Furișându-se cu mare atenție pe lângă copaci, Kkuṟai și ceilalți se îndreptau spre o mare poiană aflată chiar în mijlocul Pădurii Rophion. Și, deși acea poiană era ciudată, datorită acelor copaci seculari ce-și încâlciră atât de mult crengile între ei, formând o superbă semi-boltă, era totuși un loc cât se poate de splendid. De aceea și se întoarse la un moment dat Kkuṟai spre ceilalți. Și, ducându-și degetul arătător la gură, le spuse aproape în șoaptă, „Încercați să nu faceți gălăgie când vă apropiați de primul rând de copaci de lângă poiană. Altfel îi puteți speria.”

Fenrir însă, auzind cuvintele îndrăznețe ale băiatului, zâmbi. Apoi, punându-i lui Kkuṟai o mână pe umăr, îi spuse cu voce șugubeață, „Uiți totuși că-s de-al locului. Știu eu cum să mă comport cu copii Pădurii Rophion. Crede-mă!”

Kkuṟai însă, privindu-l drept în ochi, îi spuse cu voce sigură, „Tu poată că ești de-al locului, prinț Fenrir, ei însă nu!” După care-i arătă cu capul spre Sephir, Arion, Mago și Malon care veniseră cu ei ca să vadă cum arătau de fapt copiii pădurii, despre care Kkuṟai se lăudase că nu găsești alții mai frumoși și mai bravi pe întreg mapamondul.

Sephir însă, auzindu-l pe băiat vorbind atât de îndrăzneț, îl privi pe sub sprâncene. Apoi, încrucișându-și brațele pe piept, îi șuieră printre dinți, „Nici nu știi cât de mult urăsc indiscreții. Mai ales cei care fac diferența între străini și localnici." Se înfurie însă Sephir de-a binelea, când Fenrir îi șopti ceva lui Kkuṟai la ureche, iar apoi cei doi pufniră în râs.

Dar, când se auzi tunând undeva la orizont și mai ales îl văzură pe Palar deasupra lor, Fenrir privi la Kkuṟai și-i spuse de data asta în voce, „Ți-am zis că-i rea la mânie.” Numai că, simțind respirația cuiva în ceafă, Fenrir privi în spate. Astfel îi fu dat să vadă privirea scăpărândă a soției, semn că-i displăcuse gluma lui.

Și nu doar înțelese el că era supărată Sephir, ci și-o auzi șuierându-i printre dinți, „Iar ție cred că ți-am spus ce urăsc mai mult decât indiscreții mi se pare. Nu, soțioare?”

De aceea și rânji Fenrir împăciuitor. Apoi, lingușindu-se pe lângă ea, murmură cu glas duios, „Poate că și mi-ai spus. Numai că… nu știu exact la care din lucrurile spuse mai înainte sunt actuale și acum.” Dar nici un zâmbet drăguț cum obișnuia el să schițeze când îi era soția supărată nu-l ajută s-o împace. Din contră, părea s-o fi înfuriat mai tare. Numai că, când era Sephir pe cale să se înfigă în cârlionții lui Fenrir și să-i aducă aminte despre ce vorbiseră ei odată, Kkuṟai o apucă brusc de mână și-o forță să se așeze în pirostrii. După care, nepăsându-i de mutrele făcute de Sephir, îi făcu semn să-și țină limba după dinți.

Chiar și așa, Sephir calmă nu stătu. Și, după ce se apropie mult de urechea lui Fenrir, îi spuse, „Se pare că-i trăsătură de familie asta cu îndrăzneala.” Dar, deși fusese o aluzie nevinovată, tânărul lup înțelese la ce anume se referise ea: la el, cel de 14 ani, care-o spionase scăldându-se la râu. Numai că, spre marea mirare a lui Sephir, Fenrir zâmbi dulce. Apoi, împingând-o ușurel în fața lui, o forță să privească în față, spre acea splendidă poiană, înconjurată de copaci seculari.

Astfel lui Sephir îi fu dat să vadă splendoarea locului: o poiană cu diverse pietroaie plasate ici și colo, pietroaie acoperite de mușchi verde și diverse liane. De asemenea se vedea iarbă deasă și verde de jur împrejur și un mic lac undeva în dreapta, de partea cealaltă a poienei. Dar, ce era cel mai impresionant la acel loc, era faptul că acei copaci păreau să fie zidul de apărare al poienei, și asta din cauza acelei semi-bolte de crengi împletite între ele. De asemenea erau și trunchiurile copacilor mult apropiate unul de altul precum și a arbuștilor ce creșteau printre trunchiuri, arbuști ce aveau statura unui om, iar asta făcea acea poiană un loc perfect de ascunzătoare. Și, de parcă ar fi fost un loc fermecat, apa acelui mic lac, de-un albastru-verzui, strălucea superb chiar și în acea lumină oarbă a zilei.

Și, fiind atât de concentrată să analizeze acel loc, Sephir tresări atunci când Fenrir îi șopti la ureche, „Pare verzuie din cauza florilor galbene de lotus de pe lac. Mă refer la apă.” Apoi bărbatul își lipi obrazul drept de cel stâng al Sephirei și adăugă. „Rophionii le spun acelor flori Etirkoḷḷum sau Fețe de Soare.”

„Din cauza că-s galbene?”

„Nu numai. E și din cauza că absorb la propriu razele soarelui, chiar și atunci când careta lui Tī nu-i văzută deloc pe cer. Apoi, după ce s-au umplut pe dinăuntru cu lumină cerească, Etirkoḷḷum o reflectă mai întâi în apa lacului, iar apa luminează în jur, întorcând astfel naturii acea lumină. Totodată, dacă o să avem ocazia să ajungem până lângă lac, o să simți cum emană căldură și nu frig ca restul apelor.”

„Wow, asta deja n-am știut-o.”

„E pentru că ai trăit mai mult la libertate, Sephir. Noi, cei din inima pădurii însă, cunoaștem aceste locuri ca-n palmă. De fapt, chiar dacă credem că am crescut cu ele, anume aceste locuri ne-au fost părinte, căci copiii acestor păduri sunt liberi și cresc mai mult de capul lor, chiar dacă au părinți iubitori alături.”

„De asta și suntem și noi numiți Jangali,” spuse Kkuṟai. „Chiar dacă acest nume nu ne aparține.”

„Nu vă aparține? La ce te referi?” Îndrăzni să întrebe Malon. Apoi el, Arion și Mago se furișară spre ceilalți trei, apropiindu-se mai mult de poiană.

De răspuns tânărului îi răspunse însă Fenrir, căci el considera că acel rol îi aparține - de a-și împărtăși cunoștințele despre minunata sa casă cu ai săi prieteni. Și, cu glas duios, privind la poiana care părea cufundată într-o magică lumină, spuse, „Vorbim despre Jangali, Malon. Despre copiii pădurilor. Și, chiar dacă noi nu ne-am încadra chiar de tot în această categorie, fiind într-un fel umani, totuși iubim să ni se spună și nouă Jangali.” Apoi Fenrir zâmbi. Atât de cald zâmbi amintindu-și de când era copil, de vreo 8 ani doar, fugind și zbenguindu-se cu alți copii de vârsta lui în acea poiană. În jurul lor era soare peste tot, înconjurați fiind de iarbă, flori, insecte și de felurite animale care pășteau liniștite în ciuda larmei create de copii.

„De altfel adevărații Jangali ne sunt prieteni,” murmură Kkuṟai cu inocență. „Și… deși am crezut că n-o să se arate astăzi pe aici pentru că ei simt de-s străini prin preajmă, uite-i!” Aproape că strigă adolescentul. Și, fericit nevoie mare, le arătă celorlalți să privească în depărtare, undeva la stânga, de unde se vedea cineva venind.

„Aia-s…?” Dădu să întrebe Mago. Nu se auzi însă restul întrebării datorită lui Malon care-i acoperi tânărului gura cu palma. Și făcuse Malon asta înțelegând că strigătele lor puteau speria acele animale magice.

Fenrir însă, văzând că ai săi prieteni înțeleseră atât de repede că nu-i bine să întrerupă magia locurilor, zâmbi. Apoi, îmbrățișându-și soția cu dragoste, după ce-și lipi capul de-al ei, șopti, „Știi, Sephir, acest loc e a doua mea casă. Aici mi-am petrecut copilăria și multă vreme anume aici am și trăit.”

„Împreună cu Samaya?”

Tânărul lup însă zâmbi trist. „Ba nu. La acea vreme Samaya nu era cea pe care o cunoașteți cu toții astăzi. De fapt era cu adevărat ciudată și nu doar copiii satului o evitau adesea, dar și ea pe noi și asta din cauza surzeniei și a muțeniei ei, ce o speriau de fapt.”

„Surzenie? Samaya a fost cândva surdo-mută?” Întrebă Malon în șoaptă.

„Așa e,” răspunse Arion în locul lui Fenrir. „E din cauza că Jar trăia în interiorul ei, iar când un Spirit atât de puternic precum e Jar trăiește în interiorul unei ființe pământene, aceasta pierde ceva. În cazul Samayei i-a fost luat darul auzului și a vorbirii. Totuși… a fost se pare ceva mai mult decât a ei conexiune cu Jar.”

Fenrir, mirat să-l audă pe Arion vorbind astfel, întrebă, „Iar tu de unde știi asta?”

„Ai uitat cine sunt?” Întrebă Arion, zâmbind. „Soan e obligat să știe astfel de lucruri. Plus la asta: îți cunosc tatăl de mult mai mulți ani de cât mă cunoști tu pe mine. Și… să-ți spun un secret: nu acum treisprezece ani mai văzut prima dată.”

„Nu?” Se miră lupul și mai tare.

„Nu. Eu am mai fost în această pădure odată. Pe atunci tu și Samaya aveați în jur de 2-3 ani. Am fost trimis aici de regina Inlan Diar cu treburi nu atât de importante, dar necesare. Și… a fost atunci când te-am văzut prima dată alergând pe ulițele satului, urmat îndeaproape de o mică lupoaică sură.”

Sephir zâmbi. „Chiar te urma Samaya atunci peste tot?”

„La început doar. Pe urmă și-a arătat colții,” mârâi Fenrir oarecum nemulțumit să-și amintească de acei ani ai copilăriei când Samaya era oarecum neascultătoare și nici măcar cu el nu voia să se joace.

Tăcură însă și priviră atenți la poiană când văzură că Jangali împânziră întregul loc. Astfel făcură acel loc să fie cu adevărat un colț de rai, căci felurite tipuri și specii de animale se adunaseră în același loc să pască și să se adape, să-și miște cozile dintr-o parte într-alta ca să alunge muștele sâcâitoare sau pur și simplu să se încarce cu magia acelui loc.

Și Jangali erau cu adevărat diferiți, precum spuseseră Kkuṟai și Fenrir: se vedeau acolo mistreți de toate felurile și mărimile, cerbi, căprioare, o gazelă care nu se știe ce exact pierduse prin acele locuri. Dar… ce era cu adevărat superb de privit, erau rinocerii. Numai că acei rinoceri nu erau din cei obișnuiți, cu un corn în frunte. Ei bine mai erau și dintr-aceia acolo. Dar majoritatea din ei erau totuși diferiți.

De aceea și murmură Fenrir copleșit de emoții și cu ochii în lacrimi, „Iar aceștia sunt Yāṉavarii! Copiii tăcuți ai pădurii.”

„Yāṉavar! Tăcut!” Murmură Arion. „Credeam c-au dispărut demult.”

„Și noi am crezut astfel,” spuse Kkuṟai. „Dar… deși pe aici mai puteau fi văzuți doar doi membri ai acestei rase, într-o zi au venit aici mulți alții. De unde, cum și de ce - nu știm exact. Și… să fim sinceri, nici nu ne-am pus prea multe întrebări, căci pentru noi era mai important faptul că s-au întors aici. Mai bine zis că n-au dispărut.”

„Sunt totuși ciudați. Și… minunați în același timp,” murmură Sephir, oarecum mirată și confuză în același timp, privind cu atenție la acei ciudați rinoceri.

Și avea de ce să se simtă astfel, căci Yāṉavarii erau într-adevăr minunați și unici: erau un pic mai mari decât rinocerii obișnuiți și aveau și-o nuanță deosebită a pielii. Și, în timp ce restul rinocerilor o aveau sur închis, Yāṉavarii o aveau aproape transparentă de li se vedeau destul de bine coastele. Chiar și așa nu era asta stranietatea cea mare, ci faptul că acea culoare transparentă amintea cumva de culoarea gheții. La fel de stranii le erau și picioarele, mult mai scurte decât ale confraților lor. Aveau însă tălpi late. Și, la fiecare picior, acolo unde copita li se bifurca, aveau un șomotoc de păr, din cel văzut la coada leilor.

Nasul îl aveau obișnuit, asemeni bivolilor, cu două nări mari și late ca să încapă tot aerul lumii la nevoie. Aveau de asemenea buze groase, ridate la colțuri și la fel de ridată le era și pielea feței. Ochii însă le erau cenușii, iar de simțeau pericolul în jur sau soarele ardea pur și simplu pe cer căpătau o nuanță de galben roșcat. Astfel, când ochii Yāṉavarilor aveau această culoare, celelalte animale înțelegeau că-i timpul s-o rupă la fugă. Și de se apucau de fugă gemea la propriu pământul sub copitele lor. Dar, de n-aveau totuși unde să fugă, deveneau dintr-o dată din pradă prădători.

Și deveneau Yāṉavarii prădători în clipa în care simțeau că trebuie să-și apere puii și femelele. Anume atunci apărea și cel de-al treilea corn deasupra nasului, semn că cel ce-i atacase o sfeclise. Astfel, cu trei coarne deasupra nasului, Yāṉavarii păreau cu totul speciali. Și nu era întâmplătoare acea comparație, căci cornul de la baza buzei de sus era ascuțit asemeni unei lance. Apoi, cel de-al doilea, avea baza de sus bifurcată asemeni unei furculițe, în timp ce cel de-al treilea corn, cel din frunte de altfel, era un pic lățit, având forma unui baros.

Totodată, anume aceste trei coarne, oarecum neproporționale cu restul corpului, evidențiau foarte mult ale lor urechi lungi, asemănătoare măgărușilor. Dar, deși acele coarne erau ciudate, erau de altfel și puterea Yāṉavarilor, căci imediat ce aceștia se aruncau asupra prăzii, primul corn îl lua în cârcă, al doilea îl căsăpea la propriu în timp ce fugea, iar cel de-al treilea, „barosul,” îi strivea capul victimei când aceasta se bălăbănea în galopul Yāṉavarilor.

Astfel, analizând cu mare atenție Yāṉavarii, mai ales culoarea pielii lor, care era destul de asemănătoare gheții, Fenrir îl întrebă pe Arion în șoaptă, „Și totuși, cât adevăr e în spusele bătrânilor că Yāṉavarii au trăit la început pe Tărâmurile Gheții?”

Ceilalți însă îl priviră cu ochii cât cepele. Chiar și așa doar Sephir îndrăzni să întrebe, „Cum adică Yāṉavarii sunt de pe Tărâmurile Gheții?”

Arion însă zâmbi, „Fenrir are dreptate, căci înainte să fie copiii pădurilor, Yāṉavarii au fost copiii muntelui. Numai că, atunci când Tikil l-a învins pe Accam Kuṉṟu, acești rinoceri au dispărut de pe munte, căci ei urăsc nedreptatea și se aciuează de obicei în locurile unde-i pace. Mă miră însă c-au venit anume în Pădurea Rophion unde trăia deja Mannar în acele vremuri.”

„O fi probabil că aici totuși există un oarecare echilibru,” adăugă Fenrir.

„Poate. Oricum, cred că…,” tăcu însă Arion, când văzu că toate animalele începură să se agite și să fugă de colo-colo, dar nu ca să se ascundă în pădure, dar cumva haotic prin acea poiană și asta era ciudat.

„Ce se întâmplă?” Întrebă Mago mirat când văzu și el că animalele se agitau. Ba chiar vru să se ridice în picioare.

Kkuṟai însă, care era în stânga lui, îl apucă de haină și-l trase brusc în jos și-i arătă să privească la cer, chiar dacă cu greu se putea vedea ceva prin acea boltă. Apoi, aproape în șoaptă, băiatul spuse, „E din cauza acelor păsări. Kākkai! Ei mereu atacă în această parte a zilei dacă nu găsesc pradă.”

„Kākkai totuși n-atacă când în jur sunt atât de multe animale, Kkuṟai!” Spuse Fenrir sigur pe sine. „Aici e ceva mai mult, căci…”

Un sunet asurzitor, auzit atât de brusc în jur, îi făcu pe cei șase să-și astupe urechile cu ambele palme. Apoi, ca să le fie mai ușor să suporte acea durere de cap cauzată de sunet, se aplecară spre pământ. Astfel nu văzură că toate animalele din poiană începură dintr-o dată să fugă spre est, acolo unde se afla și tabăra Rophionilor.

Doar când sunetul slăbi și Fenrir își putu ridica capul, văzu animalele îndreptându-se spre tabăra lor. De aceea și strigă el, „Se îndreaptă spre grajdurile domniei, Kkuṟai! De aceea, toată lumea după mine! Trebuie să-i ajutăm pe ceilalți.”

Kkuṟai însă-l apucă de mână. Și, privind speriat la cer, îi spuse, „Mai întâi să scăpăm de ăștia!” După care se sculă în picioare și scoase o praștie dintr-un buzunar și pietre dintr-altul. Apoi, cu precizie, începu a trage piatră după piatră spre acel stol de păsări negre ce se învârteau deasupra poienei.

Și fiindcă Kkuṟai era bun țintaș, pietrele trase de el loveau țintele una după alta. Astfel, loviți în cap sau în piept, păsările Kākkai începură a se roti în aer ca mai apoi să cadă fără vlagă la pământ. Numai că asta-i atrase pe ceilalți Kākkai spre cei șase. Și, în stol, se aruncară asupra celor pe care-i considerară pradă slabă în acele clipe.

Numai că, în clipa în care corbii Kākkai se aruncară asupra celor șase, Arion își folosi puterea și făcu să apară în mâna celor șase săbii. Apoi, furios, le strigă, „Tăiați în carne vie de trebuie, dar nu-i lăsați să vă rănească!” După care, ca un nebun, începu să lovească în stânga și-ndreapta, croindu-și la propriu drum printre corbii care țipau asurzitor în jurul lor, atacându-i cu ghearele sau ciocul și lovind vertiginos din aripi.

Tocmai din cauza asta, că-i venea foarte greu să lovească corbii cu spada, Sephir își puse dintr-o dată două degete în gură și fluieră de-i asurzi și pe ceilalți. Asta însă fu de ajutor, căci corbii, pentru o clipă doar, parcă înlemniră. Dar, deși a lor „amorțeală” dură doar secunde, Sephir avu timp destul să-și scoată biciul Cattai de la cingătoare. După care, apucându-l bine de coadă, începu a șfichiui în stânga și-ndreapta de corbii urlau ca apucații, făcând pădurea în jur să tremure.

Dar, deși cei șase se apărau cu înverșunare, se simțiră la un moment dat copleșiți de numărul mare de corbi Kākkai care-i înconjurau. Ba mai mult, Arion își dădu seama că alte păsări cu pene negre ca smoala se apropiau de ei. Și, de cum văzu al doilea stol la orizont, le strigă celorlalți, „Retragerea! În șase nu-i dovedim pe toți! Acum!” După care le arătă celorlalți să privească în zare.

Fenrir însă, încăpățânat din fire cum era, îi strigă lui Arion, „Cel puțin nu-i putem lăsa să-i atace pe restul. De aceea trebuie să rezistăm măcar până animalele intră toate în grajdurile domniei!”

Arion însă îi strigă înfuriat, „Nu-i timp de asta, Fenrir. Sau ce, vrei să ne jertfești pe noi? Să mergem!”

„Arion are dreptate!” Îi strigă și Sephir. „Să mergem și să le ținem piept acolo. Cel puțin acolo trebuie să fie deja bunicul și restul soldaților, care la fel își pot folosi magia și lupta contra lor.”

Iar strigătul ei îl făcu pe Kkuṟai să strige, „Bariera!”

„Bariera? Care Barieră?” Întrebă Fenrir uimit și mai lovi cu sabia de vreo două ori, doborând două păsări care erau cât pe ce să i se încurce în părul cârlionțat.

„Bariera lupilor!” Strigă adolescentul. „N-au să treacă de ea. Kākkai n-au s-o poată sparge. De asta Jangali s-au îndreptat într-acolo!”

„La naiba! Uitasem deja de ea!” Strigă Fenrir și le făcu semn și celorlalți să-și ia tălpășița de acolo. Iar cei cinci n-așteptară o a doua invitație. Și, de cum fu posibil, intrară în pădure fugind de săreau scântei în urma lor.

Numai că corbii Kākkai nu stătură locului. Ci, stoluri-stoluri de smoală sau cărbune se văzură zburând pe deasupra sau dedesubtul copacilor pădurii. Iar asta deja a fost ceva greșit calculat, căci, imediat ce intrară cu toții în pădure, Kākkai reușiră să trezească monstrul. Astfel, mârâind asurzitor, deranjați de strigătul păsărilor, copacii seculari, care dormeau la acea vreme, deschiseră larg ochii, își încrețiră frunțile, strâmbară din nas și, cât de curând, multiple brațe din crengi apărură pe ale lor trunchiuri.

Ba unii dintre copaci strigară înfuriați la un moment dat, „Urăsc băgăcioșii!” După care, mișcându-și trunchiurile dintr-o parte într-alta, apucau acele păsări între degete de parcă ar fi fost cranuri. Apoi, înfuriați, le striveau între degete de parcă ar fi fost gândaci sau le rupeau aripile, lăsând apoi corbii să agonisească pe pământ. Asta însă nu-i liniști nici pe copaci și nici nu goniră corbii. Kākkai, de parcă s-ar fi vorbit, începură a se aduna stoluri-stoluri din toate părțile, atacând până și copacii, iar asta stârni larmă mare în întreaga pădure.

Din cauza asta și se opri la un moment dat Fenrir, căci pentru el era tot o minune să vadă pădurea trezindu-se la viață. Numai că fu forțat să fugă iar în clipa în care Sephir îl înșfăcă de haină și-i șuieră printre dinți, înfuriată, „Nu-i timp pentru prosteală, Fenrir. Mișcă!” Și, încă ținându-l de haină, continuă să fugă.

Dar erau și ei nevoiți să se apere de furia copacilor până la urmă, căci aceia, înnebuniți, nu mai făceau diferența la un moment dat cine era dușman și cine prieten. De aceea și Arion fu cât pe ce să primească un pumn de lemn în stomac. Numai că, ager din fire, se dădu peste cap chiar în clipa în care copacul lovi spre el. Astfel reuși să sară peste pumnul copacului. Iar acela, înfuriat, în timp ce se înfipse să-l apuce din urmă, îi strigă din urmă „Villaṉ” (ticălosule). Și, din cauza că era cât pe ce să fie el făcut zob în locul corbilor Kākkai, Arion îi strigă copacului fără să se oprească, „Nīṅkaḷ kaṇkaḷait tiṟakkiṟīrkaḷ, yār naṇpar, yār etiri!" (Iar tu mai cască ochii, cine-i prieten și cine dușman!)

Se calmă însă când Kkuṟai, care fugea în urma lui, îi strigă, „Nu-i provoca! În caz contrar o să ne strivească ca pe gângănii.”

„În caz că n-ai observat eram cât pe ce să devin plat numai ce,” mârâi Arion înfuriat. Apoi, observând însă că un alt copac era cât pe ce să-l înșface pe puști, Arion îl apucă pe Kkuṟai de braț. Și, folosindu-și sabia, îi tăie copacului brațul. După care-i mai și strigă înfuriat, „Fără supărare, dar singur ai căutat-o!”

Sephir însă, care fugea deja alături de Fenrir, îl întrebă telepatic pe acesta, „Ce-i cu copacii? De ce ne atacă și pe noi?”

„Pentru că nu ne cunosc,” îi răspunse bărbatul. „Și, văd că spusele bătrânilor tribului sunt totuși adevărate: de cineva trezește monstrul acestei păduri atunci la sigur o pățește. Sper doar să nu avem și noi soarta corbilor Kākkai, căci…” Se aplecă însă brusc pe spate în clipa în care văzu cinci degete-crengi, rășchirate, apropiindu-se amenințător de el. Dar avu el totuși noroc să rămână întreg datorită lui Sephir, care-l aruncă pe Cattai înspre creangă, iar biciul, lăsat liber din mâna ei, se înfășură în jurul degetelor, strângându-le atât de tare că copacul urlă înfuriat. Dar deveni cu adevărat cătrănit acel copac în clipa în care Cattai se înfășură în jurul brațelor lui, strângându-le pe lângă trunchi. De aceea și începu copacul să-și miște vertiginos coroana, urlând ca nebunul „Eṉṉai viṭuṅkaḷ! Ippōtu!” (Dați-mi drumul! Acum!)

Sephir însă se pare că n-avea de gând să-l lase liber. Ea își aținti privirea asupra soțului, căruia-i strigă înfuriată, „Ai grijă de capul cela. Mai am nevoie de el până când!”

Fenrir însă, rânjind, continuă să fugă după ea. Și, destul de vesel, îi spuse soției, „Credeam c-ai nevoie de mine întreg. Văd însă că doar de capul meu. În caz de ceva îi spun de pe acum lui Arion să-l culeagă de pe jos de-l pierd.”

„Încearcă. De vrei cu adevărat să vezi ce-mi poate pielea,” îi dădu în grijă în Fenrir. Și, fiind deja departe de copacul pe care-l imobilizase, Sephir mai fluieră odată, chemând biciul Cattai la ea. Dar, din cauza c-o făcu atât de neașteptate, în clipa în care-l apucase de coadă, reuși totuși să-l șfichiuiască și pe Fenrir. Și, văzându-l încruntându-se, Sephir îi spuse, „Doar un mic exemplu de ce pot face.” După care fugi cât de repede putu după ceilalți care erau deja departe.

Zâmbind, Fenrir mări și el pasul. Nu făcu asta însă pentru că se temea. El mări pasul totuși pentru că se simți un pic straniu să rămână tocmai în urma soției. Și, desigur: ura să i se arate atât de deschis că putea fi slab de fire.

***

„Ce se întâmplă?” Se întrebă Island mirat, văzând toate acele animale fugind prin pădure direct spre locurile în care se afla satul Rophionilor, de parcă ar fi fost o hoardă de cotropitori aruncându-se asupra victimelor sale.

Yamu, care în acele momente îl învăța pe un tânăr de vreo 15 ani să tragă cu arcul, îl observă pe Titan îndreptându-se spre marginea satului și privind țintă undeva în zare. De aceea privi și el într-acolo, dar nu zări nimic. Totuși simți el că Titanul nu degeaba privea țintă undeva spre adâncurile pădurii. Așa că-l bătu ușurel pe tânăr dându-i în grijă să practice cât el lipsește, iar după ce învățăcelul dădu din cap că înțelese și luă obișnuita poziție de tragere, Yamu se îndreptă spre Island.

Numai că, cu cât se apropia tot mai mult și mai mult de Titan, observă și el sau mai bine zis auzi și el ceea ce-l neliniștea de fapt pe Island: tropote de copite, ale unei întregi armate, îndreptându-se spre acel loc. De aceea și privi cu mare atenție în jur încercând să înțeleagă ce se întâmpla totuși.

If you encounter this story on Amazon, note that it's taken without permission from the author. Report it.

Deveni însă cu adevărat îngrijorat în clipa în care auzi strigătele păsărilor agitându-se în înalturi. Apoi se zburătăciră și păsările de pe crengile copacilor. Unele chiar își luară zborul de pe crengile copacilor din afara Barierei și începură a se aduna în jurul acelui zid invizibil ce apăra regatul Rophionilor. Dar nu doar păsările începură să se agite, ci și animalele care erau deja la grajduri. Ba chiar Yamu și Island văzură cum multe dintre animalele pădurii ieșiră în câmp deschis și începură să fugă tot spre Barieră. Până și iepurii și țistarii se speriară și unii intrară în ale lor căsuțe, iar alții, mai fricoși din fire, se luară după celelalte animale spre regat.

De aceea și strigă Yamu dintr-o dată, „La adăpost!” Island însă nu înțelese la început ce se întâmpla. De aceea și-l privi mirat. Numai că înțelese cât de curând Titanul că Yamu nu-i strigase lui, ci celorlalți lupi Rophion care se aflau în acele clipe în poienițele din afara regatului. Astfel, când Yamu le strigă să se adăpostească, Rophionii lăsară totul baltă și fugiră cât de repede putură spre Barieră. Și, din cauza că unii copii mai mici n-aveau atâta forță ca să fugă, părinții lor sau pur și simplu cei ce treceau pe lângă ei, îi înșfăcau în brațe și fugeau cu tot cu ei să se adăpostească.

Island însă, deși înțelese că-i pericol pe undeva, și de altfel era imposibil să nu înțeleagă cu tot acel talmeș-balmeș care se iscase, rămase totuși locului. Ba chiar se apropie mai mult de Barieră. Dar privi nu înspre partea de unde veneau în fugă spre sat Rophionii, ci în dreapta de unde se auzea tropotul cela puternic și în special unde se agitau cel mai mult păsările. Astfel îi fu dat să vadă fiarele sălbatice, în frunte cu Yāṉavarii, fugind spre ei. Și, crucindu-se, Titanul se întrebă, „De ce totuși toate animalele pădurii vin încoace? Ce se întâmplă?”

N-avu însă mult timp de gândire, căci simți dintr-o dată cum Yamu îl apucă de braț și-l trăgea după el să-l urmeze. Ba chiar Yamu îi strigă, „La adăpost, am zis! De până și Jangali vin încoace înseamnă că un mare pericol se apropie. De aceea, nu sta locului și ajută-ne!”

Island însă se agită dintr-o dată, „Dar… Fenrir și restul sunt în pădure, Yamu! Trebuie să-i anunțăm că…”

„Ei știu deja!” Îi strigă Yamu. „Dacă Jangali vin încoace înseamnă că și ei sunt anunțați, căci mi-au spus dimineață că merg să-i vadă. Așa că nu-ți fă griji pentru ei, căci o să vină cât de curând. De fapt… uite-i!” Și-i arătă să privească în față.

Și așa și era: Fenrir și restul se îndreptau în goană mare spre sat. Iar când erau deja la câteva sute de metri de Barieră, Kkuṟai strigă ceva. Al său părinte însă n-auzi la început ce spuse. Era însă Yamu sigur că băiatul încerca să-i avertizeze despre pericolul care se apropia. De aceea și uită el de propriul sfat dat lui Island și se îndreptă spre Barieră, tot cu ochii pe Kkuṟai încercând să înțeleagă ce totuși îi striga băiatul.

Deveni însă Yamu cu adevărat preocupat în momentul în care surprinse semnele disperate ale lui Kkuṟai să privească în sus. Astfel, privind cerul, văzu și el corbii. De aceea și le strigă celorlalți lupi care fugeau deja spre Barieră să-i ajute, „Kākkai atacă! Kākkai atacă! Toată lumea pe poziții! Toată lumea pe poziții!” Astfel, cât ai clipi, Rophionii se înarmară cu arcuri și săgeți aduse de cei care înțeleseră demult c-o să fie nevoie să se apere și fugiseră spre zona în care țineau armele. Și, după ce se aliniară cu toții în fața Barierei, lupii, toți până la unul, luară poziție de tragere. Dar niciunul din ei nu lăsă să-i scape săgeata din arc, căci era necesar totuși de așteptat ordin de la Yamu.

Iar lupul, cu inima cât un purice pentru toți cei aflați încă în afara Barierei, continua să umble încolo și încoace prin spatele lupilor pregătiți de tragere. Și, cu glas sever, dar totuși încurajator în același timp, le spuse, „Nimeni nu trage până nu-i sigur că răniți n-o să fie alții decât corbii. Prin urmare nu tot ce zboară prin aer ne e dușman. La fel nu tot ce vine dinspre pădure ne e inamic, căci…"

Se întoarse însă brusc și privi spre soție când ea strigă, „Nu, Kkuṟai!” Astfel o văzu în lacrimi, îngenuncheată, în timp ce întindea disperată mâinile spre Barieră. De aceea și privi și Yamu în aceeași direcție. Îi fu dat să-l vadă în cele din urmă pe Kkuṟai apărându-și capul cu brațele când mai mulți corbi Kākkai se aruncară asupra lui. Și, spre surprinderea tuturor, Kkuṟai fu luat în cele din urmă pe sus, prins în ghearele puternice ale unui corb. De asta și începură Rophionii să se agite, strigându-și unul altuia să facă cineva ceva și să-l ajute pe tânăr.

Dar, deși se începu forfota, nimeni nu se mișcă din loc când Yamu, deși îndurerat, le strigă, „Să nu miște nimeni de la locul lui. Și nimeni nu trece dincolo de Barieră. Doar se intră!”

„Ba pe dracu,” strigă Ilēcāṉa înfuriat. „Nu-mi las eu fratele să moară în ghearele spurcaților celora.” Departe însă n-ajunse, căci Yamu îi ieși dintr-o dată în față. Și, înșfăcându-l de braț, privi furios în ochii feciorului și-i spuse:

„Dacă nu ești încă părinte ascultă ce-ți spun ceilalți care sunt, căci eu n-am de gând să-mi pierd copiii unul după altul.”

„Dar, tată, dacă nu facem nimic, atunci Kkuṟai…”

„Și crezi că eu nu știu?” Îi strigă Yamu. „Știu mai bine decât tine ce se întâmplă. Așa că măcar nu încurca dacă nu poți ajuta. Akita, să nu se miște din loc!” Îi strigă tatăl, iar fata se grăbi de-l prinse pe Ilēcāṉa de braț.

Apoi, privind în urma tatălui, Akita îi spuse fratelui, „Tata are dreptate, Ilēcāṉa! Măcar noi să nu-i dăm bătăi de cap. Așa că… ai grijă de mama! Eu o să-l ajut pe tata să-l scape pe Kkuṟai din ghearele corbilor.” Văzând însă că băiatul privea încă cu furie în față, tânăra-i strigă, „Acum, Ilēcāṉa!”

Astfel, înțelegând că totuși cei mai mari aveau dreptate, Ilēcāṉa se apropie de Mai, pe care o strânse cu putere la piept. Astfel, simțindu-și fiul aproape, Mai începu să plângă în hohote, strigând întruna numele lui Kkuṟai și blestemând corbii care-i făceau rău copilului ei.

„Ce-i de făcut, tată?” Întrebă Akita apropiindu-se de Yamu, pregătită și ea deja de tragere.

Și, deși Yamu n-ar fi vrut s-o expună, știa prea bine că fata era bun ochitor. De aceea și-i spuse, „Trage în tot ce zboară și-i dușman.” La fel le strigă și celorlalți lupi, „Tot ce-i negru, zboară și cârâie ca un corb, la pământ cu el! Chiar și de nu-i el un blestemat de Kākkai.” Apoi, smulgând arcul din mâna unui lup de alături de el, luă și el poziție de tragere și-i spuse fiicei, „Eu îi iau din dreapta, tu din stânga, Akita.”

„Am înțeles!” După care o ploaie de săgeți fură trase în clipa în care parte din Bariera din fața lor dispăru, controlată de puterea lupilor de strajă.

***

Deși-l răneau enorm ghearele corbului, Kkuṟai decise să nu se dea bătut. De aceea și începu să se zbată încercând să scape. Dar, indiferent de ce nu făcea, cel rănit era tot el, căci corbul nu doar că-și strângea ghearele tot mai mult și mai mult în jurul tânărului, dar și-l lovea și cu ciocul.

Astfel, lăsându-i răni adânci pe corp, corbul îl făcu pe Kkuṟai să ofteze îndurerat. Chiar și așa, când era pe cale să renunțe la luptă, crezând că-i venise sfârșitul, băiatul își aduse aminte de pumnalul pe care i-l sustrase lui Fenrir când acela fusese neatent. Și făcu asta băiatul în clipa în care Fenrir își îmbrățișase soția, privind cu mare atenție la Jangali.

În acele clipe însă, înțelegând că-i poate șansa lui să se salveze, lui Kkuṟai nu-i mai păru rău că luase acel pumnal fără voie. Problema rămânea însă cum să ajungă el, căci după ce-l luase de la Fenrir îl strecurase în tureatca ciubotei. Dar… trebuia măcar să încerce. De aceea și începu să se miște cât putea încă ca să ajungă pe cât posibil la tureatcă și să ia pumnalul.

Numai că, cât se tot învârtea el să se întoarcă măcar într-o poziție mai comodă, îi văzu pe ceilalți cinci cu care fusese de-i văzuse pe Jangali. Și, înțelegând că ei încercau să facă ceva să-l scape, băiatului i se umeziră ochii și murmură, „Poate totuși nu-i chiar totul pierdut.” Apoi, aducându-și aminte de a sa misiune, continuă să se forțeze să ajungă la pumnal.

Anume această mișcare a tânărului o văzu și Sephir în clipa în care privi în sus și-l văzu pe Kkuṟai încercând să ajungă la tureatca cizmei. Și, privind la soț, îi transmise telepatic, „Faceți ceva să-l ajutați! Se pare că Kkuṟai are o armă la el!”

Abia atunci privi și Fenrir spre corbi. Dar, din cauza că aceia se strânseră dintr-o dată în jurul celui care-l ținea pe băiat, nu reuși să vadă același lucru ca și Sephir. De aceea și privi în urmă încercând să vadă unde era Arion.

Acela, de parcă i-ar fi înțeles gândurile, se transformă atât de brusc în cal. Și, în timp ce trecea în galop nebun pe lângă Malon și Mago, le strigă acestora, „Spre Barieră. Fugiți spre Barieră. Măcar cu voi să nu ne batem capul să vă salvăm din ghearele corbilor.” Iar bărbații, înțelegând mesajul din prima, schimbară direcția și fugiră cât îi țineau picioarele spre granița Rophionilor. Numai că, în timp ce fugeau ca apucații, le strigau păsărilor Kākkai că-s acolo și să-i urmărească anume pe ei. Dar cei doi făceau asta nu pentru că-și doreau sfârșitul și căutau moartea cu lumânarea, ci ca să încerce să-i dezbine pe corbi și să le dea celorlalți șansa să-l salveze pe Kkuṟai.

„Măcar la ceva-i duce mintea și pe ăștia,” îi transmise Arion un gând lui Fenrir. „Iar tu nu sta țanțoș și privi în sus, ci sari în cârcă.” Și Fenrir, înțelegând mesajul, nu mai stătu mult pe gânduri, ci fugi cât putu de repede spre locul dinspre care venea Arion. Astfel, ajuns în dreptul lui, se apucă cu ambele mâini de coama calului și, dintr-o smucitură, fu pe spatele lui.

„Acum urcă!” Îi strigă el lui Arion. „Azi am de gând să sucesc niște gâturi.” Numai că, căutând pumnalul în ciubotă, dădu de gol. De asta și se cruci el.

„Se pare că nu doar tu știi a șterpeli lucruri!” Auzi el glasul lui Arion în cap. De aceea și privi Fenrir în sus, înțelegând în sfârșit la ce armă se referise Sephir că avea băiatul. Dar, chiar de știa că-i până la urmă cu mâinile goale, tot își zise că trebuie să facă ceva să-l scape pe băiat de la moarte.

Auzind-o însă pe Sephir șuierând, privi spre ea. Și făcu el asta taman în clipa în care biciul Cattai, aruncat de Sephir spre el, mai nu-l lovi în piept. Dar reuși el până la urmă să-l prindă bine de coadă și Arion avu în sfârșit liber să-și deschidă larg aripile și să se avânte în sus, chiar în mijlocul stolului cela de păsări nebune.

***

„Țintiți în gât!” Le strigă dintr-o dată Nathaniel celorlalți, apărând de nicăieri în dreapta lui Yamu. „Și de puteți direct în ochi, mai bine!” Apoi trase prima săgeată, nimerind în plin un corb care se avântase cu toată forța spre Malon, încercând să-l prindă și pe acela între gheare.

Numai că nu doar corbul căzu secerat de săgeată, dar și Malon se aruncă la pământ simțind corbul că vine. Văzându-l însă căzut și zbătându-se, ajutat de Mago, se ridică în picioare și, șuierând printre dinți un „Să-i ia naiba de diavoli!” fugi cât de repede putu spre Barieră, căci le mai rămase doar câteva zeci de metri. Chiar și așa li se părea că n-o să ajungă la timp.

Dar, imediat ce cei doi trecură granița, mult în urma celorlalte animale de altfel, Yamu strigă santinelelor, „Bariera! Jos!” Și închiseră lupii Bariera exact la timp, iar o armată de păsări se lovi în plin de-un zid transparent. Și, din cauza impactului puternic, căzură care și pe unde. Chiar și așa rămâneau însă destui corbi în aer, luptându-se cu Fenrir, Arion și Sephir, care se ridicase și ea în sus, ajutată fiind de puterea lui Palar, care-i transmise curenți de aer, ce-o înconjurară de pretutindeni și-o ridicară sus ca să-i ajute pe ceilalți.

Numai că, deși luptau ei vitejește, nu reușeau și pace să ajungă la Kkuṟai, căci alte stoluri apăreau dinspre pădure de parcă ar fi izvorât. De asta și strigă Yamu la un moment dat, „De unde totuși vin atâtea?”

„Dinspre pădure!” Răspunse Nathaniel calm. „Și cred că știu cine-i controlează!” De aceea și-l priviră toți mirați. El însă privi la Akita care continua cu arcul și săgeata gata de tragere și-i spuse, „Știu că ai aceeași putere ca și Samaya, să transmiți celorlalți gânduri. Așa că-ți spun doar atât: transmite-i Sephirei că Tenebre-i în partea dreaptă a pădurii, controlând corbii. Și, de vrea să scape toți cu viață, să încearcă să blocheze zona celorlalți corbi să iasă de acolo.”

„Atunci mă alătur și eu,” auziră glasul îndurerat al lui Mai în spatele lor. De aceea și se întoarseră cu toții și-o priviră. Dar, deși văzuse privirea plină de reproș a soțului și deși abia se ținea pe picioare de durere, Mai îi spuse, „Știi și tu că altă șansă să-l salvăm pe Kkuṟai n-avem, Yamu! Trebuie să mă lași să trec de Barieră.”

„Mai!” Îi strigă soțul. „De Kkuṟai scapă o să aibă nevoie de tine. Nu pot permite ca să…”

„Iar eu nu pot permite să piară fără să fi făcut nimic,” strigă Mai. „De aceea, te rog, te implor, lasă-mă să trec!”

„Cred totuși că mama are dreptate,” spuse Akita cu glas tremurat. „Kkuṟai se poate salva dacă-l ajutăm din toate părțile. Plus la asta: Sephir, de una singură, n-o să poată bara toată partea ceea de pădure. O să aibă nevoie de ajutor. Și… știi și tu că singura în stare să facă asta e mama.”

„Dar eu…”

„Lăsați-o să treacă de Barieră, Yamu,” îi spuse Nathaniel sigur pe sine. „Noi mergem cu ea!” Și, auzind cuvintele tânărului, se începură murmurele printre Rophioni. Lui Nathaniel însă puțin îi păsă de acele murmure. El privi la Malon și Mago, care-și trăgeau încă sufletul, și le spuse cu glas poruncitor, „V-ați înarmat, Mago! Malon, mergeți cu noi!”

„Am înțeles!” Răspunseră cei doi tineri în grabă. După care cei doi luară arcurile și tolbele cu săgeți din mâna a doi tineri care le aveau deja pregătite pentru cine o avea nevoie de ele.

Yamu însă ezita încă. Dar, privind iar la Kkuṟai și văzând că acela se lupta încă cu mâinile goale cu corbii din jur care-l ciupeau întruna, privi la santinele și le spuse, „Lăsați-i să treacă!”

„Am înțeles,” răspunseră santinelele într-un glas.

Și, până santinelele își reluară posturile și se pregăteau să deschidă o mică poartă prin care Nathaniel și ceilalți să iasă, Yamu îi spuse soției, „Știu că poți face orice nebunie ca să-l salvezi pe Kkuṟai, Mai, dar înainte să faci asta gândește-te că și alții au nevoie de tine.” Apoi bărbatul privi spre Akita și Ilēcāṉa, care priveau țintă la Fenrir, Sephir și Arion care încercau din răsputeri să alunge corbii din jurul Kkuṟai.

„Nu pot decât să-ți promit c-o să încerc,” spuse Mai cu glas tremurat. „Dar… nici nu-l pot lăsa acolo, Yamu, căci…,” și lacrimi îi năvăliră dintr-o dată în ochi.

„Să mergem!” Le spuse Nathaniel. „N-avem timp de pierdut. Nu acum.”

„Am înțeles,” răspunse Akita în locul mamei. Apoi îl urmă pe Nathaniel împreună cu Mago și Malon.

Mai însă mai rămase câteva secunde în același loc privind tristă spre Ilēcāṉa pe care-l știa tot îndurerat, căci deși adesea tânărul îl certa pe Kkuṟai, el ar fi fost gata să moară pentru el. Dar, când simți mâna soțului atingându-i umărul, Mai privi la el și-i spuse, „Indiferent de ce se întâmplă afară, Yamu, ai grijă de restul. Chiar și de-o trebui să închizi Bariera asta pe veci.” Apoi, ridicându-se pe vârfuri, își sărută soțul pe buze și dădu să plece.

Yamu însă o prinse de braț. Și, deși încă ezita, o sărută pe frunte. După care o împinse de la spate după Akita și ceilalți care așteptau deja lângă santinelele pregătite să formeze poarta. Santinelele însă începură să-și folosească magia asupra Barierei doar când Yamu spuse, „Acum! E timpul!” Astfel, două mici cercuri formate din curenți de energie se văzură chiar în fața santinelelor. Și, secunde doar după aceea, poarta se deschise, iar cei cinci se grăbiră să iasă. Apoi, imediat ce ei erau afară, poarta se închise în urma lor ca prin minune.

***

„Fenrir, înspre Barieră!” Îi strigă Sephir, observându-l pe Nathaniel și pe ceilalți trecând prin Barieră. Dar, chiar dacă-i vedea clar, nu putea înțelege ce se întâmpla.

Tânărul lup însă, știind prea bine puterea Akitei și a lui Mai, privi mai întâi spre locul unde erau ele, apoi privi spre pădure. Anume astfel văzu de unde anume veneau stolurile de corbi Kākkai. Numai că el nu înțelese de ce veneau anume din acel loc. Chiar și așa îi spuse soției, „Cred că vor să transmită un mesaj!”

„Cine?” Întrebă Sephir, lovind cu biciul Cattai în stânga și în dreapta ca să-i alunge pe corbii care se năpustiseră asupra ei.

„Akita! Ție! Așa că încearcă să te conectezi cu mintea ei. Noi ne ocupăm între timp de Kkuṟai.”

Sephir însă, deși mare lucru nu înțelese despre ce mesaj ar fi putut fi vorba, decise să-l asculte pe Fenrir, căci înțelegea prea bine că fiind un Rophion știa cel mai bine cum gândește un Rophion. De aceea îi trimise lui Palar un gând, „Întețește vântul, Palar!” Iar norul, ascultând-o, începu să sufle ca nebunul asupra corbilor.

Asta însă fu ceva nu pe placul corbilor Kākkai. Astfel, simțind vântul cela puternic suflându-le chiar în cefe, se zgribuliră la început și începură să se agite secunde după. Dar funcționă, căci fiind prea ocupați să-și mențină echilibrul, Kākkai încetară pentru scurtă vreme atacul.

De aceea și-i strigă Arion lui Fenrir, „Încearcă să-l lovești peste picioare. Pe cel ce-l ține pe Kkuṟai.”

„Dar, Arion, e riscant. Așa-l pot lovi și pe băiat.”

„Unei lovituri de-ale tale o să reziste. Veninului corbilor Kākkai însă nu. Așa că, fă ceva până ăștia nu-și vin în fire și lasă încăpățânarea pentru mai târziu,” îi strigă calul într-un final.

Iar lupul, înțelegând că în bătălia ceea cu Arion n-avea totuși șansă de câștig, decise să se supună. Chiar și așa, fiind deja fără biciul Cattai și fără alte arme, înțelese că nu-i rămânea decât să lupte cu corbul cu mâinile goale. Dar, amintindu-și că Kkuṟai avea pumnalul lui în tureatca ciubotei, îi spuse lui Arion, „Încearcă să te apropii de Kkuṟai. Am nevoie de pumnal.”

„Trebuia să spui asta de la început!” Șuieră Arion înfuriat printre dinți, căci el tocmai se pregătea să urce deasupra corbilor ca să-i înconjoare. Dar n-avu încotro și schimbă direcția de zbor. Astfel, în doar secunde, ajunse chiar sub Kkuṟai. Dar, privind la el, văzu că era deja inconștient, cu răni adânci pe corp. De asta și-i spuse lui Fenrir telepatic, „E posibil să fie prea târziu, Fenrir, căci…”

„Ba nu,” îi spuse Fenrir tot telepatic. „Încă simt energia în trupul lui.”

„Atunci grăbește-te cu pumnalul cela, căci…”

„Am o idee mai bună decât pumnalul,” mârâi lupul. Și, în timp ce formă flăcări deasupra palmelor, îi spuse lui Arion, „Atent la aripi. N-am de gând să simt și miros de cal pârlit pe aici. O să-mi fie de ajuns cel de cioară.” După care îndreptă flăcările celea mai întâi înspre corbii din jurul lor.

Astfel, în contact cu penele păsărilor, focul luă amploare. Și, cât de curând, din cauza că erau prea apropiate, păsările luară foc una de alta, formând astfel o imensă cortină de flăcări chiar deasupra lui Arion.

Calul însă, deși simțea bine dogoarea deasupra lui, ceva greu de suportat pentru el, rezistă totuși. Astfel îi dădu șansa lui Fenrir să se concentreze asupra corbului ce-l ținea pe Kkuṟai. Iar acela, când simți flăcările arzându-i nu doar penele, dar și pielea de pe picioare, îi dădu drumul băiatului, care plonjă în jos c-o viteză uluitoare.

„Nu,” strigă Fenrir. „Arion, în jos! Acum!” Iar calul nu stătu mult pe gânduri. Și, strângându-și brusc aripile pe lângă corp, în timp ce Fenrir se apucă cu ambele mâini de coamă să nu fie aruncat de pe spatele lui Arion, se avântară după el.

Sephir însă, care forma cu ajutorul lui Palar unde magnetice de jur împrejurul corbilor, ca să nu poată ieși din acel lan de foc, văzu totuși cum Kkuṟai cădea. Dar, fără să se abată de la lucrul ei, îi spuse norului, „Ajută-i, Palar! Aici mă descurc și singură!”

„Dacă zici!” Bombăni Palar. Apoi, închizând ochii, dispăru de pe cer. Secunde doar după aceasta, Palar apăru chiar sub Kkuṟai. Astfel căzu tânărul pe pernele moi ale norului. Numai că, faptul că Palar apăru atât de brusc în fața lor, îl făcu pe sărmanul Arion să frâneze în aer. Astfel, neputându-și ține echilibrul pe spatele calului, Fenrir fu aruncat și el lângă Kkuṟai, fapt pentru care Palar bombăni, „Îmi era de ajuns cât aveam deja în cârcă. N-aveam nevoie și de un alt lup. Dar… cum veniți la pachet, n-am încotro se pare.”

Fenrir, așezându-se în cele din urmă comod pe pernele moi ale lui Palar, după ce înțelese că înapoi pe spatele calului n-avea cum ajunge din cauza că Arion nu se putea apropia prea mult de nor, tăcu, deși tare-l mai mânca limba să-i spună una pipărată norului. Apoi, bombănind ceva abia auzit, măsură pulsul lui Kkuṟai. Văzând însă că acela încă respiră, deși pulsul îi era slab, îi spuse lui Palar, „Și totuși ar fi timpul s-o ștergi din loc, moșnege! În caz contrar, de scapă norul cela de flăcări, nici cu tot potopul cerului nu scapi teafăr.”

„Bine că le știi tu pe toate!” Bombăni și Palar nemulțumit. Dar, înțelegând totuși că lupul avea dreptate, schimbă direcția de plutire și se îndreptă spre Barieră.

***

Cu tot alaiul de corbi după ei, Arion, sub forma calului, având-o pe Sephir pe spatele lui, galopa ca nebunul spre Barieră, căci se văzură în cele din urmă copleșiți de numărul tot mai mare de corbi Kākkai care veneau dinspre pădure. Ba chiar, la un moment dat, privind în urmă și văzând că orizontul era roșu și negru din cauza corbilor, Sephir strigă înfuriată, „Credeam că i-am învins odată ce Mai a creat acea rețea de lanțuri. Cum naiba apar însă tot mai mulți și mai mulți corbi?”

„E din cauza lui Pakai și-a lui Tenebre,” îi răspunse Arion. „Mai e puternică, dar nu le poate face față celor doi.”

„Atunci? Ce-i de făcut? Nu putem să-i lăsăm pur și simplu să ne scape.”

„Altceva n-avem oricum ce face. Trebuie să ne retragem pe moment, Sephir. Pe urmă ne-om descurca și cu cei doi.” După care Arion își înteți galopul, simțind cum dogoarea corbilor în flăcări îi ajungea până la piele.

Sephir însă, deși înțelegea prea bine ce avuse Arion în vedere, nu putea sta pur și simplu calmă. De aceea continuă să privească în jur încercând să înțeleagă de unde totuși Pakai și Tenebre-i influențează pe corbi. Dar, oriunde nu-și arunca ea ochii, nu-i vedea și pace de parcă cineva îi aruncase un văl peste ochi.

Auzind însă vocea lui Fenrir în capul ei, Sephir închise ochii și ascultă, „Sunt în stânga, Sephir. După al treilea rând de copaci.” Și, abia atunci, după ce deschise iar ochii, Sephir privi încotro îi spusese Fenrir să privească și-i văzu pe cei doi Titani.

Tenebre și Pakai însă n-o văzură, căci aveau în acele clipe ochii închiși în timp ce bolboroseau cuvinte neînțelese. Dar, deși nu se înțelegea ce ziceau ei, Sephir era totuși sigură că era acea vrajă care-i controla pe corbi. Ce să facă să-i oprească însă nu știa. De aceea încercă să-și folosească puterea minții să-l cheme pe Palar acolo. Numai că nu-i reușea și pace.

„E din cauza Barierei Rophionilor,” îi spuse Arion. „De asta Palar nu te ascultă.”

„Atunci? Ce-i de făcut, Arion? Trebuie să-i împiedicăm pe cei doi nebuni să-și facă de cap aici.”

Arion însă, deși voia să ajute nu știa cum. Doar putea galopa ca nebunul spre Barieră. Dar, dintr-o dată, zărind acele lanțuri negre create de Mai ca să nu-i permită lui Tenebre să trimită alți corbi și dinspre pădurea de lângă Barieră, îi veni ideea genială. De aceea și-i transmise lui Fenrir, „Zic totuși să încercăm ideea ta cu vrăjitoarea pe grătar.”

Fenrir însă, care era în acele clipe lângă Nathaniel, Akita și Mago, căci Malon fu trimis împreună cu Mai să ajute în tabără după ce Kkuṟai era la adăpost, nu înțelese la început la ce se referise Arion. Dar când zări și el acele lanțuri create de Mai, înțelese în sfârșit cum putea să se răzbune pe Tenebre pentru Kkuṟai. De aceea și creă un arc și săgeată de foc în mâinile sale. Și, țintind spre pădure, îi spuse Akitei, „Mai ții minte jocul nostru preferat din copilărie?”

„Cel cu Vârcolacul?” Întrebă tânăra fără să-l privească tot trăgând săgeată după săgeată în corbi.

„Anume! Eu zic că acum e momentul perfect pentru joacă. Mai ales de vrem să vedem cum ard cobrele.”

„Dacă zici!” Spuse fata ironică. Apoi, întorcând săgeata pe care o pregătise de tragere spre pădure, Akita își coloră dintr-o dată ochii în culoarea focului la fel cum făcuse Fenrir. Și, când el eliberă în sfârșit săgeata ceea de foc din arc, la fel făcu și Akita cu săgeata ei. Astfel, când săgeata fetei trecu fix prin mijlocul vârfului săgeții tânărului lup, mai ales controlată de puterea celor doi, se transformă la propriu în vârcolac.

Numai că acel vârcolac creat de Akita și Fenrir nu era unul obișnuit, din cei ce caută să sugă sânge sau sar de pe un acoperiș pe un altul. Acesta era complet făcut din foc și răgea înfiorător în timp ce zbura ca gândul spre pădure. Și nu doar că se îndrepta el direct spre cei doi Titani care nu-l văzură încă venind, ci arunca cu flăcări de jur împrejur, pârjolind pe alocuri iarba.

Era însă necesară acea rană făcută naturii, căci, simțind focul apropiindu-se, copacii seculari ai Pădurii Rophion, cei de la margine, se treziră la viață. Și primul lucru pe care-l făcură copacii fu să înșface chestia ceea demonică de Palantir pe care-l aruncară cât colo în adâncul pădurii, făcându-l să se rostogolească cu repeziciune printre trunchiuri. Apoi începură a lovi cu ale lor mâini de lemn în stânga și-n dreapta să-i strivească pe cei doi Titani.

De aceea și săreau Pakai și Tenebre întruna încercând să evite loviturile copacilor. Astfel, fiind prea concentrați să-și apere pielea, nu văzură vârcolacul lupilor care-i lovi într-un final în plin. Și, după impactul cu cei doi Titani, care rămaseră la propriu lipiți de câte un trunchi, negri ca cătrana și fumegând, vârcolacul făcu ocolul primelor rânduri de copaci și, după ce ieși din pădure, se apucă să se războiască cu corbii, care, scăpați de sub control, începuseră chiar să se atace unii pe alții.

Numai că nu doar corbii scăpară de sub control, ci și vârcolacul lor, căci acela, la un moment dat, luându-se după un stol de corbi în flăcări, se îndrepta direct spre locul unde erau Fenrir, Akita și Nathaniel. De aceea și-o luară aceia la sănătoasa spre Barieră, de care deja trecuseră Arion și Sephir, căci vorba ceea: fuga e rușinoasă, dar e și sănătoasă. Și, în timp ce fugeau, cei trei tot priveau în spate să vadă unde se afla arma cu două tăișuri pe care singuri o creaseră.

Dar… avură totuși noroc și se adăpostiră la timp. Nu același lucru se întâmplă cu corbii Kākkai: aceștia nu doar se loviră în plin de Bariera care se închise în urma celor trei, dar suferiră și de pe urma vârcolacului care-i sfâșia la propriu.

Priveliștea însă, deși una de groază, era totuși privită de lupii din spatele Barierei, căci măcar astfel se simțeau și ei răzbunați pentru ce-i făcuseră corbii lui Kkuṟai. Dar ce nu văzură ei fu cum Tenebre și Pakai se ascunseră în pădure imediat ce-și veniră în fire, căci, văzându-și „soldații” decimați de acea bestie de vârcolac și mai ales temându-se ca să nu fie ei cei jumuliți de pene în cele din urmă, deciseră să spele putina.

Îi văzură însă Sephir, Fenrir, Nathaniel și Arion, care nu-i scăpaseră din ochi de imediat ce fură la adăpost. Dar, chiar dacă-i văzură pe cei doi Titani dispărând printre copaci, rămaseră ei locului. Până la urmă era tot ce puteau face pe moment.