe, poate mai avem vreo pereche de îndrăgostiți printre noi?! Și-o nuntă poate…” Iar ochii ei se opriră într-un final asupra lui Arion și a Bestlei, care stăteau nu departe de ele, față în față și pe cale să se ia la harță. Ce-aveau de împărțit însă nu era atât de clar. Dar asta o făcu pe Zeal să zâmbească șiret, „Cred c-o să încep cu ei. Apoi, când termin cu ei, încep cu tine și termin cu ăla care a rămas la rocă. Sună genial, nu?” Și iar rânji.

La fel zâmbi și Samaya. Ceva curios după părerea lui Zeal. Mai mult când Samaya îi susură la ureche, „Încearcă! Și la sigur te împerechez cu… Mago!”

Zeal strâmbă însă din nas, „Puteai găsi pe cineva mai arătos.”

„De ce? Eu cred că arată chiar destul de bine. Și…” Tăcu însă când îl văzu pe Mago la doar doi pași de ele. Ba chiar înghiți în sec, după ce-i spuse lui Zeal în șoaptă, „Se pare că ne-a auzit.”

Privind la tânăr, Zeal îl văzu surâzând. Ba chiar el își permise să glumească, „Nu, continuați! Aveți permisiunea mea… să mă bârfiți pe la spate mă refer. Ceva ce pur și simplu ador de altfel. Dar… doar glumiți, căci de-o ațâți asupra mea, jur că nu răspund.” Și privi apoi chiorâș la Zeal, care-l privea la fel.

Doar Samaya surâse și-și spuse, „Și cred că până ajung Bestla și Arion împreună, fac nuntă ăștia doi.”

„De altfel nu greșești deloc,” auzi ea vocea lui Fenrir în capul ei. De asta și-l privi Samaya crucită, căci ea era sigură că nu-i vorbise lui. Dar, amintindu-și că Zeal putea auzi ale lor gânduri, fugi spre apă, căci mai bine se afunda ea în râu decât s-o facă Zeal pentru ea. Sau mai rău: să încerce capcana ceea de flori de lotus pe ea mai întâi, în văzul tuturor.

Reacția tinerei o făcu însă pe Zeal să scuture din cap cu reproș. Ba mai mult bombăni, „Și nu-s eu totuși călău. Se pare însă că alții așa mă văd.” De aceea și se foi nervoasă, căci ei i-ar fi plăcut ca restul să-i atragă mai multă atenție, căci chiar se simțea singură în ziua aceea.

Restul însă își văzură de treabă, căci le era a joacă. De altfel primul care începu joaca fu Arion și făcu el asta ca să-i închidă gura Bestlei, care nu se mai oprea din trăncănit, acuzându-l c-o aruncase în apă mai înainte doar ca să se răzbune. Pentru ce însă nu era clar. Dar, cum n-avea el chef de ceartă în ziua aceea, o aburcă pe umăr și apoi se cufundă cu tot cu ea în apă.

Fenrir, văzând joaca celor doi, își spuse că-i o idee bună. De aceea și-o luă dintr-o dată pe Sephir în brațe și fugi cu ea spre apă. Sephir însă, spre deosebire de Bestla, îl scufundă mai întâi pe el de imediat ce apa le ajunse mai sus de brâu. Apoi începură să se hârjonească ei de era mai mare dragul să-i privești.

Și asta fu ceva ce-o făcu pe Zeal să fie și mai geloasă. Dar, când îl observă pe Mago făcând câțiva pași din locul în care era el, crezând că venea spre ea s-o ducă la apă, îi șuieră printre dinți, „Încearcă doar și-ți jur că de-acolo nu mai ieși! Viu mă refer.” Mago însă doar ridică din umeri, căci chiar nu se pornise el spre ea. Doar își scoase tricoul și apoi fugi spre apă.

Zeal însă, bosumflată, se așeză pe nisip. „Ar fi putut să n-asculte până la urmă,” murmură ea. Și așa și era, căci chiar dacă îl amenințase că îl bagă sub apă și nu mai iese de acolo în veci, n-avea asta în gând. Dar, dându-și seama că se înveninase doar pe sine, își încrucișă brațele pe piept și se îmbufnă și mai tare, căci ea îi aduse pe toți la apă ca să se joace. Rămase însă ea în afara jocului până la urmă.

***

Molfecând firul cela de iarbă între dinți, Island continua să privească cerul. Apoi, când auzi râsete dinspre lac, zâmbi. Avea și de ce, căci înțelese că le era vesel tinerilor acolo.

Se miră însă enorm când îl auzi pe Nathaniel murmurând trist, „Măcar alții se distrează.” De aceea îl privi Titanul țintă.

„Și? Cine te ține pe tine să nu te distrezi ?” Îl întrebă Island, privind de data asta zarea.

„Inima,” răspunse Nathaniel, abătut. „De altfel nici nu înțeleg de ce-s trist. Dar mă simt astfel de fiecare dată când moare cineva. E ca și cum aș simți un mare gol în suflet. La început doar. Pe urmă mă copleșește tristețea.”

„E asta din cauza lui Marry?”

„Mmm. Așa se pare.”

Island surâse însă, „Și totuși, pe fata ceea n-ai cunoscut-o. Nu, da, a fost om și suntem triști când cineva moare. Dar… cum poți fi trist pentru cineva pe care l-ai văzut abia după a sa moarte?”

Nathaniel tăcu însă o vreme. Apoi, privindu-și palmele, murmură, „Sunt trist nu din cauza ei, ci din cauza poveștii din spatele ei.”

„Din cauza poveștii? Care anume?”

„Dacă sincer nu-s sigur. La fel cum nu-s atât de sigur de cum a murit acea fată, chiar dacă Fenrir și restul ne-au spus câte ceva. Sunt sigur însă de-un lucru: de-a decis să sfârșească astfel e din cauza unei povești. Una tristă de altfel. În caz contrar ar fi luptat. La fel cred c-ar fi luptat de-ar fi știut că va fi înmormântată de străini și nu de ai ei. Dar… e prea târziu acum. Pentru regrete mă refer. Dar asta nu înseamnă că nu-mi pare rău pentru a-l ei trist final, căci sunt sigur totuși de un lucru: că nu l-a meritat.”

Island oftă. Apoi spuse, „Cred că greșești de data asta tinere.” Din această cauză Nathaniel îl privi încurcat. „Mă refer la finalul unuia. De ce? Pentru că fiecare din noi are finalul pe care-l merită.”

„De ce spuneți asta, Titane Island?

„Pentru că e adevărul, tinere. De altfel nu doar oamenii au finalul pe care îl merită. La fel va fi și cu Titanii, căci chiar dacă se cred invincibili tot vor avea un sfârșit, unul pe care-l cunosc doar Moirae.”

Nathaniel se simți încurcat de data asta. „Dar, din câte știu, Titanii sunt nemuritori. La fel au puterea să le facă pe cele trei vrăjitoare să le arate viitorul. Astfel pot să împiedice a lor cădere.”

Cuvintele tânărului îl făcură pe Island să râdă. Asta chiar că-l făcu pe Nathaniel confuz, căci nu-și mai lua ochii de la Titan. Island însă continua să privească zarea cea roșietică. Și, din cauza mișcării repezi a norilor pe cer, părea că acel cer roșu se grăbea undeva. Apoi, simțind că calul nărăvaș, numit veselie, i se calmase un pic în suflet, Island privi la tânăr și-i spuse, „Și iar te greșești, fiule. De ce? Pentru că Titanii nu-s nemuritori. Asta e doar ceea ce cred oamenii. La fel noi n-avem puterea să vedem viitorul sau să obligăm pe cineva să ne spună cum va arăta. Dar totuși… trebuie să recunosc că ești drept în ceva: că avem puteri magice. La fel putem crea și distruge lucruri. Asta însă în limita posibilităților și al rolului pe care-l are fiecare din noi pe pământ. Dar, imediat ce al lor rol va fi inutil, vor dispărea unul câte unul, căci fiecare ființă pe lumea asta trăiește doar atât cât i-a fost hărăzit de destin. Și de Univers desigur.”

„Dar, ce va fi după aceea?”

„Asta deja n-o mai știu. Cred însă că vom porni și noi spre Aeon. Sau… nu știu, nu m-am gândit nicicând la asta. Se pare că trebuie însă, căci îmi dau seama că nu știu răspuns la toate. În special la întrebările oamenilor.”

Se miră însă văzându-l pe tânăr zâmbind. Mai ales când își privi iar mâinile trudite și spuse, „Dacă sincer, Titane Island, nici noi, oamenii, nu știm răspuns la astfel de întrebări. Doar… ne dăm cu presupusul și sperăm apoi să nu fie astfel.” După aceea privi în ochii lui Island.

Titanul însă nu-l privea încurcat așa cum crezuse Nathaniel. La fel nu părea supărat sau că l-ar fi dojenit pentru astfel de cuvinte. Din contră, privirea Titanului Gheții semăna mai mult cu cea a unui părinte ce-și privește cu dragoste și mândrie feciorul. De aceea probabil îi spuse într-un final, „Atunci mergi și caută răspunsuri, Nathaniel. La lac mă refer, căci nu-i bine să trăiești cu îndoieli. Mai ales din cele care-ți macină sufletul.”

„Acolo la lac însă, cine o să mi le dea? Răspunsurile mă refer. Apa?”

„Ba nu. Acolo e Samaya. Ea îți poate răspunde la întrebări. Și, da, ea știe cum să controleze timpul și magia lui. Așa că ascultă sfatul meu, tinere, și mergi într-acolo. Cât încă mai ai timp. Sau… vei regreta apoi o viață.” După aceea Island se ridică de jos și se îndreptă spre cai, acolo unde se aflau încă Dike și Boor.

Dike însă, văzându-l pe Island venind spre ei și mai ales văzându-l pe Nathaniel îngândurat, îi spuse Titanului când acela ajunse lângă ei, „Ce i-ai spus acelui sărman suflet de l-ai lăsat atât de abătut?”

„Doar… adevărul,” murmură Island nostalgic, mângâind botul lui Shinar, care-și întinse gâtul spre el căutând alinare. „Și, de-mi ascultă sfatul, o să-ți măriți fata, măi Dike, de scăpăm de acest război.” Se miră însă să-l vadă pe Dike surâzând. „Știai?”

„Așa e. Și de mult de altfel.” Se miră însă și mai mult văzându-i pe Boor și Island privindu-l insistent. De aceea le dădu explicația pe care aceia păreau s-o aștepte. „De altfel îl știu pe acest tânăr demult. De când era doar un puștan de-o șchioapă. Mi-a fost dat să-l salvez atunci. Pe el, pe Yellen și pe părinții lor. Dar, deși n-am înțeles atunci de ce am fost trimis într-acolo în acea zi, am înțeles nu demult: soarta îmi îndreptase pașii acolo ca să salvez sufletul pereche al Samayei.”

În cele din urmă însă privi iar la Nathaniel când acela se ridică de pe rocă și se îndreptă spre lac. Și, surâzând, Dike șopti, „Vă binecuvântez, dragii mei! Măcar voi ar trebui să știți ce-i dragostea. Nu-i așa, măi Shinar măi?” Își întrebă el calul, când acela își lipi botul de capul lui. Până la urmă Shinar știa ce face. La fel cum știa cel mai bine ce era în sufletul Titanului.

***

Amurgul se lăsa cu repeziciune peste împrejurimi. Chiar și așa asta nu era de speriat. Din contră: părea că îndeamnă la iubire, la a fi singuri, la te ține de mână sau a fura o sărutare de pe buzele celui sau celei care ți-a furat inima.

Și, deși gândeau la fel, Nathaniel și Samaya preferară să se concentreze pe alte lucruri. Precum acela de-ai revela trecutul lui Nathaniel și ai da răspuns la anumite întrebări care nu-i dădeau pace să respire liber.

Astfel, odihnindu-și palma pe pieptul lui, în timp ce se priveau în ochi, Samaya îl întrebă în șoaptă, „Ești sigur?”

„Nu, dacă sincer. Dar cred totuși că Titanul Island are dreptate, că de nu aflu azi aceste răspunsuri voi regreta mai apoi.”

Cuvintele lui o făcură însă pe Samaya să zâmbească trist. Apoi murmură, „Dacă asta îți dorești, așa să fie. Îți voi arăta acel trecut ce-ți poate răspunde la întrebări. Chiar dacă nu-s atât de sigură c-o să te facă să fii mai liniștit.” După aceea închise ochii și începu a șopti cuvinte stranii. Dar, chiar dacă erau neînțelese cele spuse de tânără, Nathaniel era atât de calm. Avea încredere în ea și i se încredințase cu trup și suflet.

Samaya însă nu murmurase doar de dragul de a o face. Ale ei cuvinte erau parte dintr-o vrajă, una care ridică apele și formă oglinzi de jur împrejurul lor. Oglinzi care de altfel reflectau atât de bine splendoarea acelui apus și cerul cărămiziu.

Nathaniel însă nu văzu nimic reflectat pe acele oglinzi. El se simțea ca în transă, auzind atât de clar ale tinerei șoapte. Apoi, atât de brusc, se cufundă în ape și se afundă tot mai mult și mai mult. Astfel, fiind deja în adâncuri, se lăsă pradă curenților de apă, fiind convins că-l vor ajuta să atingă fundul acelui lac în cele din urmă.

Răceala apei însă îl făcu să se cutremure dintr-o dată. Apoi își aminti momentul când aproape că se înecase, copil fiind. De aceea deschise ochii și privi speriat în jur. Dar… nu văzu decât întunericul de jur împrejur.

Ce-l miră însă enorm fu faptul că, atingându-și pieptul cu palma, simțind o apăsare pe suflet, înțelese că era din nou mic. Mai ales palmele. De aceea și le și atinse cu înfrigurare, căci nu putea înțelege defel cum putea fi el mic.

Dintr-o dată însă înțelese ce se întâmpla, „Soarta îmi dă șansa să-mi înfrunt trecutul. La fel și fricile. De aceea m-a adus din nou în trecut, pe când eram mic copil. Și câtă dreptate are: m-am temut atât de mult de aceste adâncuri reci, de smoală.”

De altfel nu exagera deloc gândind asta, căci după acel incident, după ce aproape că se înecase, preferase să stea cât mai departe de ape. Dar, când o văzuse atunci pe Samaya, pe cale să cadă pradă mistrețului sălbatic, uită de sine și de a lui teamă, și se aruncă cu tot cu ea în apă.

După acea zi însă temerile lui reveniră. La fel se întoarseră la el și coșmarurile. De aceea avea somnul agitat și vedea mereu în vis o mare Clepsidră luminată. Dar, când încerca s-o atingă, mereu acea Clepsidră dispărea, iar el se trezea din somn. Și de fiecare dată era atât de speriat. Dar, deși întrebă de bătrânii neamului ce să însemne o Clepsidră ca aceea văzută în vis, nimeni nu-i putuse da un răspuns clar.

În acele clipe însă, Nathaniel-copilul, cu înțelepciunea maturului, înțelese că acelea erau mai mult decât vise. Și nu greșea, căci, cât de curând, auzi ticăitul puternic al unui ceas în acele ape și la fel simți în piept rotițele ceasornicului mișcându-se cu repeziciune.

Auzi apoi un gong. După asta încă unul și încă unul. Și, după ce acel ceas bătu de douăsprezece ori, văzu o lumină orbitoare în fața lui. Asta-l făcu la început să închidă ochii. Apoi, când se putu controla pe sine, privi cu mare atenție într-acolo și-și aminti ce se întâmplase în acea zi când căzuse în apă. Chiar și așa își dădu seama că de data aceea era ceva diferit, căci mai întâi lumina se văzuse venind dintr-o crăpătură. Apoi, după ce crăpătura se lărgi, văzu iar acea imensă Clepsidră de aur. O văzu însă conturându-și mai întâi partea de jos, apoi partea de sus și după aceea mijlocul.

Ceva era însă ciudat la ea. Nu putea înțelege însă ce. Abia într-un târziu văzu că acea Clepsidră nu avea nisip așa cum văzuse el când era mic. Și… la fel nu văzu nici ceasul cel mare. Cel puțin la început, căci îl văzu ulterior. Doar că acel Ceas n-avea ace.

„Dar… de ce?” Se întrebă copilul cu vocea bărbatului. „Și de ce această imagine e atât de diferită de cea văzută adesea în vis?”

„Pentru că ce-ai văzut atunci, copil fiind, și apoi în vis e realitatea Timpului trecut, a Vremurilor de altădată.” Iar vocea lui Jar, auzită de undeva din față, îl făcu pe tânăr curios. Astfel, privind țintă la Clepsidră, văzu că Samaya se afla în interiorul ei.

Îl miră însă și mai mult să vadă că ea n-arăta speriată deloc. Din contră: părea că se află în Borcanul propriului destin. La fel arăta diferit de acea Samaya, care-l vrăjise nu demult, ca să-și vadă trecutul: aceasta avea păr alb și lung, iar hainele purtate de ea erau ceva nemaivăzut, aceleași pe care doar Jar le purta: aurite și cu diverse broderii pe ele. Dar, cum nu era sigur de ce vede, Nathaniel întrebă, „Samaya, ești tu?”

Jar râse însă. Apoi îi spuse, „Ai și n-ai dreptate, tinere, căci cea pe care o vezi e într-adevăr Samaya, cea care poate atinge și controla Timpul și Clepsidra lui de-i necesar. Dar, în același timp, sunt și eu, Jar, cel ce trăiește în ea.”

„Totuși e confuz,” răspunse copilul de data asta. Apoi întrebă inocent, „La fel cum mi se pare straniu că aud rotițele unui ceas mișcându-se în interiorul meu. Iar tu cred că știi de ce.”

„Și ai dreptate acum. E din cauza că tu ești Jumătatea Clepsidrei. Al ei mecanism de altfel, cel ce-o poate mișca și-o poate face să funcționeze iar. La fel stă în puterea ta să faci nisipul ei să apară iar în interiorul acestei Clepsidre, căci, acum 13 ani, când tu ai căzut în apă și Samaya a început să vorbească, nisipul a dispărut, iar Clepsidra a devenit inutilă pentru lume.”

„Dar de ce? Nu înțeleg.”

„Pentru că atunci s-au unit trei puteri: cea a lupilor, cea a vulpilor, și cea a oamenilor. Cu alte cuvinte: s-a unit forța Întunericului cu forța Luminii, iar tu ai fost Granița dintre ele - puterea oamenilor și cei ce Balansează adevărul și minciuna.”

„Dar…”

„…cum poți face din nou nisipul să curgă?”

„Da… căci nu cred că Samaya sau restul celor implicați în acest război știu răspuns la această întrebare.”

Jar râse iar. „De altfel nimeni nu știe răspunsul la această întrebare, tinere. Nici măcar eu, gardianul Balanței Vremii - Jar. Dar există cineva care știe acel răspuns - e Balanța. Ea însă n-o să spună nimănui. Nu până nu a fi găsită și restaurată. Apoi, după ce această Clepsidră va fi și ea refăcută din ruine, Timpul va curge iar în ritmul lui. Atunci vei înțelege și tu care a fost adevăratul tău rol pe pământ.”

În cele din urmă băiatul auzi vocea lui Jar atât de îndepărtată. Și, simțindu-și pleoapele atât de grele, închise ochii. Îi redeschise iar când simți mâna cuiva apucându-l de haine și trăgându-l la suprafață. A cui mână o văzu însă nu înțelese clar, căci i se păruse la început că-i mâna Samayei. Putea fi însă mâna oricui, căci…

Lăsă să-i scape însă un oftat dureros din piept când aerul îi pătrunse iar adânc în plămâni. Apoi el privi în jur și văzu uimit că de jur împrejurul lor nu se mai vedeau oglinzi și că soarele aproape că dispăruse la orizont. Doar câteva raze roșietice se mai vedeau în depărtare.

Cel uimi însă și mai mult fu să vadă că avea părul și hainele ude. De parcă ar fi fost cu adevărat sub ape. De aceea privi la Samaya, care-i spuse cât de curând, „Și ai dreptate. Ai fost sub apă. În forma copilului. Dar, deși te-ai putut întoarce în timp doar sub forma copilului, mintea adultului a aflat adevărul.”

„Dar… cum ai reușit asta? Credeam că puterile tale nu sunt atât de mari încât…”

Samaya surâse însă. „N-am fost doar eu. M-a ajutat și Jar, Spiritul Balanței Timpului pe care l-ai văzut în apă. De altfel eu sunt forma lui umană. De aceea am puterea să opresc Timpul. Și am putut face asta pentru că am atins al Ceasornicului Mecanism, cel ascuns în tine de altfel. Astfel eu te-am trimis în apă, iar Jar ți-a dat răspunsuri.”

„Totuși… el n-a reușit să-mi spună despre Ceasornic și de ce eu am fost ales, căci…” Tăcu însă când auzi iar în urechi, atât de clar de altfel, „Pentru că tu ești Jumătatea Clepsidrei.” De aceea și murmură Nathaniel în cele din urmă, extrem de confuz, „Nu poate fi!”

„Ce anume?”

„Nu știu. Dar vom afla curând.” Și, strângând-o în brațe, o sărută prelung. Dar, chiar dacă acțiunea tânărului o uimi nespus, Samaya nu se opuse. De altfel nici nu se putea opune, căci din acea zi, de când puterea ei acționase asupra mecanismului Ceasului Vremii, ei doi deveniră unul. De aceea, după cum două suflete-gemene nu se pot urî și nici trăi unul fără altul, nici Samaya nu se putu opune destinului. Mai ales sărutului, care-o făcea să tresară. Și, pentru prima oară, simți atât de clar că trăiește. În brațele iubirii de altfel.