Dănțuiau flăcări nebune în fața ochilor Siarilor. Ei însă nu-și luau ochii de la ele, considerându-le ca rupte din basm. Mai ales acele scântei ce sclipeau în aer, luminând pe cât posibil zarea nopții și făcând-o să pară asemeni celor din povești.

Dar… nimeni nu spuse nimic. Și nu pentru că nu ar fi avut ce spune, ci pentru că se temeau să rupă magia și să alunge liniștea ce pusese stăpânire pe tabără. O liniște la care visau mai mereu, dar de care aveau parte atât de puțin timp. Mai ales în ultima vreme.

Și, fu liniște, până în clipa în care se auzi urlet de lup în zare. Nu erau însă Rophionii și Siarii știau asta. La fel nu erau Vanamarii și asta era îmbucurător. Dar, deși urlet de lup singuratic însemna uneori pustiu, cei adunați în jurul marelui rug din fața grotei nu se temeau în acele clipe, căci știau că acel lup singuratic nu făcea decât să-și declare iubirea tinerei nopți ce bătea la ușă. Și acelei rumene luni de pe cer, ce lumina atât de frumos bolta întunecată, cea cu atât de puține stele pe ea.

Asta însă era doar parte din magie, căci ceea ce făcea de fapt oamenii și probabil și natura întreagă să se bucure din plin de acea lume magică era mirosul. Acel parfum de lemn de fac ce adia dinspre buturugile clădite una peste alta, în jurul cărora dansau limbi roșii, ale focului Hestiei, cea care mereu veghea oamenii și-i proteja de rele. Și, totodată, anume flăcările Hestiei aduse pe buzele bătrânului Solan povestea:

„De fapt… a noastră poveste a început demult. La fel s-a început și chinul. Și asta doar din cauza lăcomiei noastre și a urii pe care n-am putut-o noi controla, o ură pentru proprii semeni pe care nu i-am putut înțelege și nici ierta.” Apoi Solan tăcu o vreme. Iar ochii lui, albaștri odinioară, dar care erau aproape orbi în acele clipe, se ațintiră asupra flăcărilor, ce continuau să dănțuie nebun în rug, și surâse. Amar, dar surâse, căci chiar îl durea sufletul când își aducea aminte de tot ceea prin ce trecuse vreodată al său popor, un chin nemeritat de altfel, chiar dacă era consecința propriilor acte nesăbuite. Și, chiar dacă bătrânul nu trăise în acea vreme, el auzise de la ai săi părinți și părinții de la părinți și tot așa despre ceea ce le fu dat Siarilor să trăiască cu multe secole în urmă, atunci când își blestemaseră zilele și plecaseră din ale lor case alungați de ură. „De propria ură de altfel, am fost alungați noi din al nostru cămin,” adăugă într-un târziu bătrânul. „Dar… am meritat noi oare această pedeapsă? Am fost noi într-atât de păcătoși încât nu ne poate ierta Soarta nici după secole de pribegie? N-aș putea spune. Sunt sigur însă de un lucru: că nu ne-am putut ierta noi pe noi. Și la fel cred că nu ne-au iertat nici Titanii, căci mare parte din ei și-au întors fața de la noi atunci și nu ne-au mai privit până în zilele noastre.”

Auzindu-l pe Solan vorbind despre indiferența Titanilor, Dike surâse. Dar o făcu cu amărăciune, căci înțelegea prea bine la ce se referea bătrânul: la ignorul marilor puteri care, pentru a se apăra pe sine și pentru a nu-și vedea tronul lor amenințat, preferaseră să întoarcă spatele celor mici, prefăcându-se muți, surzi și orbi. Până când avea să fie astfel nici Dike nu știa. El doar își permise să fie melancolic, ascultând mai departe povestea bătrânului Solan, cel ce începuse a depăna Povestea Siarilor, cea nescrisă în cărți și știută de atât de puțini, dar cea care întoarse totuși Roata Vremii în urmă, în vremea când Curse încă trăia…

***

CU SECOLE ÎN URMĂ

„Ești sigur că n-ai auzit nimic aseară?” Îl întrebă un slujitor pe un altul în timp ce se întorceau în Orașul Alb, superba capitală a Poporului Siar, cel cunoscut ca și Orașul Lumină. Și se întorceau ei de foarte departe, din Ținuturile Estice, cele cunoscute de toți drept Ceyyum Karuvil sau Lotusul Nașterii, căci ei făceau parte din echipajul prințesei Curse.

De altfel acel echipaj se formase cu câteva luni mai înainte, la porunca regelui. Dar, ceea ce nu știa aproape nimeni, era că acea poruncă venise după ce prințesa îi spuse tatălui ei că ar vrea să viziteze acele locuri înainte de măritiș, căci auzise ea că cei care vizitează acele locuri sunt binecuvântați cu viață lungă și copii frumoși. Și, cum regele avea o fiică și la fel avea nevoie de moștenitori voinici și sănătoși, își călcă în cele din urmă pe inimă și porunci formarea echipajului care s-o însoțească în acele locuri.

Astfel și părăsi Curse Orașul Lumină în urmă cu șase luni. Îl părăsi ea însă cu inimă ușoară, căci ea considera că acel drum e unul binecuvântat, căci Ceyyum Karuvil era anume locul binecuvântării, așa cum credea întreaga lume de fapt. Dar, deși crezuse ea că drumul până acolo și înapoi va dura doar o lună, se înșelase, căci diverse piedici le apărură în cale în tot acel timp. Din cauza cui se întâmplase asta ea nu știa. Se pare însă că știa Soarta și la fel acel slujitor ce-și întrebase confratele de auzise ceva. De aceea și se încrunta el ușor văzând că celălalt tăcea.

Al doilea slujitor însă, care căscase întruna deși auzise clar întrebarea, spuse într-un târziu, „Nu, n-am auzit nimic. Sunt sigur. Dar… de ce întrebi? Ai auzit tu ceva?” Întrebă și acela, ducând calul prințesei de căpăstru, căci ea decise să ajungă pe jos la Palat și astfel să-și salute supușii.

Primul slujitor însă dădu din cap că nu. Apoi iar se încruntă și spuse, „De altfel nu sunt sigur. Dar mi s-a părut că aud șoapte. Ale cui nu știu, dar s-au auzit multă vreme. Și, dacă sincer, acele șoapte m-au pătruns până la oase de altfel.”

Cel ce ducea calul de căpăstru îl privi zâmbind pe primul. „Și… ești sigur că n-ai visat de fapt toate astea? Știi și tu, după drumul lung poți avea tot felul de vise.” Apoi îi făcu primului cu ochiul.

Celălalt însă dădu din cap că nu. Căci „Sunt cu adevărat sigur că nu mi s-a năzărit. De altfel, chiar și de-s obosit și poți tăia lemne pe mine, eu totuși simt. La fel al meu al șaselea simț nu mă înșeală niciodată. De aceea și cred că ceva straniu s-a întâmplat aseară. Ce însă nu-mi pot explica. Nu încă.”

Dintr-o dată slujitorul tăcu și-și aținti privirea spre colțul străzii. Acolo văzu o bătrână. I se păru însă ciudată a bătrânei privire și faptul că, în timp ce strângea mâinile prințesei lor, îi dădu un măr. Era rumen mărul cela. Îl văzu bărbatul clar. La fel văzu că acea bătrână îi spusese ceva prințesei lor și aceea zâmbi. La fel spuse și Curse ceva. Dar, deși nu auzise ce-i spusese prințesa bătrânei, bărbatul era sigur că ea încerca să refuze. Probabil mărul. Nu era el însă sigur. Dar, văzând că bătrâna insista, slujitorul consideră asta straniu, căci Siarii, chiar dacă erau mărinimoși din fire, nu băgau nimănui nimic pe gât. Acea bătrână însă făcea asta. De aceea și i se părea lui ciudat și-și spuse să fie cu mare băgare de seamă. Mai ales să vadă ce tot punea bătrâna ceea la cale.

Numai că n-avu el destul timp, căci ajunseră la palat și fu nevoit să aibă grijă mai întâi de cai, că era ziua lui să se ocupe de ei. Apoi se puse de curăți grajdul. Și după ce hrăni animalele și-și zise să îmbuce și el ceva, primiră veste că-s liberi, toți cei care au însoțit-o pe Curse de altfel. De aceea, pentru că li se permise asta, puteau sta acasă timp de trei zile pe care le meritaseră pe deplin.

Asta îl uimi enorm pe Arvam, căci asta era numele slujitorului care auzise șoapte în acea poiană. Ce nu știa el însă era că avea dreptate, căci anume șoaptele puterii lui Island le auzise el, cât Titanul și Curse își uniră destinele și dădură frâu liber pasiunii din pieptul lor anume în Poiana Ahilarului. Dar, cum era obosit, își spuse să lase astfel de gânduri pentru mai târziu și dacă tot avea liber își zise să se ducă acasă și să se culce.

Doar că pe drum își aduse aminte de acea bătrână. Cea cu mărul. Și, aducându-și aminte de a ei insistență, care lui i se păruse ciudată, își zise să vadă ce-i cu ea, cine-i, unde trăiește și care îi este hramul. De asta și se duse în centrul orașului și nu în sus, acolo unde își avea casa.

Dar, întrebând de unul și de altul, din cei ce fuseseră în stradă cât trecuse Curse pe acolo, află cu stupoare că nimeni nu știa cine-i acea bătrână. Mai straniu decât atât i se păru faptul că nimeni n-o văzuse. De aceea și-l priveau oamenii straniu, căci ei erau siguri că nu văzuseră o astfel de bătrână acolo.

Asta însă nu-l deranjă pe Arvam, faptul că oamenii îl priveau chiorâș și-l luau de nebun. Pentru el conta mai mult faptul că acea bătrână stranie și pe care nimeni n-o văzuse se apropiase de a lor prințesă. Ba îi dăduse și-un măr ciudat, ceva ce el nu mai văzuse până atunci, căci el știa de mere roșii, aurii și verzi, dar de cel roșu și cu auriu deasupra, lângă codiță, nu aflase încă.

Numai că, privind dintr-o dată la soare și văzându-l că scapără deja la orizont, pregătindu-se de culcare, își aduse aminte că era și el obosit. De aceea și-și luă Arvam rămas bun de la acei oameni pe care îi întrebase și se porni apoi spre casă. Dar, deși se pornise de cu ziuă din oraș ajunse acasă noaptea și asta din cauza că iernile, în Orașul Alb, zilele erau extrem de scurte, mult mai scurte decât în alte părți. Dar, deși nimeni nu-și putuse nicicând explica fenomenul, era considerat tot unul al lor, ceva ce-i făcea unici.

Ce-i făcea însă pe Siari unici de fapt erau întrebările. Cele care le roiau toată ziulica în cap de nu găseau răspuns la ele. La fel i se întâmplă și lui Arvam, care se gândea la ele și după ce ajunse acasă. Ba se gândea la acele întrebări și stând deja la masă, c-o farfurie de ciorbă aburind în față și cu lingura în mâini în timp ce ochii și-i ținea ațintiți asupra focului din vatră, fără să vadă și să audă nimic în jur.

Nevasta lui însă îl vedea destul de bine. Ba chiar îl analiză o vreme în timp ce împletea un ciorap. Dar, fiindcă nu-și putea explica ciudățenia soțului, îl întrebă într-un final, „La ce te tot gândești atâta?” Arvam însă o privi tâmp, de parcă nu auzise ce spusese ea. De aceea și soția îi spuse iar, „Întrebam unde ți-e gândul, măi Arvame, căci de când ai venit din oraș privești flăcările. Ba și ciorba n-ai gustat-o. Și asta din cauza unei bătrâne ciudate pe care ai căutat-o la asfințit în loc să te întorci acasă și să te odihnești după drumul lung.”

Arvam însă oftă. Apoi spuse cu glas stins după ce sorbi din ciorbă, „Dacă sincer nici eu nu mai știu la ce mă gândesc. Dar că mă gândesc la ceva sunt sigur.” Răspunsul lui o făcu însă pe soție să-l privească chiorâș, întrebându-se ce și cât băuse al ei soț. Dar, aducându-și aminte că nu simțise miros de alcool de la el, doar scutură nițel din cap, spunându-și că-i fiecare cu demonii lui. Apoi îl lăsă în pace, convinsă fiind că după ce-o dormi un somn bun și după o noapte întreagă în brațele ei o să fie iar acel om bun și dintr-o bucată cum fusese el întotdeauna.

Dar, deși se culcaseră ei de imediat ce Arvam termină de mâncat, bărbatul nu adormi. Soția lui în schimb, de cum puse capul pe pernă, începu a sforăi ușor, căci ea n-avea grijile lui. Al ei sforăit însă îl făcu și pe el în cele din urmă să adoarmă. Dar vai de somnul cela, căci auzea mereu șoapte și tot vedea pașii cuiva apropiindu-se de loc unde dormea Curse. De văzut însă nu văzu ai cui pași erau. Doar că acel cineva lăsa urme pe zăpadă. Și, cu astfel de imagini în minte, se zvârcoli în pat până nu se îngână ziua cu noaptea.

Anume atunci se auzi cântecul unui cocoș și Arvam se trezi. Apoi, simțind că se sufocă în patul cela, se ridică din așternut, își înveli soția să mai doarmă puțin, iar după ce-și puse o haină groasă pe umeri ieși afară. Și ieși el spunându-și că, „Dacă respir un pic de aer rece o să-mi revin. Apoi o să dorm și eu bine ca a mea nevastă.”

Doar că, ajuns afară, simți vântul biciuindu-i cu asprime obrajii. La fel același vânt șăgalnic părea să măture zăpada în jur, pusă peste noapte ca o pătură groasă. Dar, cu toată răceala din jur, bărbatul o preferă în locul patului cald unde se zbuciumase întreaga noapte. Chiar și așa nu se putea calma și pace.

În cele din urmă, simțindu-și inima bătându-i nebunește în piept, Arvam se întrebă, în timp ce-și strângea haina mai aproape de piept ca să se încălzească, „Ce tot să fie asta? Neliniștea mă refer. De parcă ceva rău se apropie de noi. Ce însă nu-mi pot da seama și pace.”

Dintr-o dată însă deveni atent zărind urme pe zăpadă. Asta-l minună, căci era prea devreme ca cineva să fi îndrăznit să-și lase patul cald și să se apuce de treabă. Ba mai mult, Arvam era sigur că toți dormeau buștean la acea vreme, căci vecinii lui erau tot slujitori de la Palat, cei care fuseseră cu Curse în expediție. Și, cum aveau încă două zile libere, n-aveau de ce să se deranjeze și să se trezească atât de dimineață. De aceea și începu a merge pe lângă acele urmă să vadă unde vor duce ele.

Astfel, tot cu ochii pe urme, ajunse într-un final nu departe de conacul prințesei. Ba chiar se opri la cam 20 de metri de zid, la fel cum se opreau și urmele. Asta i se păru ciudat, căci dacă cineva mersese până acolo era fără doar și poate ca să intre în iatacul prințesei. Se oprise însă la destui metri de zidul cela. „Ceva al naibii de greu să escaladezi zidul de aici,” își spuse Arvam, scărpinându-se în cap. „Dar totuși, dac-a venit omul până aici, nu cred că s-a mulțumit doar cu privitul. Pentru ceva trebuie să fi mers el până aici. Dar de ce? Și ce tot naiba face de dă târcoale locului? De-l prind…”

De aceea și se puse Arvam în pirostrii în cele din urmă: voia să cerceteze acele urme, ca mai apoi să vadă ale cui erau. Numai că, privindu-le mai de aproape, văzu că erau ale unui copil. „Asta da drăcovenie,” își spuse bărbatul. „Și eram sigur că-s ale unui bărbat, căci acele, de lângă a mea casă, la sigur erau mari. Cât piciorul unui bărbat înalt și zdravăn. Acestea însă sunt mici. De copil.”

După asta scutură puternic din cap. „La sigur am vedenii!” Ba chiar se frecă și la ochi. Doar că asta da fusese drăcovenie, căci uitându-se iar la urme, nu le mai văzu. „Ce…?” Se întrebă el trăsnit. „Erau numai ce aici.” Apoi privi înfrigurat în jur, convins să prindă instrusul de era vreunul pe acolo. Doar că… nu văzu pe nimeni. De aceea și oftă sărmanul, „La sigur am vedenii. De la oboseală!” Așa că se porni ușurel spre casă.

Numai că, în fața casei, se poticni de-o altă minune: urmele văzute prima dată erau încă acolo. Asta-l făcu să se scarpine în cap. Dar decise că totuși are el vedenii, mai ales după călătoria lungă și la acea oră matinală. De aceea doar se mulțumi să scuture din cap, după care intră în casă cu gând să se culce.

Avea însă o teamă pe suflet, „De mi se trezește nevasta și mă vede că nu-s, atunci o să iasă cu scandal, căci… e ciudat că umblu nopțile și diminețile aiurea.” Ajuns în casă însă răsuflă ușurat, căci soția îi dormea încă. Așa că închise ușurel ușa, scoase haina de pe umeri, o puse în cuier și se cuibări lângă nevastă. Apoi, cât de curând, adormi, simțind căldura ei aproape de piept și mai ales auzindu-i respirația dulce chiar lângă el.

***

NOAPTEA DIN POIANA AHILARULUI

Ajunși în poiană, Arvam și ceilalți își spuseră că-i locul perfect pentru a petrece noaptea. De ce credeau ei asta? Nu erau atât de siguri. Dar, chiar dacă era un loc deschis, era totuși ademenitor și parcă ocrotitor în același timp. De aceea și le spuse într-un final Curse, în timp ce privea în jur și văzu că-i atât de liniște, „Facem popas aici!” Iar slujitorii lăsară desagele din spate și, așezându-se pe ele, răsuflară ușurați, căci puteau în sfârșit să se odihnească.

Doar Arvam stătea încă în picioare și privea îngrijorat în jur. Cel neliniștea? Acel vânt ce începu dintr-o dată să bată și șoaptele care se auzeau în jur. Dar, deși privi el la ceilalți, văzu că erau calmi și că pe nimeni nu-l deranja nici vântul și nici șoaptele. De aceea își spuse că poate are vedenii din cauza oboselii.

Apoi, când prințesa ceru slujitorilor să aprindă focul și să-i întindă lângă foc o blană de urs, Arvam se grăbi să-i îndeplinească porunca cu alți doi care erau de strajă în acea noapte. Și, de imediat ce se simți confortabil pe acea blană, acoperită c-o pătură groasă, Curse adormi. La fel dormeau și restul slujitorilor. Doar cei de strajă rămaseră cu ochii deschiși, dar păreau și ei oarecum obosiți.

La fel se simțea și Arvam de altfel: obosit. De aceea și se trase într-un final lângă trunchiul unui copac și se înveli apoi într-o pătură groasă, căci el nu era oștean și nu trebuia să stea de strajă. Și, cum Curse dormea deja, putea și el să se culce. De aceea, de imediat ce simți cald în jurul lui, Arvam își simți și pleoapele greoaie. Ba chiar începu să caște, semn că somnul se apropia de el. Apoi, cât de curând, începu a sforăi.

Numai că, după cum îi era felul, Arvam dormea cu ochii deschiși. De cele mai multe ori de altfel, iar noaptea petrecută în Poiana Ahilarului păru a fi anume una din nopțile când el dormea cu ochii deschiși. Astfel fu cum zări, ca prin vis, urme lăsate pe zăpadă. Și, după traiectoria acelor urme, păreau că duc spre prințesă.

Din această cauză și tresări Arvam și deschise ochii larg, trezindu-se din somn. Doar că nu văzu pe nimeni. Și apoi nu văzu nici urmele. De aceea și se întoarse la al său somn iepurește, gândindu-se că visase. Și, cât de curând, adormi iar. Doar al lui trup, căci a lui minte începu a lucra, punându-și felurite întrebări. Una dintre acele întrebări era, „Ce-i cu urmele?” La fel, din cauza acelor întrebări, putu auzi și șoaptele din jur, cele controlate de Island, care erau de altfel un fel de vrajă, menită să vrăjească copacii, fiarele și păsările pădurii și, desigur, pe slujitorii lui Curse. Dar, deși auzea acele șoapte, Arvam nu le înțelese sensul, căci erau într-o limbă antică, necunoscută de altfel oamenilor.

Știa însă prea bine limba lor. De aceea și tresări iar când o auzi pe prințesă vorbind. Astfel, crezând că-i cerea ceva anume lui, Arvam deschise iar ochii. Și, de cum deschise ochii, o văzu pe prințesă îngenuncheată în fața cuiva pe care el îl vedea doar de la spate. Acel cineva însă avea plete albe și lungi, de asta era el sigur. La fel îi auzi vorba dulce în timp ce-i șoptea cuvinte de dragoste prințesei și la fel de dulce îi era vorba și ei. Mai ales sărutul ce urmă, unul fierbinte de altfel, după ce Curse își încolăci brațele în jurul gâtului lui, iar străinul o prinse în brațe.

Stolen from its original source, this story is not meant to be on Amazon; report any sightings.

Ce urmă după aceea, Arvam nu era atât de sigur, căci atunci când străinul o culcă pe prințesă pe acea blană de urs și el se culcă alături, Arvam adormi. Dar chiar și dacă dormea el continua să audă acele șoapte, la fel cum auzea chicotitul cuiva. De aceea și-și spuse el la un moment dat, „Ca în prima noapte de dragoste cu nevasta!” Apoi închise ochii strâns și adormi, căci oboseala și vraja puseră totuși stăpânire pe el.

A doua zi dimineață însă, de cum deschise ochii, își aduse aminte de urme. De aceea și începu să umble de bezmetic în jur, căutându-le. Asta, deși li se păruse ciudat celorlalți, îl lăsară în pace, crezând că avea poate omul nevoie să rămână singur cu anumite mirosuri sau căuta ceva ce nu putea găsi. Și, deși căută peste tot, Arvam nu dădu de ele, căci avuse grijă Island să le șteargă după ce plecase din poiană, iar de suflarea Titanului ștergea ceva atunci era odată și pentru totdeauna.

***

PREZENT

Privind frumusețea cerului și mai ales multitudinea de stele care împânziră dintr-o dată bolta cerească, Island surâse. Apoi, întinzându-se pe spate, pe acea iarbă moale, și cu mâinile sub cap, murmură „Sunt atât de frumoase. Stelele mă refer, căci chiar și dacă a lor lumină e rece e totuși atât de profundă.”

„Și ai dreptate,” îi răspunse Dike într-un murmur. Apoi Titanul luă aceeași poziție, culcat, ca și Island. Și se simți dintr-o dată puștan, stând astfel pe-un câmp verde, în tăcere și privind cerul, înconjurat doar de prieteni. „De altfel nici nu poate fi altfel când acolo e Samandra. Printre stele mă refer. Dar… am totuși o altă întrebare.”

„Care anume?” Întrebă Island fără să-l privească.

Îl privi însă Dike. Îndelung de altfel. Abia într-un târziu întrebă ceea ce avea de fapt în minte. „Dacă nu te simți ciudat aici.”

„Ciudat? De ce?” Murmură Island și-și privi prietenul.

„Printre Siari mă refer.” Și Dike privi iar cerul. „Mai ales știind că parte din chinurile lor se datorează ție, căci, de n-ai fi înșelat-o atunci pe Curse, în Poiana Ahilarului…”

„…ei ar fi fost nimiciți deja.” Apoi Island privi și el cerul. Și se simțea atâta nostalgie și tristețe în vocea lui rostind acele cuvinte. „Căci de nu eram eu cel care a petrecut acea noapte cu Curse, Ahi ar fi reușit s-o seducă. Și atunci… al ei popor, Siarii, ar fi sfârșit în chinuri mult mai groaznice decât pribegia.”

„Chiar și așa nu poți nega că ai și tu parte de vină.”

„Nici n-am negat. Nicicând de altfel. Și nici n-o puteam face, căci luând acea decizie atunci, le-am blestemat multora sufletul. Inclusiv și mie și familiei mele.” Apoi Island tăcu. La fel tăcu și Dike. Pentru multă vreme de altfel. În jurul lor însă continua să șoptească vântul în timp ce se hârjonea cu firele înalte de iarbă, cu crenguțele copacilor și cu frunzele, făcându-le parcă să cânte, căci acel șuierat abia auzit din jurul lor era totuși magic. Și, într-un târziu, Island oftă. „De altfel, Dike, regret un lucru.” Din această cauză și-l privi Dike, mirat. Island însă privea țintă cerul, chiar dacă avea ochii închiși. „Că n-am fost destul de puternic atunci încât s-o protejez pe femeia iubită. De-aș fi putut-o apăra pe Curse atunci, ar fi fost fericit și al meu fecior. Dar… așa a fost Soarta fiului meu se pare, căci, la fel ca și el, ale lui fiice au crescut apoi fără mamă. Suferind. Mai ales Sephir, căci era atât de mică când Himera a dispărut fără urmă.”

Se lăsă apoi iarăși tăcerea, timp în care Island se gândi la acele vremuri, căci anume el fusese cel mai mult lângă nepoată, căci Boor, înnebunit, o căută pe a sa soție peste tot. Astfel, fiind mai mereu pe drumuri, n-avu timp de a sa fiică, care, rămasă practic fără ambii părinți într-un atât de scurt timp, deveni rebelă, oarecum vulcanică și greu de controlat. De altfel, probabil tot atunci, luase ea decizia să rămână mereu singură. O decizie despre care știau toți. De aceea și nu ezită Island deloc când ea îi spuse că vrea să-și unească destinul de cel al lui Fenrir: pentru c-o voia fericită și pentru că înțelese în sfârșit că ale ei trecute răni se tămăduiră.

Tresări însă în clipa în care Dike spuse, „Dacă tot vorbim de Sephir, cum crezi, știe ea că e copia fidelă a lui Curse?”

„Nu,” fu răspunsul scurt al lui Island. „De altfel nimeni nu știe. Nici măcar al meu fecior.”

Asta-l uimi enorm pe Dike, care-și privi numaidecât prietenul. „Dar de ce? Sunt sigur că lui Boor i-ar fi făcut să știe cum arăta a sa mamă.”

„Și la fel ar fi suferit. Mult mai mult decât a făcut-o până acum, căci poate tu nu știi, eu însă da… ce-i chinul mă refer, să știi că cea dragă ție e atât de aproape, dar să nu poți fi cu ea. De altfel… știi… mereu am sperat că Curse va renaște într-o zi. Și, când asta se va întâmpla, mi-am zis că-mi voi ispăși păcatele trecutului. Doar că…”

„…nu te-ai așteptat că anume a ta nepoată va avea chipul celei pe care a-i iubit-o.”

„Așa e. De asta, de câte ori o văd pe Sephir și-mi amintesc de Curse, mi se sfâșie inima, căci… aș vrea să-i ating chipul, s-o strâng în brațe, să inspir adânc al ei parfum și să mă simt iubit. Dar… îmi dau seama imediat că e nebunie și că eu simt pentru Sephir o altfel de dragoste, una de bunic. De aceea și cred că acele momente de nebunie, când o văd pe Curse în a ei persoană, e al meu blestem de fapt. Chiar și așa eu trăiesc încă. Alții nu. De asta îmi e atât de greu. Probabil la fel de greu cum îți e ție s-o vezi pe Samaya, căci și ea seamănă atât de mult cu Samandra.”

„Nu neg asta. Că mi-i dor de Samandra. Eu însă, trebuie să recunosc, că n-o văd în chipul Samayei.”

„De ce? Doar seamănă.”

„Pentru că, spre deosebire de tine, care știi că Curse n-o să se întoarcă nicicând la tine, eu sunt sigur că da. De altfel eu știu sigur unde-i a mea iubire: la cârma constelației Ursa Minoris. De aceea și dorul pentru ea e un pic mai mic. Mai suportabil dacă-i pot spune astfel. Totodată mă consolează gândul că atunci când va fi timpul mă voi întoarce în Cosmos și voi fi apoi alături de ea. Posibil o eternitate.”

„Și… chiar n-o să-ți pară rău? De oameni mă refer, c-o să-i lași fără a ta înțelepciune și grijă. Chiar n-o să-ți fie dor de ei?”

„O să-mi fie dor, Island. Nu neg asta. Dar… îmi e mai mult dor de iubire. Sunt chiar flămând după ea. Mă arde asemeni flăcărilor pe dinăuntru. Dar totuși rezist, căci știu că anume astfel îmi spăl păcatele în fața Samandrei.”

„Păcate?” Întrebă Island. Era de altfel extrem de curios să afle la ce anume se gândea Dike. Mai ales văzându-l privind țintă cerul, anume spre Ursa Minoris. Dar tocmai din această cauză și tăcu Island: înțelese că al său bun prieten avea nevoie de clipe de liniște și singurătate.

De altfel Island nu greșea deloc gândind astfel, căci Dike într-adevăr avea nevoie să fie doar el și cerul. Mai bine zis el și iubirea lui, cea aflată în ceruri. De aceea închise ochii și se lăsă vrăjit de șopotul ierbii, de șoapta vântului, de susurul apei din depărtare, care-l făceau să-și dea încă odată seama că lumea în care trăia, acea lume de vis pe care visase mereu s-o creeze, era mult mai magică și mai plină de farmec decât el își imaginase vreodată.

Dar, deși nu se aștepta la asta, miracolul se întâmplă, căci, crezând că n-o vede nimeni, o stea albă coborî din cer. Apoi, o vreme, pluti chiar deasupra lui Dike. Ulterior însă acea stea luă chipul Samandrei. Și, privindu-și nostalgică soțul, Samandra zâmbi. La fel își simți inima bătându-i nebunește în piept, căci îi fusese atât de dor de el, de ale lor momente împreună, de cuvinte rostite în șoaptă, de îmbrățișări și fără doar și poate de săruturi.

De aceea și-și permise să viseze, să se bucure din plin că-i putea fi lui Dike atât de aproape. „Și asta datorită Samayei,” murmură ea cu dragoste. „Cea care a rupt vraja ce mă ținea departe de tine și mi-a permis să-ți fiu alături, fie și în acest mod.” Apoi, ștrengara, se aplecă mult deasupra lui Dike și îi fură un sărut.

Astfel, în clipa în care ale ei buze atinseră buzele soțului, vântul își spuse că-i timpul pentru șotii. De aceea îi răsfiră părul, iar parfumul de nu-mă-uita, ascuns în pletele Samandrei, umplu valea. Și același vânt, același vânt năstrușnic, chicoti în zare și spuse tuturor c-o stea de sus furase un sărut Titanului Dike.

De asta zâmbi Dike și murmură apoi, „Samandra!” Nu fu însă doar din cauza vântului, ci din cauza a tot ceea ce simțea, căci el n-o simți doar alături, ci-i simți și sărutul. Atât de dulce de altfel pe buzele sale. Dar, deși o simțise, preferase să se prefacă că nu știe că ea e acolo. Și făcu asta tocmai pentru că știa că soției lui îi era atât de greu să fie acolo în acele clipe, atât de aproape de el, dar fără ca el s-o poată vedea.

În cele din urmă însă, Samandra dispăru, căci timpul ei pe pământ era limitat. Și, în clipa în care ea urca iar la cer, Dike deschise ochii și privi iar carul Ursei Minoris. Pe Samandra însă el n-o văzu. Dar, simțind iar melancolia în suflet, răspunse totuși la întrebarea lui Island, „Mă refer la păcatele săvârșite în clipele când n-am fost alături de ea și n-am putut-o proteja. Sunt singur însă că va veni acea zi, odată și odată, când vom învinge Soarta și totul va reveni la normal.” Și, în acea clipă, văzu pe cer o stea strălucind mai puternic decât cealalte. De aceea și zâmbi iar, căci înțelese că aceea nu putea fi decât Samandra.

***

CU SECOLE ÎN URMĂ. ÎN SEARA CÂND ARVAM VĂZU URMELE

Trecuseră câteva zile deja de la întâmplarea din poiană, acea noapte pe care o petrecuse în brațele lui Curse. Și, chiar în noaptea când el învinse demonii și putu părăsi Poiana Ahilarului, Island merse direct în Orașul Luminii să vadă ce se alesese totuși de femeia care-i răpise inima într-o singură noapte.

Dar, fiind neatent, lăsase acele urme pe zăpadă, aceleași urme văzute de Arvam în zori când ieșise să respire aer proaspăt. Lui însă puțin îi păsa în acele clipe că l-ar fi putut vedea cineva. Pentru Island conta mai mult să-și stingă focul din inimă. De aceea merse direct spre conacul prințesei.

Se opri însă la câțiva metri de conac: se sfia să apară în iatacul ei, așa, pe nepusă masă. De aceea se mulțumi doar să privească în sus, cu speranța în suflet c-o s-o vadă. Și avu noroc, căci, la câteva minute distanță, Curse deschise geamul și privi și ea cerul.

„E atât de frumoasă,” murmură Island văzând cât de bine îi stătea acea rochie albă pe trup. La fel îi era frumos părul negru ca abanosul, ce-i ajungea până la călcâie. Ai ei ochi însă, ce sclipeau asemeni abisului, priveau stelele. Și, luminați de a stelelor rece lumină și de albul pur al zăpezii din jur, acei ochi îi părură lui Island ireal de frumoși. „Asemeni zânelor din povești.”

Tresări însă în clipa în care ea îi șopti numele. La fel se minună să afle că Curse știa cum îl cheamă, căci el ținea minte că nu i-l spusese în acea seară. Totuși, să-și audă numele șoptit de-a ei gură mică, i se păru lui Island că-i șoapta Paradisului. De aceea și vru să se ridice până la ea, s-o strângă în brațe și să petreacă alături de ea o altă noapte de plăcere, dacă nu ar fi avut ambii eternitatea.

Numai că, când începu să se ridice în aer, tresări iar și se opri. Apoi privi în stânga și văzu o copilă de șapte ani privind și ea la Curse. Și faptul că acea copilă, cu păr albăstriu, de culoarea gheții, și prins într-o frumoasă împletitură la spate, era acolo fu și mai uimitor pentru Island decât faptul că Curse îi știa numele. Dar, deși ar fi vrut să știe ce făcea acea copilă acolo, tăcu și o privi o lungă vreme.

La fel tăcu și copila. Doar își aranjă poalele rochiei albe, ce bătea puțin spre vinețiu și care avea doar marginea de jos de culoare neagră. În schimb, haina de pe umeri, ce era dintr-un material asemeni blănii, îi era de culoare violet-deschis, la fel ca și ai ei ochi în acele momente. Și anume acea culoare a ochilor copilei făcea atât de evidentă Steaua Cetil, ce lumina alb în acele clipe, scăldând locul într-o lumină sfântă. De altfel nici nu putea fi altfel, căci Steaua Cetil își lua sursa de energie și puterea de la Aṭōṉis, fiind considerată sora geamănă a acestui Luceafăr, cel care dispăruse cu multe milenii în urmă când Constelația Ursa Majoris dispăruse. Dar, deși Luceafărul nu mai fusese văzut demult, a lui prezență era încă simțită anume datorită stelei de pe coroana reginei Inlan Diar, căci anume ea era copila de șapte ani din stânga lui Island.

De altfel Island o recunoscu anume datorită acelei stele, căci el nicicând până atunci n-o văzuse astfel. El știa doar de forma căprioarei, cea în care regina se transforma când voia să privească nestingherită zarea și să afle ce se mai întâmplă în lume. La fel cum făcea și în acele clipe: afla ce anume ascundea lumea de ea, în forma copilei.

În cele din urmă, înțelegând că tăcură ambii prea mult, Island murmură, „Mamă, de ce ești tu aici?”

Inlan Diar îl privi însă oarecum supărată. Și apoi îl dojeni, „Pentru că era necesar să vin aici, Island, căci nu asta te-am învățat eu. Să iei fecioria cuiva, fără să dai la schimb nimic. Nici măcar inima. Asta e deja cruzime să știi. Una de neiertat. La fel cum nu poți fi iertat pentru că ai pus un mare blestem pe umerii acestei copile, fără măcar să te gândești la consecințe.”

Island surâse cu amărăciune, „Chiar de nu crezi, m-am gândit la asta.”

„Și totuși ai făcut-o. De ce?”

„Pentru că de nu, Ahi ar fi găsit până la urmă calea să ia puterea acestui popor și să-l subjuge. Și am înțeles asta aflând că anume el i-a îngrădit calea lui Curse să se întoarcă acasă și asta din cauza că el și Soarta plănuiau să…”

„Știu prea bine ce plănuia al tău frate. Asta însă nu-ți justifică faptele. De altfel, prin a ta nesăbuită acțiune, ne-ai condamnat și pe noi la suferință alături de acest popor. De altfel vom fi nevoiți să luptăm dublu ca Ahi să nu-i stârpească de pe fața pământului. Și, tot din cauza lui, multe nenorociri se vor abate asupra Siarilor. Dar… ce-i făcut e bine făcut. Nu mai are rost să ne plângem. Trebuie doar să acționăm. Așa că… urmează-mă!” Îi spuse ea cu glas sever.

„Încotro?”

Copila însă nu-i răspunse. Doar îi întoarse spatele. Apoi, apucând strâns poalele rochiei, săltă în sus, iar când atinse din nou zăpada, avea deja forma căprioarei. Și, în salturi mici, căprioara se îndepărtă de acele locuri, tot mai mult și mai mult.

Island însă ezită s-o urmeze. El doar privi în sus, sperând s-o mai vadă odată pe Curse. Ea însă nu mai era acolo. Ba mai mult: și balconul iatacului ei era închis. De aceea și oftă Island: era dezamăgit. Dar, știind că nu-i bine să-și lase mama să aștepte prea mult, mai ales după ce-o dezamăgise și pe ea prin ceea ce făcuse, formă o mică sferă de gheață în mâna sa. Apoi, când o strânse în mână, începu Island să se învârtă atât de repede că se simți și el amețit. Dar, cât de curând, se văzu plutind în înalturi, având forma dragonului de gheață în acele clipe, cel care zbura tot mai sus, spre cer și dincolo de orizonturi.

În urma dragonului, zăpada singură mătură și acoperi urmele Titanului, lăsându-le doar pe cele ale copilei Inlan Diar. Și făcu ea asta ca să-l inducă pe Arvam în eroare, căci îl simțise venind într-acolo și nu voia să permită și altora ca fapta fiului să fie descoperită. Asta însă nu însemna că ea întorcea spatele Siarilor. Din contră: încerca doar să-i protejeze, căci de alții ar fi aflat ce știa ea, atunci Siarii ar fi fost pierduți pe veci, fără posibilitatea să fie salvați.

***

Plutind în aer, dragonul de gheață văzu mica căprioară îndepărtându-se în salturi sprintene peste câmpia înzăpezită. Și i se păru ciudat să-și vadă astfel mama îndepărtându-se de el, de parcă ar fi fost „Atât de departe și atât de aproape în același timp.” Apoi, într-un mod protector, dragonul o urmă din înalturi, îndreptându-se din ce în ce mai mult spre acea vale pe care toți o numeau Valea Plângerii.

De ce fusese numită astfel nu știa nimeni. Nimeni în afară de Gaea și Helyos, căci anume el arsese acele locuri când vruse să-l ajute pe Mirianor să se stabilească pe pământurile vechiului Noear. Cel puțin asta era ceea ce bănuiau Titanii. Dar singurii care știau totuși adevărul erau Uranus și Cronus, căci cei care mai știuseră despre ce se întâmplase acolo dispăruseră demult de pe întinsurile lumii.

Și, deși acel loc, spre care se îndreptau în acele clipe, părea oarecum înfiorător, atât căprioara cât și dragonul se îndreptară anume într-acolo. Dar totuși nu ajunseră chiar în vale, ci se opriră pe-o muchie de deal de pe care se putea privi valea de parcă ai fi avut–o în palmă.

De fapt, prima care se opri pe acea muchie de deal fu căprioara. Apoi ea adulmecă zarea care părea atât de calmă, fiind acoperită de zăpadă în acele clipe. Și, după ce se asigură că-i liniște, Inlan Diar luă iar chipul copilei. După aceea așteptă în tăcere ca și fiul ei să coboare pe pământ.

Dragonul însă mai pluti o vreme în înalturi. Dar nu trecu totuși de granița dintre locul în care stătea a sa mamă și Vale, de parcă acel loc ar fi fost blestemat. Apoi, când se sătură să simtă sărutul vântului pe ai lui solzi de gheață, coborî și el cu picioarele pe pământ și se apropie de copilă, oprindu-se chiar în dreptul ei. După care privi și el valea și se încruntă când spuse, „Valea Plângerii! Cea de care toată lumea fuge și pe care toți încearcă s-o evite. Noi însă am venit anume aici. De ce?”

„Pentru că era necesar,” spuse Inlan Diar cu voce severă. Dar răceala din vocea ei nu era din cauza feciorului, ci din cauza neliniștii ce-o simțea în suflet. De aceea și-și întinse într-un final brațul drept în față și-i arătă și lui Island ce vedea ea.

„Fecioarele Yātrīkar!” Murmură Island. „Dar… credeam că ele n-au o formă umană. Că-s doar umbre ce așteaptă la Poarta Purgatoriului. Totuși ele sunt aici. De ce?”

„Din cauza că e timpul, Island. E timpul ca Fecioarele Umbrelor sau Yātrīkar cum le știi și tu să înceapă a înspăimânta această lume. Și asta din cauza că tu a-i înșelat Siarii, cei care poartă în sânge elementele Ceasornicului Vremii.”

„Ceasornicul Vremii? Vrei să spui că…”

„Da. Anume asta și vreau să spun, că acul Nēram și rotițele ce mișcă Balanța Timpului - Kaṭikāram, care a dispărut acum milenii și care s-a ascuns pe pământ, sunt acum în puterea Siarilor. Dar, deși știu mulți despre asta, nimeni nu știe cine anume din Siari are Acul Vremii, cine mecanismul și cine Clepsidra, pe Maṇimēkal. Dar nu-i asta important, ci faptul că anume din cauza acestor elemente Ahi a încercat s-o seducă pe Curse - voia să pună mâna pe putere după ce-ar fi aflat cine anume le stăpânește. Și i-ar fi reușit de n-ai fi intervenit tu.”

„Atunci, am făcut bine c-am intervenit. Chiar dacă consideri asta o ticăloșie din partea mea. Astfel însă știm că Balanța e în siguranță.”

„Pe moment, Island,” murmură copila, iar ochii ei, din vineții, deveniră dintr-o dată albaștri, ca cerul într-o zi senină. „Ce nu știi tu însă e că Balanța va cere tribut pentru a ta trădare. Nu vei plăti însă tu pentru asta, ci Siarii. Și vor plăti cu pribegia, vânați mereu de acele Fecioare Demonice ce traversează acum valea.”

„Dar, cum e posibil asta? Din câte știu ele nu-s legate de Siari.”

„Pe moment. Dar vor fi, căci Moirae vor avea grijă de asta. Și cât de curând de altfel. De aceea și trebuie să ne pregătim.”

„Pentru ce?”

„Să ne protejăm familia, Island, și acea imensă putere ce-o să vină curând pe pământ. De asta și spun că de azi încolo vor veni vremuri grele pentru noi. La fel nu vom avea odihnă, căci războiul, cel din profeții, va începe totuși anume pe pământ și nu în Cosmos cum ne-am așteptat noi Titanii. Dar… cine știe: până nu-i totul terminat nu putem fi siguri de nimic: nici de învingători și nici de învinși. De aceea i-a aminte la ceea ce spun acum: stai departe de Siari de vrei să-i protejezi, Island. În caz contrar vei pierde tot. Până și sufletul. Așa că, de nu vrei să rătăcești și tu ca acele fecioare, fără suflet și fără viitor, îți recomand să fii cu mare băgare de seamă și să asculți al meu sfat.”

După aceea copila îi întoarse iar spatele și plecă de acolo așa cum venise: săltând peste întinsuri în pielea căprioarei. Și avea ea o singură destinație în minte: Muntele Fricii și al ei Palat, cel în care domnea peste regatul Gheții și a Zăpezilor veșnice. Dar, deși Island privi multă vreme în urma ei, încercând să înțeleagă adevăratul sens al povețelor mamei, nu putu și pace, căci doar Inlan Diar știa ce era cel mai important: despre venirea nepotului. Ea însă nu-i putea spune despre asta, ca să nu-l pună și pe el în pericol așa cum îi pusese el deja în pericol pe Siari.