Imediat ce trecură de Barieră, Rophionii îl luară pe Kkuṟai de pe pernele moi ale lui Palar. Și, aburcându-l în spatele unuia dintre ei, fugiră cât putură de repede la casa lui Yamu unde așteptau deja bătrânele preotese ale satului lor, cele care de obicei se ocupau și de bolnavi.

Anume aceste preotese, cunoscute ca și Ārōkkiyam sau Mīṭka, care luate împreună ar însemna „a-ți recăpăta sănătatea,” aveau în acele momente grijă de Kkuṟai împreună cu Mai. Dar, chiar și dacă ele continuau să-i oblojească rănile cu ale lor alifii din plante, băiatul încă avea febra destul de mare, iar asta-l făcea să tremure. Astfel, delirând, Kkuṟai continua să murmure, „Mamă, îmi e frig! Atât de frig îmi e!” Dar… nimeni în acel moment nu-l putea ajuta cu asta.

Și acest delir al lui Kkuṟai se datora veninului corbilor Kākkai, care circula prin corpul lui odată cu sângele, provocându-i mari dureri. Mai mult decât atât: și rănile încă sângerau, căci cei ce cădeau pradă ciocurilor acestor corbi de obicei nici nu se salvau și asta din cauza că rănile nu ajungeau nicicând să se tămăduiască. Astfel veninul își putea face de cap în interiorul rănitului, scăldându-l adesea în broboane reci de sudoare, căci acel sărman ajungea uneori să regrete acele minute de viață ce-i mai rămaseră. Dar, chiar și așa, fiecare rănit își dorea să trăiască și la fel se întâmpla cu Kkuṟai, care se agățase cu unghiile și cu dinții de viață și nu voia s-o lase să plece.

Numai că… acea luptă contracronometru cu moartea era de fapt zadarnică, căci nu făceau decât să-i prelungească sărmanului copil agonia. La fel, apa cu care bătrânele îi scăldau corpul, în încercarea disperată de-ai scădea febra, ajungea pe răni și îi provoca și mai mari dureri. De aceea și se auzea cum Kkuṟai scrâșnea deseori din dinți pe lângă acele cuvinte spuse în timp ce delira.

Mai însă, deși vedea cât suferea sărmanul ei copil, nu era gata să renunțe. Ea pur și simplu nu putea face asta. Era mamă, iar o mamă face chiar și imposibilul ca să-și salveze copilul din ghearele morții. De aceea probabil și sări în picioare în clipa în care Yamu intră în căsuța lor. Și, înnebunită, se năpusti asupra lui, strigând, „N-o să permit nicicând asta, Yamu! Doar peste cadavrul meu.”

Bărbatul, privind în ochii ei de fiară, ce arătau în acele clipe ca doi cărbuni încinși, nu spuse nimic. El doar zâmbi trist, căci el nu simțea ură pentru dușmani și pentru moarte așa cum simțea a sa soție, ci o imensă durere. Din această cauză și-și simțea sufletul strâns ca într-o menghine, ucigându-l și pe el lent, dar sigur, pe dinăuntru. La fel nu spuse bărbatul nimic nici când Mai strigă iar, „M-ai auzit, Yamu? N-am să permit nicicând să-l iei de lângă mine. Nicicând. Mai bine ard lumea în flăcări decât să-l las pe Kkuṟai în afara acestei case.”

Abia atunci Yamu oftă. Apoi, cu glas gâtuit din cauza durerii, spuse, „Știi prea bine că nu noi decidem asta, Mai. Conform tradițiilor Rophionilor…”

„Puțin îmi pasă mie de tradiții!” Scrâșni lupoaica printre dinți. „Pentru copilul meu sunt în stare să ucid de trebuie, doar ca să…,” tăcu însă când Yamu o prinse în brațe. Apoi, strângând-o cu putere la piept, bărbatul încercă să-i dea soției alinare, măcar cât îi stătea în putere.

Dar asta n-ajută prea mult, căci Mai nu-l îmbrățișă la rândui. Ea continua să privească cu ură în față, dorindu-și într-adevăr să ardă întreaga lume și pe acei corbi demonici odată cu ea. De asemenea tremura continuu, strângând cu putere pumnii și scrâșnind din dinți, în timp ce ochii lui Yamu erau scăldați în lacrimi și-i mângâia prelung părul lung și negru.

Mai nu spuse nimic nici când soțul îi spuse, „Știi prea bine că aș da orice să-l ajut, Mai. Chiar și viața. Dar, deși ne dorim noi asta, noi nu putem merge pe acel drum al morții în locul lui. La fel nu-i putem alege soarta. De aceea, trebuie să-i permitem lui Kkuṟai să facă asta: să aleagă pe ce cale să meargă până la urmă. Și, de supraviețuiește, va fi un adevărat lup, al cărui nume-l vor ști toți ca acelui care-a învins până la urmă moartea.”

„Ce dacă nu se salvează?” Murmură Mai cu glas gâtuit.

„Atunci o să-l purtăm pe veci în inimi, Mai. Va fi mereu copilul nostru, căci Kkuṟai este și va fi al nostru. Și… de viața asta va fi atât de nemiloasă încât să ne lase fără el, atunci, când ne-om revedea în Lumea de Dincolo, îi vom cere în genunchi să ne ierte pentru că am fost atât de slabi și l-am lăsat singur în fața morții.” Apoi Yamu tăcu. Ochii săi însă nu încetară a vărsa lacrimi amare în timp ce-și privea fiul suferind, prins strâns în brațe de acea Fecioară de care lui Yamu i-a fost mereu atât de frică - Mōrgaṉā.

Dintr-o dată însă, când una dintre bătrânele Mīṭka murmură, „Simt prezența Titanidei Mōrgaṉā în această casă,” Yamu se cutremură. Iar Mai, sleită de puteri, „se lichifie” pur și simplu în brațele soțului. Apoi se „prelinse” în jos și căzu pe podea, pe șezute, atingând cu palmele larg deschise acel lemn, ce odată fusese pentru ea căldura casei ei, dar care în acele clipe părea făcut din gheață. Și lacrimi amare i se scurgeau din ochi în același timp. Erau însă lacrimi „mute,” căci sărmana Mai nici nu suspina măcar, la fel cum n-auzea nimic din murmurele bătrânelor Mīṭka care încercau prin rugăciuni fierbinți s-o îmbuneze pe Fecioara Mōrgaṉā și s-o îmbune ca să nu-l ia pe acel sărman copil cu ea. Și, pe lângă acele murmure ale bătrânelor, se auzea și-un scrâșnet prelung din dinți: era Kkuṟai ce-l care se lupta cum putea cu acea Fecioară a Morții.

„Atunci… dă-l morții!” Spuse Mai dintr-o dată, de-i făcu pe toți să se înfioare. „De inima unei mame nu-l poate salva atunci să-l salveze tradițiile.”

„Mamă, cum poți să…?” Strigă Akita, care se afla în afara casei împreună cu alți localnici și cu Ilēcāṉa. Ba chiar ea încercă să intre în casă văzând că ai ei părinți stăteau ca stanele de piatră, privind aiurea prin cameră, dar nu la sărmanul Kkuṟai. Dar, fiind oprită de ceilalți localnici, Akita privi la Ilēcāṉa, care stătea în acele clipe așezat pe acea prispă de lemn, cea vestică, privind cu ochi goi depărtarea, „Fă ceva, Ilēcāṉa! Cum poți sta doar și…?”

„Nu-i nimic ce-aș putea face, soră!” Murmură tânărul într-un final, abia auzit. „Cu lumea ne putem pune! Cu Mōrgaṉā însă nu se luptă nimeni și la fel nimeni n-a câștigat nicicând lupta cu ea.” Apoi, când ochii i se umplură de lacrimi, el pur și simplu le lăsă să curgă liber pe obraji, căci se simțea atât de neputincios în acele clipe, deși cât Kkuṟai luptase cu corbii ar fi fost în stare să dea și el foc lumii asemenea lui Mai.

Dar, printre lacrimi, Ilēcāṉa nu vedea doar zarea, ci și amintiri. Fragmente din trecutul lor fericit, când erau doar copii, fără griji și probleme, alergând pe ulițele satului și râzând în voie. Numai că, acea fericire îndepărtată, nu-i aducea alinare, ci-l rănea mai mult, asemeni unui cuțit pe care singur îl răsucea în rană. Și, tot datorită acelor amintiri, îl văzu pe micul Kkuṟai, cel de 5 ani, urcând în goană treptele de lemn ale casei și strigând, „Mamă, eu am venit!” Iar Ilēcāṉa, zâmbind fără să vrea, privi în urma lui și-l văzu îmbrățișându-și dintr-o dată mama, care stătea în acele clipe așezată pe podea și cusând o rochie, exact în locul în care Kkuṟai zăcea în acele clipe înconjurat de bătrânele Mīṭka. El însă nu le vedea pe acele bătrâne, precum nu-l vedea pe sărmanul Kkuṟai agonisind.

Îl vedea însă Akita, care, în lacrimi și strigând altora să facă ceva, se zbătea în brațele suratelor ei, care-o țineau locului. Și avea fata de ce să fie înnebunită, căci ei i se părea că lumea întreagă se pusese de acord să-l dea pe al ei frate Mōrgaṉei, fără să facă ceva ca s-o împiedice. Dar, în clipa în care-și văzu tatăl punându-se în pirostrii în fața soției, pe care-o strânse apoi la piept, lăsând-o să plângă în voie știind că el e acolo, Akita acceptă în cele din urmă soarta. Și, așezându-se pe acea prispă de lemn, izbucni și ea în plâns la fel ca și ceilalți.

Doar Ilēcāṉa zâmbi, chiar dacă nici el nu știa de ce. Dar era un zâmbet trist al lui zâmbet, unul care-l rupea în bucăți pe dinăuntru, știind că acele clipe puteau fi ultimele în care-l vedea pe Kkuṟai în viață. Chiar și așa, în clipa în care Yamu o lăsă pe Mai în grija bătrânelor, care se retrăseseră deja de lângă Kkuṟai, Ilēcāṉa închise ochii și apoi își întoarse și capul, privind cu ochi „orbi” apusul, cel ascuns după nori. Astfel nu-și văzu tatăl apropiindu-se de Kkuṟai, care continua să tremure și să delireze. La fel nu-l văzu pe Yamu aplecându-se peste băiat, pe care-l înfășură în cearșafuri albe. Și, cu el în brațe, se ridică în picioare.

Odată cu fața spre ușă însă și privind la fața copilului său, care deschise pentru câteva clipe ochii și-l privea țintă, Yamu murmură, „Deja, fiule, soarta e în mâinile tale. La fel ca și a ta viață. Și, de trebuie, renunț la tine ca tu să trăiești. De aceea, Kkuṟai, fă doar ce-ți cere inima! Și de ai puteri să lupți cu Mōrgaṉā, luptă. Întoarce-te după asta la noi. Dar de-i prea greu și îți vei dori odihnă, fiule, atunci alege tu, căci eu deja sunt neputincios în fața ei.” Apoi, lipindu-și fruntea de cea a fiului, Yamu închise ochii luptându-se cu lacrimile, căci nu voia ca fiul său să-l vadă slab. Nu, nu-și dorea să fie slab. Nu în ochii lui.

Îi deschise însă în clipa în care Kkuṟai murmură, „Dar tu, tată, ce-ai fi făcut tu în locul meu? Ai fi luptat cu Mōrgaṉā sau ai fi cedat în fața ei?”

„Aș fi luptat, Kkuṟai!” Spuse Yamu fără rețineri, privindu-și fiul în ochi. „Aș fi luptat cu unghiile și cu dinții dacă n-aș fi avut arme, căci pentru Viață, fiule, pentru Viață se luptă.”

„Atunci… o să lupt și eu,” murmură Kkuṟai abia auzit. „Doar sunt fiul tatălui meu, nu? Sunt fiul tatălui meu!” Și iar gemu, în brațele durerii. „Și, tată, de eu nu reușesc, să știi că v-am iubit pe toți. La fel o să vă iubesc și dincolo de moarte. Iar de-o vrea viața asta să mă întorc cândva la voi, în trupul năstrușnicului Kkuṟai sau al unui alt copil, promiteți-mi că la fel îmi veți fi și atunci părinți, căci fără voi viața asta n-are sens, tată.”

Aceste cuvinte însă, spuse de Kkuṟai cu hotărâre, reușiră în cele din urmă să dea frâu liber lacrimilor lui Yamu. Și, strângându-l la piept, murmură, „Îți promit, Kkuṟai, îți promit că mereu vei fi fiul meu! Îți promit!”

„Atunci, să mergem!” Spuse băiatul printre suspine. „Nu-i bine s-o lăsăm pe Mōrgaṉā să aștepte. Cine știe, poate dacă mă vede viteaz și venind eu la ea și nu ea la mine, se va îndura de noi și va pleca fără să mă ia cu ea.”

Nemaizicând nimic, Yamu doar dădu din cap că înțelese. Apoi, sărutându-i prelung fruntea și când văzu că băiatul închise ochii, se îndreptă cu el în brațe spre ușă. Se opri însă înainte să treagă pragul când Mai, care ședea încă pe podea, murmură, „Așteaptă!” Apoi, cu spatele la ea, așteptă până lupoaica se ridică de jos, ajutată de celelalte bătrâne, și se apropie de ei. După care, cu mișcări lente, Mai își scoase medalionul în formă de semi-lună și i-l puse băiatului la gât, murmurând, „Să te aibă în pază Iruḷ (obscuritate), fiule, și a Titanidei putere să te însoțească în această grea încercare care ți-a fost pusă în față! De aceea, Kkuṟai, luptă! Iar de nu poți învinge oștenii morții, lasă-te dus pe aripile mari și protectoare ale lui Oṉṟu (îngerașul lumii de dincolo), căci el la sigur îți va călăzi pașii spre liniște.” Pe urmă Mai strânse cu putere mâna fiului, cu ambele mâini, și o sărută prelung. Și, după ce Kkuṟai deschise ochii și forță un zâmbet, Mai se închină ușor în fața lui, după care-i întoarse spatele, așa cum era tradiția.

Astfel, în clipa în care soția îi arătă Mōrgaṉei că „renunțase” la Kkuṟai, Yamu trecu pragul. Dar făcu el asta mai mult ca să nu prelungească agonia soției, care știa că suferă enorm în acele clipe. Și, imediat ce trecu Yamu pragul, cei de lângă ușă se întoarseră și ei cu spatele la suferind. Apoi își plecară capetele și stătură așa, în tăcere, cât timp Yamu trecu semeț pe lângă ei, purtându-și fiul cel mic în brațe spre locul gloriei.

Numai Ilēcāṉa se auzi într-un final scrâșnind din dinți, fiind și el întors cu spatele la al său părinte. De aceea și-i puse Fenrir o mână pe umăr și-l privi, încercând să-i dea măcar cât de cât alinare. Tânărul însă rămase cu ochii închiși, strângând cu putere pumnii, căci simțea cum durerea clocotea în el, făcându-l să-și dorească răzbunare.

Dar, ceea ce Ilēcāṉa nu știa era că aceeași durere și aceleași sentimente le avea și Yamu. Numai că, spre deosebire de al său fecior, bărbatul era cel forțat să-și ducă copilul suferind spre acel loc al pierzaniei sau al gloriei, un drum mult prea lung după cum credea el, de la casa lui până la altarul vestic Vāyil, cel considerat și Poarta spre Mântuire. Dar, deși stăteau cu spatele la bolnav, Rophionii aveau capetele plecate tocmai pentru că sufereau și ei, iar acea postură, ușor aplecată în față, era menită să-i arate părintelui suferindului că ei sunt alături de el. De aceea și se aliniară ei într-un lung șir de la casa lui Yamu și până la altarul vestic Vāyil.

Lângă altar însă Yamu-i văzu pe Arion și Island stând cu fața la el și nu cu spatele cum era tradiția Rophionilor. De aceea și-i spuse Arion văzându-l privindu-i încurcat, „Cei ce slujesc Vieții nu pot sta cu spatele la ea. Mai ales dacă cel rănit încă respiră. De aceea și stăm noi aici cu fața la tine, Yamu, arătându-ți că slujitorii Vieții sunt încă alături de tine.”

Iar acele cuvinte îl făcură pe Yamu să surâdă cu amărăciune. Apoi, privind la fața acoperită de broboane de sudoare rece a lui Kkuṟai, el spuse, „Deși poate părea cruzime a noastră veche credință eu totuși cred în ea. De aceea am și decis să-mi aduc fiul aici, la Poarta Mântuirii, și asta din cauza că la fel eu cred în al meu fecior. Cred că el va fi în stare să aleagă drumul corect pe care să meargă și sunt sigur că va alege într-un final drumul Vieții. De aceea, când se va întoarce la noi, va fi primit cu brațele deschise. Dar, de Soarta va vrea ca anume Mōrgaṉā să câștige această luptă, atunci al lui nume va fi cinstit pe veci, ca al unui oștean ce-a murit pe câmpul de luptă și nu ca al unui laș, dat uitării într-o casă de lemn. Și, de Mōrgaṉā câștigă, al meu Kkuṟai nu va fi pierdut, căci Odin va avea grijă de el și-l va lua lângă el în Tărâmul Walhalla, Ținuturile celor căzuți eroic pe câmpul de luptă.”

„Așa să fie!” Murmurară Arion și Island în același timp. Apoi cei doi își acoperiră capetele cu glugile pelerinelor lor albe și, stând încă aplecați, închiseră ochii. Dar mâinile lor drepte țineau strâns mânerul sabiei care le atârna la cingătoare în partea stângă, în timp ce mâinile stângi se odihneau cumva pe teacă.

Abia atunci Yamu-și mai privi pentru câteva clipe feciorul, pe care-l lăsă apoi pe acea piatră mare și albă, adusă acolo de feciorii satului anume pentru astfel de ritualuri și care de obicei stătea în centrul Karuvil-ului Rophionilor, căci ei considerau că doar acolo piatra putea fi purificată. Astfel, așezându-l cu grijă pe Kkuṟai pe acea piatră, Yamu se puse apoi într-un genunchi lângă piatră și închise ochii, murmurând cuvinte neînțelese, dar care aduceau cumva aminte de o rugăciune. Dar, când dădu să se ridice și să plece, Kkuṟai deschise iar ochii și-l apucă de mână, privindu-l cu ochi tulburi. Și, abia auzit, murmură, „E timpul, tată?”

„E timpul, fiule!” Îi răspunse Yamu cu durere în glas.

„Atunci mergi cu mama și n-o lăsa nicicând singură,” spuse tânărul, dând drumul brațului părintelui și luând iar o poziție normală, culcată.

Yamu însă, contrar tradițiilor totuși, mai strânse odată mâna feciorului și-i spuse la ureche, după ce se aplecă ușor spre el, „Ți-i minte ce te-am învățat, Kkuṟai? Să nu te dai nicicând bătut. De aceea luptă chiar și acolo și nu uita nicicând că te așteptăm cu toții acasă!” După care sărută iar fruntea feciorului, se ridică și, întorcând spatele locului, se îndreptă spre casă fără să mai privească fie și măcar odată în urmă.

Arion și Island, imediat ce Yamu întoarse spatele băiatului, își scoaseră săbiile din teacă pe care le loviră chiar deasupra lui Kkuṟai. Apoi, după ce acel sunet de săbii lovite se auzi doar ca un ecou, Rophionii părăsiră rând pe rând acel loc și se întoarseră pe la casele lor, închizând de data aceea ambele uși și lăsând satul pustiu și abandonat. Doar acele șapte santinele se mai vedeau la ale lor posturi. Dar erau cu spatele la băiat și aveau glugile pe cap.

Astfel, lăsat singur, Kkuṟai deschise din nou ochii și privi cerul cu ai lui ochi tulburi. Dar, deși tremura ca varga, scăldat fiind de broboane reci de sudoare, el zâmbi, văzând cerul negru ca cătrana având raze aurii pe alocuri. Și, înainte să închidă iar ochii și să se lase prins în brațele delirului, murmură, „Și-aș da o viață să mai pot vedea iar soarele. Dar… după cum or vrea Titanii.” Și, în clipa în care închise ochii, materialul alb, care-l acoperea, se coloră în roșul vieții ce părea să părăsească astfel trupul băiatului.

***

Attārai-ul, una dintre vechile legende ale Rophionilor, glăsuia, „În timpul ritualurilor de purificare a sufletului niciun suflet viu nu trebuie văzut prin preajma celui lăsat pe Piatra Vestică a altarului Vāyil și asta din cauza că ar putea să-l dea pe veci pierzaniei, nedându-i șansa să judece limpede și să decidă corect pe ce drum al sorții s-apuce în cele din urmă.” Din această cauză satul Rophionilor era pustiu în acea noapte. De altfel noaptea se lăsă extrem de repede peste sat, în doar minute, deși Yamu își lăsase feciorul pe piatra Vāyil la apus. Numai că, imediat ce toți închiseră ușile caselor, o noapte de smoală, asemeni unei vrăji, acoperi întregul sat, iar o imensă pasăre neagră se văzu zburând pe deasupra taberei, așa cum îl văzuse Bestla pe Tarther zburând pe deasupra satului Rophionilor cu doar zile în urmă.

Nu era însă o vrajă și nici legea firii, era puterea Fecioarei Mōrgaṉā, cea care simțea când un suflet îi fusese dat în grijă și apărea sub forma imensei păsări negre, rotindu-se în cercuri până când cel lăsat pe acea piatră, cel pe care Rophionii îl numeau în acele clipe Avar Pāvi (păcătosul), decidea totuși pe ce drum să meargă. Astfel, după ce Avar Pāvi își decidea Soarta, pasărea Mōrgaṉā dispărea dacă acel suflet alegea să trăiască sau se așeza cu ale ei picioare lungi pe pământul Rophionilor, ca să-l poarte pe acel suflet pe marile ei aripi spre Porțile Purgatoriului, în caz că el alegea s-o urmeze.

Astfel, din cauza păsării Mōrgaṉā, care colinda în acea noapte satul Rophionilor, nu se lăsau ușile deschise, căci alte legende ale vechilor lupi mai spuneau că, „De această Fecioară găsește o ușă deschisă sau o gaură neacoperită, atunci intră fără doar și poate în acea casă căutând alte suflete. De asemenea, de Avar Pāvi nu-i în stare să aleagă pe ce drum să meargă va încerca să se ascundă și asemeni păsării Mōrgaṉā va căuta loc într-o casă de oameni. Și…”

„… de acel biet suflet află loc de ascuns în casa cuiva atunci aduce necazul, iar casa aceea nu va mai avea pace și bucurie în veci,” murmurară buzele lui Mai, cumva în neștire, ale vechii legende cuvinte.

Nimeni însă nu adăugă nimic cuvintelor spuse de ea, căci, ca și Mai, ei tot stăteau cu sufletul la gură, așteptând dimineața să vadă dacă al lor iubit frate și fecior alesese calea morții sau a vieții. Astfel, așezați direct pe podea, sprijiniți de peretele rece, în cele patru unghere ale casei, membrii familiei lui Yamu priveau cu ochi goi în față. Dar, deși vedeau clar peretele din fața lor, li se părea că-i pustiu acolo și asta din cauza că Rophionii erau iubitori din fire. Și, dacă ajungea cineva din familia lor să fie considerat Avar Pāvi, atunci tremurau în noaptea aceea ca varga temându-se ca nu cumva Mōrgaṉā să le ia acel suflet de lângă ei.

Dar, în ciuda așteptărilor, Mai și Yamu păreau liniștiți. Mult mai liniștiți decât s-ar fi crezut. Ba chiar stăteau cu ochii închiși și ascultau în tăcere bătăile celor patru inimi ce ajunseră cumva să răsune la unison. Dar, spre deosebire de ceilalți doi copii ai lor care erau speriați și se rugau întruna ca pasărea Mōrgaṉā să nu se așeze nicicând pe pământul Rophionilor, cel puțin nu în acea noapte, Yamu și Mai se rugau ca suferința copilului lor să nu fie de lungă durată. De asemenea erau liniștiți și pentru că aveau încredere în mezin, pe care-l știau luptător din fire și că va alege fără doar și poate calea spre glorie, indiferent de-i cea pe acest pământ sau pe tărâmurile Walhalla-ului.

Dintr-o dată însă tresăriră cu toții când Ilēcāṉa șuieră printre dinți, „Blestemate fie acele păsări pe veci.” Dar, deși atât Akita, cât și părinții îl priviră, el nu privi la niciunul. El doar scrâșni din dinți și-și continuă gândul, „La fel și cei care-au ajuns să rănească suflete nevinovate doar pentru că-și doresc tronul lumii. Și… Blestemată să fii tu, Soartă, pentru că ne-ai cătrănit iar sufletul și ne-ai făcut pe toți să tremurăm din nou ca varga la gândul că Mōrgaṉā ne poate lua un suflet drag de lângă noi.”

Mai însă, deși înțelegea prea bine ce-i în sufletul feciorului ei, îi spuse cu dojană „Nu blestema Soarta, Ilēcāṉa! Cel puțin nu în timpul ritualului sfânt Attārai, atunci când al tău frate…”

„Știu, mamă! Dar totuși: nu pot să-mi înfrâng ura sufletului, când știu că acel copil e supus chinului pentru nimic. Nici măcar nu pot înțelege pentru ce el suferă acum, când nu-i decât…” Și, nemaiputându-și stăpâni lacrimile, le lăsă să curgă liber pe ai lui obraji.

If you spot this narrative on Amazon, know that it has been stolen. Report the violation.

La fel se întâmplă cu Akita. Ea însă plânse fără să scoată un sunet, de teamă ca nu cumva plânsul ei să atragă pasărea Mōrgaṉā la ușa casei lor. Dar, când Mai se apropie de ea și-o strânse la piept, fata începu să plângă în hohote. La fel ca și Ilēcāṉa care plângea pe umărul lui Yamu care se apropie într-un final de el.

Astfel plânseră tinerii multă vreme, fără să-și dea seama că datorită lacrimilor lor sângerau și mai mult sufletele părinților lor. Dar, când în sfârșit se ogoiră, când în sfârșit fu liniște în casa lui Yamu, bărbatul spuse cu glas șoptit, „Știi, Ilēcāṉa, uneori Soarta ne pune la încercare. Chiar și așa noi nu suntem nimeni să-i punem deciziile la îndoială, la fel cum Soarta nu ne poate pune deciziile la îndoială. De asemenea, un Rophion trebuie să aibă mereu priorități în viață.”

„Priorități?” Scrâșni tânărul printre dinți. „Mai bine să aibă în gând răzbunarea celor care suferă, căci doar astfel…”

„Și… o să-l ajute cumva răzbunarea pe-al tău frate?” Spuse Yamu calm, iar asta-l miră pe tânăr, care-l privi în cele din urmă. Yamu însă-și continuă gândul, privind cu tristețe împletită cu bunătate la al său fecior, „Din contră, Ilēcāṉa, blestemul sau ura unuia îi poate influența pe alții din al său trib. În special pe cei slabi. Așa cum e Kkuṟai în aceste clipe. De aceea, fiule, în astă noapte, concentrează-ți toate gândurile bune și energia asupra lui, căci astfel îl ajuți mai mult să treacă peste acea grea cumpănă și încercare.”

„Cum rămâne cu ziua de mâine, tată? Ce se va întâmpla dacă Kkuṟai…?”

„Shhh,” murmură Yamu, ducându-și degetul arătător la buze. „O să ne gândim la asta mâine, de va fi nevoie. Eu însă am încredere în al meu fecior mezin, precum am încredere în fiecare dintre voi. De aceea, să ne rugăm cerurilor să-l ajute pe al nostru Kkuṟai în astă noapte și să-i fim alături cu gândul măcar, dacă nu-i posibil cu trupul.” După care Yamu-și plecă capul într-o rugăciune, strângându-și totuși ambele palme într-un mare pumn.

Dar, deși înțelese prea bine la ce se referise al său părinte, Ilēcāṉa era totuși neconsolat. Chiar și așa privi o vreme la Yamu, ascultând în tăcere a lui rugă. Și, dintr-o dată, simți că nu-și poate înțelege părintele, mai ales simți că nu poate înțelege cum putea fi Yamu atât de calm când unul dintre copiii lui se afla în acele clipe în brațele agoniei. Dar, deși nu-și înțelegea părintele, îl respecta. La fel îi respecta și deciziile. De aceea închise și el ochii și începu și el să se roage, în felul lui.

Singurele care continuau să stea în tăcere erau Mai și Akita: fiica cu capul pe umărul stâng al mamei, iar Mai sprijindu-și capul de creștetul fiicei. În cele din urmă, fără a se mișca, Akita spuse, „Vreau mâine să fiu cea care merge să rupă ritualul, mamă. Cred că Kkuṟai merită măcar asta.”

„Ba nu, Akita. Știi prea bine că nu-i posibil,” murmură Mai.

„De ce? Pentru că același sânge nu poate rupe un blestem sau un ritual?”

„Așa e. De asta tinerele satului vor fi cele care vor întrerupe Attārai-ului. Și, de Kkuṟai va fi încă printre noi, el trebuie să-și aleagă soție anume una dintre acele 12 tinere. De aceea tu nu poți face parte din acel șir de fecioare.”

„Dar, mamă, ritualurile sunt doar pentru…”

„Ba nu, fiica mea. Ritualurile sunt sfinte și trebuie îndeplinite cu sfințenie. Așa că… ai încredere cel puțin în al tău frate, dacă nu în ritualuri. Totodată… roagă-te asemeni tatălui tău și lui Ilēcāṉa, căci… anume de asta are și nevoie Kkuṟai în astfel de clipe.” Pe urmă, luând și ele o poziție de rugăciune, făcură ca liniștea să fie și mai mult simțită în acea casă, căci… noaptea aceea era întotdeauna extrem de lungă și chinuitoare, cu multe gânduri în cap și îndoieli în suflet, căci oricât de încrezător n-ar fi fost unul în ritualurile sfinte și în magie, dragostea pentru cel suferind era întotdeauna mai puternică decât orice altceva.

***

Purtând o robă lungă și neagră, asemeni Yātrīkar-elor, și părând a fi în transă, Yellen se plimba de nebună pe străzile acelui sat, târâindu-și poalele robei sale lungi pe acele uliți și măturând praful de pe ele. Dar, deși ea crezuse că nu era văzută de nimeni, Nathaniel, care privea prin ușa deschisă a casei lui Dike, o văzu, căci casa conducătorului Rophionilor era singura considerată de neatins de către Mōrgaṉā și singura casă care putea avea ușile deschise în timpul ritualurilor.

Astfel, privind încurcat în urma surorii sale, Nathaniel întrebă înfrigurat, „Ce face? Doar i s-a spus clar că toți trebuie să stea ascunși și să nu întrerupă ritualul. Nu pot să cred că copilul ăsta…,” dar, când vru să se ducă după Yellen, pe care-o credea posedată, Arion îl apucă de braț și-l opri.

„Las-o să se apropie de el de trebuie!” Îi spuse Arion lui Nathaniel când acela-l privi încurcat.

„Dar, Arion… ritualul Rophionilor glăsuiește că…”

„…niciun suflet viu nu trebuie să se apropie de cel suferind, căci poate să-l ducă la pierzanie. Totuși… Yellen e diferită.”

„Diferită? În ce fel?” Întrebă Nathaniel mirat, uitându-se țintă în ochii lui Arion. Apoi Nathaniel privi la Fenrir, Sephir, Island, Mago și Malon, care tot se aflau în acea casă, așteptând un răspuns măcar de la ei.

De aceea și-i spuse Island, crezând că anume de la el aștepta tânărul un răspuns, „Pentru că Yellen e o Yātrīkar! Una oarbă de altfel. Și, cum Yātrīkarele oarbe sunt considerate suflete moarte de către Rophioni, ea n-are de ce să se teamă de pasărea neagră Mōrgaṉā, cea care zboară în aceste clipe deasupra satului. Totodată Yellen se poate apropia și de cel suferind.”

„Dar, Titane, cum poți spune că Yellen e moartă? Ea-i vie!”

„E doar un fel de-a spune!” Îl calmă Arion. „Fiind o Yātrīkar, care-s considerate suflete moarte după ce-au scăpat de la Poarta Purgatoriului, Yellen are astfel o soartă diferită de alții.”

„Și totuși: mi se pare riscant s-o lăsăm să umble pe străzi. Mai ales c-a fost posedată nu demult. Nu știm ce i se poate întâmpla acum. Mai ales cu Parca prin preajmă.”

„Ba n-o să i se întâmple nimic aici,” spuse Fenrir gânditor. „Bariera nu-i permite nici Parcăi, nici unui alt suflet rău să pătrundă aici.”

Nathaniel înghiți în sec. „Chiar și așa, consider riscant să…”

Malon, ridicându-se de jos, se apropie de Nathaniel și Arion. Și, punând o mână pe umărul liderului lor, spuse, „Ai încredere în Yellen, Nathaniel. Știi că după ritualul Hestiei puterea ei a crescut și ea a ajuns s-o controleze destul de bine. Și… de-i acum pe acele străzi, părând ale colinda de nebună, sunt sigur totuși că-i pentru o cauză anume, una neștiută de noi.”

„Malon are dreptate,” interveni și Sephir. „Nicicând nu știm ce plănuiesc Viața și Soarta, mai ales că ambele-s pe pământ în aceste clipe.” De aceea și-o priviră toți mirați pe Sephir, cu excepția lui Island.

Fenrir însă, extrem de încurcat după cuvintele soției, scutură din cap. Apoi, privind-o țintă, întrebă, „La ce te referi cu - Viața e pe pământ, Sephir?”

„La adevăratul sens al celor spuse. De altfel Viața a coborât pe pământ de multă vreme. De când însă nu știu, la fel cum nu știu motivul pentru care a făcut asta. De aceea și consider că anumite acțiuni ale lui Vāḻkkai sunt stranii. La fel de stranie ca și apropierea ei de Parca.” De data asta, prin cele spuse, Sephir reuși să-l uimească chiar și pe Island care-o privi cu ochii cât cepele. Sephir însă, deși-i văzu pe toți privind-o extrem de uimiți, surâse. Apoi spuse, „Chiar dacă nimeni nu s-a gândit nicicând la asta e doar adevărul.”

„Dar… e absurd,” murmură Mago, gânditor. „Cum pot Vāḻkkai și Parca să fie împreună? Din câte am aflat Parca e de partea răului. Cel puțin a fost în ultima vreme. Pe când Vāḻkkai era de partea Binelui. Cel puțin asta credeam cu toții.”

„Totuși eu nu cred că ne-am înșelat gândind că Vāḻkkai e de partea Binelui,” spuse Sephir sigură pe sine. „La fel cum nu ne-am înșelat nicicând că Parca joacă la două capete. Prin urmare, jucând dublu, ea pare să înșele atât Viața, cât și Moartea.”

„Vāḻkkai și Maranam.”

„Așa e, bunicule. Și, ca să vă conving pe toți că cele spuse de mine sunt adevărate, vă mai spun doar atât: Mayar în aceste clipe nu-i cu Parca, ci cu Vāḻkkai. Dar, chiar de Parca știe că Mayar nu mai e de partea ei, ci a Vieții, n-a făcut nimic ca s-o distrugă sau să încerce s-o posedeze iar pe copia Samayei.”

„Pentru mine asta poate fi doar o strategie,” spuse Nathaniel. „Una controlată cumva și de Tenebre, căci… să nu uităm că acea Mayar are sângele ei, fiind copila lui Ahi. Prin urmare, lăsând-o să fie de partea lui Vāḻkkai, e posibil să încerce să profite de legătura creată între cele două și astfel să afle cum să-l elibereze pe Mannar și să îndeplinească profeția.”

„E și asta o probabilitate,” întrerupse Island gândul tânărului. „Doar că… n-avem de unde ști cu exactitate asta.”

„Ce dacă am putea afla?” Spuse Fenrir, iar cuvintele lui îi uimiră pe toți, care-l priviră numaidecât. „Și mă refer aici că putem afla asta de la acel Pakai, Titanul Vrajbei, care-i acum de partea lui Tenebre.”

„Aici țin să-ți dau dreptate. Altfel n-ar fi ajutat-o pe Tenebre să controleze corbii Kākkai. Numai că consider riscat să facem asta. Dar totuși necesar. De aceea te întreb: cum am putea face totuși asta?” Se interesă Arion.

„Simplu: urmându-l!” Spuse Fenrir. „Și zic să mergem imediat ce se ivesc zorii și Fecioarele satului vor întrerupe ritualul, odată ce Kkuṟai își va decide soarta. Astfel, luându-i cumva pe cei doi Titani prin surprindere, căci sunt sigur că ei cred acum că ne-au învins odată ce l-au rănit pe unul dintre noi și nici nu așteaptă o contraofensivă, putem pune mai ușor mâna pe acel Pakai și pe Palantirul lui Tenebre.”

„Consider totuși riscant,” spuse Sephir. „Mai bine l-am aștepta pe maestrul Dike, pe tata și pe fete. Până la urmă ei încă sunt în pădure. De aceea orice acțiune nesăbuită din partea noastră îi poate pune pe ei în pericol.”

„Eu însă sunt de acord cu Fenrir,” spuse Arion. „Așteptarea în aceste clipe poate echivala cu acceptarea înfrângerii. Plus la asta: noi nu știm cât va dura ca cei patru să-l găsească pe Baradar și să-l aducă aici. De aceea ar trebui să fim pregătiți, pentru orice eventualitate.”

„Sunt de aceeași părere cu Arion,” murmură Island. „Și, Sephir, dacă noi reușim totuși să punem mâna pe acel Pakai sau măcar pe Palatirul lui Tenebre, o să fie slăbiți de puteri o perioadă. Astfel îi putem ajuta pe Dike și restul.”

„Atunci e decis,” spuse Fenrir cu hotărâre. „Pornim mâine în zori. Cine și încotro se îndreaptă, decidem tot mâine.”

„Ba eu zic că-i clar cine merge. Dar totuși… unde-ar trebui să-i căutăm pe cei doi? Să nu uităm că Pădurea Rophion e extrem de mare și căutându-i ca bezmeticii sau pe dibuite nu-i o idee bună,” insistă Nathaniel.

„Ba eu zic că cei doi pot fi doar în Poiana lui Mannar,” spuse Fenrir, rânjind. „Altundeva cobra ceea n-are unde pleca, căci… să nu uităm că marele ei vis e să-l elibereze pe al ei fecioraș. Prin urmare și-o să meargă într-acolo, odată ce ne-a atacat. De altfel sunt sigur de ce zic din cauza atacului de azi: a vrut să ne țină ocupați cu altceva până ei își fac de cap liniștiți. Numai că au uitat un lucru: cel atacat poate ataca. Prin urmare, atacându-ne, ne-au transformat în prădători, ceva ce-o să regrete multă vreme de acum încolo.”

***

Strângând cu putere în mână capătul lui Accu, ochii lui Yellen începură să se coloreze într-un roșu ciudat, iar acea culoare a ochilor se intensifica tot mai mult în timp ce ea se apropia de locul în care zăcea Kkuṟai. Mai era însă altceva ciudat la ea: faptul că Accu și Ochiul Diavolului căpătau și ele o nuanță roșietică, asemeni ochilor, deși mai înainte, chiar și în timpul ritualului Hestiei și al Gaeiei, cele două obiecte străluciră într-un argintiu viu.

Dar, chiar dacă nimeni din cei ce văzuseră vreodată acele obiecte nu știa motivul exact al acelei schimbări, era totuși acest lucru legat de ritualul Rophionilor, care avea la bază puterea sângelui ce circula încă în venele celui supus ritualului, culoare a sângelui care de altfel însemna Viață. De asemenea avea legătură cu pasărea Mōrgaṉā pe care fata o vedea atât de clar zburând pe deasupra taberei. Și, anume din cauza acelei păsări, Yellen și-și părăsi ascunzătoarea și se îndreptă spre piatra Vāyil, având de gând să vadă totuși ce-i trece prin minte Mōrgaṉei și de partea cui e ea în acele clipe.

Astfel, când mai rămaseră cam 100 de metri până la locul în care zăcea Kkuṟai, Yellen simți o puternică bătaie de aripi chiar deasupra capului. De aplecat însă nu se aplecă, ci se opri locului și, descoperindu-și capul, lăsând gluga să-i cadă pe spate, privi direct în față. Astfel îi fu dat să vadă cum imensa pasăre neagră făcu câteva cercuri deasupra lui Kkuṟai, vreo șase la număr, de parcă ar fi vrut să-i dea de înțeles lui Yellen că acea pradă e a ei. Tânăra însă, rânjind, strânse cu putere lănțugul Accu în mână. Și, când acesta căpătă acea culoare argintie, Mōrgaṉā fu nevoită să se așeze pe pământ.

O făcu însă având trup de fecioară, complet îmbrăcată în negru și cu păr lung și negru ce-i cădea pe spate. Avea însă ochii roșii în acele clipe, la fel ca și ochii lui Yellen, căci deși încercase astfel s-o controleze pe fată și s-o țină departe de acel loc, Yellen rezultase la fel de puternică și astfel fu nevoită să facă ceea ce nicicând nu făcuse: atinse pământul Rophionilor cu tălpile goale, când mai înainte o făcuse doar ca pasăre, iar asta se datora faptului că Kkuṟai era încă viu.

De aceea, văzându-se învinsă, Mōrgaṉā privi țintă la Yellen, care la fel o privea fără s-o scape din ochi, și-i șuieră printre dinți, „Nici nu știi ce greșeală ai făcut intervenind în acest ritual, tânără Yātrīkar, căci astfel ai condamnat acest suflet la moarte sigură.”

Yellen însă zâmbi, „Ba eu cred exact contrariul, Mōrgaṉā. Altfel nu mi-ai fi ieșit în cale sub trup de fecioară. E fără doar și poate pentru că simți că ești pe cale să pierzi.”

Fu rândul Mōrgaṉei să rânjească. O făcea însă forțat, nevrând să-i dea tinerei de înțeles că avea dreptate. Dar, deși simțea o stranie vibrație la Yellen, ceva cunoscut, nu-și putea aduce aminte de unde cunoștea acea energie. De aceea îi spuse lui Yellen, „Și totuși nu înțeleg ce câștigi tu făcând asta. Și la fel nu înțeleg de ce am impresia că te cunosc.”

Privind-o țintă, Yellen se întrebă ce șiretlic folosea Mōrgaṉā. Dar, văzând că într-adevăr o privea confuză, își dădu seama că probabil că avea ea ceva ce-o făcea pe Mōrgaṉā să fie oarecum precaută pe lângă ea. De aceea decise să nu se dea de gol și doar îi spuse, „Poate mai văzut în altă viață. Atâta tot.”

„În altă viață? În care anume?”

„Ce știu eu?! Nu-mi aduc aminte dacă sincer. De aceea și-am spus, căci e posibil ca să-mi fi purtat sufletul pe ale tale mari aripi când acea viață a luat sfârșit.”

Mōrgaṉā, privind-o și mai insistent decât înainte, se încruntă. Dar chiar și așa nu înțelegea de unde s-o fi văzut pe tânără totuși. Abia când observă Ochiul Diavolului și pe Accu în mâna fetei se cutremură și murmură în neștire, „Oḷi!”

„Oḷi? Cine-i asta?” Se interesă Yellen. A ei întrebare însă o făcu pe Mōrgaṉā să se cutremure, înțelegând că vorbise prea mult. Și, faptul că Mōrgaṉā privi brusc în altă parte, îi dădu de înțeles lui Yellen că știa totuși cine să fi fost în altă viață. Dar la fel își dădea seama că Mōrgaṉā n-o să-i spună niciodată și asta putea fi doar din două motive: fusese cineva pe care ea o ucisese sau fusese cineva cu care Mōrgaṉā fusese apropiată când acel suflet mai era încă în viață. Astfel, în ambele cazuri, Mōrgaṉā era legată printr-un vot al secretului, la fel ca orice spirit al Lumii de Dincolo. De aceea și spuse, „Nu, de vrei să ții secret, atunci n-ai decât. Oricum o să aflu odată și odată. Dar, între timp, îți spun doar atât: până când acest suflet decide drumul pe care să meargă, tu trebuie să stai departe de el, Mōrgaṉā! Altfel… va trebui să-mi înfrunți puterea. Și la fel puterea lui Accu, ceva căruia nu i-ai putut face nicicând față.”

Tresărind, Mōrgaṉā privi iar țintă la Yellen. Apoi întrebă brusc, „Tu? Cum știi că Accu mereu m-a învins?”

„Doar ceva ce simt. Și văd că nu m-am înșelat deloc. De aceea, Mōrgaṉā, e timpul să-ți iei zborul, căci prea mult timp te-ai învârtit deasupra acestui copil, încurcându-l să decidă corect, căci știu prea bine că dintr-un motiv anume îl vrei de partea ta. Da iaca nu pot înțelege din care motiv anume.”

„Nu-i treaba ta!” Șuieră Mōrgaṉā printre dinți.

„Ba cred că da. Și la fel mi-am dat și seama din ce cauză: Maranam! Anume el te-a trimis aici la fel ca și pe Pakai și Tenebre - caută să aibă de partea lui puterea Rophionilor. Doar că… Mōrgaṉā, transmite-i să-și pună pofta în cui, căci n-am de gând să permit asta nicicând.”

„De ce? Credeam că Yātrīkarele sunt de partea lui!”

„Ei bine nu toate,” spuse Yellen rânjind. „De asemenea nu toate Yātrīkarele se tem de tine,” cuvinte care iar o făcură pe Mōrgaṉā să se cutremure, căci fata părea să știe mult mai multe decât lăsa să se vadă. „Dar… zic că-i mai bine să lăsăm discuția asta pentru mai târziu. Acum avem alte priorități decât a sta la taclale.” Și, întinzând mâna stângă în față, Yellen îi permise lui Accu să se desfășoare de pe brațul ei și să se întindă puțin câte puțin spre locul în care se afla Mōrgaṉā, făcând-o pe aceasta să tremure din tot corpul.

Totuși Mōrgaṉā nu se mișcă din loc decât atunci când Yellen își acoperi iarăși capul. Și, când ochii tinerei căpătară aceeași culoare ca și Accu, semn că întreaga putere a Yātrīkarelor putea fi folosită asupra ei, Mōrgaṉā lăsă să-i apară două aripi mari și negre la spate. Apoi îi spuse lui Yellen, șuierând cuvintele printre dinți, „Nu-i ultima dată când ne vedem, Fecioară Oarbă a Yātrīkarelor. Numai că, data viitoare, te asigur că n-o să plec așa ușor.”

„De parcă m-aș teme!” Spuse Yellen într-un mârâit. Și, în clipa în care mâna ei stângă se strânse într-un pumn, Accu se aruncă asupra Mōrgaṉei. De atins însă nu reuși s-o atingă, căci Mōrgaṉā se transformă în pasăre și se ridică mult deasupra satului Rophionilor. Apoi, după ce făcu câteva cercuri prin aer, șase mai exact, se așeză deasupra casei lui Yamu, acoperind-o în totalitate cu ale ei imense aripi. Dar, deși văzuse bine unde se așezase pasărea Mōrgaṉā, Yellen nici n–o alungă și nici n-alertă pe nimeni, căci știa prea bine că Mōrgaṉā n-are putere asupra celor vii datorită Barierei și că i se permitea să intre și să iasă de acolo doar dacă cineva era la o răscruce de drumuri așa cum se afla și Kkuṟai în acele clipe.

De aceea, știind că mai bine e să-și concentreze energia asupra lui, Yellen privi la Accu și-i dădu semnal să se înfășoare la loc pe brațul ei. Apoi, când ochii ei căpătară iarăși acea culoare roșietică, se îndreptă spre Kkuṟai, care tremura ca varga în acel moment.

Astfel, fiind chiar lângă piatră, Yellen privi o vreme la fața lui Kkuṟai. Acesta însă privea țintă cerul, cu ai lui ochi tulburi. Dar, deși vedea clar cât suferă, Yellen nu simți nimic pentru el: nici repulsie și nici compasiune. Chiar și așa, mânată de-un tainic impuls, își plimbă mâna stângă deasupra corpului băiatului, acoperindu-l c-o pătură de culoare argintie, aceeași culoare a lui Accu care strălucea puternic în jur în acele momente. Acea culoare însă dură doar secunde, căci imediat ce Accu încetă să strălucească, pătura ce-l acoperea pe Kkuṟai căpătă o nuanță roșietică, iar băiatul, de parcă l-ar fi lăsat frigurile, încetă să mai tremure.

Asta însă se datora puterii lui Yellen, care-i transmisese parte din căldura corpului ei ca să-l ajute pe Kkuṟai să reziste. Apoi, așezându-se lângă el, îl privi o vreme cu ai ei ochii ca focul. Dar, simțind un oarecare discomfort în suflet, Yellen rânji și mârâi, „Ce neplăcut se simte să vezi un suflet prigonit și abandonat.” Totuși, de parcă și-ar fi venit brusc în fire, se cutremură. Și, privind țintă la fața lui Kkuṟai, se întrebă, „De ce totuși simt asta? Eu doar nicicând n-am fost pe deplin o Yātrīkar. Să fie totuși din cauza amintirilor vieții mele anterioare? Sau poate e din cauza că acest suflet caută dreptate și răzbunare pentru felul în care a murit?”

Dar, negăsind răspuns la ale ei întrebări, se concentră iar asupra lui Kkuṟai, căci anume pentru asta venise acolo. Și, aplecându-se asupra lui, îi șopti la urechea stângă, „Mergi spre moarte, Kkuṟai! Alege calea spre locul unde doar nemurirea poate ajunge. Dar… decide asta doar după ce ajungi la Poarta Purgatoriului și după ce vei vorbi cu Bodhi, căci acea fetiță-degețică e și cea care-ți va decide soarta.”

„Dar… de ce?” Murmură Kkuṟai, fără să deschidă ochii sau s-o privească.

„Pentru că asta și înseamnă de fapt al vostrul ritual Attārai: purificarea sufletului. Dar… unde dacă nu la Poarta Purgatoriului se purifică cel mai bine sufletul?! Lângă Karuvil! De aceea ascultă-mi sfatul și mergi anume într-acolo, căci doar acolo vei găsi adevărata putere și menirea pentru care ai fost trimis pe pământ. Numai că… fii atent când treci prin Tunelul Așteptărilor Deșarte. Și fii atent când traversezi acel tunel tocmai pentru că acolo vor încerca să te abată din drum. Dar, de faci asta, de privești fie și măcar pentru o clipă în urmă, rămâi pe veci captiv acolo și nicicând n-o să primești o altă șansă să vezi iar lumea. Și, Kkuṟai, ține minte încă un lucru: nu te lăsa înșelat de false amintiri. Doar ascultă-ți sufletul, căci anume sufletul nostru ține minte adevărul. Și, de-o să-ți asculți cum trebuie sufletul, o să ai și dreptul să te întorci acasă, acolo unde Soarta te va aștepta mereu.”

Astfel, imediat ce termină de șoptit acele cuvinte, Yellen lăsă un val de energie roșie să-i iasă din palma stângă, pe care-o purtă iar pe deasupra băiatului. Astfel, când acea energie intră complet în trupul băiatului, pieptul lui Kkuṟai încetă să se mai miște în sus și în jos, iar buzele și unghiile îi deveniră livide. De asemenea rănile de pe corpul lui încetară să mai sângereze, după ce veninul îi ieși din corp și formă figurine negre, schimonosite, reprezentând un șacal pe acea piatră albă, căci anume lui Pakai i se datora suferința băiatului și din această cauză energia negativă și otrava ieșită din corpul lui Kkuṟai arătă lumii cine de fapt îl blestemase.

Apoi, privind cu atenție la acele figurine, Yellen zâmbi. După care, scoase din mâneca stângă un mic săculeț alb în care adună acele figurine - 13 la număr. Și, după ce închise baierele acelui săculeț, Yellen privi spre pădure și spuse cu ură, „Toate la timpul lor, Pakai. La fel toate se plătesc după merit. Și… o să am eu grijă să plătești tu toate pe care le-ai făcut în viața asta. Una câte una.”

***

Suspinând îndurerat, Pakai îngenunche, atingându-și pieptul, în clipa în care avu viziunea șacalului transformându-se în cenușă. După care, atingându-și pieptul cu palma, scuipă venin, exact așa cum se întâmplase cu Coallar înainte de moarte.

Numai că, spre deosebire de Coallar, care-și acceptase moartea cu demnitate, Pakai începu să tremure ca un iepure fricos. Ba chiar murmura îngrozit, „Blestemul! Cel aruncat asupra Rophionilor - se întoarce la mine. De ce?”

Dar… privi dintr-o dată în față când văzu o lumină puternică. Asta-l făcu la început să-și acopere ochii cu brațul să nu orbească și de acel ochi ce-l mai avea încă. Apoi, când fu capabil să privească iar în față, văzu gratiile roșietice ale celulei lui Mannar conturându-se în fața ochilor lui. Numai că asta nu fu ceva care să-l bucure. Din contră: Pakai tremura în acele clipe din toate mădularele, privind țintă la diamantul negru de pe fruntea lui Mannar, în timp ce acesta stătea în pirostrii chiar lângă acele gratii, privind țintă la Pakai.

Titanul Vrajbei însă fu cu adevărat îngrozit, auzind vocea lui Eris: „Bine ai venit acasă, Maestre!” Îi spuse ea cu glas viclean. „Acum, că ești aici, putem începe jocul!” Dar, când Mannar întinse brusc mâna printre gratii, crezând că-l poate ajunge, Pakai se trase brusc în spate. Și, fără să mai privească în urmă, se ridică de pe locul lui și fugi ca un suflet posedat să se ascundă în pădure.