„Din nou sub apă și din nou e frig! Atât de frig îmi este acum când nu-s în brațele tale, iubite! Unde ești? De ce nu vii? De ce nu ești aici să mă-ncălzești cu ale tale brațe calde și să mă protejezi de rele?” murmura vocea Sephirei, în timp ce ea se afunda tot mai mult și mai mult în acele ape de mocirlă, dar care păreau totuși atât de cristaline în fața ochilor ei deschiși.

  Și m-ai vedea încă ceva Sephir în timp ce se afunda în ape: în fața ei se afla o mare lupoaică albă ce era cu ochii închiși și părea că pur și simplu plutește în jos în acea apă rece în timp ce blana albă ca spuma laptelui a acelei lupoaice lumina frumos în jur.

  „Lupoaica!” gândi Sephir și-și aminti că înainte să cadă în ape văzuse pe cineva apropiindu-se de ea și mâinile cuiva întinzându-se spre ea s-o împiedice să cadă. Dar totuși căzuse. Dar căzuse ea singură sau împreună cu cineva? Iaca asta nu-și putea aduce aminte și închise ochii și se lăsă pradă… morții.

  Tresări însă simțind mâini reci atingând-o pe piele și acea înfiorare neplăcută ce-o pătrunse până la oase o făcu să vrea în cele din urmă să trăiască. Și deschise ochii și, forțându-se, se întoarse cu fața spre cel ce-o atingea, dar în locul șarpelui Ian Gyar pe care ea se așteptase să-l vadă în acele ape, văzu… un spân.

  Sephir se zbătu în strânsoarea mâinilor spânului care-o apucase cu putere de brațe și-o împingea în ape, iar rânjetul lui neplăcut, dușmănos, diabolic, revelă dinți mici și ascuțiți, dinți mânjiți de sânge.

  În momentul în care spânul din ape se repezi asupra Sephirei s-o muște de gât, ea încercă să se împotrivească, iar acea împotrivire a ei era prima și cea mai puternică de până atunci, căci de fiecare dată când nimerise în ape se simțise neputincioasă, simțise că trebuie să moară sau să se lase pradă sorții. Acum însă voia să trăiască și de aceea îl împingea cu putere pe spân de la ea în timp ce el se trăgea cu și mai mare putere spre al ei grumaz, vrând să sugă din el toată puterea vieții ei.

  Și vru să strige Sephir, să strige înnebunită, să ceară ajutor. Dar de la cine? Și gura ei doar se deschise de câteva ori în căutare de aer, dar în loc de viață simți apa întrându-i în plămâni, înădușind-o și luând de la ea ce avea cel mai de preț: suflarea.

  „Samaya, trezește-te!” strigă deodată Sephir în mintea ei, încercând să contacteze telepatic cu lupoaica, căci înțelese în cele din urmă cine era de fapt acea lupoaică albă. Răspuns însă nu primi de la nimeni și asta o făcu să se cutremure și mai tare. Apoi, într-o clipă de nebunie a propriei sale ființe, Sephir reuși să-l lovească pe al ei dușman în pântece și să-l îndepărteze pentru câteva clipe măcar de ea.

  Și nu stătu locului să aștepte urmarea, ci se împotrivi acelor curenți de apă ce începură deodată s-o tragă vertiginos în jos. Și se lupta Sephir cu ei în încercarea de-a ajunge înot la Samaya și-a o salva. Dar putere destulă să ajungă la ea n-avea și, în cele din urmă, Sephir lăsă mâinile să-i atârne pe lângă ea și se lăsă trasă în adâncuri.

  Dar ochii îi ținea deschiși și privea nemurirea colorată în adâncurile acelei mocirle și, cu cât se afunda tot mai mult, vedea murdăria ce se ascundea în spatele mirajului și înțelese încă odată că lumea o înșelase cu a ei perfecțiune.

  Simți apoi două brațe puternice încolăcindu-se în jurul ei, de la spate, dar n-avu puterea să se uite în urmă să vadă cine e. Și în clipa când Sephir cedă în fața sorții și închise ochii pornind pe un drum necunoscut, brațele ce se încolăciră în jurul ei se strânseră și mai tare pe lângă ea și cei doi țâșniră în cele din urmă în sus.

  Lupoaica însă continua să cadă: tot mai mult și mai mult în străfunduri, neavând puterea să lupte nici măcar cu ea ca să deschidă ochii. Simțea însă tot ceea ce i se întâmpla, precum simțea atât de vie răceala apelor tăindu-i pielea. Și auzise ea și glasul Sephirei chemând-o. Să-i răspundă putere n-avu însă și nici… voință.

  Deodată însă tresări și deschise ochii și văzu lumină în acea mocirlă de păcate. Și o văzu ea pe Upprisinn chiar în fața ei, zâmbindu-i și chemând-o la ea. Dar acea chemare o înfioră pe Samaya, căci n-o considera o binecuvântare, ci un blestem: o chemare spre moarte.   

  Totuși continuă s-o privească pe tânăra din fața ei, așteptând parcă de la ea cuvinte de alinare, cuvinte pe care le auzi cât de curând: „nu te da bătută, Samaya! Moartea nu-i decât o nouă renaștere!”

  „Și totuși simt că n-am puterea s-o fac!” îi răspunse Samaya telepatic. „Simt că am obosit să lupt! Simt că am nevoie de liniște, o liniște pe care aceste ape par să mi-o dea.”

  „Nu te lăsa înșelată, Samaya, căci aceste ape nu-s decât durerea, moartea, și disperarea, iar de tu renunți atunci ve-i lua cu tine și iubirea și speranța pe care acel tânăr le poartă în suflet și care l-au făcut să sară în apă pentru a te salva pe tine.”

  Și privi lupoaica în acea direcție unde-i arătase Upprisinn cu brațul și-l văzu pe Nathaniel luptând cu mâinile goale cu cei 6 spâni care-l înconjurară și-ncercau să-l afunde și pe el și să-i ia viața. Dar tânărul avea o misiune mai mare acolo, pe lângă cea de supraviețuire: salvarea iubirii, salvarea sufletului pereche și de aceea nu era gata să renunțe.

  „Ajută-l, Samaya!” îi spuse Upprisinn cu hotărâre. „Eu știu că ești în stare!” iar cuvintele spuse de ea o făcură pe Samaya s-o privească uimită și văzu iar momentul morții lui Upprisinn, numai că văzu acel moment atât de clar, cum ea căzuse la pământ și-i întindea pumnalul. Și m-ai văzu în acea imagine lupoaica Pădurea Spânului: atât de clar o văzu și-nțelese că lumea nu-i deloc cum pare, precum văzu și cum o tânără ce-i semăna leit ei luă pumnalul din mâna lui Upprisinn și mai apoi plecă în grabă de acolo, lăsând trupul conducătoarei lor să zacă fără viață într-o pădure de umbre.

  „Bunica?” întrebă mirată Samaya, recunoscând în acea tânără ce pusese mâna pe Lifid Ibloma pe nimfa Metope, cea care se alăturase lui Upprisinn în acea călătorie, datorită faptului că simțise pericolul pândind acele tinere. În cele din urmă însă n-avuse puterea să le salveze. Salvase însă doar pumnalul.

  „Așa e!” îi răspunse Upprisinn. „Metope a fost cea care-a luat pumnalul atunci și l-a păstrat pentru următoarea lui stăpână: pentru Samandra - cea juruită stelelor. Iar mai apoi Lifid Ibloma te-a ales pe tine drept a sa stăpână.”

  „Dar de ce? Din câte știu Lifid Ibloma e jumătatea gemenelor.”

  „Iar tu ești geamăna lui Fenrir.”

  „Atunci ar fi trebuit ca și Eftir Daudann să fie al nostru. Fenrir ar fi trebuit să-i fie stăpân.”

  Upprisinn dădu din cap că nu. „Eftir Daudann, ca și Lifid Ibloma pot fi stăpânite doar de un suflet de femeie. De aceea pumnalul morții e în mâna lui Mayar acum care de altfel controlează mirajul în care te afli tu acum și care de altfel îi stăpânește pe toți. Chiar și pe Dike.”

  „Tata? Sub influența lui Mayar? Dar cum e posibil?”

  „Nici eu nu știu, Samaya, dar se pare că e pumnalul de vină. Așa că dă voie pumnalului să-și ducă la capăt menirea și să-și arate adevărata putere.”

  Și Upprisinn dispăru în cele din urmă, în timp ce lupoaica continua să se afunde în ape, cu ochii închiși. În urma ei însă Lifid Ibloma apăru de nicăieri și asta fu posibil doar datorită faptului că Samaya renunțase la el pentru a-i da șansa lui Nathaniel la viață.

  O clipă doar fu apoi de ajuns ca pumnalul să ajungă în mâna lui Nathaniel și asta-i dădu putere să lupte mai departe. Dar ochii săi priveau cu groază deznodământul nefericirii și poate o nouă moarte.

***

  „Ea nu respiră! Nu respiră!” strigă înfrigurat Fenrir și căzu în genunchi, neputincios, în timp ce ochii săi priveau cu teamă cum Arion și Nathaniel se chinuiau din răsputeri să le aducă pe Sephir și Samaya înapoi la viață.

  Dar toate eforturile lor păreau să fie în zadar, căci trupurile celor două erau reci, respirația nu se simțea, iar inima lor părea să fi încetat a bate.

  Cu toate acestea niciunul din ei nu voia să renunțe și apăsau cu putere pe ale tinerelor piepturi, într-o luptă contracronometru cu moartea, încercând să facă din nou să bată o inimă ce cedase în fața morții.

  „Tată, fă ceva!” strigă Fenrir îndurerat, văzând că Dike stătea și privea aiurit peste ape, în timp ce ei toți se aflau pe pământ tare după ce puterea lui Arion îi aduse pe toți pe acel mal de lângă ape.

  Dike însă nu putea să facă nimic în acele clipe: doar să privească în depărtare, cu ochii în lacrimi, iar buzele lui șoptiră în cele din urmă: „de ce, Maranam? Ce-ai avut cu a mea fiică? Ce ți-a făcut ea de-ai luat-o cu tine?”

  Și nu vorbea Dike în acele clipe cu nebunia, ci chiar cu Maranam, care apăruse într-o lume crepusculară, înconjurată de cețuri, ce luase locul acelei pădurii a spânului.

  De-o parte și de alta a lui Maranam se aflau cele două pantere, pe spatele cărora stăteau culcate Sephir și Samaya, inconștiente.

  „N-am făcut decât să iau ce-i al meu, Titane! N-am luat nimic din ceea ce nu-mi aparține! Și tu știi prea bine asta!”

  „Și totuși, crezi c-ai învins?” mârâi Dike pe neașteptate, simțind cum ura pune stăpânire pe el. „Chiar dacă mi-ai luat copilul de lângă mine n-o să ai liniște, căci te voi vâna pretutindeni și te voi face să pierzi tot în cele din urmă, așa cum am ajuns să pierd eu!” și Dike vru să-l arunce pe Ionas într-acolo, transformându-l în suliță.

  Brațul îi fu prins însă de cineva și a lui putere nu putu face față acelei strângeri, iar când privi în urmă fu mirat să-l vadă pe Jar, stând la doar un pas de el și privind și el țintă spre Maranam.

  „Nu-i momentul, Dike! Nu acum!”

  „Dar, când, Jar? Când va fi momentul? O are pe Samaya și…”

  „Știu. Dar totuși: a ta putere n-o poate scoate de acolo. Există doar o singură persoană care poate face asta,” și toți îl priviră uimiți.

  Fenrir sări brusc în picioare și se apropie de Jar, sfredelindu-l cu privirea. „Cine?”

  Jar nu spuse nimic și doar întoarse capul și privi în urmă, iar când toți priviră în aceeași direcție o văzură pe Yellen stând în picioare în timp ce se juca cu Accu, rotind încet al lui capăt liber.

Stolen from its rightful author, this tale is not meant to be on Amazon; report any sightings.

  „La o parte!” dădu Yellen comanda și toți o ascultară.

  Numai Arion și Nathaniel nu se mișcară din ale lor locuri, căci de ei depindeau două vieți și două inimi să bată din nou.

***

  „Unde suntem?” întrebă mirată Sephir, în timp ce ea și lupoaica cea albă înaintau la pas lent pe un drum cufundat în întuneric, un drum care era străjuit de-o parte și de alta de ape.

  „Nu știu!” îi răspunse Samaya privind țintă în pământ și având capul plecat. „Se pare totuși c-am pierdut această luptă, Sephir. Cel mai tare mă doare însă să știu cât vor suferi tata și Fenrir cu a noastră moarte.”

  „Atunci să ne întoarcem! Trebuie, Samaya! Trebuie să existe o cale!” insistă Sephir, pășind în fața lupoaicei și forțând-o să se oprească.

  „Dar nu e! Nu-i nicio altă cale, Sephir!” îi spuse lupoaica, privind-o în cele din urmă în ochi. „Nici măcar nu știm unde suntem. N-avem cum să ne întoarcem dintr-un loc necunoscut.”

  „Atunci? Ce propui? Să renunțăm de bunăvoie la speranță?”

  „Și ce altceva am putea face?”

  „Nu te recunosc,” murmură Sephir dezamăgită să vadă că la toate propunerile ei, Samaya venea c-o scuză, părând să fi renunțat deja la tot, când mai înainte fusese o luptătoare. „Chiar o să lași lumea să piară pentru că ți-i teamă?”

  „Și ce-aș putea eu face, Sephir? Un om mic în fața Morții? Nu pot lupta contra lui Maranam. Nu de aici și nu în această formă. Numai privește-mă: culoarea blănii mele e albă, când mai înainte era sură. Asta înseamnă că mi-am pierdut din putere și că e timpul să mă întorc în Aeon, căci albul înseamnă puritate. Albul înseamnă finiș.”

  „Sau poate doar un nou început,” auziră ele glasul lui Yellen, ceea ce le făcu să privească mirate în jur, dar nu înțeleseră de unde se auzise acel glas.

  Deodată însă o lumină orbitoare se văzu în jur, ceea ce le făcu pe ambele să închidă ochii. Simțiră însă cum ceva se înfășură în jurul trupurilor lor și, dintr-o smucitură, fură trase din acea lume, lăsând în urma lor să lumineze bezna doar Ochiul Diavolului, în timp ce în spatele acelui ochi se vedea o sferă: de mărimea planetei Pământ, cu două chipuri reflectate pe ea: cel al Samayei și cel al lui Mayar, numai că acele chipuri nu erau alături, ci reflectate la poluri opuse, ceea ce însemna egalitate și dualitate de puteri.

***

  Tușind într-una și ținându-se cu mâna de piept, Samaya reuși în cele din urmă să se ridice pe șezute, fiind ajutată de Nathaniel și, când privirea i se limpezi, privi în jur și-o văzu pe Sephir ținută în brațe de Fenrir, care încerca s-o încălzească astfel.

  Și Sephir era trează și-o privise speriată de când își venise în fire, căci lui Nathaniel îi m-ai trebuiră minute bune după aceea s-o facă și pe Samaya să-și vină în fire, și asta se datora schimbului de puteri al Samayei, care nu m-ai era în stare să se controleze pe sine în acele clipe.

  „Ce se întâmplă?” întrebă Samaya mirată, văzându-i pe toți privind-o atent. „De ce toată lumea se uită la mine?”

  „Pentru că nu oricui ii dat să renască din ape,” auzi ea glasul lui Jar și privi mirată înspre locul de unde se auzise vocea lui. Și, cât de curând, îl văzu apărând din spatele lui Dike care continua să privească spre pădure.

  „Tu… aici?” întrebă mirată Samaya. „Credeam că tu și eu suntem un întreg.”

  „Am fost. Acum însă când te-ai transformat în lupoaică albă, iar puterile tale au crescut, eu nu m-ai am loc în sufletul tău.”

  „Dar… de ce? Credeam că eu am fost născută ca să fiu al tău trup uman, aici pe pământ.”

  „Ba nu,” spuse Jar împăciuitor. „Eris a avut dreptate când a spus că doar m-am ascuns în al tău trup. Eu însă am negat evidentul. Se pare însă că m-am înșelat. La fel cum s-au înșelat toți cei care te cunosc. Tu ai o altă menire, Samaya. Ce menire însă… nu știu!”

  Samaya însă devenise și mai confuză auzind acele cuvinte și, sprijinindu-se de brațul lui Nathaniel, reuși în cele din urmă să se ridice în picioare. Apoi, clătinându-se pe picioare, se apropie de Dike.

  Titanul însă n-o privi, ci continua să privească țintă pădurea. „Tată?” întrebă Samaya, atingându-i umărul. Dike însă n-o privi nici atunci, de parcă n-ar fi simțit-o. „Ce-i cu el?” întrebă Samaya speriată și privi la restul. Dar… nu-i văzu acolo pe Gaea, Lodur, și Boor. „Unde-s restul?”

  „Au o altă misiune acum,” îi răspunse Jar la întrebare. „Ce misiune însă nu-ți pot spune nici chiar ție, Samaya, căci doar astfel putem asigura a lor izbândă.”

  Apoi Jar îi întoarse spatele Samayei și se îndreptă spre o mică denivelare de pământ. Se așeză apoi pe acea limbă de pământ ridicată și privi zarea care se colora cumva în roșu, în contrastul norilor negri ce acopereau cerul.

***

  Patru lupi negri înaintează încet prin Pădurea Spânului, dar nu urmându-l unul pe celălalt, ci alături unul de altul.

  Natura în jur însă continua să pară stranie, de parcă ar fi fost cufundată deodată în ceață aruncată deasupra ei, o ceață ce făcea frunzele copacilor să fie alunecoase, maro-ul întunecat al trunchiurilor să pară culoarea putreziciunii, iar pământul pe care călcau lupii să fie asemănător mocirlei.

  „Nu-mi place mie peisajul ăsta,” murmură primul lup din mijloc, cu glasul Gaeiei. „Nu așa arăta această pădure acum câteva ore.”

  „E din cauza că Maranam a fost pe aici,” răspunse Dike, care era lupul din stânga ei și primul în linie.

  „Mie mi se pare că mai degrabă e mâna Parcăi aici. Sau a celei numită copia Samayei, a nepoatei Mayar,” adăugă Boor.

  „Ba nu, aici e blestemul spânului,” spuse Lodur, care luă brusc chipul său real și-i făcu pe ceilalți patru titani să-i strige într-un glas:

  „Ce faci? Ai de gând să ne dai de gol?”

  Lodur însă nu le atrase atenție, ci continuă să meargă înainte. Își continuă însă gândul. „Acum că Samaya și Sephir sunt în siguranță, Maranam n-are ce căuta în aceste locuri, căci puterea lupoaicei albe îl ține departe de ea.”

  „Apropo de lupoaică,” interveni Boor, care-și luă și el forma reală, văzând că nimic nu se întâmplase după transformarea lui Lodur, iar asta-i dădu încredere. „Cum e posibil ca Samaya să se transforme astfel? Credeam că povestea lupoaicei albe e doar o legendă a Aeon-ului.”

  „Ba nu, Boor. Lupoaica Albă n-are legătură cu legenda. Aici e puterea Vieții la mijloc,” spuse Lodur, care se opri în loc și privi în spate, făcându-i pe cei doi lupi și pe Boor să-l privească mirat. „Nu știu exact de unde se trage, dar am impresia că lupoaica albă a existat mai înainte de facerea acestui univers și nu știu de ce cred că a existat și un lup negru, geamăn al ei.”

  „Un lup negru și o lupoaică albă,” murmură Gaea gânditoare și se întoarse la trupul ei. „Fenrir și Samaya!”

  „Așa e! Tot ce-i posibil!” murmură Dike și fu singurul care nu-și recăpătă forma, căci el își lăsase a sa formă umană acolo, pe malul acelui lac de umbre, pentru a le înșela pe Parca și Mayar în caz de-ar fi continuat să-i spioneze. „Mi-a spus odată Baradar despre asta.”

  „Baradar? El de unde știe?” întrebă Gaea.

  „A citit asta în destinul lui Fenrir, când era încă mic și cei doi s-au întâlnit.”

  „În aceeași zi când Fenrir a vizitat satul vulpilor, iar ele dispăruseră deja,” murmură Gaea gânditoare. „Și totuși, cum e posibil că niciunul din noi și nici chiar Jar, care e gardianul Porții Aeon-ului, să nu ne fi dat seama de asta?”

  „Pentru că există pentru toate un mister pe lumea asta și la fel există un mister în spatele creației lumii. De asta există Māṉsṭar Kēlaksi și Aeon.”

  „Cei doi lupi!” spuse Boor de parcă ar fi înțeles o mare taină.

  „Așa e! Lupii sunt reprezentarea fizică a celor două stele. Dar de ce au apărut aici, pe pământ, cu ce scop, când, cum, și ce poveste se ascunde în spatele tuturor acestor fenomene stranii nu pot să vă spun. Am impresia însă că vom afla cât de curând.”

  „Eu cred că mai întâi ar trebui să aflăm misterul morții ăstuia,” spuse Dike și-și arătă colții de lup, căci pentru prima dată în viața lui reușise să ia și el această formă. Numai că spre deosebire de Samaya și Fenrir care nu-și puteau divide puterile, Dike avu posibilitatea asta: să-și despartă cele două puteri și cele două trupuri și astfel să înșele soarta.

  Când cei patru însoțitori ai Titanului se întoarseră și priviră înspre locul unde arătase lupul cu capul, îl văzură pe spân întins la pământ, fără viață, chiar în mijlocul pădurii.

  „Asta deja-i straniu! Să fi ales Parca trădarea? Încă odată?”

  „Ba-i mort el de mult,” mârâi iarăși lupul. „Numai că nici el nu știa de asta,” și lupul Dike păși cu încredere spre trupul lui Laṟṟa.

  Ajunși și ei lângă spân, ceilalți patru titani priviră îndelung la el și văzură cu uimire, minute după aceea, cum materialul cămășii lui Laṟṟa se colora în roșu de parcă ar fi fost rănit numai ce.

  În cele din urmă, Lodur se puse în pirostrii și dădu la o parte marginea cămășii și văzură cu toții o rană adâncă de cuțit în pieptul spânului, o rană care m-ai sângera încă, deși titanii erau siguri că trecuseră sute, dacă nu mii de ani de la moartea lui.

  „Cum e posibil asta?” întrebă Gaea gânditoare. „Credeam că-i viu.”

  „Și eu am crezut asta. Se pare însă că Parca are mai multe secrete de ascuns de noi decât am crezut noi până acum,” Lodur spuse cu dezamăgire, căci deși toți crezură că o creaseră pe Parca pentru a păstra echilibrul, se înșelaseră însă și creaseră de fapt un monstru, o armă cu două tăișuri, care-ar fi putut să-i doboare și pe ei în cele din urmă.

  „N-ar trebui să-l vestim și pe Haos de asta?” spuse Boor în timp ce privea țintă la spân.

  „Mai întâi să-i aflăm povestea acestui suflet neogoit,” spuse Lodur și, după ce atinse rana cu palma, îi făcu pe toți cinci să dispară.

  Cât de curând, în urma lor, dispăru și pădurea, iar asta-i minună pe Fenrir și pe restul care rămaseră pe malul cela și priveau zarea. Mai ales îi uimi să vadă cum locul unde fusese pădurea mai înainte fu iarăși înconjurat de ape, care ulterior se transformară din nou în mlaștini.

  „Dar… cu e posibil asta?” întrebă mirat Malon. „Numai ce erau… erau…”

  „Toate se întorc la matcă,” murmură Jar, apropiindu-se iar de ei. „Pământ e rotund, copile și de asta punctul de pornire e și punctul final. Prin urmare: orice schimbare se poate întoarce la origini.”

  „Nu chiar totul,” murmură Nathaniel, privind țintă la Mayar și Parca care continuau pe locul unde fusese pădurea și priveau țintă la ei.

  Și avea Nathaniel dreptate, căci dacă natura m-ai are o șansă să-și revină după furtună, nu la fel se întâmpla cu oamenii și cu celelalte ființe, căci indiferent de drumul pe care aleseră să meargă, evenimentele prin care trecuseră lăsaseră urme adânci în sufletele lor, cicatrici care nicicând n-aveau să dispară.

***

  „Doamne-Dumnezeule!” murmură Gaea, astupându-și gura cu mâna, căci uimirea de-a vedea un schelet aproape distrus de vreme pe fundul acelei prăpastii o făcuse să strige fără să vrea.

  „Ce-i asta?” murmură și Boor. „Cum e posibil? Noi numai ce l-am găsit în pădure și… părea viu,” bolmoji el tot cu ochii pe schelet.

  Numai Lodur și lupul tăcură, căci nu se știa de ce, dar doar ei aveau puterea să vadă adevărul din spatele imaginii pictate în umbrele minciunii: scheletul de pe fundul prăpastiei avea mâinile și picioarele legate, așa cum fusese Laṟṟa scos din a sa grotă. Numai că n-avea el cum să supraviețuiască, căci ai săi tovarăși se asigurară că n-o să scape și de aceea-i luaseră viața cu pumnalul lui: de acolo și rana în piept.

  Ceea ce văzuse el mai apoi: pericolul de a cădea în prăpastie și că fusese ajutat de Parca era doar o iluzie creată de o forță nevăzută, dar care se pare că era totuși de partea titanidei sorții.

  Ea însă nu se lăsase înșelată, căci când îi întinse mâna lui Laṟṟa ca să-l scoată din prăpastie, îl văzu de fapt pe fundul ei și-nțelese că ceea ce-o prinsese de mână fu doar sufletul spânului care se încăpățâna să nege moartea.

  El fusese și cel care inventase lupta cu scorpionii, doar pentru a nu accepta că a lui viață se terminase, iar asta se întâmplase datorită faptului că licoarea ceea pe care ai săi confrați o puseseră în băutura lui nu avuse efect, iar când pumnalul îi mușcă adânc din carnea pieptului, el apucă moartea de piept și se luptă cu ea, jurându-i că n-o să se lase nicicând învins de ea.

  De asta crease mirajul, de asta o atrase acolo pe Parca, de asta o forță să-i propună acel pact: doar pentru a se m-ai crede viu.

  Și titanidei sorții acea minciună-i fu la îndemână, căci ea prevăzuse că Upprisinn va trece ulterior printr-o pădure în încercarea de-a o îngenunchea pe Parca și de-a o face să renunțe la nebunie. Numai că Parcăi acel gând nu-i fu pe plac și de aceea căută aliați. Și ce aliat ar fi fost mai perfect decât un suflet mort, gata de orice în schimbul iluziei vieții?

  Și ea-i dădu acea spânului iluzie și creă și-o pădure de vise. Numai că eșuase în cele din urmă, căci orice minciună are picioare scurte și, mai devreme sau mai târziu, dispare când vine lumina.