„Cândva ai fi putut face orice pentru a opri prăpădul, Dike. Acum a rămas doar dorința sufletului tău schilodit și lipsit de puteri în fața sorții,” se auzi vocea unei femei vorbindu-i lui Dike care se afla în mijlocul vidului înconjurat doar de întuneric.

  „Cine ești? Cine-mi vorbește?” întrebă Dike speriat, privind în jur, dar nu văzu pe nimeni sau nimic în afară de întuneric.

  Auzind iarăși vocea vorbindu-i se întoarse brusc spre ea și văzu o mică fâșie de lumină ieșită printr-o crăpătură a vidului, în linie de zig-zag. „Eu? Sunt lumea uitată și cea care-o să vină. Cea pe care voi, oameni și titani, ați decis s-o îngenuncheați fără măcar să vă întrebați de aveți o astfel de putere în fața noastră.”

  „Viitorul?” întrebă Dike în șoaptă.

   „Și trecutul laolaltă. Însă, doar puțini dintre voi l-ați trăit și la fel de puțini îl vor cunoaște.”

  „Dar… de ce? Din câte știu nimeni n-are dreptul și nici puterea de-a interveni în lupta sorții sau de-a schimba ale ei decizii.”

  Cuvintele lui Dike schițară un zâmbet pe fața nevăzutului, iar acel sunet fu auzit ca un chițăit de veveriță sau altă vietate măruntă. „Soarta? A văzut-o cineva?”

  „Ce?” întrebă Dike și mai mirat.

  „Mă refer de a văzut cineva Soarta, vreodată.”

  „Nu, însă… există o titanidă a sorții… Parca, cea care decide asupra sufletelor și există Moirae, cele ce țes drumul sufletelor pe Pământ. Apoi există Aeon-ul, steaua unde toate se nasc și toate mor și…”

  „Asta e ceea ce voi, titanii și oamenii, ați decis. Dar… cât de adevărată este a voastră teorie? Cât de corecte sunt ale voastre idealuri? Oare se poate cineva închina în fața a ceva ce nu poate fi palpabil? Oare pot sufletele sluji celui căruia nicicând nu i-au văzut adevărata față?”

  „Parca. Cea cu multe fețe,” murmură Dike.

  „Așa e. Și ca să te convingi de adevăr, îți voi arăta că apele vorbesc într-adevăr și transmit mesaje doar celui care știe să asculte ale ei cuvinte.”

  Brusc linia ce lumina în zig-zag vidul, se desprinse în două și o poartă imensă, de piatră neagră, se deschise în fața lui Dike, forțându-l să-și închidă ochii, orbindu-l.

  Apoi, când ochii săi se acomodară cu acea lumină puternică, Dike mai întâi privi pe sub mâneca care-i acoperea ochii ca să nu fie complet orbit și văzu cele două porți imense, de piatră, deschise la 90 de grade în fața lui, la o distanță egală, perpendiculară una de cealaltă.

  Pe partea interioară a porților, cea care se aflase de cealaltă parte a pragului și fuseseră mereu luminate, se vedeau nenumărate figurine sculptate pe ele: suflete fugind din calea primejdiei; cerberi, dragoni și alte lighioane fioroase fugărindu-i pe păcătoși spre un foc imens arzând într-o prăpastie fără fund ca cea văzută de Anaya când ea și Kkāṟṟu priviră spre Poarta Lumii de Dincolo și mulți dintre acei păcătoși deja cădeau în prăpastie când vârful picioarelor lor ajungeau la marginea abruptă; apoi erau gravate frumusețile Aeon-ului: pe partea de sus a porților - câmpii înverzite și înflorite, cântec și dans, fecioare cântând la fluier, la nai sau la harpă, mici îngerași zburând prin aer și ținând în brațe razele sfinte ale soarelui.

  În partea din mijloc a porților însă se vedea locul gol al celor douăsprezece Balanțe, perfect aliniate. Însă era ceva diferit acolo, căci pe fiecare poartă nu se aflau câte 6 Balanțe cum ar fi trebuit, ci erau 7 pe Poarta din dreapta și 6 pe Poarta din stânga. „Poarta Purgatoriului,” reuși în cele din urmă Dike să bâlbâie. „Și cele douăsprezece Balanțe ale Sorții. Dar… de ce Balanța Vieții și a Morții e despărțită?”

  „Bună întrebare!” spuse vocea. „Pentru că e singura Balanță care s-a desprins în două când au fost create aceste porți și singurele care au distrus echilibrul și au împărțit universul în două: Lumea celor Vii și Lumea de Dincolo. De aceea Viața continuă fără formă, plutind undeva în derivă prin Univers, iar Maranam amenință să distrugă Lumea, de Porțile lumii lui Maranam se vor deschide și ea va pătrunde în lumea viilor.”

  „Dar… cum putem noi împiedica ca acele porți să nu fie deschise?” întrebă Dike, înfrigurat.

  „Scopul vostru nu e să împiedicați deschiderea porților, ci să învingeți în fața ei și s-o supuneți, făcând din stăpânul Morții și Stăpânul Vieții.”

  „Dar… cum?”

  „Îți voi arăta!” spuse vocea cu încredere și o energie invizibilă îl trase pe Dike în interiorul acelei lumi de lumină.

  Își reveni din amețeală când lumina orbitoare din jur își pierdu din intensitate, iar o lumină obișnuită, de zi pământească, îi luă acesteia locul și abia atunci Dike își dădu seama că de fapt plutește în aer, cu fața spre cer și cu mâinile așezate cu grijă pe piept.

  Era un cer perfect albastru, fără urmă de nori pe el și a cerului culoare senină îl făcu pe Dike să zâmbească, căci îi readuse pacea în suflet. Apoi, el își forță trupul și se ridică într-o poziție verticală și privi în jur: acea lume arăta exact ca Pământul, însă pretutindeni era pământ arid, fără păduri, orașe sau viețuitoare.

  „Deșertul Uitării!” murmură Dike și auzi apoi freamătul frunzelor lui Yggdrasil. Acel freamăt dulce al frunzelor Copacului Vieții îl făcu pe Dike să privească în dreapta și văzu o ghindă căzând din cer și când se lovi de pământ, ghinda fu imediat înghițită de acesta și imediat răsări o verde mlădiță din pământ. Acea mlădiță crescu văzând cu ochii, deși acel pământ în care încolțise părea să n-aibă viață sau pic de apă în el. Dar… era totul doar o iluzie amăgitoare.

  În momentul în care din mlădița ce crescu cu atâta repeziciune luă formă Yggdrasil, natura din jur reveni la viață și Dike văzu iarăși Pădurea Kiago în toată splendoarea ei, iar de cealaltă parte se văzu Pădurea Tenebre, în timp ce spațiul dintre cele două păduri rămase la început arid, ca mai apoi să fie acoperit cu o haină verde de iarbă.

  Cerul deodată scăpără de lumina fulgerelor, tunetele bubuiră asurzitor, iar bolta albastră se acoperi în secunde de nori negri, aducători de ploaie, în timp ce vântul începu să bată cu putere în jur, clătinând copacii până la pământ, fără să-i rupă.

  Dike stătea ca vrăjit, în același loc, plutind în aer, fără să-i piese că ploaia abundentă îl uda până la piele. Pe el îl fermeca repeziciunea cu care apele cădeau pe pământ, cum curgeau repede pe suprafața lui și cum se adunară într-un mare râu, ce străbătea în viteză locul dintre cele două păduri.

  „Râul Maranam!” rosti deodată Dike cu glas tunător și văzu apoi plutind pe deasupra apelor trei tinere… Samaya, Mayar și… o alta arătând exact ca ale, însă părul ei negru, fața albă și haina cernită o trădau să fie de partea răului. „Nu poate fi!” murmură Dike. „Cea de-a treia Samaye e o… Yātrikar?”

  Apele râului, ca răspuns la întrebarea lui, începură să clocotească vehement, iar curând după aceea Dike auzi o ciudată voce bărbătească venind din adâncul lor: „Așa e, maestre Dike! Soarta… cea în fața căreia voi ați ales să vă închinați, va trădat și va jucat o festă, aducând astfel pe Pământ un singur destin împărțit la trei.”

  „Dar… cum e posibil asta? Sunt trei trupuri diferite. Fiecare din ele are propriul drum de mers în viață. Cum e posibil să împartă același destin?” strigă Dike înfuriat.

  „Poate că fiecare din ele merge pe un drum diferit, dar fiecare din acele trei drumuri duce spre o singură destinație: Poarta Maranam! De asta și le vezi plutind acum deasupra apelor mele, ape ce-mi slujesc doar mie și care-mi vor da în cele din urmă dreptul suprem peste acest întins pământ.”

  „Maranam?” întrebă Dike mirat, dar a sa uimire nu era una plăcută, ci se simțea înșelat, dezamăgit și cătrănit căci fusese înșelat să vină aici. „Ce dezamăgire! Toți vă doriți tronul, dar niciunul din voi nu-i capabil să-l aibă!”

  „Crezi?” se auzi vocea lui Maranam. „N-aș fi atât de sigur.”

  „Eu însă sunt, căci îmi este prea bine cunoscut faptul că n-ați fost în stare până acum să puneți mâna pe niciuna dintre Balanțe. Prin urmare nicicând nu veți avea șansa să stăpâniți lumea, fără a le stăpâni pe cele douăsprezece Balanțe.”

  „Treisprezece!” șuieră vocea printre dinți, arătându-și astfel nemulțumirea. „Balanța Morții e întotdeauna aparte de cea a vieții, iar asta o face Unică!”

  „Mai vedem noi asta!” murmură Dike înfuriat. „Va veni o zi când cele două Balanțe vor fi în sfârșit unite, iar tu fugărit pe veci într-a ta lume obscură și fără idealuri.”

  „Eh, viața e ca întotdeauna idealistă!” spuse Maranam în batjocoră și luă formă din ape, ridicându-se din râu, dar n-avea chip, ci doar o imagine ștearsă a feței lui. „Uiți însă un lucru, titane! Că eu exist cu mult înainte de această lume și știu adevărata ei istorie.”

   „La fel ca viața, de altfel! Sunt sigur că ați fost cândva un întreg, care s-a despărțit, din cauze necunoscute mie!”

  „Vrei să-mi știi povestea?”

  „Mă lipsesc de o astfel de plăcere,” murmură Dike în batjocoră. „Mai bine spune-mi când o să-ți vedem adevărata față. Astfel voi ști cât timp am să mă pregătesc ca să-ți spun bun venit.”

  „13.”

  „13? Zile? Săptămâni? Luni? Ani? Milenii?”

  „Ai răbdare, titane Dike. Doar nu crezi că-ți voi dezvălui cu adevărat timpul când voi sosi și te voi îngenunchea în fața mea, nu?”

  „Nu… mă îndoiesc cel puțin că ești sincer.”

  „Urăsc deștepții sau cel puțin îi urăsc pe cei ce se cred deștepți și joacă acest rol fără să bănuiască măcar că de fapt sunt sortiți pieirii. Și… vei fi prima mea victimă, titane. Ține minte! Vei fi primul al cărui chip îl voi căuta pe câmpul de luptă.”

   „Nu mai spune?! Și cărui fapt îi datorez această onoare?”

  „Cifrei treisprezece! O ai peste tot în al tău destin: te-ai născut la prima oră a după-amiezii care e și ora 13, în al treisprezecelea mileniu al cerului și chiar ai tăi ani pe pământ se sfârșesc în această cifră.”

This tale has been unlawfully lifted from Royal Road; report any instances of this story if found elsewhere.

  „10.013!” murmură Dike abia auzit.

  „Așa e. Precum această cifră influențează viața ambilor tăi copii. Sau mă înșel?! Căci anume acum 13 ani cele două Samaya s-au întâlnit în Poiana Umbrelor și tot după 13 ani s-au revăzut, iar acum ambele dețin cele două pumnale care înseamnă viață și moarte deopotrivă, căci… sunteți orbi de credeți că unul slujește Vieții și altul Morții. Acele pumnale slujesc unui singur stăpân: cel care va deschide în sfârșit Poarta spre Aeon, eliberându-mi sufletul pereche și dându-mi drepturi depline peste tot ce există sau a existat vreodată în cer, pe pământ sau sub el.”

  Spunând acestea, Maranam, cel făcut din ape, se întoarse înapoi în matca râului, imaginea celor trei Samaya dispăru și ea, iar Dike se trezi speriat și-și dădu seama cu uimire că se afla încă în cortul său și că tot ce văzuse fusese doar un vis. Însă… acel vis fusese atât de clar și… în sfârșit apele râului Maranam îi vorbiseră și-i transmiseră mesajul pe care-l așteptase timp de 13 ani.

***

  „Așteptați-mă la apus de zi, în cel de-al treisprezecelea ceas al vremii,” le spuse Dike a lor lui. După care se urcă pe al său cal negru ca pana corbului și-l goni ca gândul înapoi spre Pădurea Tenebre, căci avea de gând să m-ai vadă odată pe viu apele râului Maranam și să se convingă de fusese adevărat al său vis.

  „Ha!” strigă Dike, îndemnându-și calul și-i dădu pinteni, în timp ce o ploaie puternică curgea șiroaie peste întinsuri, scăldând totul într-o lumină sumbră, deși ar fi trebuit să fie o zi frumoasă și caldă, cu mult soare pe cer și fără nori pe bolta zării. Însă… erau toate atât de ciudate și atât de neașteptate și doar Dike știa răspunsul la toate frământările oamenilor, căci în acea zi zarea arăta exact ca cea din visul său, când stătuse de vorbă cu Maranam: cu cer vinețiu, cu ploi abundente curgând din înalturi și cu vânt puternic, căci dintr-un motiv anume, Aḻivu - vântul distrugerii, părea să fie de partea răului.

  „Ha! Haide, Shinar! Ha!” își tot îndemna Dike calul, neținând cont de drumul răzmuiat pe care deseori alunecau copitele lui.

***

  „E totul pregătit, bunicule!” îi spuse Zeal lui Island, care stătea lângă fereastră și privea preocupat la ploaia torențială care curgea pretutindeni, amenințând să distrugă totul în jur și să înghită lumea.

  Luptătorii săi, conduși de Āṇmai, stăteau aliniați în fața palatului. Erau vreo 10 mii, întinși pe zeci de kilometri în depărtare. Toți cu armele pregătite, cu sulițele în mâini și îndreptate spre cer, cu coifuri sure pe cap, de sub care se vedea părul lung și blond și aproape toți aveau ochi albaștri.

  A lor haină surie, parcă aleasă special în tonul acelei vremi posomorâte, le proteja totuși trupurile de ploaie și răceală, căci fuseseră croite din același material Veppam din care Oamenii Tărâmurilor Gheții obișnuiau să-și facă hainele.

  „Bunicule!” spuse Zeal în șoaptă și-i atinse lui Island brațul, făcându-l să tresară fără să vrea, căci ale ei mâini erau complet reci și asta dădea buzelor ei o culoare vineție. „Ia-mă cu tine!” murmură Zeal, privindu-l cu ochi rugători. „Nu vreau să rămân aici și să mă gândesc doar la faptul că puteți să nu vă întoarceți pe aceste meleaguri! De ne este scris să pierim în această luptă, vreau să fiu cu voi!”

  Island apucă mâinile fetei într-ale sale și le duse aproape de buze, suflând aer cald peste ele. „Zeal, știu că ești preocupată, dar… cineva trebuie să rămână aici și să ne păzească casa. Aș fi dat orice să fiu eu cel care rămâne, însă… cineva trebuie să fie acolo. Știi prea bine că nu pot rămâne.”

  „Dar aici e bunica Inlan Diar și… restul ostașilor care rămân. N-are niciun rost să rămân și doar să mă chinui sub povara gândurilor care…”

  Inlan Diar, care se apropiase aproape pe nesimțite de ei, puse pe umerii fetei o Pelerină Veppam, care avea sub ea căptușită și blană caldă, și-o îmbrățișă pe Zeal de la spate, șoptindu-i cu blândețe. „Se vor întoarce, Zeal. Se vor întoarce. Asta le e scris în al lor destin, să trăiască viață lungă, chiar de ne e dat tuturor să trecem printr-un crâncen război.”

  „Dar, bunico, cum de știi asta? Nimeni nu știe ce se poate întâmpla mâine, căci soarta… Parca…”

  Inlan Diar își întoarse capul și privi spre micul izvor ce curgea din lebede și a căror apă era cristalină ca lacrima. „Parca e puternică și controlează soarta oamenilor, dar nu pe cea a naturii. Apa mereu ne va vesti despre durere și bucurii. La fel și acel izvor ce curge încontinuu în fața ta, Zeal și care, deși n-are nicio sursă din care să-și ia apele, continuă să curgă mereu și mereu. De-i a lui apă cristalină când pornim la luptă, înseamnă că vom avea succes, iar de a sa apă se tulbură… atunci vremuri extrem de grele se vor abate asupra noastră.”

  „Și… mereu a fost așa, bunico?” întrebă Zeal cu glas gâtuit.

  „Mmm, așa a fost mereu,” murmură abia auzit Inlan Diar, în timp ce prin fața ochilor ei se perindară trei momente de când ea văzuse apa tulbure în acel izvor: prima dată fu când mama Sephirei dispăru fără urmă - atunci Inlan Diar tocmai se întorcea de la o plimbare pe cal și, când intră în palat, îi sări în ochi anume acea culoare a apei de care se temea cel mai mult. Apoi urmă dispariția mamei lui Zeal, iar apele o vestiră în somn, căci Inlan Diar, ca stăpână a gheții, avea și darul viziunii. Ultima dată fu când Edda o atacase pe Bestla - regina tocmai cobora scările tronului cu gând să iasă afară din Palat și pentru prima dată apele acelui izvor curseră ca un lichid roșu.

  Un oftat puternic ieși din gura lui Zeal și ai ei ochi se tulburară deodată, de parcă ar fi fost ochii cobrei în căutarea prăzii, în timp ce haina ei deveni deodată trup de viperă. „Dike!” murmură Zeal în neștire. „Titanul Dike se îndreaptă spre apele râului Maranam. E timpul să i te alături, bunicule! E timpul! Eu voi rămâne aici!” și Zeal își pierdu cunoștința în brațele lui Inlan Diar.

  Island vru s-o ia în brațe și s-o ducă în cameră, dar mama sa îl opri, apucându-l de mână. „Zeal are dreptate, fiule. Dacă Dike se îndreaptă spre râul Maranam, în loc să fie cu ai lui și cu Oamenii Siar-ului, îndreptându-se spre Pădurea Rophion, înseamnă că semnalul a fost în sfârșit transmis!”

  „Știu, mamă, însă…”

  „Pornește la drum, Island. Neîntârziat, căci se pare că e timp scurt până când totul se va începe. Dacă nu s-ar fi început deja, cu această ploaie ce amenință să măture totul în jur,” și Inlan Diar privi îngrijorată pe geam, la ploaia care părea să se întețească în loc să se oprească.

  „Atunci îți voi asculta sfatul și voi porni la drum, și… sper să ne revedem curând cu bine, mamă,” murmură Island, după care-și sărută dulce pe frunte mama și nepoata și părăsi Palatul.

  El și oștenii lui urcară în grabă pe cai, chiar în fața palatului, după care dădură pinteni animalelor și goniră nebuni în zare, în timp ce în aer plutea vocea lui Inlan Diar: „mergeți întâi spre râul Maranam și luați-l pe Dike de acolo. Nu știu de ce, dar am sentimentul că totul e doar o capcană, Island. De va fi nevoie, chemați-l pe Lodur și pe Gaea să vă de-a o mână de ajutor, căci Dike-și recapătă deja puterile și va fi extrem de greu, chiar și pentru tine, cu toată armata pe care-o ai, ca să-l oprești.”

  În urma armatei care plecase, grădina Palatului arăta atât de pustiită, de sumbră și scăldată în lacrimile cerului, în timp ce tunete puternice crăpau cerul și făceau întregul pământ să se cutremure sub vuietul lui.

***

  Shinar, calul negru ca pana corbului al lui Dike, apăru deodată de printre copacii Pădurii Kiago și se îndreptă în mare viteză peste câmpia dintre pădure și râul care părea că fusese pus într-un mare ceaun, care fu pus mai apoi deasupra unui rug imens și începură apoi a clocoti, când apa ajunse la temperatura ridicată de fierbere. Dar deși apa fierbe de obicei la 100 de grade, apele râului Maranam clocoteau probabil la peste 1000 de grade, căci imediat ce un strop fierbinte nimerea pe pământ, topea totul în cale.

  „Dike, oprește-te!” strigă Island, cu toată forța de care era capabil, în timp ce numeroasa sa armată apăru din stânga lui, fiind cam la vreo 10 kilometri de el, dar apropiindu-se cu repeziciune.

  Dike însă n-auzea și nu vedea nimic în jurul lui, de parcă o vrajă ar fi fost pusă peste ai săi ochi, în timp ce în suflet îi clocotea ura imensă, căci simțea el că acest atac asupra lumii, plănuit de Maranam și de restul șaitei sale, era nemeritat.

  Însă, oricât de mult nu s-ar fi străduit Island și oamenii lui să gonească caii, nu reușeau să se apropie de titan pe cât de repede ar fi vrut, iar asta-l înfurie pe Island, care scoase un răcnet și, sărind în sus, se transformă iarăși în dragon.

  Survolă dragonul de câteva ori pe deasupra apei clocotinde, așteptând momentul potrivit pentru a-l ataca pe Dike și pentru a-l opri, dar când să se avânte el asupra titanului, un băț aruncat cu putere asupra lui Dike, îl aruncă de pe cal și-l făcu să se rostogolească cât colo.

  Oprindu-se din rostogolit, Dike privi înfuriat în dreapta, spre cel ce îndrăznise să-l lovească, și-l văzu pe Alabar zăcând la pământ, la picioarele cuiva, iar când Dike privi în sus, îl văzu pe Lodur, zâmbindu-i. „Tu!” mormâi Dike înfuriat, după care se ridică în picioare dintr-o săritură și porni spre Lodur, scoțând flăcări pe ochi, pe nări și pe urechi. „13 ani în care nu te-ai arătat deloc. 13 ani în care te-am strigat, dar nu mi-ai răspuns la nicio chemare. 13 ani în care am avut nevoie de tine, dar ai preferat s-o faci pe indiferentul. De ce acum, frate Lodur? De ce ai apărut tocmai acum?”

  Pe Lodur însă-l lăsă rece fierbințeala fratelui și, zâmbind, îi spuse, în timp ce a sa putere îl ridică pe Alabar de jos și-l readuse în a sa mână dreaptă. „Pentru că a trebuit cumva să-mi spăl păcatele pentru fapta săvârșită.”

  Dragonul coborî în cele din urmă pe pământ, luând forma lui Island, și porni spre cei doi titani. „Păcate? Ce fel de păcate?” întrebă Island.

  „Pentru întemnițarea lui Mannar, în Māṉsṭar Kēlaksi pe pământ,” răspunse Lodur liniștit. „Am folosit Magia Neagră atunci. Era de datoria noastră să răspundem în fața vremii pentru asta.”

  „Trădătorule!” șuieră Dike printre dinți. „Nimeni nu te-a rugat să te sacrifici atunci. De fapt ai și spus atunci că doar vei cerceta zona și de va fi ceva periculos îmi vei spune. În schimb însă, atât tu, cât și Gaea, ați făcut ce va dus capul!”

  „Ești înfuriat?” întrebă Lodur cu bunătate.

  „M-ai întrebi? Cum crezi că m-am simțit în toți acești ani fără să știu unde ești, de ești bine, de te voi m-ai vedea vreodată?”

  „Știu și îmi cer iertare, frate. Însă… n-am avut de ales. Cum nu ai și tu de ales! Trebuie să părăsim imediat aceste pământuri și să ne alăturăm celorlalți, căci nu degeaba Maranam ți-a vorbit de acea cifră 13. Curând va fi totul început, iar Pădurea Rophion e încă departe de noi.”

  „Însă nu știm când va fi asta,” se opuse Dike. „Pot fi zile, săptămâni, luni sau ani. Decât să stăm cu frica în sân și să ne întrebăm când se va începe, mai bine să cerem acel răspuns aici și acum, dacă tot mi-a fost dat să revin la aceste ape.”

  „Și… nu te-ai gândit că poate fi totul doar o capcană?” murmură Gaea, luându-i pe toți prin surprindere, în timp ce se apropia de ei, dinspre pădure. „13 e un număr extrem de ciudat, dar și confuz… de ce anume ai decis că sunt zile și nu ore? De ce nu te-ai gândit că pot fi minute, secunde sau doar clipe, Dike? Crezi că Maranam e atât de prost încât să-ți dea timpul concret?! Pentru asta ți-a apărut în acel vis: pentru că ai cerșit timp de 13 ani răspuns de la ale sale ape. Iaca și ți-a dat acel răspuns, însă de a lui veridicitate eu n-aș fi atât de sigură, căci știi și tu la fel de bine ca noi că nimeni nu știe nimic despre Maranam și prin urmare nu poate spune ce-i poate pielea.”

  „Știe cineva de Maranam, însă n-o să vorbească nicicând despre asta,” murmură Lodur. „Genea!”

  „Și ai dreptate, Lodur, căci atât Geneiei, cât și lui Eris, le este la îndemână acest război și vor face orice să se alăture lui Maranam, fie chiar și pentru a ne vedea pe noi îngenuncheați.”

  „Pe mine ce mă neliniștește e de ce anume Pădurea Rophion? Ce se află acolo?”

  „Nimic ciudat din câte știu,” răspunse Dike gânditor. „Sau… stai! Poiana Umbrelor, unde au luptat Samaya și Mayar acum 13 ani. Anume acolo Samaya a observat pentru prima dată umbra lui Tarther.”

  „Și tot acolo a fost trimis Baradar de soartă… pentru a păzi acele păduri,” murmură Gaea, la fel de gânditoare.

  „Înseamnă că e timpul să aflăm adevăratele secrete ale Pădurii Rophion,” spuse Lodur pe un ton sigur, strângând cu putere în mână coloana Alabar-ului și toți dădură ușor din cap că da.

***

  Armata condusă de Dike și Island gonea în mare viteză, dinspre râu, afundându-se tot mai mult în desișurile Pădurii Kiago. În spatele lor, pe cai albi ca spuma laptelui, călăreau Lodur și Gaea care deciseră să se alăture luptei, căci pentru asta folosiseră Magia Neagră cu 13 ani în urmă și pentru care plătiseră tot timp de 13 ani. Acum însă era timpul ca totul să fie descoperit și dezbrăcat de haina secretelor și, poate pentru prima dată, să aducă cu adevărat lumină în inima oamenilor.

  Dar…

  Lumea și partea ei ascunsă au alte planuri pentru viitor… în spatele armatei, chiar lângă apele clocotind care cădeau în stropi mari pe al său spate, fără să-l rănească, apăru Ian Gyar, căci având acum un trup de fum, putea scăpa de multe rele, de multe dureri, iar unul dintre pericolele de care nu se m-ai temea erau focul și apa.

  Când Gaea și Lodur intrară și ei în pădure, iar albul cailor lor nu se m-ai văzu, Ian Gyar rânji și dispăru de lângă ape.

  Reapăru apoi la marginea aceleiași prăpăstii care despărțea lumea lui Maranam de lumea lui Kkāṟṟu și, tot rânjind cu satisfacție, rosti cu încredere și cu glas tunător: „să se deschidă Porțile Maranam! Las lumea să simtă ce-nseamnă teamă!” și… Porțile Lumii de Apoi în sfârșit se deschiseră în spatele lui.