„În acea dimineață era soare peste tot,” își începu Mai povestirea, după o lungă tăcere ce se lăsase peste grota Ārakkiḷ-ului. „Un soare blând ce scăldase din belșug partea Sudică a Pădurii Rophion, tărâmul lupilor magici, „Apărătorii Lumii” cum mai erau considerați ei.” Apoi, simțind nevoia de o scurtă pauză, Mai tăcu și privi atent la fețele tuturor celor din grotă. Îi văzu triști, îi văzu gânditori, copleșiți de acele întâmplări triste ce avură loc pe tărâmul lor însorit și vesel. La fel văzu priviri pierdute, ale celor care nu mai știau încotro s-o apuce. Și, doar în ochii copiilor, ce stăteau lângă ale lor mame, Mai văzu speranța. Anume această inocentă sclipire din ochii lor o făcu să zâmbească mai apoi, continuându-și gândul…

„Nimic nu prevestea de fapt furtuna în acea dimineață, căci prea era obișnuită ea, dimineața aceea. Era un soare mândru pe cer, cu un cer albastru ce se întindea la orizont, făcând aurul sulițelor solare să pară sfinte și dragi. La fel nu prevesteau furtuna nici fluturii multicolori ce zburau deasupra florilor frumoase și parfumate, în timp ce jos, sub ei, își scuturau molcum rochița încărcată cu bobi de rouă… sulițele verzi ale ierburilor tainice. Și, colo în depărtare, un pic mai departe de câmpia aceea pe care tânărul Tīrkkatarici își practica ca de obicei magia, se aflau Rophionii, cei cufundați în rutina zilnică, deloc temători și mereu încrezători în al lor destin. Doar că… a lor liniște, ce nu prevestea deloc începutul furtunii, prea-i fu apăsătoare pe suflet lui Tīrkkatarici, căci… era mult prea stranie liniștea aceea.

De asta și privi el la un moment în depărtare, spre marginea Pădurii ce se întindea undeva la orizontul acelei câmpii, de acolo de unde simțea o ciudată vibrație venind spre el. Da, o simțea clar, ca valuri stranii de energie dansându-i pe piele. Dar, deși simțea toate astea, așa și nu putu înțelege ce anume simțea el. Înțelese ce se întâmpla doar în cele din urmă, după multe clipe de ascultat zarea cu urechea interioară a sufletului, stând cu ochii închiși și cu mâinile împreunate pe piept, în timp ce în jurul lui pluteau șase bule ciudate, când la orizont auzi strigătul înfiorător al lui Lalli…

„Fugiți!” Striga ea în timp ce mânca pământul, fugind spre tabără. „Fugiți, dușmanul ne atacă! Ne atacă!” Striga ea. Doar că strigătul ei părea nu suficient de puternic ca să-i alerteze pe toți Rophionii, în special pe cei care se aflau încă în casele lor.

Asta însă n-o opri pe Lalli din drum. La fel nu-i descurajă inima când înțelese că era pe cont propriu în acea pădure unde se afundase de cum se iviră zorii ca să culeagă mure. Era singură și neocrotită în acea pădure tânăra Lalli. Dar, chiar și așa, nu se dădu bătută și continuă să fugă, rostogolindu-se pe alocuri acolo unde cioturile ierbilor sau ale vechilor liane îi apăreau în cale și nu le putea sări. Se ridica însă imediat de jos și-și continua fuga, cu mâinile rănite și picioarele însângerate… da, așa și continuă să fugă a noastră sărmană Lalli.

În urma ei fugea coșmarul însă. Fugeau dușmanii Rophionilor, măriții lupi cenușii Īyam, cei veșnic însetați de sânge. Fugeau ei ca gândul, mânați din urmă de o dorință taină și veche de când lumea… îngenuncherea celor pe care îi urau de moarte: lupii lui Dike.

În fruntea lor măritul Rawik îi ducea pe toți spre glorie. Era un lup mare și cenușiu, cu ochi de foc datorită puterii vulcanice din sufletul său pe care demult nu mai era în stare s-o controleze. La fel nu-și mai putea controla nici dorința sufletului, cea de-al vedea pe Dike îngenuncheat, dacă nu răpus, căci era deja la curent cu a Titanului mare putere, una pe care mereu vruse s-o învingă, dar de care se lovise mereu atunci când pornise atacuri asupra satului Rophionilor.

În dimineața ceea însă, când porniră iar cu gând rău asupra Rophionilor, Rawik își spuse să fie viclean și să nu se dea de gol. De asta și le ordonă a lor lui să fie cu mare băgare de seamă și să pășească furișat prin pădure, încercând astfel să nu trezească bătrânii și credincioșii ostași ai pădurii… „Câini de pază ai Rophionilor,” cum îi numea Rawik în batjocură… copacii seculari.

Numai că se pare că Soarta nu prea ținea cu el în ultima vreme, căci, când fură la jumătatea drumului spre satul lupilor magici, simți mișcare în spatele unui arbust. Gândind că poate e doar o fiară sălbatică, nu atrase prea multă atenție la început. Doar își spuse că nu-i momentul de vânat și să-și caute de drum. La fel le ceru și lupilor săi, celor câteva zeci de lupi de altfel ce se aflau pe sute de metri în spatele lui, „Fără mișcări bruște! Doar continuați-vă drumul așa cum ne-am și înțeles! Doar astfel ne putem atinge scopul.”

„Dar… mărite Rawik,” se milogi un lup mai mic de statură, pe care îl știau toți ca Lingușitorul. „N-o să ne facă niciun rău de-o să sucim un gâtișor fraged de iepure până la bătălia finală. Astfel ne punem nu doar burta la cale, dar și ne încurajăm sufletul, căci… nimeni nu știe dacă s-o întoarce după asta teafăr acasă, căci… la cum îl știm noi pe măritul Dike al Rophionilor…”

„Gura!” Strigă Rawik înfuriat. Apoi, privind cu ură în față, văzu teama în ochii lupilor săi. Ceva ce-l dezarmă și-l cătrăni pentru câteva clipe, căci… nu astfel se porniseră ei la luptă c-o seară în urmă. Ceva se întâmplase pe drum, dar nu-și putu da seama ce. Dar nici n-avea de fapt timp și dorință să afle. De aceea și le spuse el cu glas poruncitor lupilor săi după asta, „Doar… să nu ne abatem din drum! Urmați-mă!” După care le întoarse spatele și-și văzu de drum.

Fiind prea cătrănit de frica lupilor săi, Rawik nu văzu acei doi ochi ce scânteiau din spatele arbuștilor… ochii tinerei Lalli. Ea însă îi văzu clar. La fel le auzise și cuvintele și înțelese mesajul celor spuse de ei. Dar, chiar dacă înțelese ea toate astea, puteri magice să lupte singură cu ei n-avea. Trebuia să aștepte și asta făcu: când fu sigură că lupii lui Rawik n-o mai vedeau, Lalli ieși din a ei ascunzătoare și, pe-un drum tainic, așa cum credea ea, fugi cât de repede putu spre sat.

Pe drum însă ceva se întâmplă. O trădă pădurea sau poate Soarta, căci când mai rămaseră cam 2 kilometri până la marginea pădurii, simți iar prăpădul suflându-i în ceafă: lupii Īyam se luaseră pe urmele ei. O mirosise de fapt acel Lingușitorul, care dădu și alarma. Astfel, pentru că nu erau niciunul dornic să piardă iar în fața lupilor lui Dike, deciseră mai întâi să scape de iscoadă, așa cum o considerau ei pe fată.

La fel îi consideră și Lalli din acel moment: îi consideră dușmani de care trebuia să scape cu orice preț. Singura șansă era însă satul. Erau Rophionii a ei scăpare, acei lupi magici care o protejaseră de atâta ori mai înainte. Doar că… ei erau atât de departe. Īyam-ii însă erau aproape. Îi simțea chiar în spatele ei, suflându-i în ceafă. Le auzea pașii labelor ce călcau mușchiul verde și alunecos al pădurii, acele labe care spărgeau crengi uscate când treceau peste ele fără să le pese. Și… la fel le simțea și mirosul, cel pătrunzător, de blană nespălată de ani de zile, căci Īyam-ii își aleseră loc de trai în zona aridă a Pădurii Rophion, cea care era cea mai aproape de Poiana lui Mannar. Dușmani care o făceau să tremure pe dinăuntru, îngrozită de ce i se putea întâmpla, dar totuși dușmani care nu reușiră s-o facă să renunțe la a ei idee de a-și proteja măcar poporul, dacă nu s-ar fi putut proteja pe ea.

Avea de gând Lalli să ajungă măcar până la marginea câmpiei și de acolo să dea alarma. De altfel cu astfel de cuvinte și se îmbărbăta ea ori de câte ori se rostogolea în pădure, rănindu-se până la sânge, „Trebuie să reziști, Lalli! Dă alarma și apoi poți să spui Sorții că renunți! Înainte însă… nici gând, m-auzi? Nu poți să-i lași pe restul în voia sorții doar ca să-ți aperi tu spatele. Nu poți…”

Cu astfel de cuvinte în minte ajunse Lalli la marginea pădurii. De acolo, văzându-și fratele, strigă că vin spre ei cotropitorii. Strigă ea cât putu de tare, cu ochii în lacrimi și sufletul în flăcări, fericită și temătoare în același timp. Și… se opri. Greșeala ei de altfel. Se opri când îl văzu pe Tīrkkatarici privind-o. Și zâmbi. Atât de dulce zâmbi Lalli al ei ultim zâmbet pe pământ… chiar în clipa în care un lup Īyam, nimeni altul decât Rawik, îi sări asupra, curmându-i zilele cu sărutarea morții pe gâtlejul ei.

„Nuu, Lalli!” Strigă Tīrkkatarici, văzându-și sora zăcând în ghearele lupului dușman. O văzu și fugi spre ea cu gând s-o ajute. Doar că un gând… un ultim gând al lui Lalli se pare… îi ajunse asemeni unei șoapte la ureche, „Nu acum, Tīrkkatarici! Salvează-i pe ceilați! Pe mine la urmă, m-auzi?”

Tīrkkatarici se opri auzind șoapta aceasta. Se opri și cu ochii în lacrimi își adună întreaga putere deasupra pumnului drept pe care îl strângea cu ură. O putere care luă forma unui bulgăre negru, cel ce lovi ulterior capul lui Rawik, aruncându-l cât colo și forțându-l pe acesta să dea drumul gâtlejului sărmanei Lalli. „O victorie,” cum ar fi strigat mulți văzând vitejia tânărului Tīrkkatarici, care avea 18 ani la acea vreme. „Un eșec,” așa cum gândi însă el, căci după ce lupul se rostogoli metri și metri de lângă a lui soră, el îi văzu ochii… cei în care fecioara Mōrgaṉā se vedea fâlfâind din aripi…

La vederea imensei păsări Mōrgaṉā în ochii lui Lalli, Tīrkkatarici întoarse spatele locului în care vrăjmașii lupi Īyam erau opriți, năuciți de altfel, căci nu fu deloc încurajator nici pentru ei să-și vadă stăpânul, pe Rawic, ducându-se de-a berbeleacul mult în spate. Apoi, scrâșnind din dinți, Tīrkkatarici se apropie de cele șase bule ciudate ce pluteau deasupra câmpiei, se opri în mijlocul lor, închise ochii și trimise întreaga energie de care era capabil spre ele. Astfel, folosind puterea Yin și Yang, puterea Pământului și a Cerului, a Soarelui și-a Apei, Tīrkkatarici transformă cele șase bule în șase impresionante Inele ale Sorții.

Cele șase inele nu pluteau însă aiurea deasupra acelei câmpii, ci erau poziționate sub formă de cub, în timp ce Tīrkkatarici se afla chiar în centrul spațiului format de ele. Avea plete albe ce-i ajungeau până la brâu, hainele îi erau cernite însă, iar la picioarele lui zăcea fără suflare a lui surioară Lalli.

Cum ajunse Lalli în interiorul acelui cub nici măcar Tīrkkatarici nu știa asta. De altfel nici nu mai conta pentru el. Tot ce conta era să-i protejeze pe ai săi, cei pe care Lalli îi protejase cu prețul propriei vieți. Și, pentru a nu-și defrauda surioara, Tīrkkatarici folosi ale sale cunoștințe și deprinderi, creând astfel o imensă Barieră din cele șase inele, o Barieră cu care înconjură într-un final întregul sat, protejându-l astfel pe veci de atacuri dușmane…”

***

Tunelele Ārakkiḷ erau de fapt mult mai lungi și mai complexe ca structură decât cineva și-ar fi putut închipui. Duceau mult în adâncurile pământului, ocolind practic în lung și-n lat Pădurea Rophion, având astfel rolul de sol protector pentru tot ce era la suprafață. Și nu-i deloc o exagerare spunând asta, căci, într-adevăr, din adâncurile tărâmului sfânt al Ārakkiḷ-ului, Pădurea Rophion și în special copacii seculari de tipul lui Barbă Albastră și Scoarță Cenușie își luau puterea. De fapt, ceea ce nimeni nu știa, nici măcar Dike, era că Kherā își putea trimite rădăcinile până în inima Ārakkiḷ-ului, în Grota Secretă a fostului Oracol, cea numită Oḷiyiṉ Kaṇ sau Ochiul Luminii.

Când și cum această grotă apăru în subteranele Pădurii Rophion nimeni nu știa. Nimeni în afară de Tīrkkatarici, care a fost de fapt și Părintele Oracol sau Ārakkiḷ-ul - primul și de neegalat. Deloc o exagerare, căci doar lui Tīrkkatarici i-a reușit s-o învingă în luptă pe Mōrgaṉā, Fecioara Apelor Morții, în ziua în care el a văzut imensa pasăre neagră fâlfâind din aripi în ochii lipsiți de strălucire de viață a lui Lalli.

S-a întâmplat în noaptea acelei zile crunte când Rawic și lupii Īyam au încercat să atace satul Rophionilor, dar fără rezultat. A fost atunci când au suferit rușinoasa înfrângere nu doar de-a fi ținuți la hotarele satului lupilor magici, dar și de-a nu se întoarce nicicând pe Tărâmurile Bozaferului sau cum mai erau ele cunoscute de localnicii Pădurii Rophion - Pământurile Plumbului, căci anume acolo, în adâncurile tărâmului arid stăpânit de Rawic, se găseau o mulțime de zăcăminte de plumb, ceva ce dădea aceeași culoare pal-cenușie și pământurilor și puținelor buruieni și arbuști ce creșteau în zonă. Chiar și așa, chiar dacă avea un pământ bogat și știa asta, Rawic nicicând nu s-a mulțumit cu ce deținea. A vrut mereu mai mult. A vrut satul Rophionilor și tronul lui Dike, un tron inexistent, dar atât de râvnit de el, căci lui i se părea că numai cel ce deține tronul lui Dike va deține și a lui putere de fapt.

Ce gând greșit însă, căci în loc de-un tron lumesc a avut moarte. Nu singur, ci cu cei mai vrednici dintre Īyami, cei pieriți de puterea mâniei lui Tīrkkatarici, care și-a pierdut cumpătul pentru singura dată în viață. A fost de-ajuns însă să i se ducă vestea nu doar ca Rophion de temut, dar și ca Mag. „Unul care practică Magia Întunericului,” cum șopteau cei ce nu-l cunoșteau. Dar totuși o șoaptă care i-a ținut ulterior pe inamici departe de satul lupilor magici, temători să nu ajungă și ei carne de tun pentru magul cel nebun, „Cel ce-a ucis un neam pentru un singur suflet pierdut dintre ai lui.”

Ce nu știau mulți însă era că Tīrkkatarici nu i-a nimicit pe Īyami din răzbunare. Cel puțin n-a făcut asta conștient. A lui putere, aruncată asupra Lupilor Suri, a fost ceva involuntar, ceva venit din adâncul inimii sale rănite, cea care a iubit la nebunie un singur suflet pe lume, pe a lui surioară Lalli, singura care l-a înțeles de fapt și i-a împărtășit doruri și vise. Acel suflet care într-un final a fost luat de Mōrgaṉā de la picioarele lui și dus în depărtare pe ale ei imense aripi negre.

Văzând-o plecând și simțindu-se neputincios și învins pentru a nu știu câta oară, Tīrkkatarici a simțit dintr-o dată un val de energie necontrolată curgându-i prin vene. L-a simțit în clipa în care și-a auzit mama plângând neconsolată, căzută la pământ în brațele soțului, care privea cu ochi pierduți și el în urma păsării Mōrgaṉā, cea care le luase de fapt comoara de preț pe care ar fi vrut s-o țină doar pentru ei - pe vesela și buna Lalli. Anume asta și l-a înnebunit pe sărmanul tânăr - să-și vadă părinții plângând neconsolat pierderea uneia dintre fiice. La fel cum a simțit durere auzindu-și celelalte patru surioare plângându-și suferința în pumn la câțiva pași de-ai lor părinți. În jurul lor… întregul sat Rophion în doliu păstra tăcerea, una profundă și apăsătoare, căci nu putea fi altfel când doi părinți își dădeau inima Mōrgaṉei, lăsând-o să zboare spre tărâmuri spre care unii puteau doar visa să ajungă, în timp ce alții se temeau de Pământurile Apelor Morții ca de drac.

Nu se temea însă Tīrkkatarici, nu în acele clipe, deși-i fusese o viață frică de pasărea neagră a Apelor Morții. În acele clipe tot ce conta pentru el era durerea și liniștea sufletului lui Lalli. De aceea, fără să gândească prea mult, aducându-și aminte de puterea simțită cândva curgându-i prin vene, în acea noapte când el și Lalli au privit tavanul de lemn al umilei lor cocioabe, iar el, mai apoi, s-a văzut zburând prin Cosmos pe imensele aripi ale Păsării Timp - Nēram, și-a strâns iarăși cu putere pumnii, făcând să vibreze dintr-o dată puternic bucla de putere din jurul satului Rophionilor, cea cunoscută ulterior ca Barieră, creată din însăși inima celor Șase Inele ale Sorții: Puterea Oracolului sau Ārakkiḷiṉ-ul.

În clipa în care Tīrkkatarici și-a strâns cu putere pumnii, cele șase Inele ale Sorții, care formau acel cuboid controlat de puterea Ārakkiḷiṉ-ului, s-au desprins brusc unul de altul, încercuindu-l pe Oracol. O mișcare a cercurilor care i-a făcut pe Rophioni să se tragă brusc în spate, speriați, privind în jur cu teroare, căci chiar nu puteau înțelege nimic din ceea ce se întâmpla în acel moment. La fel priveau îngroziți și la Bariera de protecție ce le înconjurase satul și care vibra puternic în acele clipe, făcând să răsune zarea. Dar… nu asta fu cel mai impresionant în acele clipe, ci să vadă cum cele șase cercuri se colorară în roșul focului în doar secunde, lăsând să se vadă a lor perfecțiune lumii.

Fiecare dintre cercuri avea desenat în interior, în formă de spirală, un ciudat labirint. Unul pe care nimeni nicicând nu-l văzuse mai înainte și nici nu putea explica ce putea fi. Totuși era un labirint magic, căci văzură clar cum prin tunelele acelui labirint pluteau, parcă mingi într-un vas de sticlă, două sfere multicolore, de parcă ar fi fost învelite de însăși Bula lui Ionas. În interiorul acelor bule nu era pustiu însă, la fel nu era vid, ci se vedeau clar, strălucind în toată splendoarea, Balanțele lui Themis… 12 la număr.

„Nu poate fi,” murmurară bătrânii Rophioni, privind înmărmuriți la cele Șase inele identice, care avea fiecare câte două balanțe în interior. „Puterea lui Themis?”

„Ba nu. Puterea Oracolului sau Ārakkiḷiṉ-ul,” le lămuri Dike, apropiindu-se de ei.

Cuvintele Titanului îi uimiră enorm pe bătrâni, dar și pe restul Rophionilor. De asta și se întoarseră cu toții și-l priviră minute în șir, așteptând continuarea răspunsului. Unul care întârzia să fie auzit, căci Dike era prea ocupat să privească la mișcările circulare, precise și controlate impecabil de Tīrkkatarici. Acesta, stând chiar în interiorul acelui cerc format din Inelele Sorții, se mișca continuu, dar ritmic, având ochii închiși și controlând impresionant a sa imensă putere. O forță care începu cât de curând să se vadă și în exterior, circulând în spirală în jurul băiatului la fel cum circula și în interiorul Inelelor. Singura diferență fu că acei curenți roșii care-l înconjurară dintr-o dată pe Tīrkkatarici nu aveau pe ele Balanțele Sorții. Erau însă influențate de Balanțe fără doar și poate, căci Dike vedea clar cum acele bule multicolore, cu balanțele în interior, ce se mișcau prin Labirinturile Sorții cum le numi el în capul lui, trimiteau vibrații de energie spre băiat, ajutându-l astfel să capete tot mai multă și mai multă putere.

Dintr-o dată, când cercurile de foc se strânseră în jurul lui Tīrkkatarici atât de mult că păreau să-l asfixieze, se întâmplă minunea: energia din jurul băiatului explodă, cele șase Inele ale Sorții deveniră transparente de parcă ar fi fost o hologramă plutind la cam doi metri deasupra băiatului, în timp ce din cercurile de energie create de el se formă un mare labirint chiar în interiorul tărâmului controlat de Puterea Ārakkiḷiṉ-ului. Un labirint în interiorul căruia nimeri și Tīrkkatarici. Nu singur însă, ci împreună cu Mōrgaṉā, pe care Dike și restul o văzură plutind în loc pe deasupra labirintului.

„E imposibil ce-mi văd ochii,” murmură unul dintre bătrânii Rophion. „Așa ceva… așa ceva nu există. E imposibil. Doar cei ce dețin Puterea Întunericului pot crea așa ceva.”

„Ba nu,” îi spuse Dike cât se poate de sigur pe el. „A apărut azi pe lume o putere egală Fecioarei Apelor Morții.”

Unauthorized duplication: this tale has been taken without consent. Report sightings.

„Tīrkkatarici?” Întrebă același bătrân.

„Așa e. De azi Tīrkkatarici e un adevărat Oracol. Singurul în măsură să-și măsoare puterile cu Mōrgaṉā, luând ceva de la ea… un suflet… pe cel al lui Lalli.”

Auzind cuvintele Titanului, bătrânul ce-i vorbise, precum și restul Rophionilor îl priviră cu ochii cât cepele, căci așa ceva nicicând lumea nu mai trăise până atunci. În a lor privire, cât de curând, se citiră întrebări multiple, întrebări ce rămaseră fără niciun răspuns, căci Dike tăcu multă vreme după asta, privind atent la cât de maestru și precis își folosea Noul Oracol puterea ca să ia Morții ceea ce aparținea de fapt Vieții.

Dură multă vreme acel schimb de puteri dintre Tīrkkatarici și Mōrgaṉā. Era deja spre seară când băiatul, care devenise adult în doar ore, o putu dărma la pământ. O făcu însă să cadă în interiorul acelui labirint nu ca Pasărea Mōrgaṉā, ci ca Fecioara în Negru, cea căreia îi fu mai apoi imposibil să se ridice iar deasupra tunelurilor, încercând să scape. Înțelese ea asta însă doar după alte ore bune de chin de-a găsi calea de ieșire din acel labirint, ore care i se părură lungi cât eternitatea și se simți neputincioasă, deși mai înainte se temeau toți de Fecioara Apelor Morții. La fel începu să regrete că acceptase în acea zi să ia sufletul acelei tinere Lalli cu ea, deși era ceea ce se cuvenea, căci o Rophion, căzută pradă colților Lupilor Suri, care erau considerați și blestemați de Soartă, era nevoie de adus drept sacrificiu Apelor Negre ale sufletelor ce nu se mai întorc.

„Un pas greșit,” auzi Mōrgaṉā glasul lui Tīrkkatarici în cele din urmă. Îl auzi plutind în jurul ei, dar nu-l văzu nicăieri, deși îl auzea destul de clar. Ba chiar, pentru a-l putea vedea pe cel ce-o învinsese, Mōrgaṉā se opri locului, privind cu și mai mare atenție în jur. Nu văzu însă nimic altceva decât ceață în jur, deși era sigură că nu se afla în mijlocul mlaștinilor. Simțea pământ tare sub ea și la fel, nu-și de ce i se păru, simți miros de iarbă crudă venind de undeva din zare. Ceva ce-o făcu să se simtă atât de confuză, atât de cătrănită și supărată pe sine și pe soartă. La fel începu să urască și Oracolul ce avuse îndrăzneala și puterea să-i declare război.

„Un Oracol a cărui venire mi-a fost anunțată,” spuse ea în cele din urmă, încă căutându-l pe Tīrkkatarici cu privirea, dar văzându-l nicăieri.

„Și totuși unul despre care n-ai crezut nicicând c-o să apară pe lume.”

„Așa e. Trebuie să recunosc asta.”

„De ce? Pentru că erai prea încrezută în sine?”

„Ba nu. Nu-i asta.”

„Atunci?”

„Doar… să zicem că Soarta mi-a dat puterea să nu mă tem de alții.”

„Te temi însă de mine acum. Văd asta în ochii tăi.”

„Înseamnă că ai vederea proastă,” răspunse Titanida cu batjocură în glas. „Căci de m-aș fi temut de tine și ai fi fost sigur de asta, mi te-ai fi arătat și nu ascuns ca un laș, așa cum faci în aceste clipe.”

Dintr-o dată Mōrgaṉā tresări auzind strigătul unei imense păsări din înalturi. Își ridică privirea și văzu, pe lângă Inelele Sorții și Bariera din energie de foc creată în jurul ei, imensa pasăre în care ea se transforma adesea, luând pe ale ei aripi un suflet și îndreptându-se mai apoi spre tărâmul regatului ei. Ceva ce ea nicicând nu putuse vedea separat de ea însăși. Îl vedea însă în acele clipe, atât de clar că o trecură fiori reci, atât de brusc că se cutremură.

„Nu poate fi,” murmură ea îngrozită.

„Ba sigur că se poate,” îi răspunse Tīrkkatarici sigur pe sine, apărând brusc în spatele ei. O apariție neașteptată care o făcu pe Mōrgaṉā să tresară iar și să privească la adultul de treizeci și ceva de ani, cu plete albe și lungi, care purta haine cernite și ai cărui ochi de foc luminau straniu chiar în fața ei. Ochi de foc în care se văzu pârjolită. Se văzu sub forma imensei păsări negre cuprinsă de flăcări, ținută în lanțuri deasupra acelui labirint în care rătăcise multă vreme în acea zi, în timp ce în jur văzu o mare Buclă de energie, cea a Inelelor Sorții împotriva cărora nu putea lupta, căci chiar îi era peste puteri acest lucru.

Înțelegând asta, Mōrgaṉā se cutremură iar, privind țintă în ochii tânărului Tīrkkatarici. Se miră însă și mai mult să vadă cât de repede treceau anii peste chipul bărbatului. „De parcă însăși Soarta s-ar fi întors împotriva ta,” murmură ea într-un final.

„Și ai dreptate,” îi răspunse Tīrkkatarici. „Oracolul e la fel supus Blestemului de folosește unul ca să supună o putere diferită de a lui.”

„Și, știind asta, ai îndrăznit totuși să-ți folosești puterea împotriva mea. De ce?”

„Pentru dreptate. Și pentru inimă.”

„Pentru inimă? A cui? A celei care încă se află pe spatele păsării Mōrgaṉā?”

„Da. Așa e, e anume pentru ea.”

„Dar… de ce?” Strigă Mōrgaṉā dintr-o dată. „De ce ai recurs la un act atât de mișelesc, netrebnicule, pentru un suflet menit să treacă azi peste Apele Morții? De ce?”

„Pentru că nimeni nu poate lua de la mine ceva ce-mi aparține. Nici măcar tu.”

„Ba sigur că pot, căci sunt cea ce stăpânește Moartea.”

„Ești doar Fecioara ce are control asupra Apelor Morții, nu te încurca în iluzii și false idei, Mōrgaṉā.”

„Iluzii? False idei? Chiar crezi asta?”

„Așa e, căci… am putut demonstra asta închizându-te în acest labirint a două puteri, căci… chiar crezi că l-am creat singur, Mōrgaṉā?” Fecioara în negru tresări. „Așa e. E un labirint creat din două puteri opuse: a mea și a ta.”

„Poate. Dar… nu înțeleg de ce ai făcut asta. De ce l-ai creat, căci… nu poate fi doar pentru a o salva pe acea tânără.”

„Ba e posibil. Doar pentru ea l-am creat, Mōrgaṉā.”

„De ce?” Urlă practic Mōrgaṉā de răsunară zările.

„Pentru că Lalli e parte a sufletului meu. Prin venele ei curge același sânge ca prin ale mele vene. La fel, în ea, este parte din Puterea Oracolului.”

Mōrgaṉā tresări iar. „Nu bate câmpii!” Îi spuse ea cu asprime Oracolului într-un final. „Puterea Oracolului la o femeie? Chiar vrei să crezi asta?”

Tīrkkatarici zâmbi, plecându-și privirea. Apoi spuse, „Anume din cauza asta și-ai pierdut în fața mea, Mōrgaṉā! Tocmai pentru că ai subestimat puterea femeii ai și fost îngenuncheată, căci lumea asta e creată din Balanțe și Egalități, ceva ce tu mereu ai tins să ignori, de asta și-ai pierdut în cele din urmă. Și, de nu vrei să fii închisă în acest labirint pe veci, îți propun un pact. De tine depinde de-l accepți sau nu, la fel cum de tine depinde a ta libertate.”

Mōrgaṉā se încruntă. Tremura în interior din toate mădularele. Nu de frică însă, ci din cauza urii. La fel o controla rușinea în acele clipe, cea de-a fi învățată Legile Lumii de un puști, chiar dacă arăta el ca un bătrân în acele clipe. Da, Tīrkkatarici ajunse bătrân din tânăr într-o singură noapte, doar pentru că se jertfise în numele iubirii de frate. Lui nu-i păsa însă. Îi păsa totuși Mōrgaṉei, de-a ei libertate îi păsa, căci își dădea prea bine seama că era peste puterile ei să scape din acel loc de una singură. La fel n-avea pe cine chema în ajutor. De aceea, o alianță propusă de nebunul din fața ei, ce-și jerfise puterea și viața în numele iubirii, era cea mai bună alegere. Așa că spuse în curând, „Depinde de alianță! Deci… ce propui?”

„Sufletul și trupul surorii mele în schimbul libertății!”

„Ceva ce n-o să poți avea nicicând, nici chiar de cedez eu. De ce? Pentru că nimeni nicicând n-a luat nimic de la Apele Morții. Nici chiar eu. Și nici tu nu poți face asta să știi.”

„Permite-mi mie să iau această povară pe suflet. Tu… doar acceptă pactul și ești liberă să pleci. De restul mă ocup eu. Ce zici?”

Tăcu Mōrgaṉā multă vreme după asta. Tăcu și privi cu mare atenție la acel bătrân ce părea nebun, dar era sigură că nu e. Un bătrân în care văzu înțelepciunea și ani mulți trăiți printre lupii magici, chiar dacă trupul îi fu bătrân din acea zi. O viziune a viitorului care o făcu să zâmbească în cele din urmă, după care spuse, „Fie pe-a ta! Ai câștigat, accept a mea înfrângere și pentru asta renunț la sufletul lui Lalli. Pe veci și nu doar astăzi.”

Spunând aceste cuvinte, pasărea Mōrgaṉā fâlfâi vertiginos din aripi, coborând din înălțimi și lăsând mai apoi trupul lui Lalli la picioarele Oracolului. Pe aripi o luă pe Fecioara Mōrgaṉā în schimb, ridicând-o în cele din urmă nu doar deasupra labirintului, dar și deasupra Barierei. Dar, chiar dacă fu liberă în cele din urmă, Mōrgaṉā nu plecă deodată. Înainte îi spuse lui Tīrkkatarici, „Fii atent la Soartă, bătrâne, căci poate fi înșelătoare, să știi! La fel… să nu crezi c-ai învins azi și Soarta doar pentru că m-ai învins pe mine.”

„Știu asta, crede-mă!” Răspunse Tīrkkatarici zâmbind cu amărăciune. Apoi, aplecându-se, luă trupul fără viață a lui Lalli în brațe, întoarse spatele acelui loc și se îndepărtă spre adâncurile pădurii și nu spre sat.

În urma lui, chiar sub privirea Fecioarei Mōrgaṉā, în clipa în care el ajunse la marginea pădurii, lăsând câmpia în urma lui, labirintele captivității Fecioarei Apelor Morții dispăru de parcă n-ar fi existat nicicând, la fel cum dispărură și cele șase Inele ale Sorții. În locul lor rămase Bariera Oracolului, cea menită să protejeze Rophionii și draga lor Pădure, cea în care Tīrkkatarici ascunse în cele din urmă un suflet pentru totdeauna… sufletul lui Lalli, după care secole de-a rândul Soarta se pierduse prin acea pădure în căutarea lui… singurul suflet scăpat de la pieire în Apele Morții și singurul suflet al cărui loc de veci nimeni nu l-a descoperit nicicând…

***

„…a știut doar Oracolul despre asta,” spuse Mai cu glas stins în timp ce ea, Akita, Yellen, Yāṉutā, Kkuṟai și încă două fecioare Rophion o urmară spre adâncurile Tunelelor Ārakkiḷ. „A știut unde anume a fost ascuns pe veci sufletul tinerei Lalli, cea vânată mereu de Soartă și de Puterea Apelor Morții.”

„De Puterea Apelor Morții?” Întrebă Akita confuză. „Dar, mamă, cum e posibil asta? Din câte știm noi, Apele Morții sunt un simplu tărâm. A lor putere e controlată de Fecioara Mōrgaṉā și… nu-mi spune, anume ea a căutat pe veci sufletul tinerei Lalli?”

„Ba nu, Akita! Mōrgaṉā n-a pornit nicicând în căutarea acelui suflet pe care l-a dat în schimbul libertății. De fapt, nici de și-ar fi dorit asta, n-ar fi putut, căci puterea Oracolului a controlat mereu după asta, chiar dacă ea n-a știut nicicând.”

„Și asta pentru că Fecioara Morții, ce acceptă un pact propus de Oracol, îi devine supusă pe veci.”

„Așa e, Yellen! Anume așa a și fost. La fel, se spune doar, că Mōrgaṉā nicicând n-a încetat să ia suflete dintre Rophioni tocmai pentru că căuta astfel sufletul celei pe care a pierdut-o în acel pact. Sufletul lui Lalli, cea care ea era sigură că va renaște și, așa cum s-a întâmplat în prima ei viață, va pieri tot din cauza colților celor blestemați. Doar că… nici după secole și secole de căutare n-a dat de el.”

Auzind-o pe Mai vorbind astfel, Yellen se încruntă ușor. Își aduse aminte de a ei discuție cu Mōrgaṉā, de când o împiedicase să-l ia pe Kkuṟai pe spatele ei, chiar dacă băiatul era încă viu. Își aduse aminte în special despre a ei discuție cu Mōrgaṉā despre Oḷi și despre faptul că o putuse controla pe Fecioara Apelor Morții cu puterea lui Accu. De asta și spuse ea dintr-o dată, „Nu după sufletul lui Lalli a venit Mōrgaṉā aici în tot acest timp, ci în căutarea libertății, căci… Maṉatiṉ Kaṇ-ul sau Ochiul Minții, cel controlat de Ultima conducătoare în viață a Yātrīkarelor, a fost creat din Puterea Inelelor Sorții.” Un răspuns care o făcu pe Mai și restul să se oprească brusc, privind-o pe Yellen extrem de mirate.

„Puterea Oracolului și Maṉatiṉ Kaṇ-ul sunt una și aceeași?” Întrebă Mai.

„Nu-s sigură, dar asta e ceea ce cred, Mai! Putem afla asta însă de găsim prima sursă de energie a Ārakkiḷiṉ-ului.”

„Dar… asta e imposibil!” Aproape că strigă Yāṉutā. „Nimeni nicicând n-a știut despre sursa Puterii Oracolului. Nici măcar noi care suntem Preotesele ce-i slujim lui. Cum e posibil ca…?”

„Urmați-mă!” Îi întrerupse Mai gândul Yāṉutei. După care, întorcându-le spatele, își puse gluga pelerinei negre pe cap, îndreptându-se cu pași siguri tot mai în adâncul și în adâncul acelor tunele sinuase și întunecate, de unde se simțea umezeală de peste tot și unde se auzeau voci stranii pretutindeni.

***

„Puterea Oracolului în toată splendoarea,” spuse Mai, oprindu-se în fața unui imens cerc încrustat în zidul de piatră din fața lor. Acolo, pe acel perete ce semăna mai mult c-o oglindă decât cu un perete, se vedea un mare inel cu un labirint încrustat în interiorul lui. Un simbol pământesc al Inelelor Sorții mai bine zis, cele care au dispărut în aceeași zi în care Tīrkkatarici le-a creat.

Diferit la acesta însă era a sa margine, care nu era de culoarea focului ca cele create de Tīrkkatarici pe Pământ și care o ținuseră captivă pe Mōrgaṉā. Acesta avea o margine albastră, aproape transparentă, dintr-un material gelatinos ca cel din care Bestla își crea oglinzile. Și, la fel, diferit la el era și faptul că nu avea doar două bule în interiorul cărora se afla câte o Balanță, ci se vedeau 13 bule rostogolindu-se încet prin tunelele perfecte ale labirintului din interiorul cercului văzut de Mai și restul.

„O hartă perfectă a Puterii Lumii și Universului,” spuse Yellen dintr-o dată, cuvinte care îi mirară enorm pe restul.

Mai însă nu păru deloc uimită că Yellen știa asta. Din contră, păru să se bucure că străina, cea aleasă Mireasă de către al ei fiu, cunoștea tainele acelor locuri, taine știute doar de ea, cea care ajunse să fie cunoscută și ca Preoteasa Supremă a Oracolului, un cult închis, dar totuși cunoscut de Rophioni, unul în care nimereau doar fecioare Rophion cu puterea de a vedea viitorul și trecutul cuiva, căci doar câteva fecioare cu o astfel de putere se nășteau printre lupii magici, odată la câteva zeci de ani de altfel.

Ultima dintre Fecioarele Oracol născute și descoperită printre Rophioni era anume Yāṉutā. Ea însă, deși i se spusese despre a ei putere, o renegase multă vreme. Motivul? Se temea de ea. Se temea de oameni și de chipurile lor hidoase văzute în acele viziuni, căci, spre deosebire de Mai și restul Preoteselor Oracolului, care vedeau viitorul și trecutul în culori calde și în imagini clare, Yāṉutā vedea totul scăldat într-o lumină sumbră, cu chipurile celor cărora le vedea trecutul sau viitorul schimonosite. „După mărimea și culoarea sufletului,” cum îi tălmăcise Mai într-un final. Și, chiar de-și dăduse seama că Yāṉutā nu vedea viitorul oamenilor, ci evoluția sufletului lor, cel care avea să ajungă controlat de avariție, dușmănie și alte sentimente negative, nu-și putu da totuși seama de ce fata nu vedea imaginile clare, ci mereu înconjurate de umbre. Dar, după cum îi spuse inima, nici nu insistă asupra acestui fapt, convinsă fiind că odată și odată lumea le va dezvălui motivul viziunilor Yāṉutei și care era a ei adevărată putere de fapt.

Până atunci însă Mai luă copila pe lângă ea, copilă care rămase orfană de mică. O crescu ca pe propriul copil, ocrotind-o și învățând-o tot ce știa. Iar fata, un bun învățăcel și un bun suflet, dădu tot ce avea mai bun, învățând totul cu sârguință, de ajunse să fie considerată, de către celelalte Preotese, singura Urmașă a lui Mai, atunci când aceasta nu va mai fi. Mai era însă mult până atunci. Știa Mai asta, știa și Yāṉutā. De altfel fata nicicând nu tinse spre acel post, chiar dacă puterea ei și tot ce făcea dădeau altora de înțeles anume asta. La fel, tocmai pentru că era o elevă bună a lui Mai, știa aproape tot ce știa aceasta din urmă. Nu știuse însă nicicând, pentru că Mai nicicând nu-i arătase acel loc, acel inel și semnificația lui. De asta și se încruntă nițel când îl văzu, la fel cum se încruntă când auzi cuvintele lui Yellen, care părea să știe mai multe decât ea.

Tânăra Yāṉutā însă nu se încruntă pentru că simți ură sau invidie pentru Yellen, ci pentru că o duru să știe că era încă atât de neputincioasă în fața lumii, de lumea îi ascunse astfel de secrete. Da, poate că și Mai ascunse asta de ea, dar fata era sigură că era un motiv întemeiat pentru asta. Care anume? Nu știa nici ea. La fel părea să nu știe nici Akita, căci chiar dacă fiica lui Mai nu era din rândul preoteselor, tot învățase câte ceva despre cultul lor. Învățase din pură curiozitate, convinsă că odată și odată o să-i fie de folos. Simțea asta, chiar dacă nicicând nu se gândise la motivul pentru care simțise asta în tot acel timp.

Dar, deși nu înțelese nicicând motivul pentru care se ținuse mereu pe lângă Preotese, Akita o înțelesese mereu pe Yāṉutā. O înțelese și în acele clipe când tânăra privea aproape cu ochii în lacrimi la acea reprezentare pământească a Inelului Sorții. De aceea și-i puse o mână pe umăr, șoptindu-i cât de curând la ureche, „Doar… un alt secret al lumii descoperit azi! Nu lua totul la inimă, căci sunt sigură că mama n-a ascuns asta în mod special.”

„Știu,” răspunse Yāṉutā cu glas trist, privind la Mai și Yellen, care păstraseră tăcerea, privind în continuare la perfecțiunea acelui Inel al Sorții pe care Mai îl mai numise și Puterea Oracolului. „Dar totuși… simt că nu-s urmaș demn de al nostru învățător. Acea tânără însă pare să fie mai demnă decât mine să-i fie urmaș lui Mai.”

„Și totuși n-o să fie,” îi spuse Akita zâmbind. „Pentru că ea nu are sânge de lup. Tu însă da.”

Yāṉutā zâmbi trist. „Nici primul Oracol n-a avut sânge de lup, dar a fost al nostru Ocrotitor, ai uitat?! De fapt… e considerat astfel și până azi.”

„Știu,” murmură Akita încă zâmbind. „Dar totuși… inima îmi spune că nu Yellen îi va lua locul mamei, ci tu.”

„De ce crezi asta?” O întrebă Yāṉutā, confuză.

„Doar… ceva ce simt. Și… știi prea bine că ale mele presentimente sunt mereu adevărate. Așa că… tu nu te întrista. Doar așteaptă, iar timpul îți va arăta viitorul. Exact așa cum îl vezi și la alții oameni.”

Akita tăcu după ce spuse astfel de cuvinte. La fel tăcu și Yāṉutā, căci chiar nu mai avea ce spune în acele clipe. Îi vorbea însă inima, cea care începu dintr-o dată să bată ciudat în al ei piept. Și, fără să vrea, privi în urmă, acolo unde bănuia ea că rămase lumea de afară. Privind într-acolo, ochii i se umeziră, căci acolo îi rămase trecutul și poate și viitorul în persoana lui Ilēcāṉa. Nu putea spune nimănui despre asta însă, căci era un secret… un mare secret al ei și-al tânărului poate, cel care o ignorase mereu, deși tânăra simțea că și el simțea același lucru ca și ea.

În cele din urmă, când auzi un zgomot greoi venind dinspre zidul pe care se vedea sculptat acel inel viu, Yāṉutā privi mirată într-acolo, căci nu se așteptase ca acel cerc să prindă viață. Se miră însă și mai mult să-l vadă atins de Mai, cu mâna stângă, și de Yellen, cu mâna dreaptă, în timp ce între cele două plutea Accu, lăsat liber de puterea tinerei sale stăpâne. Un Accu ce lumina roșu în acele clipe și nu albastru așa cum îi obișnuise pe toți, căci doar acolo Accu putea să-și scoată masca și să se arate lumii cu adevărata față… controlat fiind de Puterea Inelului Sorții… Ārakkiḷiṉ-ul!