„Huh,” se auzea destul de tare de fiecare dată când puiul de lup și cel de vulpe mușcau din carnea celuilalt, căci, fiind înlănțuite într-o luptă crâncenă, ambele fete încercau să o învingă pe cealaltă. Dar nu reușeau și pace de parcă acea luptă era ceva dincolo de propria lor înțelegere, ca o inegalitate de puteri ce s-ar fi schimbat una pe alta încontinuu.
Deodată, rostogolindu-se pe pământ și lovindu-se cu putere de trunchiul unui copac, cele două fură forțate să se despartă. Și, când în sfârșit se văzură scăpate din ghearele celeilalte, ambele fete deciseră că e timpul să ia o pauză. De aceea se târâră câțiva metri mai departe de rivală, punându-se la adăpost. Apoi, respirând alert, fiecare din ele își luă înapoi forma umană.
Astfel, uitându-se una la cealaltă, fetele își dădură seama că ambele avură mult de suferit de pe urma luptei: pielea le era zgâriată, sângera și simțeau cum întregul corp le fierbea de parcă ar fi sărit într-un ceaun cu apă clocotită și nu doar și-ar fi încercat puterile. De asemenea părul le era în dezordine, iar ici și colo pe pământ se vedeau șomoioage de păr, smulse cu tot cu rădăcină, ceea ce făcea ca pământul din jurul lor să pară colorat din cauza ghemotoacelor mici și pufoase de blană gri și roșcată, iar iarba era de asemenea pârjolită, de parcă un foc nevăzut trecuse pe acolo.
„Trebuie să recunosc că nu ești un potrivnic ușor,” spuse vulpea în timp ce o privea cu hâtrenie pe Samaya. „Și ceea ce urăsc cel mai mult e că nu-mi pot folosi Magia asupra ta și nici nu-ți pot vedea viitorul. Îl ascunzi de mine și asta mă înnebunește, căci ești a doua persoană de pe această planetă care poate face asta, după cea numită Mamă Pământ.”
Strângându-și cu putere pumnii din cauza durerii și a urii, Samaya se holbă la dușmancă. Și, pentru prima dată, putu vorbi așa cum o făceau ceilalți: „asta înseamnă că nu ești decât un fals.” Dar cea surprinsă în cele din urmă fu ea, auzindu-și propriul glas.
Rivala ei în schimb se ridică și făcu câțiva pași spre ea. Se opri însă brusc de parcă ceva în interiorul ei i-ar fi spus să nu înainteze mai departe, căci nu era pregătită pentru acest război. Totuși spuse în timp ce-o privea țintă pe adevărata Samaya: „poți vorbi! Cum ai făcut asta?"
„Nu știu. Se pare însă că a-i avut de-a face cu asta,” spuse mica lupoaică. Și, după ce se ridică în picioare, făcu câțiva pași spre vulpe.
La doar doi pași una de cealaltă fetele se holbară una în ochii celeilalte de parcă ar fi căutat un răspuns. Acel adevăr pe care-l căutau era ascuns însă. Și, de parcă ar fi fost mișcate de o voce interioară, întinseră mâinile una spre cealaltă și-și atinseră palmele.
În acel moment, când au atins palmă de palmă, ceva extraordinar și neașteptat se întâmplă: un val de putere, produs de o explozie nevăzută, mătură frunzele moarte din jurul lor. Copacii, simțind acel val de putere, la fel tremurară și începură apoi să se vaiete de parcă lamele a mii de topoare le-ar fi mușcat din trunchiuri, încercând să-i doboare.
Tocmai de aceea, încurcate în propriile sentimente, fetele priviră în jur și-și separară palmele. „Ce se întâmplă?” Întrebă vulpea, și pentru prima dată de când o întâlnise pe adevărata Samaya, sclipi umbra fricii în ochii ei.
„Nu știu,” răspunse micuța lupoaică. „Cred că noi am făcut asta, dar nu știu cum,” adaugă fata. Apoi se uită în ochii celeilalte.
The tale has been illicitly lifted; should you spot it on Amazon, report the violation.
Deodată însă tresări auzind vocea tatălui: „Samaya, încetează!” Și, privind ambele spre locul de unde se auzise vocea Titanului, îl văzură stând la marginea poienei.
Nu era însă singur. Cu el se aflau ceilalți lupi din tribul Rophionilor și Fenrir. Dar, deși veniseră acolo cu gând să se răfuiască cu cel ce va încerca să-i facă rău prințesei lor, scoaseră cu toții un strigăt de uimire și se traseră un pas în spate când văzură cum fetele-și schimbau trupul în repetate rânduri, doar că nu doar de la pui de lup sau de vulpe la uman și invers, ci și între ele. Și se schimbau ele cu așa repeziciune că la un moment dat fu imposibil pentru cei prezenți să înțeleagă cine-i adevărata Samaya și cine-i vulpița.
Tocmai de aceea și murmurară ceilalți lupi: „Asta-i vrăjitorie! Nu poate exista așa ceva. Și acum, cum să înțelegem cine e cine?” Se întrebară ei speriați în cele din urmă.
Al lor murmur însă îl făcu pe Dike să-și muște furios buzele. Apoi lăsă un urlet să-i scape din gâtlej când simți prezența încă a cuiva acolo. De spus însă în glas numele acelei persoane nu-l spuse, dar lupii înțeleseră cât de curând despre cine era vorba când Fenrir strănută dintr-o dată și apoi spuse în glumă: „urăsc putoarea vulpilor. Sper că Samaya nu va mirosi la fel după asta.”
„Asta nu se va întâmpla,” îi răspunse Dike în timp ce privea țintă spre trunchiul unui uriaș stejar, de după care apăru Inmar. Apoi, scrâșnind din dinți, Titanul îi ordonă acesteia: „Încetează asta, Inmar! Imediat! Deja nu mai e comic deloc.”
Vulpea însă doar surâse. „Nu eu fac asta, ci ele. Și, dacă e să fiu sinceră, nici nu știu cum de reușesc. Tu însă, ca întotdeauna, mă acuzi pe mine de toate relele care se întâmplă în jur.”
„Și… nu-i oare adevărat?” Spuse Dike, în timp ce pășea spre Inmar, cu ochii țintă în ai ei. Ceea ce ea spusese însă era adevărat și o putea vedea și el în timp ce trecea pe lângă fete: două valuri - unul alb și unul negru, într-o continuă schimbare de poziții.
Inmar însă, după ce se apropie de Dike și apoi începu să meargă în jurul lui, dar stând încă cu ochii pe acel schimb de putere, începu a vorbi cuvinte stranii: „unul alb și unul negru s-au întâlnit în Poiana Umbrelor. În prezența răului însă cele două puteri arată la fel de parcă ar fi gemene. Numai că ele continuă să fie identice. Doar pe dinafară în timp ce în interiorul lor puritatea și magia neagră continuă să se lupte pentru a câștiga întâietate. Ceea ce însă nimeni nu știe și nici n-a bănuit vreodată de fapt e că nu acum acel vestit război se va începe, ci în clipa în care ambele vor ști cum arată Paradisul sau nu vor atinge, fie și măcar pentru o clipă, flăcările iadului."
Dike însă, spre deosebire de ai săi însoțitori care nu înțeleseră o iotă din cele bolborosite de Inmar, știa prea bine la ce se referise aceasta: la acel mare război care se apropia de ei cu repeziciune și care, într-un fel sau altul, avea să le implice și pe cele două Samaya, cunoscute din profeție și ca gemenele-formă. Dar, chiar și așa, Titanul decise să nu-i dea vulpii satisfacția să simtă că învinse. Și, pentru a le separa pe cele două copile și a întrerupe schimbul de energie dintre ele, Dike își folosi întreaga putere a minții, iar aceasta, în contact cu cea a fetelor, le aruncă pe cele două cât colo. Și, când atinseră ambele pământul, își pierdură cunoștința.
Apoi Dike îi strigă fiului: „Fenrir, i-ați sora de aici!” Tocmai de aceea și se grăbi băiatul să-i îndeplinească porunca. Singur însă n-o putu ridica pe Samaya de jos, mai ales fiind în pielea lupului. De aceea privi spre același lup, care se întoarse după el cât el vorbise cu Parca și Gaea, iar acela se grăbi apoi s-o aburce pe copilă pe spatele băiatului. Și, la îndemnul lui Dike, părăsiră poiana.
Inmar însă nu se mișcă din loc. Ea doar privi o vreme în urma lor. Apoi, când Rophionii dispărură în cele din urmă printre copaci, se apropie de mica vulpe care încă zăcea inconștientă la pământ. De luat în brațe însă n-o luă. Doar îi șopti acesteia ceva la ureche, iar acea șoaptă stârni un fel de mini-tornadă, care le înconjură în secunde, iar când nu se vedea niciuna dintre ele, fiind complet „înghițite" de acea tornadă, dispărură și ele la fel de repede precum apăruseră acolo, lăsând în urmă o liniște totală în acea stranie poiană cunoscută sub numele de Poiana Umbrelor.