Locurile lăsate în urmă de Dike și cei ce-l urmară erau cu adevărat spectaculoase, căci chiar dacă Pădurea Tenebre era considerată în mare parte un loc al răului era totuși unul de-o frumusețe rară, căci până și răului îi place uneori să se aciueze în locuri superbe unde bogăția și frumusețea naturii e ca la ea acasă. Iar acolo, prin locurile prin care trecuseră ca să ajungă la Cascada Licuricilor din tabăra Siarilor, copacii erau cât se poate de falnici, de-un verde închis, strălucitor, chiar și în slaba lumină a umbrelor, în timp ce maroul închis al scoarței le dădea un șarm aparte. Apoi erau ale lor coroane imense, cu crengi ce se împleteau maiestos între ele, de-ți părea că natura nu-i decât un sculptor nemaiîntâlnit până atunci, ce-a cioplit în haina vremii acea bogăție de ramuri și frunze ce păreau încremenite ascultând șoapta antică a locurilor ce spuneau o poveste ciudată, dar atât de iubită de acea pădure se pare.

Apoi urmau arbuștii ce erau destul de înalți și deși, având aceeași culoare verde închis ca și frunzele copacilor, de parcă ar fi încercat să se camufleze astfel. Dar îi trăda totuși maroul un pic mai deschis al mlădițelor ce răsăreau la baza lor și care aveau frunzulițe de un verde deschis, de un verde de briliant, ceea ce dădea totuși lumii de știre că viața își avea și ea parte de putere în acele locuri pe care mulți le ocoleau totuși tocmai din cauza izolării și a faptului că avea destule capcane ascunse. Ce capcane? Ei bine una dintre ele erau pietrele ascuțite ascunse de mușchi verde de care unul se putea împiedica de nu era atent în timp ce se plimba prin pădure și dacă nu era familiarizat cu acele locuri. Apoi urmau cioturile ierburilor uscate sau diverse crenguțe ce căzuseră din înalturi și care, printr-o magie neînțeleasă, prinseseră rădăcini și creșteau așa strâmb, dar fiind o piedică în calea intrușilor prin acele locuri pe care doar Siarii și anumite forțe ale răului păreau să le cunoască.

După asta capcane erau considerați și arbuștii, care ascundeau prin desișul și înălțimea lor fiarele sălbatice, căci erau destule prin acele locuri. Și, de era găsit vreun sărman om singur, iar fiara ceea era cu adevărat flămândă, apoi nu mai rămâneau nici oscioarele din sărmanul om fără noroc. De aceea și Siarii preferau să umble cu grijă prin acele locuri, de teama acelor capcane, chiar dacă erau ei destul de familiarizați cu ele. Și, deși uneori se răneau și ei fiind neatenți, preferau să lase acele capcane ale naturii acolo unde apăruseră, căci astfel erau păziți de răufăcătorii care puteau da târcoale taberei lor ca să vadă cu ce se pot alege.

Chiar și așa, chiar dacă Dike înțelegea prea bine de ce Siarii aleseseră anume acel loc drept tabără - din cauza frumuseții și fiind ferit cum li se păruse lor - el era totuși neplăcut surprins de acea frumusețe. De aceea și spuse dintr-o dată, nemulțumit: „e prea liniște aici, după gustul meu. Îmi miroase a putred de altfel.”

„Prea liniște? A putred?” Întrebă Nathaniel mirat. „Dar… de ce? Nu-i decât obișnuita priveliște a cascadei, care de altfel mereu arată astfel chiar și când anotimpurile se schimbă.”

„Și ție asta nu ți se pare ciudat?” Îl întrebă Titanul întorcându-se spre el și privindu-l pe sub sprâncene.

Tânărul însă dădu din cap că nu. Și era cu adevărat uimit să audă astfel de cuvinte din gura Titanului despre locurile care lor le erau atât de dragi. De aceea și spuse apoi: „cascada asta de fapt nu ne deranjează. Și nici a ei frumusețe. Din contră: ne încântă inimile, exact ca pădurea de colo pe care ne place s-o privim, dar de care nicicând nu ne apropiem. Și, cum nu intrăm niciodată acolo, suntem în siguranță.”

„Nu știu cât de în siguranță ați fost stând aici, dar totuși mie locul ăsta îmi pare prea ciudat de frumos. Și-mi și miroase a putred chiar dacă pare să fie aer proaspăt în jur. Dar, după cum nimic nu poate sta ascuns veșnic, zic să facem puțină lumină pe aici. Așa că, Arion, fii bun și luminează un pic locurile astea.”

Auzindu-l pe Titan vorbind astfel, Arion și Fenrir se priviră cruciți. Dar, deși nu înțelese el prea bine pentru ce avea nevoie Titanul de lumină acolo, decise să-i facă acestuia hatârul. De aceea își atinse inelul de pe degetul cel mic al mâinii drepte pe care-l roti apoi de trei ori. Abia atunci inelul lumină împrejurimile. Și, cât de curând, în locul superbei cascade, se văzu o mocirlă puturoasă și murdară, iar ceea ce fuseseră licurici până nu demult nu erau decât scântei al unui foc nevăzut. Asta-i lăsă pe toți cu gura căscată.

„Dar… cum e posibil așa ceva?” Întrebă Nathaniel neplăcut surprins de ceea ce vedea.

„E posibil, tocmai pentru că inima inocentă nu vede nicicând răul ascuns în spatele a ceva ce i se pare frumos. De ce? Pentru că un om bun mereu se va gândi că și alții sunt la fel ca și el. Dar… ar trebui totuși să ne mai îndoim uneori de veridicitatea anumitor lucruri și astfel să vedem adevărul nu să-l evităm doar pentru că așa ne e mai comod. De asta am spus eu de la început că e prea frumos ca să fie adevărat și iaca că am avut dreptate. De asta zic să mergem și dincolo de mlaștină să vedem ce se ascunde și prin acele „locuri de basm,” după care fu primul care păși în acea apă bâhlită ca s-o traverseze.

„Nu că aș arde de nerăbdare să-mi înmoi picioarele în glodiștea asta, dar… dacă insiști,” bombăni Fenrir. Și, după ce se transformă în lup, păși pe urmele lui taică-su, urmat de Nathaniel și apoi de Arion al cărui inel începu să lumineze dintr-o dată extrem de puternic pe când erau deja la jumătatea acelei mlaștini, iar noaptea-i înconjură de pretutindeni. „Mda, acum și noaptea ne-a luat în primire,” continuă pe Fenrir să-l mănânce limba. „Și nu doar că pute de la mlaștina asta, dar și simt că dincolo de ea o să ne mănânce și pielea, căci tare-mi pare mie că n-o să fim primiți cu pâine și sare.”

Auzindu-l vorbind astfel, taică-su se încruntă și-l privi pe sub sprâncene: „dacă n-ai mai cobi atâta poate și că nu ni se va întâmpla nimic.”

„Iar lupu-i de vină?!” O trânti Fenrir dintr-o dată. „De plouă e lupul de vină, de-i soare… tot el, de n-are balta pește tot lupul și-a vârât coada…”

„Ursul voiai să spui,” îl înțepă Arion din coada liniei. „Aceluia i-au tăiat coada în poveste pentru că i-a înghețat în iaz după ce a fost păcălit de vulpe,” iar pentru asta fu răsplătit de lup cu un mârâit.

„Bine că le știi tu pe toate!” Șuieră Fenrir printre dinți. „De la bătrânețe ți se trage, calule? De asta știi atât de multe basme?”

„Ba bine că nu. Se numește istețime. Dar… fie pe-a ta!”

„Și-am zis eu și repet: de dracu își vâră coada, Fenrir e făcut țap ispășitor.” Când îl văzu însă pe taică-su privindu-l iar pe sub sprâncene, căci lui Dike tare nu-i plăcea când fiul său se jeluia atâta, chiar dacă nu putea nega că erau comice acele „plânsete,” Fenrir privi în altă parte, bolmojind: „da, da, lupule, ține-ți gura! Nimănui nu-i plac bombănelile tale se pare.”

„Cum rămâne cu tine?” I-o întoarse taică-su. „Ție ți-ar fi plăcut să fii într-un loc al naibii de ciudat, unde habar n-ai de ce ți se poate întâmpla și unde în loc să te concentrezi pe detalii trebuie să asculți o coțofană cârâindu-ți în urechi?”

„Dacă coțofana era despre mine,” îi replică Fenrir arțăgos, „atunci te informez că stai prost cu zoologia, tată, căci al tău fiu el lup și nu zburătoare…”

„De ce și nu?!” Îi strigă Arion din spate. „Nu odată ai zburat de pe spatele meu. Cred că se poate lua în considerare ca să fii încadrat și în lista de zburătoare.”

„Iar tu gura nu vrei să ți-o ții?” Îi șuieră lupul printre dinți. „Mereu îți vâri nasul unde nu-ți fierbe oala. Eh, și credeam că caii sunt înțelepți. Numai copitele de ei, căci în rest… șuieră vântul prin capul lor. De asta leapădă copitele pe unde apucă când dau lupii de ei,” comentariu care-i făcu pe Dike și Nathaniel să pufnească în râs, căci era comică ciorovăiala dintre Arion și Nathaniel.

Numai Arion se pare că nu gustă gluma, căci, în timp ce punea la cale, în a sa minte, cum să se răzbune pe lup, făcu ce făcu și-o mică sferă de gheață căzu chiar lângă lup, împroșcându-l cu noroi pe față.

Lupul însă, după ce se opri în loc, închise ochii și inspiră adânc. După care expiră zgomotos și vru să-și șteargă fața cu laba. Văzu însă că laba ceea era și mai murdară decât fața lui, așa că se lăsă păgubaș și se apropie mai mult de taică-su, continuând totuși să pufăie pe nas, arătându-și supărarea.

Asta-l și făcu pe Dike să uite un pic de-a lui preocupare. Și, scoțând o batistă din buzunar, îi șterse lupului glodul de pe ochi. Pentru asta fu răsplătit cu un rânjet, căci lupului îi plăcu grija tatălui. Ba chiar mârâi fericit un „măcar pe ai tăi poți conta!” Și fu cu adevărat fericit atunci când Deak își odihni mâna pe capul lui, dându-i de înțeles că așa și este. Apoi merseră toți în liniște o vreme până ce reușiră să calce pe celălalt mal. Abia acolo Fenrir se opri și privi pentru o clipă spre malul unde se afla tabăra Siarilor, părând cu adevărat îngrijorat.

Dike, văzând îngrijorarea în ochii lupului, îl mângâie pe cap și-i spuse cu glas blajin: „nu-ți fă griji pentru ei, fiule. Vor fi bine, mai ales că Island știe despre asta și se îndreaptă într-acolo. Dar… totuși, trebuie să fim îngrijorați pentru soarta noastră, căci cine știe ce ne așteaptă în pădurea asta și dacă ne întoarcem din ea.”

Fenrir îl privi oarecum ciudat pe al său tată și-i spuse ca să-l tachineze: „atunci poți face cale întoarsă. Oricând.” Și lupul intră primul în pădure.

Văzând „îndrăzneala” fiului, Dike dădu din cap cu reproș și-l urmă. În sinea lui însă zâmbea, căci știa prea bine că Fenrir o făcea pe prostul doar pentru că voia să distingă puțin atmosfera cees tensionată. De aceea și nu-l certă el, ci-l urmă.

În spatele lor, Nathaniel îl privi pe Arion în timp ce-i urmau pe Dike și Fenrir, care intraseră deja în pădure. „Ce-a avut în vedere maestrul Dike când a spus că s-ar putea să nu ne întoarcem? Se întâmplă ceva în această pădure?”

„Dacă sincer nu știu, căci eu am puterea doar să aduc lumină acolo unde-i întuneric și să alung norii burduhoși de pe cer, cei încărcați cu ploi torențiale ce amenință să înece pământul. În rest sunt doar un cal, așa cum m-a descris și Fenrir, și nici n-am puterea să văd viitorul. De aceea, de și se întâmplă ceva în pădurea asta, vom trăi pe propria piele, căci știu totuși că nimeni nu poate nicicând să fugă de-a sa soartă.”

Și, zâmbind, puse o mână pe umărul lui Nathaniel, dându-i de înțeles că „pentru asta și există prieteni: să aibă grijă unul de altul pe vreme de furtună.” După care se afundară și ei în pădure, iar când siluetele lor se vedeau pierzându-se în zare, mlaștina ceea redeveni o superbă cascadă, căci vraja puternică aruncată asupra acelui loc era ruptă doar în prezența lui Dike, iar când acesta era departe răul lua iar acele locuri în putere, căci așa era și firea umană: mai bine să vezi flori acolo unde-s spini doar ca să eviți pe cât posibil durerea.

***

Patru, acesta era numărul călătorilor care înaintau cu grijă prin acea pădure cufundată în umbră. Ai lor pași însă erau îndrumați de lumina lui Arion care într-adevăr alunga noaptea așa cum îi spusese lui Nathaniel mai devreme. Numai că acea lumină ce lor li se părea benefică părea să deranjeze acele locuri. De aceea și se auzi cât de curând geamătul copacilor care-și fremătară dintr-o dată vertiginos frunzele de parcă ar fi scuturat din cap deranjați de lumină. Mai ales părea să-i deranjeze și lipăitul picioarelor pe frunzele umede ce acopereau pământul și peste care treceau și călătorii noștri.

De aceea și se opri Dike locului și privi cu atenție în jur. Apoi, când văzu ochii unui copac din stânga, care nu era luminat direct de lumina lui Arion, Dike îl privi cu atenție. Astfel văzu acel copac încruntându-se în timp ce privea țintă la inelul ce lumina și care făcea și frunzele umede din jur să strălucească într-un mod ciudat. Și, înțelegând că acea lumină trezea de fapt copacii adormiți, Dike îi spuse lui Arion în șoaptă: „stinge lumina! Se pare că nu suntem bineveniți aici.”

Privind în aceeași direcție ca și Titanul, Arion văzu și el copacul încruntându-se din cauza luminii inelului. De asta și-l atinse fără să spună nimic, iar după ce-l roti de trei ori pe deget, fură cât de curând înconjurați de întuneric.

Nu rămaseră însă pentru multă vreme pradă nopții, căci imediat după aceea Dike atinse mânerul lui Ionas și toți patru se văzură apoi în interiorul faimoasei bule. Numai că aceasta nu era multicoloră așa cum o văzuseră Samaya și Nathaniel pe când erau copii, ci complet transparentă, iar în interiorul ei era lumină ca ziua, ceea ce le permitea să privească în jur fără să fie văzuți și nici să deranjeze pe nimeni cu prezența lor.

Astfel reușiră să înainteze destul de mult, privind cu atenție la chipurile adormite ale copacilor. Și, chiar dacă era un loc straniu cel prin care treceau, cei patru se minunau totuși să vadă că în partea ceea de pădure copacii nu erau din cei obișnuiți, dar magici, chiar dacă păreau cu toții supuși unei vrăji care le controla ființele și mințile, părând adormiți în acele clipe. Apoi era de asemenea comic de privit ale lor mimici făcute prin somn, de parcă ar fi fost copii care aveau un vis urât și care se încruntau în somn.

Dar în timp ce lui Arion, Fenrir și Nathaniel acele mimici le păreau comice și discutau vioi despre aceste lucruri, conștienți că nu pot fi auziți de copaci, lui Dike acel loc i se părea prea sumbru și influențat de rău. Mai ales îl deranja să vadă că copacii începeau să fie cumva lipsiți de frunze pe alocuri, iar arbuștii și mușchiul ce creștea în jurul acestor copaci erau de un negru umed, asemeni culorii mlaștinii prin care trecuseră ca să ajungă acolo. Și, privind cu atenție la mușchiul cela, îl găsi chiar lipicios, de parcă ar fi fost mânjit cu noroi.

Tresări însă, căci era prea concentrat să analizeze vegetația din jur, când Nathaniel spuse: „ce-i asta?” Și, privind în față, spre locul unde arătase tânărul cu capul, Dike și ceilalți văzură un loc defrișat, dar unde mai erau încă mulți copaci uscați în picioare sau căzuți la pământ și lăsați în voia sorții ca să fie mâncați de carii.

De asta și șuieră Dike furios printre dinți: „mila diavolului se pare. Și n-au nimic sfânt rămas în ei, de-au îndrăznit să căsăpească astfel natura și să distrugă magia din jur.”

„Nu cred că-i vorba de magie la mijloc, maestre Dike,” spuse Arion îngrijorat. „Mi se pare că se pregătesc de ceva. De ce anume nu știu, dar simt vibrații ciudate în jur,” și Arion privi în jur cu atenție. Dar, din cauza că nu vedea nimic, închise ochii și începu să adulmece zarea.

Simțindu-și atât profesorul, cât și tatăl îngrijorați, Fenrir se apropie de Arion. Dar el nu privi în aceeași direcție ca și acesta, ci la fața lui, iar când Arion îl simți în sfârșit și-l privi crucit, chipurile „ce-ai cu mine acum?!” Fenrir îi rânji și-i spuse în glumă: „credeam că singurul lup de pe aici sunt eu. Se pare însă că m-am înșelat. Dar totuși: nu spun că nu-i nostim să-ți văd nasul mișcându-se ca al iepurelui. Și… ar trebui să încerc magia asta pe tine mai târziu: sunt sigur că vei arăta superb cu urechi de cal și nas de iepure. Coada deja… alege-o sigur care vrei să fie!” Simțind însă privirea tatălui ațintită asupra lui, Fenrir îl privi. Și, văzând că acela era furios pe el pentru că pe Fenrir îl apucase joaca și gluma într-un astfel de moment, se trase în spatele lui Arion de parcă ar fi căutat sprijin.

De asta și zâmbi Arion, bătându-l ușurel pe spate: „nu-ți fă griji, lupule, vei trăi cu asta,” o glumă pe care Fenrir păru să n-o fi gustat, căci îi arătă colții. „Da, da. Știu că ai colți ascuțiți,” îi spuse Arion, tachinându-l, „doar că n-au să guste ei din carnea mea dulce. Nicicând.”

„Serios? Și cine ți-a spus asta mai exact?”

„Inteligența?! Dar… nu-s atât de sigur că lupii știu ce-i asta,” remarcă care-l făcu pe Nathaniel să pufnească în râs.

Fenrir însă se înfurie și strigă la Arion: „auzi, calule, să-ți arăt cumva ce le poate inteligența lupilor? Căci în caz de nu știai…”

„Liniște!” Le șuieră Dike printre dinți, furios. Asta fu și semnalul pentru cei trei să-și țină gura închisă.

Curând însă, Fenrir, care după ce taică-su le strigă să tacă îl privise cumva pe sub sprâncene, întoarse capul în urmă de parcă ar fi simțit o chemare. Și, după aceea, închise și ochii, căci simțea ceva straniu vibrând în interiorul lui, iar când el se opri făcu și bula să se oprească, căci era proiectată să-i apere pe toți, dar nu pe distanțe mari.

De aceea, când Fenrir se opri și bula se opri, iar Dike se lovi brusc cu capul de peretele bulei. De asta și se încruntă Titanul și se întoarse brusc și privi în spate să vadă cine-i încurcase planurile. Numai că ce văzu în spatele lui îl înfurie de-a binelea, căci cei trei însoțitori ai săi păreau înghețați, iar în jurul lupului se vedea o aură ciudată, ceea ce-l făcea să pară o statuie vie. De asta și șuieră Dike printre dinți „minikinul. Pun eu laba pe el.” După care își încrucișă brațele pe piept, închise ochii și deschise poarta minții sale. Astfel nimeri într-un fel de tunel, complet luminat, ca un fel de tobogan de apă, în care Dike sări și fu dus cu viteza luminii până în Pădurea Rophion, poiana lui Baradar, iar când trupul său fu aruncat din toboganul cela, se rostogoli câțiva metri pe pământ, ca să se oprească mai apoi în patru labe, mârâind ușor: „mereu plătesc eu oalele sparte pentru că alții nu gândesc,” și-și întoarse capul spre stânga și privi furios înspre Fenrir și Baradar care-l priveau mirați, căci nu se așteptaseră să-l vadă pe Dike acolo.

The story has been illicitly taken; should you find it on Amazon, report the infringement.

Fenrir chiar făcu câțiva pași spre taică-su pe care-l întrebă cu inocență: „dar tu, ce cauți aici?” Se dădu însă în lături când îl văzu pe Dike săltând în picioare și îndreptându-se furios spre el.

Titanul însă nu se opri în dreptul feciorului, ci trecu pe lângă acesta, îndreptându-se spre Baradar, care-l aștepta cuminte. Și, în timp ce se apropia de el, Dike îi șuieră printre dinți: „nu ce de data asta, minikine?”

Baradar, deloc supărat că Dike-i vorbea astfel, surâse și-i spuse: „doar am vrut să stăm de vorbă. Dar n-am crezut totuși c-o să vii, căci au trecut deja 7 mii de ani de la ultima dată când ne-am văzut. Totuși… viața e plină de surprize se pare, căci ești aici.”

„Nu că asta ar fi fost intenția mea,” spuse Dike mânios. „Dar odată ce mi-ai răpit băiatul, să spunem c-am fost nevoit s-o fac.”

Auzindu-l pe Dike vorbind astfel, Fenrir se minună enorm. Apoi se porni spre cei doi, spunând vesel: „ei, tată, ce spui și tu?! Nu m-a răpit nimeni. El m-a chemat, iar eu am decis să vin. Atâta tot.”

Dike întoarse numaidecât capul spre el, privindu-l și pe Fenrir mânios: „aha și eu m-am născut ieri ca să nu știu ce se întâmplă. La fel ca și tine, Fenrire, căci din bula ceea singur nu puteai ieși. Doar cu ajutorul cuiva și cine te-a „ajutat” a fost anume încăpățânatul ăsta de minikin pe care-l cunosc de mai bine de 7 mii de ani și la fel de bine știu ce-i poate pielea.”

„Înseamnă că pot fi fericit, maestre,” spuse Baradar zâmbind cu bunătate, „căci de cineva te cunoaște bine n-o să fii uitat nici dacă mori.”

„Nu c-ai muri cândva,” o trânti Fenrir pe neașteptate, iar Baradar și Dike îl priviră pe neașteptate. „Nu, ce? Doar am pus punctul pe i: e nemuritor, ai uitat?”

„De singurul lucru de care-am uitat e că nu-ți poți ține limba după dinți nici când situația o cere,” îl certă Dike. Apoi privi la Baradar. „Și? Care-i treaba aceea urgentă despre care spuneai de ne-ai chemat până aici și pe nepusă masă când eram atât de ocupați?”

„Din cauza ei,” spuse Baradar. Și, când deschise pumnul, Fenrir și Titanul putură vedea o pană neagră, de mărimi mici totuși, cât să încapă în palma minikinului, iar asta-i făcu atenți. „Aparține se pare lui Tarther.”

„S-a trezit deja?” Întrebă Dike, încruntându-se.

„Așa se pare, maestre. Cel puțin asta mi-au spus copacii care l-au văzut zburând pe deasupra lor.”

„Și? Când s-a întâmplat asta?” Insistă Dike să afle răspunsul.

„Și cine-i Tarther ăsta?” Întrebă Fenrir, dar nimeni nu-i atrase atenție. Cei doi nici măcar nu-l priviră, de asta Fenrir strâmbă din nas și bombăni un: „mai nou vorbesc singur.” Apoi ascultă mai departe conversația.

„S-a întâmplat acum două zile, maestre. Dar n-am spus nimănui pentru că am vrut să cercetez de-i adevărat. De asta am colindat pădurea în lung și-n lat și-am vorbit cu toți copacii și chiar și cu vântul și toți mi-au spus același lucru: că o pasăre mare, neagră, se tot învârte în ultima vreme prin înalturi și, după cum au descris-o, pare a fi Tarther.”

„Înseamnă că totuși s-a trezit. Atunci ar fi trebuit să mergi direct în Poiana Umbrelor și să vezi de-i acolo.”

„Am fost, maestre, dar nu-i nimeni acolo și nimic ciudat n-am simțit de asemenea. Dar vântul mi-a spus ceva ciudat. Despre pădurea Tenebre. Doar că…,” și minikinul își plecă capul. „M-am temut să merg singur. De aceea v-am chemat.”

„Atunci să mergem să-i vedem bârlogul acelei blestemate de păsări,” șuieră Dike printre dinți. Și, atingându-l pe Fenrir pe cap și pe Baradar pe umăr reuși să-i întoarcă pe toți trei în bulă.

Numai că acolo… surpriză: nici Nathaniel și nici Arion nu mai erau „înghețați,” ci stăteau cuminți, așteptându-i să se întoarcă. De aceea, când Arion dădu ochii cu Baradar și înțelese că acela era cauza durerii lui de cap, căci fusese înghețat iar asta-i provoca întruna dureri de cap, îl privi pe acesta furios.

Baradar însă-i privi pe cei doi cu ochii cât cepele și chiar începu să se bâlbâie de uimire: „dar… cum e posibil așa ceva? Am crezut că nimeni nu-i capabil să rupă a mea vrajă. Ei însă…”

Fenrir însă surâse și în timp ce se apropie de Arion, ca să-l țină pe acela locului în caz că-i trăsnea prin minte să-l atace pe minikin, spuse: „ba este cineva care poate face față vrajei tale, Baradar, iar acesta e fără doar și poate Maestrul Gheții. Ei bine, chiar și dacă Arion e doar un cal,” remarcă pentru care fu răsplătit cu un alt mârâit, „are totuși puterea să topească gheața, căci poate mânui curenții de aer cald. De aceea îți sugerez să te gândești de două ori înainte să-i stai în cale, căci…,” fu însă nevoit să se dea el din calea lui Arion, care-i arătă pumnul.

După asta, Arion se apropie de minikin. Și, oprindu-se la doar un pas de el, privindu-l furios în ochi în timp ce minikinul încă nu-și revenise din a sa mare uimire, Arion se aplecă ușor spre el și-i șuieră printre dinți: „data viitoare când o să-ți mai treacă prin cap să „îngheți” pe cineva, asigură-te mai întâi că nu dai ochii cu el după aceea. În caz contrar poți ajunge înghețată pe băț după aceea.” Și, ușurându-și sufletul după ce spusese astfel de cuvinte, Arion îi întoarse spatele minikinului și se apropie de Dike, care-i aștepta cuminte ca să-și termine cearta, tot clătinând din cap cu reproș.

Abia când înțelese că pot să-și continue liniștiți călătoria, Dike le întoarse tuturor spatele și porni în față. Astfel îi forță și pe ceilalți să-l urmeze, căci era deja oră târzie, iar el voia să vadă, și cât mai curând posibil, bârlogul păsării celeia blestemate despre care-i vorbise Baradar. Dar, în timp ce mergea în față, Arion îl ajunse din urmă și cei doi începură să se șușotească de parcă și-ar fi spus un mare secret.

Asta-l făcu însă pe Fenrir curios, care, privindu-i pe cei doi cu atenție și strâmbând din nas, spuse mișcându-și comic nările: „sper că ălora doi nu le trece prin cap să ne bârfească când suntem și noi aici.”

„Ah, lupule, mereu gândești despre alții ceea ce-ai putea face doar tu,” și, dând din cap cu reproș, Baradar se îndepărtă câțiva pași de Fenrir și Nathaniel.

„Acum iar eu sunt de vină?” Întrebă lupul, privind atent la Nathaniel, care-i zâmbi forțat. Văzând însă că acela-i oarecum preocupat, Fenrir schimbă tema: „nu-ți face griji pentru sora ta și restul. Vor fi bine cu siguranță, căci acolo-s Samaya, Bestla și Titanul Island. Cu siguranță ei vor fi bine și nu ca mine care tot timpul are pe cineva împotriva lui, căci…,” continuă să bombănească lupul întruna. Vorbea el însă verzi și uscate doar ca să nu tacă și să se afunde în gânduri, căci era și el preocupat pentru Samaya și restul, mai ales pentru faptul că nicicând nu fusese atât de departe unul de celălalt.

***

„Asta-i nebunie,” șopti Fenrir. Și avea de ce să fie uimit, căci ceea ce vedea în fața ochilor era ceva ce cu adevărat nu mai văzuse până atunci: o armată de statui fără viață perfect aliniate în trei garnizoane în fața unei grote părăsite. Și, deși erau cumva acoperite de iederă otrăvitoare și pânză de păianjeni pentru camuflaj din locul în care se aflau cei cinci se vedeau destul de bine.

„Nu pot să cred că-s atât de multe,” spuse Arion, care era și el stupefiat să vadă atât de multe copii ale Fecioarelor Yātrīkar, cele văzute de Nathaniel și Samaya când trecuseră prin pădure. „Mi se par ireale. De parcă ar fi o glumă proastă a naturii care s-a copiat pe sine în mii și mii de exemplare.”

„20 de mii mai exact,” spuse Dike, încruntându-se. „Baradar, tu știai despre asta?”

Privind la minikin însă îl văzu extrem de uimit, privindu-l cu ochi mari. Și, abia într-un final, buzele lui murmurară: „nu. Eu am aflat doar despre trezirea lui Tarther. N-am aflat nicicând că așa ceva s-ar întâmpla în pădurea asta.”

„Și te mai numești Spiritul Pădurii,” bombăni Arion, supărat. „Ce dezamăgire. Și, maestre Dike, lasă-mă să verific împrejurimile. În forma mea de cal de vânt…”

Dike însă scutură din cap că nu. „E periculos, Arion, pentru că locul ăsta ascultă doar de forțele răului. Din această cauză am văzut noi copacii arătând astfel în drum spre acest loc și tot din această cauză n-a știut nici Baradar, căci nu-i niciun copac pe aici viu, din cei ce i-ar fi putut transmite mesajul. Și, cum al lor suflet e posedat de diavol și de multă vreme deja, această pădure a putut fi locul perfect pentru înfăptuirea multor rele. Ceea ce mă miră însă e că minikinul a fost totuși informat despre Tarther, iar asta mi se pare deja o capcană, de parcă cineva ar fi transmis acel mesaj ca să ne facă să tremurăm ca varga, căci știau că Baradar ne va spune și nouă odată ce va afla adevărul.”

Se mirară însă și mai mult când Baradar spuse: „dar… nu asta e totuși ceea ce-am văzut.” Și, apropiindu-se de peretele transparent al bulei, îl atinse cu mâna. „Atunci, când vântul mi-a adus pana și am prins-o în palmă, am auzit și un plâns. Era al unei fete care părea să ceară ajutorul, de parcă ar fi fost într-un mare pericol.”

„Și cine era acea fată?” Întrebă Nathaniel preocupat, căci crezuse că era vorba despre Yellen, după cele spuse de Samaya când ea văzuse amintirile fetei lângă cascadă. „Spune-mi, minikine! Spune-mi cum arăta acea fată!”

„Nu știu,” îi răspunse minikinul privind în pământ. „Nu i-am văzut chipul. Doar i-am auzit plânsul pe care vântul la adus la urechile mele.”

„Și crezi că poți recunoaște vocea ceea de-o auzi iar, minikine?” Îl întrebă Dike pe Baradar, apropiindu-se de el și de Nathaniel.

„Cred că da. Numai că… cum să mai aud vocea aceea încă odată? E ca și cum…,” și un gol imens se reflectă în a lui privire, de parcă ar fi încercat să caute prin amintirile lui, dar nu găsea nimic.

Răspuns le dădu însă Fenrir, care se apropie și el de ei, după ce fusese singurul care stătuse și privise îndelung la acea armată de statui. Și, pășind spre cei patru spuse: „ce dacă vom face același lucru ca atunci când Samaya și vulpea ceea care-i seamănă s-au întâlnit în Poiana Umbrelor?”

Și tocmai aceste cuvinte îl făcură centrul atenției, căci nimeni nu înțelese ale lui cuvinte. Doar la început, căci, cât de curând, Dike își aduse aminte de întâmplarea din urmă cu 13 ani când merseră s-o caute pe Samaya care dispăruse. Și ținea minte că după ce se întâlniseră cu Parca și cu Ratatosk ei încă fugeau prin pădure. Dar, indiferent de ce nu încercară ca să dea de acea faimoasă poiană a umbrelor, nu le reușea și pace. Din contră: totul părea și mai confuz, căci arăta exact la fel oriunde nu priveau, de parcă însăși natura se încăpățâna să-i încurce.

Abia când ajunseră în centrul unei mari poiene, ce părea puțin mai diferită decât celelalte și asta din cauza că dacă stăteai chiar în centrul ei și priveai în sus, la coroanele copacilor, simțeai cum totul se învârte cu tine, Dike se opri și privi în jur, dar se simți amețit. De asta și atinsese atunci mânerul lui Ionas când privise și el în sus, căutând astfel sprijin. Numai că, atunci când atinse mânerul sabiei, simți o ciudată căldură venind dinspre mâner, iar când îl privi văzu că Ionas lumina albastru din teacă.

Se miră însă și mai mult să-l vadă pe Fenrir venind direct spre el de parcă ar fi fost fermecat. Și, când băiatul ajunse lângă al lui tată, privind la sabie de parcă ar fi fost în transă, atinse imediat mânerul, iar acea poiană „își scoase masca” și ei văzură că anume acolo era Poiana Umbrelor, cea care „se ascunse” astfel pentru a nu le da lor șansa să le găsească pe cele două copile.

Și Dike zâmbi amintindu-și asta, căci Fenrir avea dreptate: anume mâinile lor unite și într-un fel puterile când atinseră mânerul sabiei îi ajută atunci s-o salveze pe Samaya. Putea funcționa și de data aceea. De aceea și spuse cu încredere: „să încercăm totuși.” După care el se trase câțiva pași în spate, scoase sabia din teacă și după ce se puse în poziție de atac își atinse fruntea cu vârful sabiei, fără a se răni totuși, iar când vârful sabiei atinse fruntea Titanului, Ionas lumină iarăși albastru.

Abia după asta Fenrir se apropie de-al său părinte, privind țintă la sabie. Și, oprit la doar un pas de el, își reluă forma umană și apoi atinse mâna lui Dike care ținea sabia.

Simțind mâna fiului peste a sa mână, Dike nu și-o retrase. Din contră: se uită mai cu atenție la Ionas a cărui lumină pulsa straniu, de parcă le-ar fi transmis un mesaj. De fapt așa și era, căci la câteva secunde distanță auziră o voce ciudată, de parcă ar fi fost din vid, care le spunea: „o viață adusă jertfă lăcomiei poate fi salvată doar de inima celor cinci, a căror putere trebuie să se unească pentru ca inima celei aduse drept jerfă să înceapă să bată din nou. De nu, de nu vor fi cinci puteri unificate, atunci lumina din ochii ei se va estompa cât de curând, iar asta va însemna că al ei suflet e pierdut pe veci, la fel ca și vântul care va înceta să mai bată.”

Auzind partea cu vântul, Arion se miră nespus. Doar că nu putea înțelege despre cine anume putea fi vorba, căci pe lângă el, Boor și Sephir mai erau și alte Spirite care controlau puterea vântului. Dar, cum era vorba despre vântul care aducea totuși beneficii pământului și fără prezența căruia lumea ar fi murit apoi, se apropie și el de sabie și, punând a sa palmă peste cea a lui Fenrir, șopti: „sunt a treia putere care-și arată sprijinul pentru salvarea acelui suflet.”

De Arion se apropie minikinul, care-i atinse acestuia palma, iar Nathaniel o puse pe a sa peste a minikinului, de parcă ar fi pecetluit un pact. Abia atunci lumina albastră a sabiei despică aerul în două, iar ei se văzură învârtindu-se amețitor în cerc, de parcă ar fi fost într-un fel de carusel imens. Dar nu stătură locului, ci păru că trupurile lor traversau în viteză pădurea, în timp ce ochii lor priveau pretutindeni în căutarea acelei ființe despre care sabia le spusese că va fi adusă drept jertfă. De văzut vedeau însă doar natură moartă și deșert.

„Acum înțeleg,” spuse dintr-o dată Dike. Răspunsul poate fi în Deșertul Uitării,” și, cât ai clipi, el dispăru de lângă ceilalți.

„Între timp voi cerceta zarea,” spuse Arion. După care calul înaripat se ridică în aer, în timp ce trupul uman al lui Arion rămase acolo.

Abia atunci se uită minikinul la Fenrir și-i spuse: „cred c-ar fi o idee bună să cercetezi și Pădurea Morților, lupule, căci simt că se întâmplă ceva straniu acolo. Nu-ți fă griji pentru noi, căci rămânem aici încă două puteri: cea a naturii și cea umană, iar legătura dintre ele nu poate fi ruptă atât de ușor. De aceea îți spun să pleci, iar de ceva se va întâmpla te voi chema să te întorci. Numai că, grăbește-te într-acolo, Fenrir, și cât mai repede posibil, căci vremea apusului în lumea reală se apropie, exact timpul când am auzit-o pe acea fată plângând.”

„Am înțeles,” spuse Fenrir sigur pe sine. „Numai că, minikine, ține urechile sufletului larg deschise, căci, dacă o găsesc acolo, te voi chema să-mi spui de-i ea sau nu,” iar după ce minikinul dădu din cap că înțelese, Fenrir dispăru de lângă ei.

Apoi, după ce rămaseră doar ei doi, Nathaniel privi în ochii lui Baradar pentru multă vreme. De parcă ar fi căutat ceva, căci nu știa de ce, dar nu avea încredere în acel minikin, la fel cum al său popor n-avea încredere în străini.

Baradar nu se supără însă când îi surprinse privirea ațintită asupra sa. Din contră, zâmbindu-i cu bunătate, spuse: „chiar și de n-ai încredere în mine, eu tot aici voi sta, căci nu-s aici să rănesc pe nimeni. Doar să ajut.”

„Și totuși am auzit povestea ta, minikine, de asta n-am eu încredere în tine. Și… nu spun asta ca să te supăr, dar totuși ai fost cel care și-a îngenuncheat propriul popor și apoi le-a sortit pe Fecioarele Siarilor la pierzanie, căci anume trădarea ta le-a dat putere celor trei Moirae să renască Fecioarele Yātrīkar anume din sângele nostru. De asta și te privesc cu neîncredere, căci într-un fel ne-ai blestemat pe toți atunci.”

Asta-l făcu pe Baradar să zâmbească trist. Apoi, privind spre dreapta, de unde se vedea pădurea, minikinul spuse abia auzit: „și ai dreptate. I-am blestemat pe toți atunci. De asta sunt acum doar un suflet neogoit care colindă zarea în lung și-n lat plătind astfel pentru acel păcat,” apoi privi iar în ochii tânărului. „Și tu, de nu vrei să ai aceeași soartă ca și mine, trebuie să-ți aperi poporul cu unghiile și cu dinții de trebuie, căci asta-i rolul tău în viață, pe când poporul tău e comoara cea mai de preț.”

Nathaniel nu spuse nimic. Doar privi cu și mai mare atenție în ochii minikinului, încercând să înțeleagă ce punea totuși acela la cale. Dintr-o dată însă auziră vocea lui Fenrir plutind în jurul lor, care striga: „Baradar, am nevoie de tine aici,” un strigăt care-l forță pe minikin să închidă ochii și, cât ai clipi, ajunse lângă lup, într-o ciudată pădure în flăcări.

De asta și se miră nespus când deschise ochii și văzu că totul în jur ardea. Apoi privi cu reproș la lup și-i spuse: „ți-am spus să găsești fata, lupule, nu să dai foc pădurii.”

„Dar n-am făcut eu nimic,” se apără Fenrir. „Când am ajuns aici pădurea deja ardea. Se pare că-i mesajul cuiva pentru mine, dar nu-mi pot da seama al cui mesaj e.”

Aceste cuvinte-l făcură pe Baradar să privească cu atenție în jur. Și, văzând umbre ciudate printre flăcări, de parcă ar fi fost fragmente neînțelese din lupta cuiva, îi spuse lui Fenrir fără să-l privească: „dacă vrei să înțelegi acest mesaj, atunci folosește-ți urechile și nasul de trebuie, căci chiar dacă în jurul nostru pare a fi iadul, instinctul de supraviețuire e încă treaz. De aceea, de-l vei asculta cu atenție, te va îndrepta spre calea cea dreaptă în cele din urmă.”

„Dacă zici!” Spuse Fenrir nu de tot încrezut. Chiar și așa își scutură blana și-și înfipse ghearele mai adânc în pământ. După care-i spuse lui Baradar: „atunci, minikine, ține-te bine! De ce poți, desigur, căci asta va durea ca naiba!” Și ultima parte Fenrir o strigă în timp ce se învârteau deja amețitor, pe un fel de roată de foc ce-i ridică până sus deasupra pădurii. Abia fiind sus acea roată de foc își mai domoli mișcarea și putură vedea cei doi în depărtare. Și, privind spre nord, acolo unde se afla regatul lui Ian Gyar, inima lui Fenrir se opri, iar el începu a tremura ușor, căci ceea ce-i fu dat să vadă era cum Sephir se lupta cu acel ciudat Spirit de Apă, într-o lume complet albastră.

De strigat însă nu putu să strige, deși vedea clar că cea pe care-o iubea era în pericol. El însă simțea că nu poate ajunge defel la ea. Dintr-o dată însă tresări, când auzi vocea lui Arion din înalturi: „Spre Nord. Anume acolo se află Sephir. Din cauza asta se adună nori negri la orizont.”

Și, când Fenrir și Baradar priviră spre stânga locului unde-o văzură pe Sephir luptând, văzură nori negri, încărcați de ploaie apropiindu-se de acel loc, nori burduhoși crăpați în două de fulgere groase. „Arion, crezi că poți alunga norii?” Îi strigă Fenrir. „Avem nevoie să…”

„Ba nu, Fenrir. De alung norii atunci Sephir va fi slăbită de puteri, căci unicul care poate limpezi cerul fără să ia putere de la ea e zeul Boor. El însă-i prea departe și chiar dacă-l chemăm aici nu-s sigur că va ajunge la timp.”

„Atunci, să fim noi cei care-o salvează!” Șuieră lupul înfuriat printre dinți. „Și la sigur după asta cel care-a încercat s-o rănească pe cea pe care lupul Fenrir o iubește nu va mai trăi ca să povestească și altora.” Și, spunând aceste cuvinte, lupul se încruntă, iar caruselul cela de foc se începu a învârti invers, ducându-i spre pământ, în timp ce calul alb se aruncă din înalturi după ei, urmându-i.

***

Cinci erau cei care fugeau prin pădure. Cinci suflete diferite care-și uniseră puterile ca s-o salveze pe Sephir: un minikin, un cal înaripat, un lup, un Titan și un simplu om. Dar, chiar dacă a lor putere era inegală, niciunul din ei nu rămânea în urmă, căci fiecare din ei era conștient că dacă din cauza lor acea alianță va eșua atunci zeița Ploilor Torențiale va fi pierdută pe veci și atunci Balanța Vremii va fi întoarsă cu susul în jos și nimic nu va mai putea fi controlat: nici apa, nici vântul și nici ploile, precum și ce-i mai important de controlat - natura umană.