Tabăra Rophionilor era cu adevărat adânc ascunsă în inima pădurii cu același nume, căci anume acolo se afla adevărata magie a locurilor și însăși a neamului. Tocmai de aceea și acel crâng nu era unul obișnuit, ci de-o frumusețe rar întâlnită prin acele locuri, datorită culorii frunzelor și a trunchiurilor. De asemenea se deosebia acel loc de restul crângurilor și din cauza poziției copacilor așezați oarecum în cerc și în jurul taberei formând o perfectă și sigură fortăreață.

Era totuși un mister din ce cauză acel loc arăta anume astfel, căci deși locul părea natural și fără influențe externe ca să arate astfel, Rophionii erau totuși siguri că nu natura singură construise acel loc. Cine însă influiențase pădurea nu era sigur. Chiar și așa Rophionii îi erau recunoscători acelei ființe misterioase, căci făcând acel crâng s-arate astfel reușise să-i pună și pe ei la adăpost, căci Rophionii, în special Bătrânii neamului, credeau mult în legende, acele care spuneau că undeva în acea pădure se află și lăcașul răului, cel care-i va ataca în cele din urmă la îndemnul lui Eris, cea închisă de mii de ani în mult prea îndepărtatul Māṉsṭar Kēlaksi.

Dar, chiar dacă acel loc era o superbă fortăreață naturală, Rophionii nu se lăsară pe-o ureche, încrezându-se doar în natură. De aceea și-și puseră și ei umărul și întăriră barierele de siguranță ale locului prin diferse arcuri de piatră, care ulterior fuseseră acoperite de mușchi verde și liane. Apoi erau și acei copaci pe care ei îi sădiseră cu mâna lor, în locuri cheie ale taberei, considerate puncte de influiență și susținere a siguranței locului. Și, pentru a fi siguri de reșită, aleseră copaci trainici precum arțarul sau stejarul.

Și, când în sfârșit văzură că tabăra lor era cu adevărat protejată de forțe străine, Rophionii se apucară și construiră și interiorul taberei, căreia îi dădură numele de Āṭu sau Crângul Rophionilor. Pentru asta ținură sfat multe zile, căci unii din ei susțineau c-ar fi bine să construiască case din piatră, durabile, așa cum văzuseră la oameni. Alții suțineau c-ar fi totuși bine să fie din lut și acoperite cu paie sau stuf, căci anume astfel de case țin vara răcoare și iarna de cald. Dike însă le spuse că totuși ar fi bine să folosească lemnul pentru construcția colibelor lor, căci anume lemnul e durabil și de asemenea ocrotitor. Și anume sfatul lui îl urmară Rophionii, căci îl știau pe-al lor rege ca fiind un Titan înțelept, umblat prin lume și care văzuse destule lucruri la viața lui. Dar, chiar dacă luaseră ei decizia din ce material să-și construiască ale lor case, Rophionii ajunseră iar în încurcătură, căci trebuiau să decidă cum să poziționeze acele case ca să nu fie incomod altora de erau prea apropiate sau în genere să-i înstrăineze cu totul dacă erau prea departe una de alta.

Anume aici și interveniră Bătrânii tribului, care se pare că schițaseră de mult în minte planul noii lor case. Și, fiind într-o zi la sfat, Pāṇṭittiyam, care mai era cunoscut ca și Înțeleptul, se ridică de pe a lui buturugă și ceru celorlalți să-l asculte. Apoi, când se lăsă liniște în jur, Bătrânul spuse: „eu totuși aș zice c-ar fi bine să păstrăm vechile obiceiuri ale Rophionilor.”

„Vechile obiceiuri? La ce te referi, bătrâne?” Îl întrebă unul din lupii mai tineri.

Bătrânul Pāṇṭittiyam îi făcu însă semn să nu se grăbească. Apoi, cu glas molcom, spuse: „mă refeream la ale noastre credințe, iar una dintre ele e fără doar și poate Karuvil-ul.”

Auzindu-l vorbind astfel Rophionii începură să se șușotească între ei, căci parte aprobau cuvintele bătrânului, dar altă parte erau de părere c-ar trebui totuși să aleagă altceva, să fie ceva unic și specific doar lor. Cei mai mulți dintre ei însă ajunseră totuși la concluzia că bătrânul Pāṇṭittiyam avea dreptate. De aceea și priviră cu atenție la Dike, așteptând să vadă ce-o decide el, căci, fiindu-le rege, ei mereu făceau ce zicea el.

Dike însă tăcu. Multă vreme, căci avea destule gânduri în cap, căci deși înțelegea prea bine cuvintele bătrânului tribului, el totuși credea c-ar fi bine să nu se lase influiențați de credințe externe, căci Karuvil nu fusese mereu parte a credinței Rophionilor, dar apăruse odată cu sosirea lui Upprisinn în tabăra lor și anume ea, cea care văzuse Karuvil-ul de aproape, reuși cumva să transmită ale ei credințe și celorlalți.

Chiar și așa, văzându-i pe ceilalți privindu-l cu mare atenție, Dike înțelese că era timpul să spună măcar ceva. Dar, știind că poate n-ar fi bine să se grăbească, spuse: „și totuși, zic să-l ascultăm pe bătrânul Pāṇṭittiyam până la urmă. Apoi, după ce-om afla ce-are de spus și ce-are în minte, o să decidem și noi cum ar fi totuși mai bine să facem.”

„Da, da, desigur!” Aprobară Rophionii toți până la urmă. După care se liniștiră încet-încet, dându-i șansa bătrânului să-și spună gândul.

Și Pāṇṭittiyam decise astfel să nu piardă șansa să spună și altora ce are în minte. De aceea, se ridică iar în picioare, și, după ce-și drese glasul, își continuă gândul: „ce avusem de fapt în vedere e să păstrăm anumite obiceiuri, chiar dacă ele nu-s de tot ale noastre. Chiar și așa, bătrânii noștri au crezut în ele, precum au crezut în Karuvil, cel considerat Pântecele Lumii. De aceea zic ca el să fie baza taberei și totodată a noastră mare putere.”

„Ia stai puțin, să înțelegem și noi,” spuse Uḻaikkum, un alt bătrân al satului, al cărui nume însemna Truditor. „Ce ai tu în vedere e să punem fundamentul taberei sub formă de floare de lotus așa cum e Karuvil?”

„Așa și este!” Spuse Pāṇṭittiyam cu încredere. „Doar astfel vom ști mereu că suntem ocrotiți.”

„Dar e nebunie,” interveni un al treilea bătrân în discuția lor, pe numele său Aṭikkaṭi sau Des, căci anume el intervenea adesea în discuția altora, având opinii diferite. „Dacă alegem această formă pentru fundament, atunci casele vor fi într-un fel poziționate una în fața alteia. Prin urmare, cum noi obișnuim să dormim cu ușile deschise, n-o să avem parte de intimitate deloc. Asta deja nu e ceva acceptabil, căci… cum rămâne cu tinerii? Ei s-or intimida nopțile.”

„Da, da, și el tot are dreptate,” murmurară iar Rophionii, bătrâni și tineri deopotrivă.

Pāṇṭittiyam însă le tot făcea cu mâna să se liniștească ca să-i dea șansa să spună tot ce-are de spus, căci el avea în minte ca casele să nu fie poziționate față în față, ci spatele uneia dintre case să dea în fața unei alteia. Dar, indiferent de ce nu spunea el și de ce nu făcea, Rophionii păreau să nu-l audă și să continue să se revolte.

Tăcură însă cu toții în clipa în care Dike se ridică în picioare. Apoi, privindu-l cu atenție pe rege, așteptară să vadă ce-o zice el. Și Dike le spuse: „înțeleg poziția voastră, căci aveți și voi desigur dreptate. La fel înțeleg și poziția bătrânului Pāṇṭittiyam, căci și el tot are dreptate.”

„Dar, maestre Dike,” interveni iar Aṭikkaṭi, „cum e posibil ca două părți, ce gândesc lucruri diferite, să aibă dreptate ambele?”

Dike însă zâmbi: „asta e posibil, pentru că fiecare gândește în felul său fără să știe că adevărul e același. De aceea zic eu să facem așa ca să împăcăm pe toată lumea. Astfel nimeni n-o să se simtă lăsat pe dinafară și că nu i-a fost respectată decizia.”

„Chiar și așa, maestre,” spuse Uḻaikkum, „oricum cred că cineva o să fie lezat după asta, căci nu putem noi poziționa casele în formă de lotus, căci ar însemna să n-avem intimitate cum a susținut și bătrânul Aṭikkaṭi, dar dacă facem cum a spus Aṭikkaṭi, atunci restul, care sunt de aceeași părere cu bătrânul Pāṇṭittiyam, n-o să fie fericiți. Prin urmare cineva tot pierde.”

„Ce dacă împăcăm și capra și varza rămâne întreagă?” Se auzi glasul bătrânului Mūkkutti (băgăciosul) care se afla un pic mai în spate decât ceilalți. De aceea, ca să fie văzut de toată lumea, trebui să se miște el mai în față. „Eu mă refeream la a construi Karuvil-ul chiar în centrul taberei, iar tabăra n-oi s-o facem pe lângă el.”

„Și nu-i tot același drac?” Spuse Aṭikkaṭi nemulțumit. „Dacă construim tabăra în jurul Karuvil-ului atunci nu facem decât să pierdem, cei ce țin la intimitatea lor.”

„Ba nu,” interveni iar Dike. „Bătrânul Mūkkutti are dreptate, căci Karuvil-ul din centrul taberei ne va fi puterea, iar casele noi le vom face așa cum a sugerat bătrânul Pāṇṭittiyam: fațada unei case va da în spatele altei case. Astfel avem și intimitate și siguranță. Plus la asta, de lăsăm o mică străduță între rândurile de case vom avea parte de și mai multă siguranță pentru noi. Totodată… putem să nu formăm tabăra în cerc, ci chiar sub formă de floare de lotus. Astfel, având o formă oarecum neobișnuită, ne păstrăm și unicitatea cum am vrut eu de la început. Ce spuneți?”

Rophionii nu-i răspunseră totuși dintr-o dată, căci deși înțelegeau prea bine ce vrea să spună Dike se simțeau totuși și încurcați. Într-un final însă, neavând idei mai bune, acceptară toți până la unul și chiar a doua zi se apucară de treabă.

Și, ca să fie mai ușor pentru toată lumea, se deciseră să înceapă cu construcția Karuvil-ului pe care se deciseră să-l facă din piatră durabilă, din cea albă scoasă din râul ce curgea chiar prin mijlocul pădurii. Dar, chiar de crezuseră ei că se vor isprăvi în câteva zile, înțeleseră cât de curând că era o treabă anevoiasă. Chiar și așa reușiră să termine construcția florii de lotus în cam 3 luni de când începură.

Iar acel Karuvil era cu adevărat impresionant și asta datorită fântânii cu colac alb ce stătea chiar în centrul florii. Astfel, în zilele în care apa izvorului din fântână avea mai multă putere și-o umplea până la refuz, dând afară din fântână și chiar scurgându-se pe marginile colacului, ajungea să umple și petalele din piatră sură ale florii. În acest fel nu doar că aveau apă din belșug pentru spălat și gătit, dar se puteau răcori și pe timpul verii când era o căldură insuportabilă.

Dar nu cu aceasta se termina construcția florii, căci, de jur împrejurul ei, înconjurând de fapt întreaga tabără din diverse unghiuri, se vedeau șapte bolți din piatră albă, numai că mai mici ca cele ce alcătuiau bariera de protecție și care erau un pic mai îndepărtate de tabără, fiind doar patru la număr. Acele bolți însă erau și ele acoperite de mușchi verde. Chiar și așa se vedeau clar inscripțiile și gravurile de pe ele: fragmente din trecutul Rophionilor; din lumea reală precum cerbi, căprioare, iepuri și alte vietăți; precum și imagini ce reprezentau Lumea de Dincolo așa cum și-o imaginau Rophionii. Totodată fiecare dintre acele bolți purta numele uneia dintre Titanide: Sophia (Înțelepciune) - căreia i se închinau Bătrânii tribului și în special bărbații; Gaea (Fertilitate)- cea sub care se rugau de obicei tinerele femei după căsătorie, dorindu-și prunci; Hestia (căminul) - ei i se rugau toți, căci siguranța căminului lor era cea mai importantă; Hyora (visele și somnul) - protectoarea copiilor; Nīrnāy (Fecioria) - protectoarea fetelor și a Fecioarelor; Bodhi (Împăcare) - căci chiar dacă ea nu era o Titanidă, Bodhi avea un rol aparte în credința Rophionilor, fiind considerată cea care-i ducea pe drumul spre Purgatoriu; iar cea de-a șaptea cupolă era dedicată anticei Titanide a Morții, cunoscută de fapt doar neamului Rophionilor - Mōrgaṉā (Apa Morților). Anume sub această cupolă se afla un pat construit din piatră, cunoscut de Rophioni sub numele de Cēmikka ce în limba antică a lupilor magici însemna Mântuire.

Numai că, ce era straniu la acel Karuvil și la fântâna din mijloc cunoscută sub numele de Ēṟpāṭu (soartă), era că nicăieri nu se vedeau sculptați în piatră ochii lui Haos. Asta însă era o decizie comună a Rophionilor, căci ei considerau că Părintele Haos era o ființă divină și ei trebuiau să i se închine doar privind la cer și nu în fața chipului lui sculptat. Chiar și așa, deși ei se temuseră cândva că vor atrage mânia lui Haos asupra lor, asta nu se întâmplă nicicând și ei se liniștiră după ce Dike avu un vis în care Haosul îi spuse: „frumoasă-ți va fi casa, Dike. La fel și crângul, cel căruia i-ai spus Āṭu (leagăn) și care nu-i decât primul nume antic al taberei Rophionilor, cei care mi s-au închinat și mie pentru prima dată. De aceea și mă mândresc cu a voastră alegere, căci până la urmă nu contează dacă ai chip cioplit sau nu, ci dacă ai pe cineva care să-ți respecte numele și menirea anume pentru ceea ce ești.”

Abia după ce Dike avu acel vis, Rophionii începură a-și construi și casele. Deciseră însă să nu le construiască foarte mari: doar atât cât să încapă doi adulți și doi copii, căci cam atâți urmași aveau de obicei Rophionii. Desigur se mai întâlneau cazuri în care familiile erau mai numeroase: de trei sau patru copii. Erau însă cazuri extrem de rare, iar pentru astfel de familii se rezervase un loc special, mai la periferia taberei. Nu se alese acel loc însă pentru a-i izola sau a-i diferenția de ceilalți, ci pentru că anume acolo era loc mai mult și-și puteau construi case mai spațioase.

Dar totuși… Rophionii nu respectară întru-totul a lor primă decizie de-a construi tabăra în forma florii de lotus. Ei doar construiră casele în jurul florii, dar cumva într-o linie în zig-zag, cu acoperișurile perfect aliniate, formând un fel de „râmă,” iar asta se datora și credinței lor că astfel își păstrau uniunea și se puteau și apăra unii pe alții în caz de rele.

Apoi, când terminară și construcția casei lor, deciseră că totuși ceva lipsea. De aceea deciseră să perfecționeze acele mari cupole, tot din piatră albă, care erau poziționate în patru puncte diferite ale taberei: Nord, Sud, Est și Vest. Acele cupole însă n-aveau simboluri din trecutul și credința strămoșilor Rophionilor. De asemenea n-aveau nici reprezentări ale naturii. Aveau însă pe ele simboluri ale magiei și puterii: focul (rug), apa (oglindă), aerul (cornul de vânătoare) și pământul (sfera), sub diferse forme și reprezentări, așa cum văzuseră ei că o putere magică putea lua formă.

Și, chiar în fața acestor cupole, se puteau vedea cele patru pietre Vāyil. Acestea aveau forma unui cub. Doar că fiecare din ele avea un alt simbol gravat pe fața de sus. Dar, chiar dacă aceste pietre erau considerate Poarta spre Mântuire și-ar fi trebuit să aibă gravate pe ele simboluri precum Focul sau Apa care tot înseamnă purificare, pe fiecare dintre pietre se vedea totuși gravată câte o Balanță: Iṟappu (Moarte) - în partea de Vest, Vāḻkkai (Viață) - în partea de Est, Nalla (Binele) - în Sud și Mōcamāṉa (Răul) - în partea Nordică. Și, reprezentarea acestor Balanțe pe Poarta Mântuirii, nu era decât credința limitată a oamenilor că Lumea e locul de bătălie dintre Bine și Rău și că după fiecare bătălie lumea alege încotro să se îndrepte: spre Viață sau Moarte.

Dar nu se termina aici construcția Porții Mântuirii, căci Rophionii erau de părere că este o reprezentare prea simplă. De aceea de-o parte și de alta a fiecărei pietre Vāyil se ridică câte un altar purtând numele de Viṇmīṉ ce însemna Galaxie. Și, conform numelui, Viṇmīṉ erau 7 la număr, căci singura piatră care avu doar un singur altar construit, în partea stângă, fu cea a Morții: Iṟappu. Astfel, considerând acele altare ca fiind desăvârșirea, Rophionii le clădiră tot din șapte pietre puse una peste alta și care începeau de la cea mai mare și terminau cu cea mai mică.

Astfel piatra de jos, care servea și de bază, fiind din culoare albă, era reprezentarea Aeonului: locul unde toate sufletele se nasc. Totodată această piatră simboliza puritatea și inocența spre care tindeau toți, căci anume acestea nu permiteau răului să intre în sufletul unuia așa cum credeau Rophionii.

Cea de-a doua și cea de-a treia piatră erau de culoare sură, reprezentând pământul și fertilitatea lui, precum și cerul pe timp de furtună. Astfel, culoarea sură însemna totodată continuitate și încercările grele ale vieții, căci fiecare trece măcar o dată în viață prin momente de mare cumpănă.

A patra piatră care era de culoare neagră era reprezentarea răului și a Magiei Negre sau misticismul. De aceea și fusese ea clătită în apele râului și apoi poleită cu smoală ca să dureze în timp. Și, din cauza temerii lor imense că Eris o să coboare cândva pe pământ și-o să le distrugă căminul, ajunseră Rophionii să numească această piatră Māṉsṭar Kēlaksi sau simbolul închisorii, cea care atrăgea în interiorul ei toate păcatele și relele abătute asupra tribului. Totodată Rophionii considerau această piatră ca fiind și ochiul atotvăzător al lui Haos mereu ațintit asupra lui Eris ca să n-o lase nicicând să scape. În timp însă fu numită și Izvorul Păcatelor, iar asta se întâmplă după plecarea lui Dike și a gemenilor din tabără, căci Rophionii începură a crede că Răul îi înconjura de pretutideni. De aceea și se organizau diverse rugi, ritualuri și evenimente menite să nu permită râului Răului să-și iasă din matcă. Dar, tot în timp, acea piatră căpătă și alte nume precum Piatra Viselor Întunecate și Piatra Maestrului, care era semnificația formei de lup a lui Dike, singurul care avea sânge de fiară, dar care nicicând nu se transformase într-una.

A cincea și-a șasea piatră erau de asemenea de culoare sură. Simbolizau puterea și dreptatea și se considerau a fi poarta care duce spre mântuire după ce sufletul unuia era izbăvit de păcate. Din această cauză aceste pietre erau adesea atinse de copii și fecioare, căci Rophionii începură a crede că anume puritatea lor dădea putere acelor altare să-i păzească de rele.

Rămânea astfel cea de-a șaptea piatră care era de asemenea de culoare albă. Era simbolul Adevărului și-a Reușitei. Astfel, de planurile unuia se încununau cu succes, trebuia numaidecât să vină și să se închine în fața Altarului Binelui (Nalla) și să atingă anume acea piatră albă. Totodată acea piatră albă era considerată și Triumful Binelui asupra Răului după ce se duseră toate luptele necesare și după ce Eroul Nalla trecuse prin cele șase cercuri de foc ale iadului. Astfel, triumfând, eroul Nalla încununa succesele lumii și continuitatea.

Din această cauză și deciseră lupii Rophion ca casa maestrului Dike să fie mai sus decât toate. „La loc de cinste” cum spuneau bătrânii. Astfel i se dădu lui Dike loc de casă la periferia taberei. Dar, chiar și așa, se afla cumva față în față cu Karuvil-ul, ridicat mult deasupra taberei, pe un fel de construcție din piatră pe șapte nivele. De aceea și era considerat ca fiind și un punct de observație, căci un rege mereu trebuie să-și vegheze supușii și să-i apere de rele.

Dike însă, deși ar fi vrut să trăiască printre supușii săi, le respectă totuși decizia și acceptă să-și construiască casa anume în locul din fața Karuvil-ului. Și, cum el era deja văduv, căci tabăra Rophionilor se construi în acel loc după moartea Samandrei când lupii considerară necesar să-și găsească un nou loc de casă și astfel să se protejeze de rele, Titanul nu se temea deloc să doarmă cu ușa deschisă. De aceea și-și construi casa cu fața spre Karuvil și nu cu spatele așa cum făcuseră majoritatea Rophionilor.

De fapt casele lupilor n-aveau o singură intrare, ci două, așa încât să poată vedea Răsăritul, care se afla anume în partea în care se afla Karuvilul, și să poată admira și apusul acolo unde-și considerau intrarea principală în locuință și ușa care de altfel nu se închidea aproape niciodată. Cealaltă ușă însă, cea dinspre Karuvil, era închisă la apus, fiind astfel simbolul uniunii familiale și a necesității de intimitate. De aceea, de ușa dinspre est era închisă, Rophionii încercau să nu-i deranjeze pe stăpânii casei decât în cazuri excepționale.

Unul dintre acele cazuri excepționale era moartea cuiva, căci anume în acel moment ușa dinspre Vest era închisă. Și acea ușă era închisă nu doar la familia în doliu, dar la toți, căci Rophionii erau un popor unit și de unul suferea sufereau cu toții.

Și tot din cauza acelei frății strânse dintre lupi ajunseră ei să-și folosească puterea și construiră Bariera Taṭai. Aceasta era transparentă, dar totuși prin ea nu puteai trece, decât dacă lupii de strajă nu-și foloseau puterea ca să deschidă o mică poartă. Nici chiar Rophionii nu puteau trece de capul lor prin ea ca să se întoarcă în tabără. La fel nu puteau ieși singuri din tabără fără știrea santinelelor, care erau întotdeauna șapte, poziționați cumva în fața celor 7 altare Viṇmīṉ. De aceea și siguranța taberei Rophionilor era una de invidiat, ceva ce-o făcuse pe Inmar să-i urască, căci nu putuse nicicând trece de acea barieră și-a face rău Rophionilor cum ea mereu își dorise.

Chiar și așa, chiar dacă știa de puterea barierei, Inmar și vulpile ei încercaseră odată să pătrundă pe ascuns în tabără. Și se întâmplă asta când nu văzură nicio santinelă la postul ei. Dar, chiar dacă i se păruse atunci ciudat, Inmar se lăsă totuși înșelată de instinct și se furișă spre Barieră cu gând să treacă de ea. Numai că, în clipa în care vrură să sară de gardul verde din liane și bambus, văzură cu stupoare cum acele liane se strânseră în jurul lor atât de tare de parcă ar fi vrut să le rupă în bucăți. Și abia atunci înțelese Inmar șmecheria Rophionilor: aceia, simțind-o pe aproape, vrură s-o învețe minte. De aceea ordonară santinelelor să-și părăsească postul și totodată dezactivară Bariera. De aceea și putură Inmar și cele câteva vulpi, vreo 20 la număr, care-o însoțeau, să se urce pe acel gard.

Dar, deși se tot forța să scape, Inmar văzu că nu se putea mișca și pace. Ba mai mult: lianele începură a se înfășura pe tot corpul ei și nu doar la cingătoare. Și se tot înfășurară acele liane până ajunseră la glezne și la gât. Doar astfel își opriră mișcarea, făcând–o să arate ca o mumie verde. Chiar și așa continuau să se strângă în jurul ei făcând-o adesea să icnească.

Numai că nu se termină acolo uimirea lui Inmar și-a vulpilor. Ele văzură cum de prin toate cotloanele posibile și pe toate ulițele satului Rophionilor, care era de fapt destul de mare, începură a foi bursucii ca șoarecii sau gândacii. De asta și se cutremură Inmar când îi văzu, căci își dădu seama că acei bursuci erau de fapt „câinii” satului. Și, înțelegând că sunetul ciudat scos de bursuci era de fapt semnalul dat lupilor că cineva încercase să intre pe furiș în tabără, Inmar începu să se zbată atât de tare încercând să se elibereze. Dar… scapă dacă poți!

Astfel, dându-și seama că de acolo nu scapă decât moartă și mai ales văzând că lianele se strângeau și mai mult în jurul ei când se zbătea de nu putea nici respira, Inmar se calmă până la urmă, ca și însoțitoarele ei, „atârnând” la propriu deasupra acelui gard. Abia atunci îl observă ea pe Dike și pe ceilalți ieșind de prin case și apropiindu-se cu mic cu mare de locul unde erau ele. Dar, deși-i vedea clar în timp ce se apropiau de ea, Inmar nu vedea uimirea și nici teama pe chipul lor, iar asta însemna doar un lucru: „știau!” Mârâi ea dându-și seama de asta.

„Desigur că știam!” Îi răspunse Dike, surâzând. „Sau ce-ai crezut: că-i atât de ușor de nimerit în tabără?”

„Nu, asta să zicem că mi-a fost primul gând când am văzut locul ăsta nepăzit.”

„Și… ce totuși sperai să găsești aici?” O întrebă Titanul, încruntându-se în timp ce-o privea. „Nu-mi zi că sursa noastră de putere.”

„Ba bine că nu!” Îi răspunse Inmar cu aroganță, chiar dacă mințea, căci anume pentru asta și venise ea acolo. Dar… nu era să-i recunoască ea asta Titanului: că se lăsase prostită de instincte. „Doar… ni se făcuse foame și mi-am zic că… ah, cum îi un sat de oameni la sigur găsim pui. Iaca și-am sărit gardul.”

Explicația ei însă, copilărească de altfel și deloc credibilă, căci Rophionii erau siguri că vulpile lui Inmar știau unde anume era tabăra lor, îi făcu pe lupi să râdă. Ba chiar unii începură a face glume deocheate pe seama ei, căci „cum e posibil ca conducătoarea vulpilor roșii să fie atât de proastă? Chiar crede că cu astfel de cuvinte ieftine ne cumpără?” Murmurau unii.

„Desigur că nu-i proastă,” le spuse Dike, punând astfel capăt rumorii. „De asta și-i aici. Caută ceva. Dar… ce anume totuși cauți, Inmar? Nu cred că nemurirea.”

„Nemurirea? Și? La ce-o să-mi servească?”

„Știu și eu?! Poate că la a avea mai mult timp pentru rele?” O tachină el.

Inmar râse, auzindu-l vorbind astfel. Era însă un râs isteric al ei, menit să-i ascundă adevarata intenție, căci ca atare ea venise acolo tocmai pentru a se asigura că gândurile ei erau adevărate, căci se întâmplă asta după ce ea o găsi pe Mayar în pădure. Și, văzând-o că arăta exact ca și copila Rophionilor, care abia-și recăpătase chipul uman, vru să vadă ce totuși le lega pe cele două. Putea vedea asta însă doar citindu-i soarta Samayei în ochi. Numai că, cum copila nu prea putea fi găsită singură în acele zile, decise să pătrundă și în tabără. Greșise însă și nimerise în capcană.

Dar avea de gând să scape. Cu orice preț. De aceea și-și îndulci într-un târziu vocea și-i spuse lui Dike: „și… acum că te-ai răzbunat pentru a noastră prostie, iar noi ne-am înțeles greșeala, ce ceri la schimb ca să ne eliberezi?”

Dike însă o privi chiorâș, căci nu înțelegea totuși ce punea ea la cale. Își spuse însă să afle ce-i poate mintea lui Inmar. De aceea întrebă: „și totuși, ce propui tu în schimbul libertății voastre?”

Înțelegând șiretlicul Titanului, Inmar scrâșni din dinți. Chiar și așa își spuse că trebuie să accepte acel pact de vor să trăiască, căci de nu dă ceva sigur la schimb atunci o să sufere toți mai mult. În special îi era teamă că dacă mai rămân mult acolo Dike va putea citi ale ei gânduri sau își va da seama că ea o avea în puterea ei pe copila Mayar, cea care-i semăna leit Samayei. De aceea și spuse: „ce zici de promisiunea ca vulpile să nu-i mai atace nicicând pe Rophioni? Ba mai mult: promitem că nicicând nu ne mai apropiem de tabără.”

„O propunere tentantă. Eu totuși zic să mai adăugăm ceva pactului,” spuse Dike cu hâtrenie de data asta.

„Încă ceva? Ce anume?” Șuieră Inmar printre dinți, căci nu-i plăcea târguiala Titanului.

„Să stați departe de noi chiar și de vedeți pe vreunul în pădure. În special stați departe de copiii noștri, Inmar. Și, de-i vedeți pe vreunul colindând singur prin pădure, trebuie să vă ascundeți de ei sau să luați alt drum.”

„Nu ți se pare că ești lacom acum, Titane? Să ne ceri să ne ascundem e deja prea mult,” aproape că strigă Inmar. Și era cu adevărat furioasă, căci, de accepta, însemna să accepte și supunerea vulpilor roșii față de Rophioni.

„Ba nu-i deloc lăcomie,” spuse Dike cu voce sigură. „Mi se pare un pact cât se poate de rezonabil, căci Rophionii se angajează să facă la fel: nicicând să nu vă atace satul sau să se apropie de el. De altfel, de-ai noștri vor vedea puii vulpilor roșii sau vreuna singură, iar noi vom fi mai mulți, cei care vor ceda drumul și se vor da în lături vom fi noi. De aceea întreb încă odată: accepți sau nu acest pact, Inmar?”

Trebui să aștepte însă o vreme răspunsul, căci Inmar, fiind prea furioasă, nu putea gândi liber. Dar, când văzu că însoțitoarele ei scrâșneau din dinți și abia respirau din cauza lianelor care se strângeau în jurul lor și mai mult înțelegând că dacă tărăgănează Dike poate adăuga altceva mult mai greu de acceptat la acel pact, șuieră printre dinți: „accept!”

„N-am auzit, Inmar!” Spuse Dike cu viclenie. „Mai tare, te rog, căci mulți de aici sunt bătrâni și la cât de încet ai spus-o la sigur n-au auzit. Așa că… fii amabilă și…”

„Da, acceptăm noi, acceptăm!” Strigă Inmar dintr-o dată. „Așa că… dă-ne drumul odată și lasă-ne să plecăm!”

„Dacă insiști!” Îi spuse Dike surâzând. După care făcu semn santinelelor care controlau de fapt lianele. Și, când aceia își folosiră puterea, lianele slăbiră strânsoarea, iar vulpile și Inmar fură aruncate de partea celalaltă a gardului.

Stolen story; please report.

Azvârlitura ceea însă duru ca naiba. De aceea și șuieră Inmar printre dinți în timp ce se ridica îndurerată de jos: „poate că și-ai scăpat de data asta, Titane, dar la sigur va veni vremea când o să cerșești îndurare la picioarele mele.”

Tresări însă auzind vocea lui Dike în capul ei: „n-ai decât să visezi, Inmar, căci asta nicicând n-o să se întâmple.” Astfel înțelese că deși spusese ce spusese ea mai devreme doar în șoaptă, locurile celea nu-i erau totuși prietene, de aceea și auzea Dike tot ce spunea ea.

De aceea și se ridică în picioare și le spuse celorlalte vulpi care încă se mai văitau de durere: unele încă așezate, altele deja în picioare „plecăm! Acum!” Apoi întoarse spatele gardului celuia de liane și se îndreptă cu pași repezi spre desișuri, urmată îndeaproape de vulpile ei. În gând însă îi roiau o mulțime de întrebări, precum acelea „unde totuși e fiica Rophionilor? De ce n-am văzut-o adineauri în mulțime? La fel nu l-am văzut pe feciorul lui Dike. Să-i fi ascuns undeva?” Dar, degăsind răspuns la niciuna dintre acele întrebări, nu-i rămase decât să se întoarcă în satul ei, acolo unde avea de gând să afle, pe cât posibil, răspuns la toate.

***

„Mi-a fost atât de dor de casă,” murmură Dike, urcând încet treptele casei sale. Și, în timp ce urca una câte una acele trepte de piatră, Dike privea în jur la acele liane crescute după cum le dusese capul atât pe marginea scărilor, cât și pe acoperișul casei sau printre copacii care creșteau pe alături. De aceea și zâmbi Titanul, văzând istețimea acelor liane, care-și găsiseră culcuș acolo unde te-ai fi așteptat mai puțin.

Dar, când ajunse în fața casei, în fața acelei uși de bambus ce-l aștepta deschisă, Dike deveni dintr-o dată serios. Și, inspirând adânc parfumul acelui loc numit „acasă,” închise ochii și așteptă. Dintr-o dată însă tresări auzind vocea Samandrei „ați sosit? Ce bine, căci e deja apusul și mă îngrijoram.” Dar, când deschise iar ochii, Dike n-o văzu în fața ușii așa cum îi aștepta de fiecare dată când erau plecați. Doar ușa aceea deschisă și întunericul unei case goale se pare că-l aștepta acolo. De aceea și i se umeziră ochii, căci ar fi vrut să-și vadă totuși soția iubită acolo.

Numai că, văzând că stând locului n-o să schimbe nimic, Dike intră în sfârșit în casă. Acolo însă nimic nu se schimbase: aceleași trei hamacuri stăteau atârnate în locuri diferite ale singurei camere și nimic mai mult, căci lupii Rophion nu erau solitari după cum am mai spus, ci mereu în grup. De aceea și nu țineau prea multe pe lângă casă. Doar hamacele în care dormeau și cam atât, căci în rest, cele trebuincioase pregătirii alimentelor și tot restul se aflau la marea „bucătărie" care se afla într-o poiană mai la sud de case. Anume acolo și trebăluiau adesea gospodinele, pregătind prânzul sau cina sau pur și simplu se adunau la sfat, fiecare cu ce avea de lucru: care împletea ceva din nuele, care cosea ceva, care pur și simplu ținea de urât celorlalte. Chiar și așa era mare veselie printre ele.

Și nu doar gospodinele se adunau în acea poiană, dar și copiii sau soții, frații sau tații lor, căci atunci când nu mergeau la vânat sau prin alte părți să dea la schimb ceva împletit din nuiele de ei, căci erau meșteri mari Rophionii la împletit hamace sau coșuri de cărat și alte drăcovenii, bărbații obișnuiau să stea pe lângă soții, căci le era și lor mai vesel astfel.

Copiii în schimb, de se plictiseau de bârfele și glumele adulților, începeau a fugi de capul lor prin sat, pe acele străduțe înguste, dar totuși curate, căci Rophionii nu iubeau defel murdăria. Tocmai de aceea și nu prea țineau lucruri pe lângă case și gătitul și tot restul îl făceau în poaină, ca prispa casei lor să fie mereu liberă pentru dormit pe timp de vară sau pur și simplu de stat pe ea și admirat apusul, căci erau ei la fel mari visători și totodată iubitori de singurătate atunci când punea melancolia stăpânire pe ei.

De aceea și erau considerați un popor pașnic și iubitor, pentru că nu iubeau să se lupte cu nimeni pentru nimic. Ba chiar își aleseră loc de tabără tot într-un loc ferit ca să nu fie atrași de alții în probleme. Și, de se nimereau vreodată în bucluc, cu sau fără voia lor, soluționau problema ceea cu înțelepciune, așa cum obișnuia să facă Dike, căci anume astfel el îi învățase și pe strămoșii Rophionilor să facă: să fie pașnici și acolo unde se poate de evitat să tai cu sabia mai bine să rezolvi cu flori și vorbe bune.

Dar visarea ceea și singurătatea își avea ea limitele ei. De aceea și se duceau cu mic cu mare în poaină de se auzea acolo veselie mare, cântec și voie bună. Și acolo, așezați pe trunchiuri căzute, pe buturugi, mușchi moale sau pur și simplu pe pământ când era vreme destul de caldă, fie se dedicau din plin acelei veselii, fie pur și simplu permiteau naturii să-i răsfețe așa cum numai ea știa s-o facă. Și aveau și de ce să-și permită luxul de-a fi liniștiți, căci era mereu cineva de strajă la acele șapte puncte de observație și, de s-ar fi întâmplat ceva, ar fi dat ei alarma și atunci Rophionii s-ar fi ridicat tot de la mic la mare și-ar fi sărit în ajutorul oștenilor lor doar ca să-și mențină casele și familiile în siguranță și să nu permită intrușilor să-și bage nasul pe teritoriul lor.

***

Sforăind de se cutremura și pământul pe care dormea, Calmac se întoarse brusc pe-o parte. Și, scărpinându-și corpul bășicat, căci Izkina îi găsise loc de „odihnă” anume printre urzici, bolmoji un „și totuși e bine,” după care-și continuă nestingherit somnul.

Avea de altfel și de ce să nu-și bată capul, căci somnul era pentru Calmac ca un balsam pentru suflet, iar laba ceea, primită din tot sufletul de la Yamu, fu ca un somnifer de lungă durată, căci era deja noapte, da Calmac așa și nu se trezea. Probabil de aceea și-l privi oșteanul care se afla nu departe de el pe sub sprâncene, căci acela sărmanul nu putea înțelege defel cum putea ghoulul dormi atât de bine pe urzici. Numai că, când se crucea el mai tare, tresări, auzindu-l pe Calmac șuierând printre dinți un „să te ia naiba!” dar continuă adormit, căci era ghoulul din cei care continuu căutau gâlceavă. Mai nou se pare c-o căuta și în somn.

Spaima oșteanului însă nu dură mult, căci, auzindu-l pe Calmac iar sforâind, se scuipă în sân și mulțumi cerului că măcar cu el nu fu nevoie să-și bată capul. Dar, când privi mai cu atenție la Calmac, mai bine zis la pielea ghoului lăsată la vedere când acesta se întoarse și, scărpinându-se, își ridică haina, chicoti, căci vedea atât de clar cum bășicile celea, cauzate de urzică, se ridicau una câte una ca ciupercile după ploaie.

Numai că chicotitul acelui oștean îl făcu pe cel din dreapta sa să-l privească. Dar, neînțelegând motivul pentru care râdea acela, îl întrebă telepatic ce-i cu el, iar acela, încă râzând pe înfundate, îi răspunse tot telepatic: „Neṭṭils!” ce în limba antică a Rophionilor și pe care aproape toți o știau însemna urzici. Dar nu doar celălalt oștean auzi răspunsul, ci toți șapte care stăteau de strajă. De aceea și începură toți a râde pe înfundate.

Chicotitul lor însă nu trecu neobservat, căci era neobișnuită atâta veselie la cei de strajă. De aceea și se apropie Dike de ei într-un final, căci anume el îi observase în timp ce cerceta împrejurimile. Și, fiind deja lângă oșteanul din stânga lui Calmac, îl întrebă telepatic ce se întâmplă. Iar acela, abia abținându-se să nu râdă în hohote când o bășică cât o nucă apăru pe vârful nasului ghoulului, îi arătă și lui Dike urzicile.

De asta și se plesni Dike cu palma peste frunte, căci înțelese totuși cui i se datora șiretlicul. De aceea și privi încruntându-se spre Izkina care se afla nu departe de el. Iar acela, văzându-l pe Dike privindu-l și înțelegând care-i treaba, doar ridică din umeri semn că habar n-are cine și-a bătut joc de Calmac, după care continuă a înfuleca o bucată de iepure copt, chiar dacă fără prea mare poftă.

„Să înțeleg că cineva a făcut o glumă bună,” auzi Dike vocea lui Arion din dreapta. Și, privind într-acolo, îl văzu stând lângă trunchiul unui copac secular, așezat chiar pe pământ, cu ochii închiși, părând să se bucure din plin de acea atmosferă. Și avea Arion de ce să se bucure, căci în stânga lui, pe lângă focul cel mare unde de altfel se pârpălea un mistreț, se jucau copiii, iar din cauza asta era un mare tărăboi. Apoi se auzeau și nevestele guralive care se ocupau de cină, precum și glumele bărbaților care nu prea atrăgeau atenție la ceea ce se întâmpla în jur. Dar, simțind privirea lui Dike ațintită asupra sa, Arion privi la Titan surâzând: „doar bucură-te de casă, maestre Dike, căci e bine când se termină cu bine.”

„Știi la fel de bine ca și mine că nu-i totul terminat.”

„Dar, pe moment, suntem în siguranță. Pentru mine asta e tot ce contează.”

„Poate și ai dreptate. Dar totuși: nu pot scăpa de neliniștea asta ce-o simt în piept.”

„Neliniște?” Întrebă Arion, confuz. După aceea se ridică în picioare și se apropie de Dike. „Ce fel de neliniște?”

„Doar ceva ce simt și nu pot explica defel, Arion. Și simt asta de când am intrat în pădure. De parcă ceva rău se apropie de noi.”

„Și ai de ce te teme, maestre. Sau poate-i doar îndoiala dacă ai făcut bine întorcându-te acasă când răul ne pândește de pretutindeni.”

„Ba nu, Arion. La sigur nu-i îndoială, ci neliniște, căci atunci când eu, Lodur și Gaea am mers să cercetăm drumul de-i sigur, ne-am întâlnit cu Melise.”

„Nimfa care are grijă de Valea Tăcerii?”

Dike-l privi mirat. „Știi de ea?”

„Doar din auzite. Și… am aflat întâmplător în timp ce colindam peste satele oamenilor. Dar, deși am auzit de Valea Tăcerii n-am știut că-i atât de aproape ca acea nimfă să-ți iasă în cale de cum te-ai întors acasă.”

Titanul surâse de data asta. „Și ai dreptate. Valea e chiar lângă pădure. Dar ce mă miră e că n-ai știut că-i aici, căci toată lumea știe despre Valea Tăcerii.”

„Ei bine, nu chiar toată lumea. Iaca eu sunt exemplu viu. De altfel, cred că dacă n-am auzit de ea e pentru că n-are o istorie importantă.”

„Și acum te înșeli, Arion, căci nu degeaba a fost numită Valea Tăcerii. De fapt numele ei n-are nimic de-a face cu a ei apariție, ci cu vrăjitoarea Villō, singura nimfă-salcie care a existat vreodată în această pădure de stejari.”

Fu rândul lui Arion să-l privească crucit pe Titan: „care nimfă-salcie într-o pădure de stejari?”

„Ba este,” spuse Dike râzând. După care, văzând că râsul său îl făcu pe Calmac să se miște nervos, îi făcu semn cu capul lui Arion să-l urmeze, iar oștenilor să fie atenți. După aceea, mergând pe lângă acele bolte unde se aflau și altarele ca să poată vorbi în liniște, își continuă povestea: „Salcia Villō de fapt există și acum, undeva la sud-est de tabără. Anume acolo se află Răul de Cristal. Și, cum salciile pur și simplu adoră să-și oglindească chipul în ape, iaca și Villō și-a ales loc bun pentru odihnă.”

„Dar totuși, nu pot înțeleg ce legătură are acea vrăjitoare Villō și acea vale a tăcerii.”

„E din cauza visului.”

„Visului? Care vis?”

„Dacă sincer nici eu nu știu exact care. Doar că are o poveste lungă. Acuma, revenind la îngrijorarea mea: are cumva legătură cu nimfa Melise. Anume ea mi-a vorbit despre același lucru - că vede adesea umbre deasupra pădurii, umbre de fum, iar asta e ceva al naibii de ciudat și ce nu s-a mai întâmplat nicicând mai înainte.”

„Și n-o fi din cauza că iar s-a înfruptat din floarea ceea ciudată, halucinantă, numită Apiṉ (opiu)?” Spuse Fenrir pe un ton glumeț, apropiindu-se de ei și punându-le câte un braț pe umeri. „Vorbește astfel doar când trece pe lângă acea floare, căci… de fiecare dată are vedenii.” Și, pentru astfel de cuvinte îndrăznețe, tânărul lup primi un bobârnac în frunte de la taică-su. „Asta pentru ce?” Întrebă el țâfnos.

„Pentru că ți-i a glumi când alții sunt preocupați. Și ce ține de acea floare Apiṉ… știi prea bine că Melise nu o adoră. Cel care mai degrabă adoră să fie prin preajma ei ești tu. Sau… ar trebui să le spun și celorlalți cum ai descoperit-o prima dată când aveai 5 ani?”

„Nu-i nevoie,” spuse Fenrir, făcând mutre-mutre. „Mai bine ne-ai spune despre a ta preocupare, sună mai interesant,” spuse el pe un ton mai vesel de data asta. „Și… în legătură cu cele văzute de Melise… ce formă au fantomele celea ce colindă bolta pădurii noastre?”

„Iaca asta n-am mai întrebat-o. Dar poți trage tu o fugă și întreba, de n-ai altceva mai bun de făcut,” îl înțepă Dike. „Acum, să fim totuși mai serioși: cred că acele umbre au totuși legătură cu Mannar sau cu acea pasăre demonică, Tarther, care-i adormită în adâncurile acestui loc.”

„Nu știu cât e ea de adormită, dar… mi se pare că-i trezită demult,” spuse Arion țâfnos. „Mi-a povestit Samaya că și-a pierdut vocea când a văzut-o în Pădurea Tenebre.”

„Acela nu era Tarther, ci Parca,” auziră ei vocea lui Yellen în spatele lor, fapt ce-i făcu pe toți trei să tresară, deși crezuseră că pot simți totul în jur. „De altfel am văzut-o pe băgăcioasa ceea azi în pădure, nu departe de râul Păcatelor. Îi spiona acolo pe Samaya și Nathaniel.”

„Iar noi de ce aflăm despre asta abia acum?” Întrebă Fenrir, încruntându-se.

„Pentru că pe moment n-are nimic diabolic în minte. Oricum, aveam de gând să vă spun azi cum se ivea ocazia și iaca că v-am spus. Și… ea pare să caute ceva.”

„Să caute? Ce anume?” întrebă Arion.

„Asta deja n-o mai știu, căci nu i-am putut citi gândurile. Totuși nu cred că-i după Mannar acela, căci n-am văzut-o pe copia Samayei cu ea.”

„Copia Samayei? Vrei să spui că știi cum arată Mayar?” Întrebă Dike mirat.

„Așa e. De altfel am văzut-o când eu și Samaya am mers să vedem unde-s Yātrīkarele, când au trecut prin fața grotei Siarului. Dar… ce mă preocupă pe mine e că Mayar nu-i cu Parca. Asta poate însemna un singur lucru.”

„Că Mayar caută să-l elibereze pe Mannar,” murmură Fenrir.

„Cel mai probabil că da. Numai că… am impresia că acea Mayar a schimbat iar taberele,” spuse Yellen.

„De crezi asta?”

„Pentru că, Maestre Dike, am îndrăznit s-o urmăresc o vreme pe Parca și bolmojea mereu ceva de genul - „mereu când apari tu în calea mea îmi merg toate de-a-ndoaselea. Firar tu de Viață să fii!”

„Viață?!” Se miră Arion. „Asta înseamnă că…?”

„Așa e, Arion. Se pare că Vāḻkkai e și ea aici. Dar întrebarea mea e totuși: cu ce scop? Căci dacă e adevărat ce i-a spus Sephir lui Boor, Vāḻkkai ascunde multe lucruri de noi și pare să-și dorească de fapt acest război și nu să-l împiedice.”

„Ei, tată, asta ar fi prea mult.”

„Crezi, Fenrir? Mie mi se pare că anume asta și caută. De aceea: niciun cuvânt despre asta celorlalți. În special Samayei, căci ea mereu a crezut că Vāḻkkai e doar de partea Binelui. De află că pare să vrea acest război, ce ar însemna a ei moarte, așa cum am văzut în acele viziuni arătate mie de Gaea, atunci a mea copilă își poate pierde pe veci echilibrul sufletesc, iar asta e ceva ce chiar n-avem nevoie înainte de marea bătălie.”

Spunând aceste cuvinte, Dike oftă. Apoi le întoarse spatele celorlalți, care tot tăceau, și se îndreptă spre foc, acolo unde Rophionii și Siarii începură să cânte o melodie veselă: ceva despre dragoste, vise, vrăji și tot felul de drăcovenii.

***

„Iarăși Tarther!” Murmură Samaya, mișcându-se în somn în al ei hamac, care se mișcă și el odată cu dânsa.

Bestla, care dormea în hamacul de alături, doar se foi puțin, ca mai apoi să-i întoarcă spatele Samayei și să-și continue somnul. Totuși, ceva părea c-o gâdilă după ureche, iar asta o făcea să-și scarpine într-una pielea de se înroșise pe alocuri. Și… ceea ce simțea Bestla pe piele nu erau degetele cuiva sau vreun fir de iarbă pe care cineva-l folosea ca să deranjeze somnul fetei, ci un fel de vârfuri de frunze lungi, subțiri și lipicioare care i se lipeau parcă de piele.

„Încetează!” Bombăni Bestla la un moment dat, mișcând brusc mâna prin aer de parcă ar fi vrut să alunge vreo fantomă ceva. Dar… acea sâcâială cu atinsul nu înceta și pace. De aceea, scoasă din sărite într-un final, se ridică în picioare și, deși se vedea destul de bine în jur, formă în mână a ei vestită formă gelatinoasă, care luă forma unei făclii în acel moment, iar torța păru că se „aprinse” într-o lumină albastră.

Privind în jur însă Bestla nu văzu nimic ciudat. Totuși era sigură că nu i se năzărise și acele gâdilituri pe piele erau reale. De altfel încă mai simțea acele pișcături și de aceea își ducea mâna din când în când la grumaz și și-l scărpina. Apoi, văzând că totuși nu-i nimeni acolo, murmură: „Hm, al naibii de ciudat! Să fie din cauza că-i locul nou sau…? Ei, am dormit noi în locuri noi în ultimul an aproape în fiecare zi. De asta nu cred să fie din această cauză. Totuși simt că cineva ține morțiș să-mi deranjeze somnul. Dar… ce să fie oare? S-o întreb pe Samaya?”

De aceea și-și ridică un pic mai sus capul și privi spre hamacul Samayei, luminând locul cu a ei torță. Dar… văzând că Samaya dormea strâns, sau cel puțin așa i se păruse Bestlei în acea clipă, decise să se lase păgubașă și se întinse pe spate. Torța însă n-o stinse, ci o lăsă să plutească în aer, convisă fiind „să prindă” astfel intrusul care-o deranja de se va ivi iarăși. Numai că își dădu seama cât de curând că-și alungase somnul, pe când ea-și dorise foarte mult să doarmă, iar asta o făcu să-și încrucișeze brațele pe piept și să strâmbe din nas: „minunat! Acum stă și păzește muște, Bestla. Eh, dacă pun eu laba pe intrusul cela, jur că-l jupoi de piele sau de blană!” Șuieră ea într-un final printre dinți.

Numai că tresări când ceva se mișcă pe perete. De aceea și privi atent într-acolo. Astfel îi fu dat să vadă o umbră dansând pe peretele din bambus al colibei. Dar, deși era ridicată în capul oaselor, nu vedea prea bine ce fel de umbră să fie aceea. Din această cauză și-și trimise apoi torța albastră mai spre mijlocul camerei. Chiar și așa nu zări nimic în cameră. Dar umbra ceea continua să se contureze pe perete. De aceea și bombăni ea: „ce dracu tot văd eu? Ba licurici, ba umbre. Mai lipsesc fantomele, căci…,” tăcu însă și se ridică în genere pe șezute în hamac în clipa în care prin cameră într-adevăr începură a se vedea licurici. „Asta da drăcovenie.”

Dar, după ce închise ochii și și-i frecă bine, când îi redeschise văzu că umbra era tot acolo, pe perete. Avea însă o formă clară: cea a unui copac. I se păru totuși Bestlei neobișnuit. Sau cel puțin nu mai văzuse ea un astfel de copac până atunci: cu crengi lungi, subțiri și flexibile, cu frunze subțiri și lunguiețe ce păreau mici liane și i se păru chiar la un moment dat că zări licărirea apelor sub acel copac. De aceea și se aplecă mult în față să vadă dacă-i apă aceea totuși sau nu. Numai că în loc de apă atinse podeaua când hamacul se întoarse brusc spre stânga și-o aruncă de pe el.

Astfel, scrâșnind din dinți și scărpinându-și fundul care-o durea ca naiba, căci să atingă podeaua ceea de lemn nu fu ceva suav, Bestla bombăni un „al naibii hamac ce mușcă.” După care se ridică în picioare. Și, încă furioasă, se apropie de perete să vadă ce-i cu imaginea ceea năstrușnică. Astfel, fiind foarte aproape de peretele opus ușii de la intrare care era deschisă, Bestla văzu că într-adevăr era o apă sub acel copac. „Pare să fie un râu,” murmură ea după o vreme. „Exact ca în cazul lui Goyan, căci pe pânza lui tot apăreau imagini. Acelea însă erau amintirile neamului lui. Astea însă la sigur nu-s ale mele sau ale Samayei. Sau… faptul că am aceleași vedenii are legătură cu faptul c-a murit dracul cela de mâna mea?”

Se aruncă însă dintr-o dată la podea când auzi atât de clar strigătul infernal al unei păsări. Astfel, stând deja în patru labe, privi cu atenție spre ușă și văzu o imensă pasăre neagră chiar pe deasupra caselor satului și îndreptându-se direct spre casa lui Dike. Și, de frică, Bestla se grăbi cum putu spre ușă cu gând s-o închidă. Numai că când mai rămaseră vreo doi pași până la ușă, Bestla se lipi cu totul de podea, căci pasărea ceea trecu exact pe deasupra ei. Dar, faptul că ea nu simți curenți de aer cum ar fi trebuit să simtă când o astfel de pasăre trecea pe deasupra cuiva, Bestla întoarse capul și se uită în stânga. Astfel îi fu dat să vadă acea pasăre mare trecând pe deasupra acelui copac reflectat pe perete. Apoi, rotindu-se de vreo câteva ori pe deasupra copacului, acea pasăre se întoarse, trecu iar pe deasupra Bestlei, care de data asta nu se mai feri, căci își dădu seama că n-o s-o rănească, și apoi fata petrecu pasărea ceea cu privirea în timp ce zbura iar pe deasupra satului.

Se întoarse însă brusc spre Samaya când aceasta gemu. Apoi auzi murmurele tinerei lupoaice atât de clar: „Tarther! Tarther! Nu!” Și, văzând că Samaya practic n-avea aer în timp ce murmura numele acelei păsări, Bestla se apropie de ea și, înșfăcând-o de brațe, începu s-o scuture ca s-o trezească. Văzând însă că nu-i reușește chiar și strigă:

„Samaya, trezește-te! Nu-i decât un vis!” Asta însă n-o trezi pe Samaya. Din contră: ea începu să se agite și mai mult, ceva ce-o făcu pe Bestla să se crucească. Dar, când în sfârșit zări cubul folosit pentru reflecții în mâna Samayei, înțelese ce se petrecea: „memorii! Dar… ale cui, căci sunt sigură că nu ale ei. Atunci? Cine să fie cel cu memoriile? Să fie doar vise?”

Răspuns însă la toate acele întrebări n-avea cine-i da decât ea. De aceea și făcu Bestla făclia ceea albastră, care continua să plutească în mijlocul camerei, să revină la ea. Apoi, strângând gelatina ceea în mână, o transformă într-un mică sferă de cristal. Și, apucând-o cu ambele mâini, o făcu să crească până avu mărimea unei mingi de volei. Abia atunci o lăsă să plutească iar liberă. Astfel, având libertatea să se miște, sfera ceea se duse spre Samaya și mai apoi se opri în dreptul cubului, „absorbindu-l” în interiorul ei.

Numai că, în clipa în care cubul dispăru din mâna Samayei, aceasta se ridică pe șezute. Nu se trezise însă: doar atinse sfera cu ambele palme și începu apoi să reflecte pe perete tot ceea ce vedea în vis. Astfel Bestla văzu o imensă salcie lângă un pârăiaș se strălucea puternic în lumina soarelui de parcă apa sa era făcută din cristale. Dar ce fu ciudat fu că acel mal nu era acoperit de iarbă verde, ci de un fel de pene de pasăre, sure, care foșneau ușor sub picioarele goale ale Samayei care se îndrepta spre salcie în acele clipe.

La un moment dat însă, acea Samaya din vis, se opri la câțiva metri de salcie. Și, deschizând ochii, întrebă: „unde-s?” Apoi își atinse brusc gâtul cu ambele palme de parcă ceva ar fi strâns-o de gât. Dar, chiar dacă buzele ei nu rosteau cuvinte, vocea ei se auzea totuși atât de clar. „Ce-i aici? De ce-s aici? De ce simt că iar n-am aer ca atunci când l-am văzut pe Tarther în pădurea Tenebre? Și… de ce-l simt aici? De ce?”

Liniștea însă se lăsă repede după asta, ceea ce-o făcu pe acea Samaya să se cutremure și mai mult. Apoi, cu groază, privi spre salcie, când auzi vocea unei femei: „pentru că acel Tarther îți înghite și totodată alimentează fricile.”

„Fricile? Dar… de ce? Și… cine ești tu?”

„Eu? Mi se spune Villō. Am fost cândva o nimfă de apă. Dar… m-a blestemat Soarta și am fost condamnată să trăiesc astfel o eternitate.”

„Sub forma unui copac? Ceva ciudat!”

„Dar totuși ceva ce ai mai văzut mai înainte,” îi răspunse Villō calm. „Și… nu-s un copac obișnuit. Sunt o specie de salcie. Una magică, care poate absorbi amintiri și imagini la fel ca și tine.”

„Ești tot Jar?”

„Jar? Cine-i ăsta?”

„Spiritul care trăiește în mine și cel care absoarbe amintiri, ca să le reflecte apoi în imagini.”

„Aaa, nu totuși. Nu-s acel Jar. Dar am totuși acest dar. La fel cum îl ai și tu. Și, din câte îmi dau seama, tot nu ești acel Jar.”

„Așa e, căci deși noi am crezut inițial că-s a lui formă umană pe pământ, am aflat apoi că el doar s-a ascuns în mine și că fiecare își are rolul său pe acest pământ.”

Villō surâse, iar asta se auzi în jur precum clinchet de clopoței: „și câtă dreptate are. Dar… nu de asta te-am chemat aici.”

„Nu? Atunci?”

„Să te previn.”

„De ce?”

„De trezirea acelei păsări diabolice de care tu te temi atât de mult. Cea cu numele Tarther.”

Auzind numele păsării diabolice, Samaya se cutremură din cap până-n picioare. Apoi murmură iarăși cu voce gâtuită: „e… e trezită deja!”

„Ba nu. Acea pasăre văzută atunci de tine nu-i Tarther, ci o proastă copie a ei, căci Parca a decis atunci să înșele lumea și-a luat acea formă. Numai că… văd totuși că i-a reușit, căci tu cel puțin ai crezut că-i Tarther.”

„Da, dar… nu înțeleg ce câștigă Parca luând forma acelei păsări. Să mă sperie?”

„Ba nu, Samaya. Parca nu era după tine atunci, ci după cea numită Yellen. Făptura Yātrīkar cu trup și suflet uman.”

„Cu trup și suflet uman?” Se miră Samaya.

„Așa e, căci Yellen n-a fost transformată în Yātrīkar, când cea numită Karina s-a ascuns de Yātrīkare în interiorul copilei. Acea ființă s-a născut fiind deja o Yātrīkar. E de fapt reîncarnarea uneia dintre cele mai puternice conducătoare care a condus de fapt acest trib. Și… cea cu cele mai multe păcate pe suflet.”

„Dar… Villō, cum e posibil așa ceva? Din câte știu toate Fecioarele Yātrīkar au fost trimise după moarte la Poarta Purgatoriului să aștepte. De aceea ele n-aveau șansa să renască din oameni.”

„Ba te înșeli, copila mea, căci nu toate Yātrīkarele au pierit atunci. Șase din ele au scăpat de acel măcel, abandonându-și suratele. Apoi s-au ascuns timp de secole în pădurile Nordice ale lumii, acele păduri numite de conifere, sălbăticindu-se și devenind asemenea fiarelor doar pentru a-și putea pierde urma, ca nu fi nimicite până la urmă.”

„Și… ce s-a întâmplat cu ele până la urmă? Au pierit toate până la ultima?”

„Ba nu. Toate șase au supraviețuit și s-au ascuns printre oameni, dând naștere la urmași mai apoi. Dar… deși setea de-a ucide le ardea pe dinăuntru, niciuna din ele nu și-a trădat votul dat înainte de-a se ascunde printre oameni: acela de-a nu mai ucide nicicând și-a schimba soarta poporului lor, căci ele au avut o premoniție înainte de acea zi când a lor popor a fost atacat. Și, în acel vis, au văzut că vor supraviețui doar dacă încetează a face rău altora. Numai că n-au avut timp să le spună și celorlalte despre asta. Și, în plin măcel, când celelalte Yātrīkare se luptau să supraviețuiască, acestea 6 au fugit. De asemenea… una dintre cele care-a fugit era de fapt mamă, a două tinere Yātrīkar, pe care însă le-a lăsat să moară, căci văzuse în sufletul lor doar ură și moarte și că destinul lor nu era să se schimbe nicicând.”

„Dar cine le-a ucis totuși pe acele Yātrīkare? Oamenii?”

„Ba nu. Oamenii n-aveau puterea să le ucidă precum n-au nici acum. Totuși… rămâne un mister cine-a ordonat exterminarea lor. Dar… din amintirile lor, ce au ajuns cumva prin magie până la mine, am văzut păsări uriașe asemeni lui Tarther atacându-le.”

„Iarăși numele acestei păsări demonice,” murmură Samaya. „Cât timp va trebui să-l mai aud?”

„Acesta e deja un răspuns pe care nu-l știu, copilă. Dar… din câte îmi spune viitorul, cel care-mi curge și mie prin rădăcini și frunze, vei mai avea de înfruntat această pasăre încă multă vreme de acum încolo. Și… cine știe, poate că vei pieri într-un final de ciocul uneia dintre ele…”

***

Atingându-și îndurerată pieptul, în timp ce respira sacadat, Samaya se forța să nu plângă, căci lângă ea era Bestla, care-o lovea ușurel pe spate ca să se calmeze. În cele din urmă, după ce-și veni un pic în fire, Samaya o întrebă: „ai văzut și tu același lucru, nu?”

„Mmm, am văzut.”

„Și?”

„Nu știu ce să spun, Samaya, căci… deși cele visate de tine par să fie o premoniție, totuși… poate fi și șiretlicul cuiva ca să te facă să cazi în capcană.”

„Parca!”

„Poate fi. Dar… consider că ar fi o idee bună de-am afla unde-i locul acestei sălcii. Poate dacă vei sta față-n față cu ea vei putea să înțelegi ce-i adevăr și ce-i minciună. Cum însă nu știm unde e…”

„Ba știu unde e,” murmură Samaya abia auzit, fapt ce-o miră pe Bestla.

„Știi? De unde?”

„Pentru că am văzut-o. Odată. În timp ce mă plimbam prin pădure. Eram atunci cu tata și cu Fenrir. Dar… atunci mi-a părut ca toți ceilalți copaci. N-am crezut nicicând că poate vorbi. Deși l-am văzut atunci pe tata stând cu ochii închiși și meditând, așa cum face de obicei când discută cu unchiul Lodur când acela-i în Cosmos.”

„Crezi că maestrul Dike vorbea atunci cu acea Villō?”

„Cred că da, căci la scurt timp după aceea m-am întâlnit cu Mayar în Poiana Umbrelor și mai apoi am luat drumul spre Tărâmul Gheții. Probabil tata ne-a dus acolo la îndemnul ei.”

„De ce nu-l întrebi atunci pe Maestrul Dike despre asta? Nu cred că are de ce să ascundă de tine ce-a vorbit atunci cu salcia. Nu acum, când… știm cu toții ce pericol ne paște,” și Bestla se îndepărtă în cele din urmă de Samaya, văzând că se calmase. Apoi se urcă din nou în hamac, își puse mâinile sub cap și privi la acel perete „orb,” care nu le mai vorbea în acele clipe.

„Crezi?” Întrebă Samaya, întorcându-se spre Bestla. „C-ar fi o idee bună să vorbesc cu tata despre asta? Nu vreau să-l sperii, căci de e să-l întreb despre Villō, va trebui să-i spun și despre vis.”

„Eu totuși cred că trebuie să-i spui, Samaya. Acum nu-i momentul să ascundem lucruri. De aceea, mâine, înainte să mergem să dăm ochii cu această bătrână vrăjitoare Villō, va trebui să vorbești mai întâi cu tatăl tău.”

Samaya zâmbi: „nu-i vrăjitoare, da salcie!”

„Cum n-ar fi,” spuse Bestla fără s-o privească. „Pentru mine e tot aia, căci un copac care vorbește nu poate fi normal: ori locuiește un Spirit în el, ori e întruchiparea diavolului, ori e vrăjitoare blestemată de soartă să se ascundă astfel de vreme.”

Samaya se întinse apoi pe spate, privind tavanul casei și analizând perfecțiunea cu care erau așezate crengile celea pe acoperiș. „Și… de ce urăști tu totuși atât de mult vrăjitoarele? De mică simt că vrei să-i sucești gâtul vreuneia.”

Bestla strâmbă din nas: „pentru că-i adevărat și… o mult prea lungă poveste de spus la miez de noapte. Mai bine să dormim,” bombăni ea, întorcându-i spatele Samayei. Apoi se întoarse brusc spre tânără, apostrofând-o cu degetul: „și… încetează a mai murmura atâta numele păsării celeia blestemate. Tarther! Tarther! De parcă ți-ai chema mirele. De asemeni: ordonă-i vrăjitoarei celeia de salcie să-și țină crengile acasă și să nu-mi mai atingă gâtul sau jur că mâine îi fac frizură nouă.” După care Bestla iar îi întoarse Samayei spatele și se prefăcu că „doarme.”

„De parcă o pot eu controla!” Murmură Samaya, surâzând. Totuși tăcu, înțelegând că Bestla n-are chef de vorbă în acele clipe. De aceea închise ochii cu gând să doarmă. Numai că-și spuse în minte: „fără vise de data aceasta, Villō! Permite-mi azi să-mi odihnesc trupul… acasă!” Bestla însă nu dormea: ședea cu ochii deschiși, privind țintă în față, în timp ce se vedea pe sine, copilă încă fiind, într-o ciudată poiană înzăpezită, cu mâinile însângerate, în timp ce la picioarele ei zăcea o bătrână vrăjitoare pe care o răpuse cu pumnalul aceleia, același pumnal pe care vruse bătrâna vrăjitoare să-l folosească ca să răpună de fapt copila…