„Și iată-ne ajunși la capătul vieții, măi, Solane,” murmură încet bătrânul. Stătea în acele clipe în fața Podului Yeomna, care se cutremura puternic în vâltoarea apelor neogoite ale Styxului. Și, vorbind cu sine însuși, Solan se simți parcă un pic mai bine.

Dintr-o dată însă, amintindu-și că nu era singur acolo, privi spre stânga și-l văzu pe Gosmel. Acela tot stătea tăcut, privind abătut la podul pe care îl văzuse de atâtea ori în milenii de existență, dar pe care nu pusese piciorul nicicând. Și nu pentru că nu ar fi putut, ci pentru că dacă ar fi făcut asta ar fi fost pierdut odată și pentru totdeauna, aruncat în ape. De ce? Pentru că cei ce n-aveau scris în al lor destin să moară la fel nu aveau dreptul să calce pe acel pod. De făceau asta se considera o mare trădare și un mare păcat.

Tresări însă Gosmel când Solan îl întrebă, „Ce se află totuși dincolo de acest pod?” Dar, întrebând asta, Solan privea la pod și nu la al său ghid.

La fel, fără să-l privească, Gosmel îi răspunse sec, „O să afli de-l treci.” După care îi întoarse spatele bătrânului cu gând să plece. De altfel nici nu mai avea ce face acolo, căci misiunea unui Samargo era doar să aducă un suflet la Podul Yeomna. În rest, de trecea sau nu peste Styx acel suflet, nu era treaba lor. De altfel nu rămâneau nicicând să verifice asta. De ce? Pentru că ei considerau că era doar decizia oamenilor, căci de treceau podul aveau o șansă să renască. De rămâneau de partea cealaltă însă deveneau mai întâi fantome. Apoi, hoinărind neogoite prin lume timp de trei ani, se transformau în duhuri rele. Din cele pe care le vânau după asta Duhuri Speciale numite Kurōkkar, căci nu puteau fi lăsate aceste duhuri rele să-și facă de cap prin lume așa cum își făcuseră Bocetele de cap. Bătrânele neogoite de pe urma cărora pătimiră multe popoare de altfel.

Mai era însă încă un secret pe care Samargo nu-l spuseră nicicând nici unui suflet: să nu privească în urmă cât treceau Podul Yeomna și nici să nu stea locului mai mult de 13 secunde. De făceau asta, atunci acele suflete erau aruncate în apele învolburate ale Styxului. Și, din acele ape, sufletele nu se întorceau nicicând.

De data aceea însă Gosmel încălcă acele reguli. De fapt cele pe care singur le stabilise: să nu rămână lângă sufletele menite să treacă Podul. În acele clipe însă, după ce făcu câțiva pași de lângă Solan, se opri. Apoi, privind în stânga, la bătrânul care stătea cu spatele la el în acele clipe, îl întrebă, „De ce totuși te-ai jertfit pentru un altul, bătrâne? Nu era rândul tău să ajungi aici. La fel acel suflet pe care l-ai salvat nu avea sângele tău în ale sale vene.”

Solan surâse însă auzindu-l pe Gosmel vorbindu-i astfel. Apoi, privindu-l, îi spuse, surâzând, „Să fii om nu înseamnă să-i salvezi doar pe cei cărora al tău sânge le curge prin vene. De altfel anume asta m-au învățat ai mei părinți. Și pe ei ai lor părinți și tot așa. Dacă sincer, la fel au fost învățați toți Siarii: să aibă grijă de cei din neamul lor. De aceea nu puteam rămâne indiferent față de acel puști pe care îl cunosc de când era abia în pântecele mamei lui, pe care l-am văzut crescând până a ajuns băietanul pe care l-ai văzut și tu. Cel care va fi un om mare în viitor. De aceea și m-am jertfit pentru el.”

„N-ai de unde ști dacă va fi un om mare,” insistă Gosmel.

„Știu eu și mi-e de ajuns. Și… ca să-ți răspund la întrebarea pe care o văd în a ta privire, de unde știu asta: am citit-o în ochii lui. De multă vreme de altfel. Doar că n-am știut că Soarta a decis astfel, căci sunt sigur că anume Soarta a hotărât ca cineva să moară doar ca să vă trimită pe voi acolo.”

„Ba te înșeli acum, bătrâne,” spuse Gosmel sigur pe sine. „Acelui băietan îi era scris să moară azi. L-ai salvat tu însă.”

„Atunci înseamnă că am făcut un lucru bun pentru lume. Și sunt absolut sigur de asta, căci acel frumos băietan va trăi multe zile și asta din cauza că i-am cedat darul vieții.” Spuse bătrânul cu voce sigură.

„Poate și ai dreptate, bătrâne Solan. Totuși dă-mi voie să-ți spun că ești ciudat. Alții în locul tău și-ar fi salvat mai întâi pielea. Pe urmă i-ar fi salvat și pe alții.”

Solan surâse iar, „Și? M-aș fi simțit mai apoi mai bine știind că a murit un puști de 10 ca să trăiască un moș de 84?”

„Poate că nu. Dar totuși, ce dacă acel băietan ar fi pierit cât erați voi încă în tabără?”

„L-aș fi plâns atunci. Ca toți Siarii de altfel, căci n-aș fi avut ce face. Cu moartea nu te pui.”

„Totuși azi ai decis astfel. De ce?”

Solan inspiră adânc. Apoi se uită la apele Styxului care se liniștiră dintr-o dată. „Pentru că am văzut că Soarta mi-a dat această șansă.”

Cuvintele bătrânului îl uimiră pe Samargo. „Șansă? Ce șansă?”

„Să schimb o viață pe alta și să fac o faptă bună. Măcar astfel simt că n-am trăit degeaba 84 de primăveri, 84 de ierni albe și tot atâtea toamne. Am un regret însă.”

„Care anume?”

„Că n-am trăit același număr de veri. Să ajung astfel la cifră rotundă atunci când se coc cireșele. Dar, cum îmi dau seama că regretele nu duc la nimic, le las și pe ele în urmă. De altfel: n-o să-mi servească ele la nimic acolo. În lumea în care plec acum. Cred eu.”

„Și totuși simt că iei speranța cu tine.”

„Așa și e. Acea speranță de-a mai renaște odată și de-a vedea dalbul pomilor în floare, coloratele petale ale florilor pe timpul verii, al ierbii verde și crud parfum. Și, atunci când dă gerul, să strâng mai aproape de trup al pufăicii zdrențe și să mă bucur din plin de-al gerului miroznă.”

Gosmel surâse. „Știi, auzindu-te vorbind astfel, îmi dau seama cât de simpli sunt oamenii. La fel sunt și complicați în același timp.”

Bătrânul îl privi încurcat. „Complicați? De ce?”

„Pentru că… dacă sincer nu ești primul suflet pe care-l aduc la acest pod. Dar ești primul care nu-mi oferă bani în schimbul nemuririi.”

Solan râse. „Dacă ți-aș fi oferit, bani mă refer, ar fi ajutat la ceva?”

„Nu, desigur. De altfel cu bani viață nu cumperi. Poate doar sănătate. Dar… te costă atât de mult. Să trăiești mă refer, pe când în fața morții suntem toți egali.”

„Atunci? La ce-ar fi servit banii dacă nu pot cumpăra cu ei viață? La nimic, așa e? Și, dacă sincer, nici nu-i am eu.” Și bătrânul se puse nostalgic. „Să știi, Gosmel, că bani n-am avut nicicând. Mereu am fost sărac. Mai sărac chiar și decât sărăcia. Și, de ne-am fi întâlnit noi vreodată, eu și sărăcia, atunci mi-ar fi plâns sărmana de milă văzându-mă. Chiar și așa nu-mi pare rău că nu i-am avut. Banii ceia. De ce? Pentru că eu sunt bogat. Putred de bogat de altfel. În amintiri frumoase despre al meu popor, cu pieptul plin de sentimente frumoase, din cele pe care le iau cu mine, căci iaca Soarta și Maranam nu-s chiar atât de puternici de n-au inventat încă cum să-i ia omului această bogăție.”

„Nici n-au să inventeze de altfel, căci nici ei nu știu cum să se izbăvească de sentimente.”

„Păi vezi?! Iaca de asta și numesc eu sentimentele și amintirile bogăție adevărată. Asta nu ți-o ia nimeni. Averea în schimb o poți pierde în secunde. De parcă ar bate vântul și-ar mătura ograda de frunze uscate. Și, mai am eu o bogăție să știi. Din cele pe care nu mi le ia nimeni.”

Gosmel surâse iar, „Faptul că rămâi în amintirile altora?”

„Așa e. Iaca asta cred eu că se numește nemurire deja.”

„Dar e pentru scurtă vreme. Cât vor trăi cei ce te cunosc. Dar și din aceia o să te uite mulți până la urmă.”

„Mulți, dar nu toți. Măcar unul tot o să mă țină minte. Sau, cine știe, de-s norocos pot ajunge legendă. Așa cum a ajuns a noastră prințesă Curse. Astfel voi fi ținut minte cât Siarii vor exista pe lume.”

„Ce dacă legendele vor fi inutile până la urmă? Știi tu, doar povești.”

„Dar totuși vor exista. Deci, și eu. Chiar dacă alții mă vor crede doar personaj de legendă. Și… poate că astfel Soarta se va îndura de mine și-mi va da șansa să mai trăiesc o viață și să aud și eu acele legende spuse despre mine.”

Spunând aceste cuvinte bătrânul avea inimă ușoară. De altfel nici nu regreta deloc a sa decizie de a se jertfi pentru cineva. La fel nu era prost și nici naiv să creadă astfel de cuvinte. Acele pe care singur le spunea. Dar astfel arăta morții că nu regreta a sa viață și nici ale sale decizii luate cât trăise. Și, plecând din această lume cu sufletul împăcat, bătrânul dădea și altora poate șansa de a trăi la fel ca el: cu inimă curată.

Înțelegând asta, Gosmel îl invidie pe bătrân. Pentru scurtă vreme doar, căci el nicicând nu putuse simți astfel de sentimente. De altfel chiar și de le simțise el nu le putuse identifica, căci fiind un Titan, unul care trăia veșnic, adesea lăsa să treacă viața pe lângă el fără să-i atragă prea multă atenție. Lângă acel bătrân însă ajunse să se gândească la asta: ce-i viața și de ce țin atât de mult oamenii la ea? Negăsind însă un răspuns, îi întoarse spatele bătrânului, căruia îi spuse, „Ai grijă de tine, bătrâne. În special acolo, pe pod. Mergi drept înainte și nicicând nu te uita în urmă, căci de vei face-o vei plânge lacrimi amare o eternitate. La fel nu vei avea nicicând șansa să renaști, căci mai rele și mai ucigătoare decât amintirile nu-i nimic pe pământ. Și… de vei obosi și vei simți nevoia să faci popas, să nu stai mai mult de 13 secunde. De vei sta vei fi aruncat de Yeomna direct în acele ape negre, în acele ape tulburi, devoratoare de suflete.”

Auzind acel sfat bătrânul se închină ușor în urma lui Gosmel. Și, cu glas blajin, îi spuse, „Așa voi face. Și, dacă sincer, sper să te mai văd odată la marginea acestui pod, mărite Gosmel.” Anume aceste cuvinte îl făcură pe Gosmel să se întoarcă iar spre bătrân și să-l privească uimit. Bătrânul însă îi întorsese deja spatele. Dar nu plecă din acel loc, ci îi spuse, „Să știi că m-am gândit adesea la asta. De-i adevărat că viața asta are șapte cicluri. De-i așa, atunci sper că asta nu-i a șaptea mea viață și că voi renaște cândva. Astfel voi mai simți măcar odată al vieții dulce gust.”

Spunând aceste cuvinte, bătrânul făcu primul pas pe pod. Și, de parcă ar fi avut viață, Podul Yeomna începu să tremure puternic de parcă un crunt vrăjmaș îi sărise în spate. Din această cauză bătrânul părea pe cale să fie aruncat în apele învolburate ale Styxului. Era însă doar o iluzie, căci bătrânul era tare de fire. La fel nu-l speriau deloc ale podului capricii. El doar se apucă cu ambele mâini de frânghia din dreapta. Apoi, la pas lent, călcând cu grijă, se îndreptă spre acea poartă întunecată ce separa lumea viilor de cea a morților, cea numită Ellai (hotar). Și bătrânul merse spre a cea poartă fără ezitare. Fără măcar să privească în urmă fie și pentru o clipă măcar. Această îndârjire a lui se datora însă acelei speranțe despre care îi vorbise el lui Gosmel: să renască cândva și să mai simtă măcar odată dulcele gust al vieții.

Dar, deși bătrânul nu privi în urmă nici măcar pentru o clipă, Gosmel privi în urma bătrânului pentru multă vreme. Până când Porțile Masive Ellai se închiseră în urma lui Solan. Și făcu el asta tot pentru prima oară și asta din cauza că simțise că trebuia să facă asta. „Pentru un mare om,” cum îl numise el pe Solan în capul lui. Apoi, când porțile Ellai se închiseră în urma bătrânului, Gosmel întoarse spatele podului care se liniștise atât de brusc și, surâzând, murmură, „Și totuși ai fost un fericit în astă lume, bătrâne Solan, căci doar sufletele alese ajung la acest pod fără a trece prin castelul Piṟaku.”

Și avea dreptate Gosmel rostind aceste cuvinte: Solan într-adevăr fusese un om mare în viață. Un săritor la nevoie care de multe ori se jerfise pe sine pentru fericirea altora. Și, chiar dacă lăsase în urma sa un fecior și un nepot, care era mare deja și care mersese cu tatăl lui în Pădurea Rophion, pe câmpul de luptă cum s-ar spune, el nu fu îngrijorat pentru ei, căci el avea încredere în al său sânge și că se vor reîntâlni cândva.

Probabil din această cauză și se văzură mai apoi pe pod flori albe de iasomie și albastre de iris. La fel se auzi cântec de înger de jur împrejur, cântat de glasuri inocente de copii, cele care spuneau versuri precum:

„O viață fără grijă trăită în astă lume,

Aduce după sine inocența în priviri…”

***

Când Island și restul ajunseră în sfârșit la Palatul de Gheață era deja spre amurg. Iar cerul, care până nu demult fusese negru de furie, devenise dintr-o dată senin. Astfel se văzu atât de clar soarele pe el, grăbindu-se la culcare și lăsând o dâră roșie, de parcă ar fi fost mânjit cu sânge, pe acea boltă senină și albastră, pe bolta inocenței.

Același albastru, doar că vinețiu, se vedea și pe umerii Siarilor, care purtau în spate o Pelerină Veppam, așa cum obișnuiau să poarte și locuitorii Paṉi Makkaḷ-ului ca să se apere de frig și ploi reci. De altfel Veppam, în limba antică a Poporului Gheții, însemna căldură. Și, deși era extrem de subțire și părea ușor de rupt de un vânt năprasnic, era totuși doar o iluzie. Asta din cauza magiei, căci materialul Veppam era unul magic, unul care ocrotea de vânturi reci și temperaturi scăzute, dar și de arșița dogoritoare a soarelui pe timpul verii, căci putea absorbi căldura solară ca mai apoi s-o elimine când temperaturile scădeau destul de mult din cauza vremii capricioase.

O asemenea pelerină se vedea și pe umerii lui Island, care coborî primul de pe cal când toți se opriră în fața palatului. Apoi, dându-i calul unui slujitor ca să-l ducă la grajd, el se apropie de Inlan Diar s-o ajute și pe ea să coboare. Nu făcu el asta însă crezând că a sa mamă era bătrână și că avea nevoie de ajutor, ci din cauza că astfel simțea că-i poate arăta mamei sale a sa dragoste imensă pentru ea.

Iar regina, care în ciuda anilor mulți trăiți, era sprintenă și zveltă, odată ce atinse pământul cu tălpile, privi în jur și întrebă, „Au ajuns toți cu bine?”

„Da, regina mea!” Îi răspunse Eṉōl, care coborâse și el odată cu Island. „De altfel am dat deja ordin să-i ajute ai noștri pe Siari să se instaleze în partea estică a Orașului. Acolo e mai ferit de friguri sau de un eventual atac.”

„Și bine ai făcut, Eṉōl. Așa vom fi și noi mai liniștiți în caz de ceva se întâmplă,” îi spuse Island. Apoi, văzând că câțiva slujitori se apropiau de ei aducând pâine și sare și cupe de vin fiert ca să-i întâmpine pe oaspeți după cum era tradiția, le răspunse la salut c-o închinăciune. După care, oferindu-i brațul reginei, se îndreptară spre intrarea în palat.

The tale has been illicitly lifted; should you spot it on Amazon, report the violation.

În urma lor soldații reginei și alți slujitori, după ce îi serviră pe Siari cu puținele bunătățuri aduse de ei, îi îndemnară să se îndrepte spre Est, acolo unde le pregătiseră deja loc de trai. Dar nu-i lăsară singuri, ci-i urmară, căci locuitorii Paṉi Makkaḷ-ului erau la fel oameni simpli, săritori la nevoie și la fel înțelegeau cât le era de greu Siarilor să se strămute iar după ani de pribegie.

Abia când văzură că și ultimul pribeag porni spre est, intrară Island și regina în palat. Și, chiar de la intrare, două servitoare le luară pelerinele de pe umeri și săbiile de la cingătoare. Dar, spre deosebire de Island care rămase neînarmat, Inlan Diar păstră un mic pumnal, căruia ea îi spunea Iḷaiya (mezinul), chiar dacă nici ea nu-și mai aducea aminte de ce. Și-l păstră ea tocmai pentru că se simțea mai în siguranță avându-l alături. De aceea acel pumnal era mereu văzut la cingătoarea reginei. Îl scotea doar când mergea la culcare. Dar și atunci îl ascundea sub pernă ca să-l aibă mereu la îndemână, căci era mai mereu înconjurată de dușmani și se temea să rămână neînarmată.

În cele din urmă se îndreptă spre tron cu gând să se așeze pe el și să se odihnească. Dar, văzându-și feciorul stând în fața acelui mic izvor din sala tronului, cel care curgea din ciocul a două lebede cioplite în gheață, care stăteau de altfel față în față și atingându-și capetele, regina se apropie de el. Nu spuse însă nimic. Doar privi la acele galbene flori de lotus și la florile albe de iasomie ce se vedeau pe suprafața apei dintr-un mic havuz în formă de stea.

Acele flori însă nu apărură acolo din întâmplare. Ele pluteau de altfel mereu pe suprafața acelei ape, care era parte a izvorului sfânt Caktiyiṉ Ātāram. Dar, cum sau când acel izvor începu să curgă în sala tronului, nimeni nu știa. În afară de Inlan Diar, căci anume puterea ei formase lebedele și acel mic havuz în formă de stea. La fel ea dădu denumiri interesante, atât apei cât și florilor și lebedelor. Astfel ajunseră și ai ei supuși să le numească tot așa cum ea le numise: micul izvor era Pārvai (viziune), căci în el ea și Island vedeau adesea imagini din viitor; Ātma Tōḻarkaḷ sau Suflete Pereche - cele două lebede din gheață; Tūymai (puritate) - florile de iasomie; Āṉmīkam (spiritualitate) - florile galbene de lotus; și Cērkkai sau havuzul în formă de stea, ce simboliza de fapt uniunea forțelor cerești și pământene.

Dar, deși aceste elemente de pe lângă izvor simbolizau puritate și speranță erau ele legate mai mult de Lumea de Dincolo. La fel viziunile pe care cei doi le aveau privind în apa izvorului erau legate de trecerea în neființă a cuiva. Asta însă era ciudat, căci locuitorii Paṉi Makkaḷ-ului erau în mare parte nemuritori. Dar, din cauza că ei nu obișnuiau să-și păstreze sângele pur și de se îndrăgosteau de vreun muritor li se respecta decizia, mai erau și din ei care treceau până la urmă în neființă. Astfel, pentru a cinsti sufletele celor decedați, Poporul Gheții obișnuia să se închine adesea în fața izvorului reginei, cerând spiritelor de dincolo să-și găsească liniștea.

Numai că, ceea ce mulți nu știau, era faptul că acea apă prevestea nenorocirea. Cel puțin așa se întâmplă în cazul lui Inlan Diar. Prima dată când ea văzu o astfel de imagine se întâmplă demult, cu câteva zile înainte ca Himera, mama Sephirei, să dispară. Apoi la fel se întâmplă când Zayleea dispăru - atunci însă nu văzu apa neagră, ci galbenă. Iar în cazul Eddei, chiar în ziua când ea și Bestla fură atacate de demonii lui Ahi, apa acelui izvor devenise roșie.

Aceste gânduri sumbre însă o făceau pe Inlan Diar adesea să se simtă neputincioasă. De aceea și le alunga ea ori de câte ori simțea c-o copleșesc. Și făcu la fel și în acele clipe când îl văzu pe Island atingând una dintre florile de lotus, care se roti apoi în cercuri mici. Apoi, după câteva clipe, pe suprafața apei apăru imaginea Podului Yeomna pe care se vedeau acele flori de iasomie și iris.

„Iarăși Podul Yeomna?” Îl întrebă Inlan Diar, punându-i o mână pe umăr.

Island însă nu spuse nimic. Doar întoarse capul și zâmbi, privindu-și mama. Și, pentru a nu știu câta oară, realiza că vedea lucruri de care nu se crezuse nicicând capabil. De altfel nici nu-și mai amintea când văzuse el pentru prima dată imaginea Podului. O vedea însă, iar asta însemna același lucru ca de fiecare dată: că va pierde sau a pierdut pe cineva drag și că o mică parte a sufletului lui va trece de Poarta Ellai cu acel suflet. În cele din urmă însă, după ce oftă prelung, murmură, „Ai dreptate, mamă! Iar Podul Yeomna! Și se pare că de data asta e din cauza acelui bătrân.”

„Nici nu mă îndoiesc de altfel, căci în clipa în care el mergea spre Gosmel ultimul cu care a vorbit cât mai era încă în viață a fost cu tine. De aceea și poți considera că ați fost voi doi legați de Soartă. Tu nu te întrista însă, fiule, căci acel bătrân a trăit într-adevăr o viață frumoasă, chiar dacă în pribegie. Și la fel și-a sfârșit el viața - făcând o faptă bună pentru neamul lui. De aceea și trebuie să-i respectăm decizia și să-i cinstim memoria. Măcar cât mai putem face asta, căci nu știm nici noi ce ne așteaptă în viitor.”

„Aici îți dau dreptate, mamă. Se pare că ne așteaptă vremuri grele.”

„Ceva la care ne-am așteptat de altfel. Dar să lăsăm aceste gânduri pentru mai târziu. Spune-mi, ce-ai de gând să faci: îl vei urma pe Boor în Pădurea Rophion?”

„Da. E necesar, căci ne așteptăm ca anume acolo să se dea cele mai grele bătălii ale războiului. Și tot acolo vom avea nevoie de cei mai mulți oameni. De aceea și i-am dat deja ordin lui Āṇmai să-și pregătească legiunea. Vom porni în zori. Numai că mă preocupă gândul că vei rămâne singură. Mai ales acum când și Siarii sunt cu tine.”

„N-ar trebui însă, Island. Să-ți faci griji mă refer, căci chiar dacă legiunea lui Āṇmai va merge cu tine, rămâne cea a lui Eṉōl, care e totuși mai numeroasă. Plus la asta, restul supușilor noștri tot știu să lupte. De aceea și ne vom apăra de trebuie.”

„La fel vor face și Siarii, căci și ei au învățat să lupte. Doar că… încă simt neliniște când mă gândesc că voi fi departe de casă, iar tu singură aici.”

„Chiar și așa, Island, trebuie să pleci. E necesar de altfel, căci acolo sunt trei dintre ai noștri. Acolo, în prag de război. Al tău fiu și două dintre nepoate. De aceea și consider că anume acolo trebuie să fii tu.”

„Poate și ai dreptate. Acolo însă vom fi patru. Tu aici doar una, căci i-am zis lui Zeal să stea departe de probleme. Plus la asta, de-i trece și tatei prin cap să atace acest ținut, atunci…”

„Ba n-o va face,” spuse Inlan Diar sigură pe sine. După care se îndreptă spre masa deja pusă de care avuseră grijă două slujnice. „Pentru al tău tată la moment e mai important să dea de Mannar și să-i scoată blestematul cela de diamant de pe frunte. De asta și sunt sigură că nu i-i lui de cucerit alte ținuturi. Nu pot nega însă că Ahi și sora sa Inmar și vulpile ei s-ar putea să ne facă probleme. Nu mă preocup prea tare însă, că de se întâmplă asta avem prieteni de nădejde în afară care la sigur ne vor sări în ajutor de trimit vorbă.”

Island o privi însă mirat, „Știi… despre Inmar?”

În timp ce se așeza la masă, Inlan Diar își privi fiul și zâmbi, „Desigur că știu. De altfel mereu am știut. Încă de când am aflat de nebunia lui Coallar, care chema zilnic în al său bârlog o copilă de 15 ani. De atunci am știut cum se va termina. Dar n-am putut face nimic până la urmă, deși am vrut enorm asta. Aveau însă un pact semnat cu bătrânul tată al copilei. Iar asta m-a legat de mâini și de picioare.”

Auzind iar despre acea istorie, Island simți că-l cuprinde furia. Și, în timp ce se îndrepta și el spre masă, șuieră printre dinți, „Și totul din cauza blestematului joc al Soartei, pus la cale de Parca.” Apoi, luând ulciorul de pe masă, turnă puțin vin în cupa mamei sale și apoi într-a sa.

Dar, când să meargă la locul său mai apoi, Inlan Diar îl prinse de braț. Și, privindu-l țintă în ochi, îi spuse cu dojană, „Nu blestema nicicând Soarta, Island. Poți s-o întorci împotriva ta și să fie mult mai rău ca până acum. Doar… acceptă ce se întâmplă. Cel puțin pe moment.”

„De ce? De teamă?” Șuieră Island furios, printre dinți.

„Ba nu. Din precauție. Pentru a supraviețui, căci atâta timp cât suntem în viață și-n siguranță avem încă șansa de a schimba lucrurile. Morți însă… nu servim la nimic.”

„Dar, mamă… uiți cât de mulți am pierdut din cauza ei.”

„La fel cum tu uiți cât de mulți am câștigat noi: Sephir, Bestla, Zeal, Boor și restul supușilor noștri care încă respiră, care încă sunt în putere să lupte și să protejeze al nostru iubit ținut. Și… tu, Island. Și tu… Sau ce, ai uitat deja că azi ai fost la un pas să cazi în acel abis? De cădeai erai pierdut pe veci, căci o fi Gosmel un Titan. El însă e unul care nu-și respectă promisiunile.”

„Azi însă și le-a respectat.” Spuse Island așezându-se la locul lui.

„Pentru că n-a avut încotro. Se afla până la urmă pe teritoriul nostru, chiar dacă a vrut să vă facă pe voi să credeți altceva. Apoi a fost și din cauza mea, căci încă n-are putere să mă învingă. Dar mâine cine știe, poate să se întoarcă totuși împotriva noastră și asta din cauza că renunțând la Siari s-a pus rău cu Parca și va plăti pentru a lui îndrăzneală.”

„Tocmai de aceea și spun că mi-i greu să plec, mamă. Mai ales când vremurile sunt atât de tulburi și…”

„Și n-ai de ce să-ți faci atâtea griji cât Zeal și cobrele sunt prin preajmă,” auziră ei glasul zglobiu al fetei. De aceea și-o priviră ei mirați, căci nu se așteptaseră s-o vadă acolo. Zeal însă, deloc deranjată de privirea lor, se așeză la masă și începu să înfulece. Dar, cât mânca și-i privea pe cei doi, își continuă gândul, „De altfel e destul de periculos ca cineva să ne stea împotrivă. Chiar și acel Gosmel, căci e de ajuns un singur sâsâit și o limbă bifurcată aruncată asupra lor ca să-i punem pe fugă.” Apoi râse singură de gluma pe care o făcuse. Văzându-i însă pe cei doi bunici privind-o pe sub sprâncene, Zeal întrebă mirată, „Ce acum? Iar voi fi certată că mănânc mult și nu mă gândesc la siluetă?”

„Ba nu. Vei fi certată tocmai pentru că-ți bagi nasul unde nu-ți fierbe oala,” îi spuse Island tăios, încă privind-o pe sub sprâncene. Și chiar era el nemulțumit s-o vadă acolo, căci îi spusese clar să stea departe de probleme și de câmpul de luptă. Fata însă venise anume acolo, unde putea fi periculos până la urmă și nu-și găsise un culcuș comod, undeva pe lângă ape așa cum își dorise el.

Zeal însă ridică din umeri, „Mare scofală. Nimic nou, nimic neobișnuit. Doar mă știi: mereu iubesc să-mi bag nasul în treburile tale. Mai ales în ale tale, bunicule Island.” După care surâse larg și-i făcu cu ochiul. Pentru asta însă primi o ușoară palmă peste ceafă, ceva ce-o făcu să se încrunte. „Ce de data asta?”

„Nimic. Mănâncă!” Spuse Island, dând din cap cu reproș.

Surprinzând însă privirea mamei sale ațintită asupra nepoatei, Island o privi mirat. Regina însă, tot cu ochii pe Zeal, care înfuleca de parcă se băteau turcii la gura ei, îi trimise un gând, „Pentru ea nu-ți face griji. E mai bine să stau eu cu ochii pe ea. În caz contrar la sigur se bagă în probleme. Mai ales cu șarpele Ian Gyar prin preajmă.”

„Nu, gândind astfel, probabil și ai dreptate,” îi spuse Island tot telepatic. „De altfel mă miră că-i aici și că nu s-a băgat încă în probleme, căci la cum o știu caută problemele înainte ca ele s-o găsească. Și… mai avem unul mai nou în echipă: Fenrir, lupul!”

Inlan Diar râse auzind de Fenrir, căci deși nu-l văzuse încă de când își unise destinul cu al Sephirei, știa prea bine ce-i poate și ăluia pielea ca și lui Zeal. Până la urmă crescuse timp de 13 ani sub ochii ei. Și, cu două nebune ca Bestla și Zeal prin preajmă, plus Samaya care era și aceea bună să se bage în probleme, avuseră adesea de furcă cu ei. De aceea și-i spuse ea lui Island, „De asta și zic eu că-i o idee bună…”

„…să nu mă vorbiți pe la spate când pot auzi,” se băgă Zeal în discuția lor telepatică. Asta îi făcu pe cei doi s-o privească cu ochii cât cepele, căci din câte știau ei Zeal nu putea citi gânduri. Fata însă, surâzând, le spuse, „Uimiți că pot asculta ce gândiți? Ei bine, mereu am putut. Doar că am preferat să nu le dau și altora de știre despre asta. Până la urmă a fost mai vesel așa. Măcar știu azi cine și ce gândește cu adevărat despre mine.” Apoi, sorbind vin din paharul lui Island, care-o privi furios, le spuse în glumă, „Iar acum că m-am săturat eu și nu mai încape nicio firimitură în mine, merg să-mi hrănesc și cobrele. Nu de alta, dar trebuie să le țin în formă de-o veni peste noi războiul. La fel să le arăt locurile de pe aici ca să se familiarizeze și…”

Cuvintele ei o făcură însă pe Inlan Diar să sară ca arsă de pe locul ei. Apoi, fugind spre fereastră, îi strigă fetei, „Nu-mi zi că mi-ai adus târâtoarele celea verzi până aici că…” Oftă însă, căci, privind prin fereastră, văzu o armată de cozi verzi așezate ca oștenii în rânduri și legănându-se de pe o parte pe alta de parcă erau spice în bătaia vântului, chiar în fața palatului.

La fel îl văzu regina și pe acel oștean ce stătea așezat pe una dintre scări și cânta la muzicuță. La ordinul lui Zeal de altfel, căci aceea, înainte să intre în palat, îi spuse cu voce gravă, „Să nu lași nici una să-ți scape că de nu o cauți singur!” Iar sărmanul fu nevoit să asculte. De nu ar fi umblat ca bezmeticul prin tot regatul căutând o femelă-cobră. O îndeletnicire la care nu visa deloc, mai ales știind cât de bine se puteau camufla cobrele lui Zeal.

Dar, deși le văzuse regina atât de calme, tot privi furioasă la Zeal și-i strigă, „Ia-le din ochii mei, Zeal, până nu le-am făcut statui de gheață! Mai ales: cum ai îndrăznit să le aduci aici știind că nu am ochi să le văd?”

„Tocmai de-aia,” spuse Zeal, deloc deranjată de strigătele bunicii. Dar, văzând că se îngroșa gluma, îi spuse, „Da stai tu fără grijă că nu scapă ele de sub control și nici nu atacă copiii. Sau ce: n-ai încredere în mine și în magia mea?”

„Te referi la sărmanul cela de pe scări care cântă la fluier de mai nu-și dă duhul fără să știe că muzica lui nu-i de niciun ajutor?” Spuse Island surâzând.

Zeal însă ridică din umeri, „Cum altfel să mă distrez dar?!” Apoi, fără să se sinchisească, își continuă festinul, deși mai înainte susținuse că nici o fărâmitură nu mai încăpea în gura ei.

***

Treizeci de minute mai târziu, Zeal se încumetă în sfârșit să se ridice de la masă. Dar, contrar așteptărilor lui Island care știa că după masă fata are nevoie de un somn bun, Zeal ieși din palat. Și, imediat ce trecu pragul, își duse la buze o frunză verde de stejar din care începu să fluiere. Iar sunetul ei plăcut, ce amintea de codru verde și de dulceața plaiului, făcu cobrele din fața palatului să se legene mai tare pe ale lor cozi, închizând până și ochii.

Asta îl miră însă pe oștean, căci el crezuse că anume muzica fluierului le controla pe cobre. Dar, când încetă el să cânte, nicio cobră nu se mișcă de la locul ei. De aceea și surâse el într-un final înțelegându-i trucul lui Zeal: îl pusese de strajă doar pentru a face o glumă. Nu se supără însă, căci o știa bine pe fată, care era mai mereu pusă pe șotii și în căutare de aventuri.

Privind-o însă o văzu pe Zeal ridicând comic din umeri, chipurile „Chiar nu ți-ai dat și singur seama?” Apoi, când ea îi făcu semn cu mâna să plece, surâse iar, se închină ușor în fața ei și apoi se îndreptă spre copacii de cristal din Grădinile Palatului să se odihnească și el nițel.

Zeal însă nu rămase singură cu cobrele. Nu. De prin toate ungherele se ițeau capete de copii curioși, care priveau țintă la acea armată de cozi verzi ce erau de temut pentru ei, dar care erau atât de ascultătoare prin preajma lui Zeal. Ea însă nu-i văzu. Doar le dădu comanda cobrelor s-o urmeze. După care, cu tot alaiul după ea, se îndreptă spre câmpiile estice ale regatului, acolo unde era mult soare și iarbă verde. Iar cozile verzi o urmară cuminți, legănându-se pe ale lor superbe trupuri.

Pe Inlan Diar însă șotia fetei o făcu să dea din cap cu reproș. Apoi, privindu-și fiul, care ieși în urma ei, întrebă, „Fata asta chiar crede că în caz de ceva ciudatele ei prietene o să ne fie de ajutor?”

„În locul tău n-aș pune asta la îndoială, mamă,” îi spuse Island, surâzând. „De altfel ciudatele ei prietene ne-au salvat pielea odată. Când lupii Vanamar ne-au atacat în Pădurea Tenebre.”

Inlan Diar se încruntă însă, „Și eu de ce nu știu despre asta?”

„Pentru că, după cum a spus și Zeal, e o poveste cu final fericit și nu are rost să-i îngrijorăm și pe alții. Plus la asta, e una mult prea lungă. Așa că o să ți-o povestesc altă dată. Când o să avem mai mult timp.”

„Chiar și așa ar fi trebuit să-mi spui de trebușoara lui Tenebre și a fiarelor ei. Niște ciudate de altfel,” șuieră regina printre dinți.

„Avem și noi circarii noștri dacă ceva,” glumi Island, arătând cu capul spre Zeal, care se afla deja departe de Palat. „De aceea și n-ar trebui să subestimezi puterea fiarelor, căci… pot fi de ajutor când trebuie. Iar acum, o să urmez acel dulce clown, căci cu adevărat nu-mi place s-o știu umblând singură pe aici când e un mare pericol prin preajmă.”

Inlan Diar surâse însă. „Dacă vorbeai de Ian Gyar ar trebui să stai fără grijă, căci șarpelui de șarpe i-i frică.” În sinea ei era totuși îngrijorată pentru a ei strănepoată. De aceea și era gata să-i accepte și ciudatele și nesuferitele prietene prin preajmă doar să fie ea în siguranță.

Titanul însă doar zâmbi auzind remarca mamei. Apoi,la pas lent, porni în urma nepoatei. Nu porni el într-acolo singur însă, ci c-o droaie de copii gălăgioși pe urma lui, căci ori de câte ori îl vedeau pe Island în cheși buni știau că-i rost de povești. Mai ales când ieșea el cu Zeal la iarbă verde. De aceea și se luară ei după Titan, uitând cu totul de teama lor pentru cobre. Până la urmă n-aveau ei de ce se teme, căci pe Câmpia Sorții, încotro se îndreptau ei în acele clipe, era un loc sigur pentru ei, de milenii.