Un sunet plăcut de ape de izvor se auzea pe tot întinsul Muntelui Kyllini. Chiar și așa apele nu se vedeau nicăieri. Cel puțin nu în acel loc prin care zburda liber vântul, acel loc ce părea un fragment de basm imortalizat pe-o pânză albă și moale și în care domnea de asemenea o liniște ce se simțea plăcut pe piele.

Dar nu doar omul ce s-ar fi putut nimeri în acele locuri simțea plăcut al naturii parfum, ci și însăși natura, cea care părea adormită în acele clipe, căci copacii își „înghețaseră” crengile în dansul lor cu vântul, firele de iarbă rămaseră asemeni acelor de pe spatele unui aricel în timp ce miroseau zarea, cea îmbălsămată de parfumul florilor ce-și întinseră prea mult rochițele petalelor și așteptau cuminți un dar ce-avea să vină de sus așa cum credeau ele. Și aceea feerie era de nedescris. Era ca o poveste pictată în aer, pe frunzele copacilor, pe-ale lor trunchiuri, printre tufișurile din pădure sau pe iarba și florile de pe câmpie, ceva ce nicicând lumea nu văzuse până atunci. Dar… o văzuseră razele de soare, cele care priveau și în acele clipe minunea lumii, ce putea fi văzută doar pe spatele gârbovit al bătrânului munte, cel ce adormea în susurul apelor de izvor, dar și cel care nu era totuși scăldat în totalitate de ape.

Tocmai de aceea, tocmai datorită acelui sunet plăcut, natura adormise și ea împreună cu muntele. De fapt dormeau ele de 7 mii de ani deja de când Ciclopii părăsiseră acel munte. Sau poate erau doar amorțite? Nimeni nu știa exact. Cert era însă că frumusețea acelor locuri se oprise în loc și era văzută doar de Titani, atunci când veneau acolo ca să-și încarce sacul sufletului cu energie sfântă sau când cineva venea să vadă ce mai fac… Moirae, cele ascunse în adâncul Muntelui și care n-aveau să mai vadă nicicând soarele.

Iar acest secret, adânc ascuns în al muntelui măruntaie, era și cel care făcea natura să se simtă stăpână pe sine. De aceea se răspândise ea până hăt pe crestele cele mai înalte ale bătrânului Uriaș Kyllini, acoperindu-l c-o haină moale, de un verde-maroniu, încercând astfel să ascundă de ochii lumii ce se întâmpla în adâncuri pe lângă a-l face pe sărmanul om trudit să simtă plăcere privind la acele creste.

Dar, ca în orice basm, nu tot ce era pe acel munte era miracol și încântare. Nu, nu. Acolo se mai simțea, chiar dacă doar din când în când, prezența unui Spirit ciudat, care colinda nestingherit acel munte, nevăzut fiind de ceilalți, ori de câte ori îi poftea inima. Chiar și așa, chiar dacă practic nu-l vedea nimeni, acel Spirit era totuși simțit: de vânt, de ape, de parfumul florilor și chiar de firele de iarbă, cele care-și plecau încet căpșoarele când tălpile goale ale acelui Spirit nevăzut treceau pe lângă ele îndreptându-se la pas lent spre vârf de munte, acolo de unde se auzeau șoapte ciudate, șoapte ce aminteau de blestem, miracol și durere, șoapte pe care deși oricine le putea auzi, nimeni nicicând nu încercase a le înțelege, tocmai din cauza că trezeau în sufletul lor teama… cea de-a nu te face într-o zi nevăzut și-a pierde odată și pentru totdeauna bătălia cu miracolul lumii, cel simplu numit Viață.

Chiar și așa acele șoapte erau unice. De ce? Pentru că la început se simțeau doar ca o ușoară boare de vânt pe piele, acea boare care răcorea zarea, care se unea cu crengile copacilor seculari, făcându-le să danseze împreună cu frunzele, ca mai apoi să coboare pe trunchiuri, să sărute ale lor trudite rădăcini de parcă ar fi fost sfinte, iar odată ajunse pe pământ să se târâie asemeni lianelor până hăt în adâncurile pădurii. Dar, chiar și dacă vedeau și simțeau asta, acei copaci, considerați de toți uriași înțelepți de poveste, nu putură nicicând să explice cine era cel vinovat de acele simțuri. Puteau doar să-și imagineze și să șoptească același nume șoptit de vânt și păsări, un nume temut și venerat de toți până la unul, cea cunoscută de toți ca cea de-a Patra Moirae.

***

Urcând spatele gârbovit al muntelui Kyllini la pas lent și desculță, Parca inspiră adânc al naturii parfum. Și zâmbi, simțind atât de plăcută mirozna aerului și atingerea firelor de iarbă ce-i atingeau tălpile. Chiar și așa, acolo, în jurul Parcăi, mirosea și-a sălbăticie, căci, nefiind locuit de nimeni, acel munte se sălbăticise de-a binelea și atât copacii, cât și florile, iarba, tufișurile și chiar și vietățile ce se găseau acolo erau în totalitate sălbatice, nefiind deloc obișnuite cu prezență umană pe-acolo. Tocmai de aceea stăteau ascunse când cineva trecea pe-alături și pândeau, oarecum din umbră, la ceea se întâmpla pe câmpie.

Asta însă pe Titanida Sorții părea să n-o deranjeze. La fel n-o deranja nici sălbăticia simțită și în interiorul ei în acele clipe, iar asta se datora fără doar și poate acelui aer rebel simțit în jurul ei: cel născut din magia puterii ei și-al muntelui. Și, același aer, cel ce-avea chip de vânt năstrușnic în acele clipe, ce se juca cu firele de păpădie smulse de pe ale lor tulpine, se încăpățâna de asemenea să nu se închine acelei noi stăpâne, cea de-a Patra Moirae. Iar a vântului încăpățânare și nebunie totodată se vedea cumva în unele fire de iarbă ce-și ridicaseră căpșoarele cât de mult putură și asta din cauza că până și ele erau atât de dornice să vadă chipul Parcăi, cel nevăzut de nimeni și cel pe care toți voiau să-l vadă. Tocmai de aceea și zâmbea Parca, pentru că știa ce-și dorește întreaga natură, ce-și dorește până și cerul, cel ce-o pândea de sus cu ochi de nori albi-fumurii, formând diverse desene pe bolta albastră.

„Și totuși încă simt magia,” spuse Parca cu glas duios, văzând acea curiozitate a naturii. Ea însă preferă să păstreze secretul chipului ei doar ca să poată admira în tăcere feeria naturii. Totodată păstra și misterul nașterii ei, căci mulți și-o imaginau cu trup de Fecioară, alții spuneau că-i zeiță cum n-a mai văzut lumea, pe când restul lumii spunea că-i căprioară, căci tocmai pentru că era ea sfioasă nici nu se arăta lumii.

Dintr-o dată însă fu trezită din a ei dulce visare de-un chițcăit. De aceea se opri locului și privi în față în timp ce asculta cu atenție tăcerea muntelui. Dar, nici după minute bune de ascultat, nu auzi nimic altceva și asta i se păru straniu. Chiar și așa nu se lăsă înșelată de liniștea și taina locurilor. Și, pentru a asculta mai bine glasul sfânt al muntelui, care totuși părea să-i vorbească, Parca-și scoase gluga de pe cap, cea a lungii tunici de culoare gri-închis pe care-o purta pe umeri în acele clipe, și privi atent în jur.

Iar copacii, la vederea chipului Titanidei, începură să freamăte de încântare. Apoi ale lor șoapte de amirație fură duse pe aripi până hăt în zare, de auziră toate plantele și viețuitoarele din zonă, care-și ridicară căpșoarele sau și le ițiră de prin scorburi și vizuine ca s-o poată și ei în sfârșit vedea pe cea de-a Patra Moirae.

Acest freamăt însă nu fu ceva care s-o impresioneze totuși pe Parca, care continua să cerceteze atent împrejurimile. De ce? Pentru că acel chițcăit auzit mai înainte nu era totuși ceva specific locurilor, chiar dacă n-ar fi fost deloc straniu să fie sunetul scos de vreun țistar sau șoarece. De aceea și-și ținea Parca urechile ciulite, căci era sigură că după acel sunet straniu la sigur va urma și altceva.

Minutele însă treceau fără ca ceva anume să se întâmple. Apoi, dintr-o dată, natura încremeni, parcă controlată de-o stranie putere ce venea chiar din adâncul pământului sau de undeva de sus, dinspre bolta cerului, iar asta într-adevăr reuși s-o uimească pe Parca, care nicicând nu fusese martoră la așa ceva în acele 7 milenii de existență. Și avea de ce să fie mirată, căci pe lângă natura care încremenise era și acel sentiment al puterii cuiva asupra ei, o putere care părea să fie mult mai mare decât oricare putere pe care ea o deținuse vreodată. Chiar și așa, chiar și cu acea mirare în suflet, Parca decise să nu întreprindă nimic, ci doar să aștepte.

Apoi, boarea de aer încremenită începu să pulseze în jurul ei. Astfel Parca își roti ochii în jur, dar văzu doar acea priveliște de mai înainte. Chiar și așa urechea ei putu prinde în cele din urmă un zgomot abia auzit, apropiindu-se de pământ, de parcă ar fi fost o săgeată zburătoare aruncată spre ea.

Titanida însă nu se feri din loc imediat, ci mai așteptă câteva clipe până când acel zgomot aproape îi atinse al ei călcâi. Abia atunci Parca zvâcni în aer, transformându-și trupul în pasăre, și, lăsându-se să plutească pe ale ei aripi mari și albe, survolă împrejurimile. Dar nici atunci nu văzu nimic.

Și, tocmai pentru că se mira nespus că simțea magia, dar nu vădea sursa ei, Titanida se întrebă: „ce fel de magie mai e și asta?” Însă, când privirea ei ageră surprinse umbra cuiva mișcându-se pe pământ, își îndreptă privirea într-acolo. Și, privind cu atenție la acea umbră, realiză că nu era a cuiva care traversa acea câmpie mergând, ci era a cuiva care se pare că era undeva în aer. De aceea și deveni extrem de atentă, mai ales când văzu că natura în jur „încremenise” dintr-o dată de parcă ar fi fost „înghețată” de un suflu polar ce trecuse în goană pe acolo. Parca însă știa că nu era vorba de puterea naturii acolo, ci de puterea cuiva, mult mai mare decât a ei de altfel, care se apropia de acele locuri. De aceea și-și spuse în sinea ei: „încearcă să se joace cu mine. De asta nu-mi place mie această priveliște.” Și, spunând aceste cuvinte, Parca simți furie și iritare în stomac, căci cu adevărat nu-i plăcea nici ce vedea în acele clipe, nici ce simțea și mai cu seamă nu-i plăcea ei faptul că cineva intrase pe teritoriul ei neinvitat.

Dar, cum pământul păstra tăcerea, iar asta se vedea în natura „încremenită,” Parca deveni dintr-o dată extrem de alertă. De aceea și-și spuse: „de pământul tace, atunci neliniștea-i din aer.” Și, în clipa în care vru să-și ridice privirea spre cer să vadă de nu venea ceva dintr-acolo, zări o mișcare pe pământ. Abia observată era acea mișcare, dar ea o văzu destul de clar: era un mic iepuraș alb ce ieșise din a sa vizuină și adulmeca zarea. A lui îndrăzneală însă o miră pe Titanidă care iar se întrebă: „doar un singur suflet viu în acest regat de piatră? Cum e posibil? Și… doar o singură minte diabolică ar fi în stare de așa ceva, numai că ea…,” șuieră însă printre dinți: „Cronus,” când înțelese cine era de fapt de vină pentru tot ceea ce vedea și simțea.

Își strânse însă pasărea Parca aripile pe lângă corp în clipa în care auzi un vuiet venind de sus. Și făcu bine, căci, cât de curând, un uliu negru, mare cât toate zilele, trecu ca săgeata pe lângă ea. Și, cât ai clipi, acel uliu se năpusti asupra bietului iepuraș alb, care se pare că nu-l auzise venind de sus, pe care-l prinse cât de curând între ghearele sale ascuțite. După care, uliul pur și simplu se așeză pe pământ, smulgând cu ciocul său puternic și coroiat din cărnița fragedă a iepurelui.

Parca însă, deși văzuse acel uliu savurându-și prada, nu coborî pe pământ. Și nu pentru că se temea de el, ci pentru că decise să aștepte să vadă ce urmează. Între timp pluti pe deasupra câmpiei, încercând să se încarce cu energia muntelui în caz de-o fi nevoită apoi să lupte, căci știa ea că imediat ce acel uliu va termina de înfulecat cărnița fragedă a iepurelui ceva i se va întâmpla și ei.

Și avu dreptate, căci, imediat ce din micul animal pufos nu rămase decât a sa blană albă, uliul o lăsă pe pământ și își roti ochii în jur, căutând ceva. Parca însă era sigură că nu căuta o altă pradă, ci pe ea. Și, în timp ce-o căuta cu privirea pe pământ, uliul tot închidea și deschidea pliscul de parcă ar fi vorbit cu cineva. Chiar și așa nu se auzea niciun sunet ieșind din gâtlejul lui.

„Cu cine totuși vorbește?” Se întrebă pasărea Parca, confuză, căci deși era sigură că-i mesagerul cuiva nu putea înțelege a cui. Deși la început i se păruse că-i trebușoara lui Cronus. Dar… ceva în mișcările uliului și în special în penajul lui îl făcea special, cineva pe care Parca nu-l mai văzuse mai înainte, cel puțin nu unul influențat de Cronus. Și, în timp ce analiza cu atenție mișcările ciudate ale uliului, auzi un zgomot puternic de sus.

De aceea și pasărea se întoarse în zborul ei lin și privi spre soare. Astfel îi fu dat să vadă alte șase săgeți îndreptându-se în viteză spre ea - ulii lui Cronus, ce păreau să aibă în minte doar moartea ei. Dar, chiar dacă înțelese Parca acest mesaj și destul de clar de altfel, decise să nu fugă, ci să lupte. De aceea și așteptă cuminte în locul în care era. Și, în clipa în care ulii erau la doar o azvârlitură de băț de ea, pasărea albă, de-o frumusețe impresionantă de altfel, ceva asemănătoare păsării Phoenix ce renăscuse din cenușă, își strânse marile aripi pe lângă corp, devenind dintr-o dată extrem de mică și subțire. Apoi, țâșni în sus și trecu prin acel mic cerc lăsat între ei de ulii care vrură s-o prindă în capcană.

Astfel, ajunsă în afara grupului inamic, săgeata albă își întinse larg aripile în lături, redevenind pasărea ceea superbă de mai înainte. Apoi, lăsându-se condusă de curenții de aer, pluti în derivă și se întoarse cu fața spre acei ulii ce-o căutau înfuriați în locul în care-o văzuseră mai înainte, căci nu înțelegeau unde totuși le dispăruse prada.

„Acum e șansa mea!” Își spuse Parca, rânjind cu șiretenie în sinea ei. După care se transformă în prădător și se aruncă asupra lor, bătând furtunos din ale ei mari aripi chiar deasupra corpurilor lor. Chiar și așa fu și ea rănită, căci la fel ca și ea, ulii ciupeau până la sânge din trupul ei, iar mici mărgele roșii se vedeau ici și colo rostogolindu-se pe penajul alb.

Parca însă nu renunță. De aceea, chiar și dacă simțea inferioritatea numerică cu inamicul, decise să nu dea bir cu fugiții. Și, pentru a-și asigura succesul, își folosi puterea și creie alte păsări albe, mai mici ca ea totuși, cărora le dădu ordin să atace necontenit ulii până nimic n-o să rămână din ei. După care se ridică în aer, mult deasupra lor, și așteptă, convinsă astfel să-și recapete mai întâi puterile.

Simțea însă că pericolul nu trecuse. Și-l simțea bine chiar prin acele răni deschise făcute de ciocurile uliilor. La fel știa că bătălia nu se terminase și că nu doar cei șase ulii erau după ea. Dar… nu zărea niciun alt pericol în jur, precum nu-l mai vedea pe acel imens uliu negru ce fusese călăul iepurașului. De asta și se întrebă confuză: „unde-a dispărut?”

Răspuns însă îi dădu soarele care-și îndreptă razele spre ea. Astfel putu zări, reflectată pe penajul alb al suratelor ei care luptau încă cu ulii, o mare umbră ce părea să fie chiar deasupra ei. Dar ea nu privi direct în sus, ci își întinse și mai larg aripile și se aplecă mult spre stânga. La fel făcu și umbra deasupra ei de parcă ar fi imitat-o. Apoi Parca se aplecă spre dreapta și la fel făcu și umbra. De aceea și surâse apoi Parca: „încearcă să mă bată cu propriile arme. Atunci… să-i dăm un pic de savoare jocului ăstuia.” Și, strângându-și iar aripile pe lângă corp, Parca se îndreptă cu capul spre cer, asemeni unei săgeți. După care începu a se învârti amețitor de parcă ar fi fost prinsă într-un uragan.

Dar, deși vruse să-și despisteze astfel inamicul, fu și ea surprinsă în cele din urmă, după ce, ajunsă la înălțimea dorită, își desfăcu iar larg aripile, dar continuă să plutească pe verticală, de parcă ar fi fost un om stând în picioare. Și-l văzu pe inamic. Chiar în fața ei, stând în aceeași poziție ca și ea de parcă s-ar fi uitat în oglindă: același uliu negru pe care îl văzuse primul.

Însă ceva-i păru schimbat la el Parcăi. De aceea și-l privi mai atent. Astfel văzu că avea ochii complet roșii și nu negri ca prima dată când îl văzu și când atacase iepurele. Și, rânjind, Parca șuieră printre dinți: „Cronus! Tu erai! Am avut dreptate.”

„La fel ca și mine, cel care a prevăzut că-ți vei înteți vizitele la bârlogul surorilor tale, Parca. Și, nuș de ce, dar mie asta-mi miroase a conspirație.”

Parca însă râse: „același lucru l-ai spus și Ciclopilor acum șapte mii de ani. De ce? Pentru că și de ei te temeai că-ți fură energia muntelui, când nu făceau sărmanii decât să-și ducă traiul în liniște. La fel ca mine care doar… își vizitează surorile mai mari ca să ceară un sfat bun.”

Fu rândul lui Cronus să râdă: „de ce totuși nu te cred?”

„Pentru că mereu ai fost astfel: temându-te până și de umbra soarelui și neavând încredere în nimeni. Doar că de data asta greșești, mărite Cronus, căci eu nu-s asemeni Ciclopilor și nu mă tem de cuvinte. De asemenea… n-o să plec de pe acest munte de unde-mi iau puterea și departe de care nu pot trăi pentru multă vreme.”

„Uiți însă din bunătatea cui ai apărut, Parca. Am fost noi, Titanii, cei care-au acceptat nașterea ta. Dar… n-am văzut deloc recunoștință de la tine pentru a noastră faptă bună. Din contră: doar încerci să ne furi și mai multă putere venind pe acest munte.”

„Să vă fur puterea?” Spuse Parca cu ironie în glas. „Spui cuvinte mari, mărite Cronus, dar neadevărate, căci eu nicicând n-am furat nimic de la nimeni. Doar… îmi duc traiul hărăzit mie de Cosmos. De aceea și consider cuvintele tale semn al avariției tale. Și… corectează-mă de greșesc!” Și, spunând acele cuvinte, vocea Parcăi începu să tremure ușor. Nu simțea însă teamă, ci o oarecare ură, că fusese acuzată de ceva ce nicicând nu făcuse. Totodată, vorbindu-i astfel lui Cronus, încerca să-i arate că nu se teme de el și că nu va ceda presiunilor lui și nici nu va pleca de pe munte așa cum își dorea el și asta tocmai pentru faptul că-l considera un Titan nebun, cel al cărui soartă-i hărăzise să fie învins și detronat de propriul fiu, ce era de fapt și-a lui mare teamă.

Dar, tăcând, îl făcu pe Cronus să simtă anxietate în piept. De asta și-o întrebă cât de curând: „ce plănuiește de data asta a ta minte diabolică, Parca? La sigur nimic bun! Și… mai bine vorbește-mi decât să taci, căci…”

„…de vorbit o să vorbesc eu, dar nu-s sigură că-ți va plăcea ce-o să auzi.”

„Mă ameninți cumva?”

„Nu. Desigur că nu. Doar… îți spun care-ți va fi destinul, căci anume destinul, cel de care te temi atâta, va fi cel care te va îngenunchea. Cu ajutorul celor cărora le întorci spatele în aceste clipe.”

„O răscoală atunci.”

„I se spune profeție, Cronus. Tu însă nu ești pregătit s-o vezi. Nu încă, pentru că ai tăi ochi sunt orbi și nu văd nimic în jur. Dar ar fi bine să-i deschizi totuși larg și să fii atent la ce se întâmplă.”

„Nu văd de ce aș face-o!” Spuse Cronus sfidător. „Nu-i nimic de văzut aici, precum și tu nu ești decât o Titanidă a Sorții sortită pieirii.”

Parca surâse: „crezi că nu-mi știu soarta, Cronus? Crezi că nu știu cum voi sfârși în cele din urmă?”

„Da, pentru că dacă ai fi știut nu mi-ai fi vorbit astfel în aceste clipe.”

„Și nici nu știi cât greșești spunând aceste cuvinte. De ce? Pentru că eu, spre deosebire de tine, accept ceea ce mi se va întâmpla, căci atât tu, cât și eu, vom pieri de mâna urmașilor tăi. Doar că unica diferență dintre noi doi va fi că eu o să fiu liniștită când asta o să se întâmple, iar tu pe veci neliniștit, privind la cel ce va conduce lumea pe veci de pe tronul tău.”

Cuvintele Parcăi făcură ochii lui Cronus să scapere din cauza urii. Și, în secunde, trupul uliului fu înconjurat de-o ceață densă, iar când ceața se dispersă, Cronus fu văzut în toată splendoarea, stând pe spatele uliului. Văzându-l, Parca-i luă exemplul. Dar, spre deosebire de Cronus care nu putea nici măcar pluti în aer, Parca o făcu. Apoi își întinse mâna spre el și-i spuse cu glas ademenitor: „de vrei… pot să-ți arăt viitorul.”

„Mă lipsesc,” îi șuieră Cronus printre dinți. „La cât de înșelătoare poți fi poți să-mi arăți doar lucruri false. Dar, chiar și așa, te asigur că nu mă poți învinge, pe când eu da. Și asta se va întâmpla cât de curând.”

Parca iar surâse: „te referi acum la falsele Parca ce colindă lumea?” Asta-l făcu pe Cronus s-o privească atent. „De unde știu? Ei bine, Titane, se pare c-ai uitat cine-s și care mi-i rostul pe lume. La fel ai uitat și că Titanida Sorții își poate vedea viitorul. De aceea și știu prea bine când cineva-mi vrea răul precum mi-l vrei tu, iar pentru asta trebuie să-i mulțumesc părintelui Haos, căci, încercând să te țină în frâu, mi-a dat șansa să te controlez și pe tine.”

„Așa o fi. Cum spui. Numai că și tu uiți un lucru: că atâta timp cât eu exist tu n-o să ai liniște. La fel n-o să ne învingi nici pe mine și nici pe al meu tată. De ce? Pentru că n-o să permit eu asta.”

„Ah, Titane, nicicând nu încetez să mă minunez de cât de prost ești. Și… chiar crezi că-s singurul tău dușman? Ba bine că nu, la fel cum nu-s cea care vă va detrona: nici pe tine și nici pe Uranus. De aceea… mai bine ți-ai îndrepta privirea în altă direcție, decât să ataci suflete inocente.”

„Nici chiar atât de inocentă nu ești, căci…,” Parca însă-i întoarse spatele. Și, cât de curând, se transformă iar în acea pasăre albă. Nu zbură însă spre soare răsare așa cum intenționa. Ci se opri locului și ascultă cu atenție gândurile lui Cronus: „ce pune vipera asta la cale de data asta? Chiar n-are de gând să mă atace, dar doar să-mi facă rău modelându-mi destinul?” Se miră însă s-audă răspuns la gândurile sale în capul său.

„Așa și e,” îi spuse vocea Parcăi. „Nu sunt eu cea care te va păgubi, ci însăși soarta. De aceea, de vrei măcar să rămâi în viață când totul va fi sfârșit, caută adevărul propriei uri adânc în tine, acolo unde încolțesc Semințele Răului, căci acolo e cel mai vulnerabil loc al tău și cel ce te va ucide în cele din urmă.” După aceea, zvânind în aer, pasărea Parca-și întinse larg aripile și se îndreptă spre pădure. Apoi pluti îndelung pe deasupra ei, urcând tot mai mult spre vârf de munte.

În sufletul ei nu era însă pace, ci furtună, căci prea multe senzații simțise ea în acea zi. De asemenea nu știa ea nimic despre acel viitor despre care i se lăudase lui Cronus că-l știe de parcă-l vedea în palmă. Dar totuși: vedea anumite lucruri, precum văzuse clar și căderea de pe tron al lui Cronus. Când se va întâmpla asta însă nu știa. Dar… avea de gând să afle, anume intrând iar în cuibul viperelor Moirae, acolo unde știa prea bine că poate afla și numele celor care-și doreau atât de rău căderea Sorții și-a Titanidei ce-o controla.

The tale has been taken without authorization; if you see it on Amazon, report the incident.

***

Pe aripi de vânt, pasărea magică în care se transformase Parca, era dusă tot mai sus și mai sus pe munte. Dar… nu era doar ea în imensitatea acelui spațiu dintre cer și pământ: acolo era și magia și dorul, acel dor cu care ea se născuse în suflet și cu care avea să trăiască până la sfârșitul vieții ei se pare: dorul de casă. Și, la fel, nu doar ea simțea acel dor, ci și copacii pe deasupra cărora zbura în acele clipe, care fremătau ușor din frunze șoptindu-și încântarea: pentru acel munte și chiar și pentru acea pasăre albă, măiastră, care-și întinse larg aripile în lături și se îndrepta spre o țintă sigură: spre orizont.

În suflet însă i se strecurase Parcăi neliniștea, căci „la sigur acel Titan cu inimă de piatră, Cronus, care-i avar din fire și crunt, va face ce va face și va distruge lumea, căci nu degeaba a creat acele copii ale mele și le-a împrăștiat pe întreg pământul. În special sunt ele găsite pe tărâmurile îndepărtate ale Regatului Soarelui Apune, cel care-și va pierde în cele din urmă și ultimul vlăstar de viță nobilă din cauza aceleiași avariții de care dă dovadă și Cronus. Și totuși: este o mare diferență între ei, căci dacă Cronus doar vrea să conducă lumea și amenință s-o facă, celălalt face tot posibilul ca să conducă. Chiar a apelat și la magie neagră. De asta și se simte atât de greu și aerul pe acest munte, căci… fără doar și poate și ale mele surioare Moirae și-au vârât coada și-au influențat acea decizie. Cum nu de altfel, când visează să scape din a lor închisoare și să conducă și ele lumea. Doar că…”

Se lăsă însă din nou pe-o parte, pe cea a inimii ce-i bătea nebunește în piept, și permise astfel rafalelor de vânt, ce-și întețeau suflarea, s-o ducă sus pe munte. Și, în acel ritm când nebun, când lin al vântului, Parca părea un mare avion de hârtie. La fel era al ei zbor: ciudat și nențeles, căci și singură de altfel nu se putea înțelege pe sine. Chiar și așa Parca nu visa la nemurire, ci la dreptate, o dreptate de care-i era la fel de dor precum îi era dor de acel munte când era departe de el. Numai că nici ea nu înțelegea motivul pentru care simțea toate acestea.

Într-un final, purtată lejer pe aripi de vânt, Parca-și aminti de-a ei naștere. Asta s-a întâmplat acum 7 mii de ani, încă înainte ca Haos și Ciclopii să-i decidă soarta, căci Parca, cea de-a Patra Moirae, n-a fost născută prin Poarta Puterii ca și surorile ei mai mari, ci a apărut dintr-un ou. De asta și-avea formă de pasăre măiastră în clipele când se ridica în înalturi și plutea în neștire spre apus sau răsărit, chemată într-acolo de-un dor tainic, de parcă ar fi vrut să zvâcnească tot mai mult și mai mult în sus, să treacă de poarta cerului și să ajungă în Cosmos, iar de acolo și mai departe, spre un loc îndepărtat, dar totuși necunoscut, pe care ea-l credea de asemenea „acasă.”

Și oul din care Parca a apărut pe lume era total neobișnuit. Avea formă ovală ca toate ouăle de pasăre, dar capetele-i erau turtite de parcă ar fi fost planeta Pământ și ale ei două Poluri ce nu se ridicau nici spre cer, dar nici nu se îndreptau spre pământ, iar acea formă turtită amintea de asemenea de-un magnet și asta datorită micilor linii negre și subțiri văzute pe margini.

Anume aceste margini ce aminteau de Polul Nord și Sud ce se resping au ajutat acea pasăre micuță ce se forma în ou să simtă prima tresărire de viață, iar asta s-a întâmplat în Poiana lui Mannar, cea ascunsă adânc în inima Pădurii Rophion. Și… era ciudat că Soarta alesese să se nască anume în acel loc uscat și oarecum pe moarte și nu într-o poiană verde sau deasupra apelor care i-ar fi dat putere. Chiar și așa viața din interiorul oului se forma cu repeziciune, iar asta însemna de asemenea putere.

Și, cât de curând, se auzi un ciocănit în coaja oului. Apoi se mai auzi unul și încă unul. De asta-și ciuli natura urechile și ascultă în tăcere acel zgomot abia auzit. Ba chiar copacii și restul plantelor și animalelor ce auziră acel ciocănit își opriră și respirația, căci era straniu să audă un astfel de ciocănit de parcă s-ar fi lovit o lingură de argint pe o formă sticloasă umedă: se auzea ca un clinchet. Desigur curiozitatea animalelor și a întregii păduri de altfel se datora și faptului că acel ou nu era într-un cuib în copac sau pe pământ, ci plutea în aer, undeva la doi metri de pământ, învârtindu-se ușor de parcă s-ar fi aflat pe o axă. Și, dinspre ou, se simțea și-o magmă fierbinte, ca mai apoi să se simtă una rece și tot așa să alterneze în doar secunde de parcă s-ar fi urmărit una pe alta.

Dar pentru boarea aceea nu era de vină pădurea. Și nici aerul. De asemenea nici curenții de vânt. Acea boare de aer - când caldă, când rece - se datora Magiei Albe și Negre care înconjurau celula lui Mannar, ținându-l captiv pe el înăuntrul ei și totodată ascunzându-l de lume. Dar, chiar dacă acele două magii împletite aveau rolul să-l țină pe el captiv, reușiră până la urmă să creeze o viață nouă, ceea ce putea fi considerat impresionant, căci acele două magii aparțineau unei singure ființe - aparțineau Gaeiei. Cel puțin așa fu la început, căci imediat ce viața din ou începu să se formeze fu atrasă și-o altă putere înspre el, cea a lui Mannar, care se afla sub acel ou.

Mannar însă nu fu conștient de ceea ce se întâmpla în jurul lui. Cel puțin nu la început, căci își petrecea mai tot timpul dormind sau întins pe spate, cu ochii închiși și privind cerul care se vedea atât de clar printre gratiile celulei sale. Dar, dintr-o dată, observă un curent de aer multicolor plutind în jur. De asta și se miră nespus. Și, ridicându-se pe șezute, privi mai atent la acea boare multicoloră ce părea să coboare spre el.

„O pană?” Se întrebă Mannar privind țintă la ea. Dar, când acea boare caldă ajunse lângă el, fu cât de curând absorbită de ale sale nare. Și, nimerind în corpul lui, se mișcă rapid prin el circulând în ritmul sângelul până ajunse astfel la călcâie. De aceea și simți Mannar ceva gâdilindu-l și chicoti săltând ușor pe locul pe care stătea. „Gâdilă!” Tot murmura el mișcându-se din ce în ce mai repede. „Și aceste furnicături pe piele? Ce-s ele? De ce le simt?”

Dintr-o dată, simțind că nu mai poate sta locului din cauza acelor furnicături care i se urcară de la tălpi în sus prin vinișoarele de pe piele, Mannar se ridică în picioare și începu apoi a sălta în jur, scărpinându-și talpa de pământ și chicotind. Furnicăturile însă nu dispărură. Din contră: se simțeau din ce în ce mai intense. De asta se înfurie el și, fornăind ca un armăsar sălbatic înfuriat, se transformă în demon și începu apoi a lovi cu copita în pământ, aruncând cu scântei în jur în timp ce-și scărpina tot corpul cu unghiile.

Și în sfârșit simți cât de puțină alinare. De aceea și se întinse el pe spate, fără a-și schimba iar forma. Apoi, punând un picior peste celălalt și stând cu mâinile sub cap, privi iarăși cerul. Și, chiar dacă mai simțea acele furnicături ciudate pe piele, erau suportabile, iar cât de curând deveniră chiar plăcute. De aceea Mannar surâse. Dar fu și din cauza unei pene micuțe și albe ce se învârtea deasupra celulei, în vâltoarea curenților de aer.

„Ce-i asta?” Întrebă Mannar într-un târziu cu voce inocentă. „O altă pană? Dar… de unde s-au luat ele? De ce aici, căci de când sunt închis în această celulă n-a nimerit nici măcar o picătură de ploaie, deși celula arată expusă, darămite o pană. Acum însă au intrat două aici. Și vin direct spre mine.” Și, amintindu-și că furnicăturile celea pe piele fuseseră tocmai din vina primei pene, Mannar își astupă nările c-o mână, iar pe cealaltă o întinse în față. Anume pe această palmă și se puse această a doua pană. Numai că asta fu și mai ciudată decât prima, căci imediat ce-i atinse palma se topi asemeni fulgilor de zăpadă atinși de-o mână caldă, iar picătura creată de ea-i intră lui Mannar prin pori și iar îi nimeri în sânge.

De asta și se încruntă el și se ridică iar pe șezute, întrebându-se: „și asta ce drăcovenie mai e?” Dar, văzând că nu-l mai mănâncă pielea ca prima dată, dar simte o căldură plăcută în corp, Mannar se scărpină după ceafă: era încurcat.

Dintr-o dată însă simți că se cutremură cu tot corpul. Ba chiar scoase și-un „brrr, ce rece e!” după ce se scutură bine. Și, când simți că-l mănâncă palma stângă, o privi țintă curios să vadă ce-o să se întâmple de data asta. Dar când din palma lui ieși un subțire firișor roșu, Mannar făcu ochi mari de uimire. Mai ales că firișorul cela se tot lungi și se lungi până ajunse la partea de sus a celulei, trecu printre gratii și se ridică tot mai sus.

„Nu, da!” Murmură Mannar încurcat. „Acum chiar că-i straniu.” După care se ridică în picioare și privi cu atenție spre locul în care firișorul roșu ce ieșise din palma lui se uni cu un altul alb apărut de nicăieri deasupra celulei. Apoi, când cele două firișoare formară un ghem, acesta începu să se rotească ca pe o axă și, cât de curând, se formă acel ou năstrușnic, cu capetele turtite. Numai că acel ou n-avea culoare albă sau aurită ca toate ouăle, ci era multicolor, iar singura culoare care-i lipsea părea să fie negru. De asta și începu apoi să „fure” energie de la Mannar, o energie de culoare neagră care ieșea din corpul lui și apoi încălzea oul. Numai că el de acest nou „furt” nu era conștient.

De ce era însă conștient era că acel ou era ciudat. De asta și-l privea insistent, căci nu putea el înțelege ce fel de drăcovenie mai era și aceea care se forma deasupra lui. Dar, deși avea o mulțime de întrebări în cap, preferă să nu le spună în voce, căci, dintr-o dată, începu să se teamă că dacă zice măcar un cuvânt ceva rău se poate întâmpla pentru el.

Dar, chiar și cu acea teamă, decise să întrebe în voce: „nu ce acum, Mamă Pământ? Ce mai pui de data asta la cale?” Răspuns însă nu primi de la ea, căci deși-l închisese ea acolo pentru că el încercase să-i fure fluierul de la brâu, la îndemnul lui Eris, ca să poată deschide apoi poarta Aeonului, nu stătea prin preajmă ca să vadă ce face el. De aceea și nu-i auzise întrebarea.

Chiar și așa Mannar era conștient că ea era la curent cu ce se întâmpla. Ca și atunci când el încercase să-i fure fluierul, căci el se apropiase de locul unde ea-și lăsase hainele ca să intre apoi în râu și să se scalde crezând că ea nu-l vede. Numai că blestematul cela de fluier îl dădu de gol. Și, când întinse mâna să-l prindă de coadă, fluierul începu a cânta de unul singur. De aceea și ieși atunci Gaea la fugă din râu și făcu fluierul cela să vină la ea. Dar, chiar dacă furtișagul lui Mannar nu-i reușise, el tot fu pedepsit pentru asta și fu închis timp de 7 secole în acea blestemată celulă din centrul Poienei lui.

Atunci Mannar încercă chiar să scape cu milogeala. Nu-i reuși însă și asta din cauza capcanei de ape pe care Gaea o aruncase asupra lui, ape care, în contact cu trupul lui în flăcări, îl înlănțuiră și-l secau de puteri. Ba chiar ea făcu lanțurile celea de apă să se strângă și mai tare în jurul lui, spunându-i că o să plătească pentru cele săvârșite cu propriul trup și că va fi liber doar dacă va da naștere la ceva. După care duse celula ceea în desișurile pădurii și-o ascunse acolo. Dar, deși trecuseră mai bine de șapte secole de când era el închis acolo, nu putu părăsi locul cela și pace.

De aceea, în momentul în care văzu acea ciudată sferă ce amintea de-un ou deasupra celulei sale, Mannar realiză că cel mai probabil se apropia timpul libertății sale, căci faptul că dăduse energie din propriul trup acelui ou putea fi considerată tot o formă de-a da naștere. Numai că, pentru a-și vedea libertatea aproape, îi trebuiră alte 49 de zile de așteptare. Chiar și așa Mannar se îmbărbăta pe sine spunându-și: „de mai rabd nițel scap de aici. Și… Mamă Pământ, doar așteaptă-mă, căci la sigur te caut de imediat ce ies de aici și asta doar ca să-ți „mulțumesc” pentru aceste șapte secole de captivitate, șapte lungi secole în care m-am plictisit de moarte și am uitat de-ale mele planuri. Și… cred c-o să-mi încep răzbunarea cu ceea ce va ieși din oul cela, căci la sigur e ceva trebuincios ție, pe care n-am de gând să-l las viu.” După aceasta începu a râde zgomotos și de aceea n-auzi ciocăniturile în ou. Dar anume acel râs și-l ajutară pe pui să scape din coaja ceea și să plutească apoi în aer, oarecum uluit și neînțelegând unde nimerise.

Văzându-l însă atât de micuț și inocent, Mannar rânji. Apoi, șuierând printre dinți un „ești al meu se pare,” întinse mâna dreaptă în sus cu gând să prindă puiul cela alb și micuț ce plutea deasupra curenților de aer cald. Numai că, în momentul în care mâna neagră a lui Mannar mai nu-l atinse, puiul zvâcni din locul în care plutea și se ridică apoi spre cer, transformându-se astfel în acea superbă pasăre în care se transforma mai apoi Parca când voia să zboare.

Ceea ce fu însă impresionant la pasărea ceea era că coada ei era formată din pene cu ochi multicolori pe ele: câte unul pe fiecare pană de altfel. Și, acei ochi demonici, clipeau, parcă făcându-i în ciudă lui Mannar care reuși să smulgă doar pana cu ochiul negru pe ea. De asta răcni el ca apucatul și vru să arunce pana ceea. Numai că, privind-o, văzu ochiul cela ce părea de cerneală privindu-l cu atenție. De aceea Mannar îl privi și el atent, căci era cu adevărat un lucru diavolesc ochiul cela.

Dar, în clipa în care ochiul îi spuse: „m-am întors iar la tine, stăpâne,” Mannar făcu ochi mari, căci nu înțelese cine-i vorbea totuși. De aceea și tresări iar când ochiul îi spuse: „sunt eu, stăpâne, nu mă recunoști? Sunt răul din tine, cel care-a dat naștere unui altuia. Vorbesc acum de acea pasăre care s-a avântat spre cer și care o să se alăture mai devreme sau mai târziu cauzei noastre. De aceea-ți spun să fii atent și să nu faci nimic care să atragă atenția noastră sau vom fi pierduți toți pe vecie.”

„Vom fi pierduți? Atunci? Ce-ar trebui să fac?”

„Să stai ascuns, stăpâne Mannar. Cel puțin până timpul nostru va veni. Iar când vine timpul cela îți promit că întreg pământul o să ne cadă la picioare.”

„Dar… crezi că Eris va fi de acord cu asta?”

„Desigur că da,” îi răspunse ochiul cu voce mieroasă. „De fapt ea este și cea care stă în spatele acestor eventimente, căci… e timpul să schimbăm tactica de luptă, diavole cu șase cozi. Altfel n-o să avem succes. Și nici n-o să reușim ceva atâta timp cât suntem slabi.”

„Poate și ai dreptate. Dar… cum să ne întărim totuși puterea? Cum să facem așa ca să reușim? Și… cine-i totuși pasărea ceea născută din a mea putere?”

„Numele ei este Parca. E cea de-a Patra Moirae și…”

„O urzitoare?” Îi întrerupse gândul Mannar. „Atunci… putem deveni mai puternici, căci Moirae sunt de partea noastră și cu această nouă putere…”

„Aici te înșeli, diavole,” spuse ochiul cu șiretenie, „această a patra Moirae e diferită. De ce? Pentru că are în interiorul ei Balanța Puterii. Prin urmare, fiind făcută din bine și rău deopotrivă, nu poate fi de partea noastră. Dar… nici împotriva noastră nu e. Chiar și așa trebuie s-o atragem de partea noastră. Doar așa vom înclina Balanța Puterii în partea întunecată a puterii. Și atunci…”

„…vom fi invincibili,” spuse Mannar aproape că în delir. „Dar… mai e o problemă… faptul că și ceilalți pot încerca același lucru. De aceea, eu zic să-i atragem în capcană și, în clipa în care vor încerca să pună mâna pe putere, să scăpăm și de ei,” și Mannar, frecându-și fericit palmele, reuși în cele din urmă să treacă printre gratiile acelei celule, care dispăru într-un final. Dar nu plecă Mannar singur de acolo, ci luă și pana ceea cu el, pană pe care-o băgă imediat în sân după ce-i spuse despre al lui plan.

Dar, ceea ce nu știa Mannar era că nu doar el și pana știau despre acel plan, ci și Gaea, care stătuse ascunsă după un copac în tot acel timp. Și, imediat ce-l văzu pe Mannar îndepărtându-se, ieși din a ei ascunzătoare și zâmbi. Apoi, privi în sus, și i se adresă lui Eris, chiar dacă nu era atât de sigură că aceea o auzea: „fără să vrea al tău câine credincios ne-a spus ce-ai de gând. De aceea… pot doar să-ți mulțumesc, căci astfel știm și noi în sfârșit ce trebuie de făcut ca să înșelăm soarta.” După care întoarse și ea spatele acelui loc și plecă în direcție opusă celei în care plecase Mannar.

***

După ce termină de colindat muntele în lung și-n lat, încărcându-se cu energie până la refuz, pasărea albă cu numele Parca se lăsă în sfârșit în fața grotei Arkadia. Și, sub lumina razelor slabe ale amurgului, ce colorau într-un roșu-sângeriu bolta cerului, Parca se trasformă în acea frumoasă fecioară ce se arătase nu demult în fața lui Cronus. Apoi, își întoarse fața și privi și ea amurgul, cel colorat în roșu, de parcă ar fi fost un câmp de bătălie ce-și deplângea oștenii căzuți în luptă.

Apoi zâmbi: „e atât de frumos când te întorci acasă. Mai ales când te–ntâmpină chiar de la ușă un așa frumos amurg.”

Și, ca prin minune, Gaea apăru dintr-o dată în stânga ei și privi în aceeași direcție. Dar, chiar dacă o simțise apărând acolo, Parca n-o privi. Nici chiar atunci când Gaea spuse: „așa și e, căci nimic nu poate fi mai frumos decât apusul. Nici chiar acel răsărit sfânt adorat și venerat de mulți.”

Abia atunci Parca o privi oarecum încurcată. „Cum rămâne cu… „răsăritul e o nouă viață," Mamă Pământ? Să nu uităm totuși că anume răsăritul dă naștere unei noi zile, asemeni ție care dai naștere altor ființe.”

„La fel ca și tine,” spuse Gaea tot zâmbind. Apoi o privi: „tu tot ești responsabilă de crearea destinelor și-ar trebui să iubești răsăritul și nu apusul, soră. Dar… până la urmă, cred că-i greșit să iubim doar o parte a zilei sau doar un anotimp, nu crezi? De ce? Pentru că asta ar însemna să ignorăm însăși soarta care le crează pe amândouă. De asemenea, fiind tu cea care stă la cârma sorții, ar trebui să fii și cea care să tindă să conducă și soarta naturii.”

Parca însă spuse cu șiretenie: „de ce să-mi bat capul cu lucruri simple precum natura? Să zicem că-i mai interesant să mânuiești soarta oamenilor și-a Titanilor. Uneori chiar poate fi picant.”

„Desigur. Exact ca a ta întâlnire de azi cu măritul Cronus. Și-i chiar interesant că te-a căutat anume azi. Nu-mi zi: își caută cumva o nouă consoartă?”

Remarca Gaeiei însă o făcu pe Parca să râdă din tot sufletul: „consoartă? Eu? Lui Cronus? Ba bine că nu, soră Gaea, căci… n-o iei de soție pe cea de care ți-i teamă, iar Cronus cu siguranță se teme de mine. Să nu uităm că nu doar odată a încercat să mă omoare în aceste șapte milenii de existență a mea pe pământ.”

„Chiar și așa, chiar și dacă s-ar teme, ceea ce-s sigură că nu-i așa, Cronus ar trage lozul cel mare de te-ar lua de soție. Să nu uităm că ești stăpâna Balanței Sorții, cea de care Cronus se teme ca de drac. De ce? Pentru că dac-ar pune mâna pe controlul acelei Balanțe ar reuși în sfârșit să pună mâna și pe tronul lui Uranus, fără a se teme să fie apoi detronat. De asta și-a încercat să te ucidă: crezând că moartă tu al lui viitor nu poate fi influențat.”

„Ceea ce de altfel nu-mi stă defel în putere.”

„El însă nu știe asta. Ca nimeni de fapt, căci de-ar ști lumea că suntem de fapt stăpânii propriului destin s-ar uita altfel la tine, cea considerată Titanida Sorții și care pare să le mânuiască echilibrul sufletului și existența.”

„Atunci pot să mă consider norocoasă,” spuse Parca râzând. „Și… poate ar fi o idee să-i spunem și lui Cronus despre asta. Cine știe: adevărul le-ar putea deschide ochii și Titanii n-ar atinge apogeul existenței lor în cele din urmă.”

Auzind acest răspuns, Gaea inspiră adânc și deveni dintr-o dată serioasă. Apoi întoarse spatele apusului și făcu câțiva pași prin fața grotei. Și, abia după multe minute de tăcere, spuse gânditoare: „cine știe dac-ar servi asta la ceva, Parca, căci… să nu uităm totuși că Titanilor le-a fost hărăzit să moară încă înainte de-a se naște. Și, chiar dacă nu vrem să recunoaștem asta, doar puțini Titani vor rămâne până la urmă să conducă lumea și natura. Dar o vor face totuși din umbră.”

„Chiar și așa, Gaea, vor duce mai departe a ta muncă, căci din tine s-a născut tot. De asemenea tu ești cea care are puterea de-a opri Timpul. Prin urmare, de ți-ai dori asta, poți face această lume să piară în flăcări sau Timpul să se oprească pentru totdeauna.”

De aceea și Gaea zâmbi într-un final, melancolică: „ba nu mai am eu de mult acea putere, Parca, căci… am pierdut Puterea Timpului în clipa în care am folosit magia neagră pentru a-l închide pe Mannar în acea celulă și asta doar pentru a fi sigură că tu te vei naște. În schimb: am pierdut Timpul.”

Parca o privi încurcată: „atunci, de tu nu mai ai puterea Timpului, cine controlează dar acea Balanță?”

„Oamenii,” răspunse Gaea practic în șoaptă. „Dar… ei sunt atât de orbi și nu văd asta și totul pentru că se lasă conduși de avariție, de puterea răului, de dorința de a distruge, ucide și cuceri. Și… nici măcar nu-s conștienți că n-au nevoie de asta și că nu le servește la nimic, căci nu pot lua nimic cu ei după moarte. La fel cum nu-s conștienți că pentru a fi fericit ai nevoie de atât de puțin: de prieteni.”

Apoi Gaea iar oftă și-și plecă capul. Astfel putu zări o mică piatră albă la picioarele ei. Și, datorită formei ei neobișnuite, Gaea se aplecă și-o luă în mână. Apoi, având-o în a ei palmă, o privi o vreme, ca după aceea s-o ascundă în pumnul strâns și să privească iar roșul cerului. „Știi, Parca, de multe ori m-am întrebat care-ar fi fost soarta noastră dacă am fi fost asemeni pietrelor.”

„Și? La ce concluzie ai ajuns?”

„Că am fi fost mult mai statornici poate, că nu ne-am fi dorit războaie, ci prosperitate și dragoste. Și, cine știe: poate că așa am fi avut viață veșnică cu toții, văzând până și viitorul stră-strănepoților și chiar și viitorul lumii.”

„Iar de asta s-ar fi întâmplat atunci Balanța Timpului cu siguranță ar fi fost distrusă. Cel puțin s-ar fi oprit în loc.”

„Și? Ce-i rău în a sta pe loc uneori? Nimic, cred eu, căci… să luăm de exemplu cerul: el stă mereu în același loc, dar de distrus nu se distruge. Chiar și dacă arată el uneori ca un imens câmp de bătălie colorat în sânge el tot există, de parcă ar fi pasărea Phoenix renăscută din cenușă.”

„Ah, Gaea, înțeleg ce vrei să spui, dar de asemenea-s conștientă că există și dimineți posomorâte și nu doar însorite. Că există zi cu ploi și furtună, atunci când cerul ăsta colorat în roșu pare să se răzbune pentru toate păcatele lumii.”

„Atunci… cum rămâne cu noi, soră Parca? Dacă nu putem opri timpul și nici schimba orizontul, de ce nu putem să ne schimbăm măcar pe noi? De ce nu putem să ne opunem răului și să trăim în armonie?”

„Tocmai din același motiv pentru care lumea nu se schimbă: pentru că nu noi controlăm timpul, Gaea, ci timpul ne controlează pe noi. De aceea și suntem vulnerabili și căutăm împlinirea în lucruri mărunte. Chiar și așa nu suntem nicicând capabili de reușită nici chiar atunci când suntem a naibii de buni în trucuri și șiretlicuri.”

De aceea și zâmbi Gaea trist: „exact pentru asta m-am și apropiat azi de tine.”

„Știu,” răspunse Parca gânditoare, „la fel cum știu ce plănuiește Eris folosindu-mi surorile, pe cele trei Moirae. Dar, chiar și așa, chiar de știu asta, nu pot face nimic ca să le împiedic. De ce? Pentru că anume Balanța din sufletul meu mă împiedică să fiu de partea cuiva în acest război.”

„De aceea și ne așteaptă vremuri grele. Vremuri când ne vom întâlni pe câmpul de luptă ca rivale.”

„De asemenea vom fi și prieteni pe câmpul cela de luptă, Gaea, căci Balanțele de tipul meu mereu tind spre rău, dar și spre bine. Și astfel cred că va renaște și Themis într-un final.”

„Dar e atât de lung drumul până acolo, Parca. Atât de multă apă trebuie să mai spele roata timpului.”

„Cine știe?! Poate că nu chiar atât de lungă, căci războiul bate la ușă, iar asta anunță schimbare. Desigur anunță și trădare și deziluzii, dar sunt necesare ele pentru victorie, căci… să fim totuși sinceri: niciunul din noi nu-i în stare să câștige războiul ăsta fără pierderi, chiar dacă va plănui totul până în cel mai mic detaliu.”

„Tocmai de aceea și-mi plânge sufletul, Parca, căci acele victime despre care vorbești sunt ai mei copii.”

„Nu doar ai tăi. Să nu uităm că nu întreaga lume s-a născut din tine. Mai sunt și din cei ce vor muri născuți din al meu trup. De aceea și sufăr și eu, cea considerată pasăre magică ce s-a născut asemeni păsării Phoenix… din cenușă. Și… cine știe: poată că lumea asta va fi iar un Phoenix în viitor.”

După asta Parca-i întoarse spatele surorii ei și intră în grotă, înaintând tot mai mult și mai mult spre măruntaiele ei. În urma ei Gaea o privi tristă, căci simțea din plin povara cuvintelor ei. Ba mai mult: simțea o imensă deșertăciune pe suflet, ca de fiecare dată când apărea pe Muntele Kyllini, în fața Grotei Arkadia și asta se întâmpla doar datorită plecării Ciclopilor lui Shiman care erau de fapt echivalentul puterii ei pe acel munte. Dar, odată ei plecați, Balanța din sufletul muntelui se dezechilibră totuși ca să-i dea posibilitatea Parcăi să se nască c-o balanță în suflet. Asta însă fu oarecum și eșecul Gaeiei care nu-și putuse apăra copii, căci ea-i considera și pe Ciclopi tot copii ei. De aceea și refuza ea să vină pe munte și-l evita pe cât posibil. În acea zi însă simți nevoia să-l revadă, căci știa că-i ultima ei șansă de a se întâlni față în față cu Parca înainte ca aceasta să lupte totuși de partea răului. Sau… poate că nu?!