„E vânt acolo, afară, sau numai al tău suflet tremură ușor de parcă ar fi apele mișcate de vânt?” Dar niciun răspuns nu-i fu dat pădurii vorbitoare, care-și mișca făptura într-o dulce-amăruie tresărire a frunzelor. Deasupra copacilor era un cer înstelat, în timp ce în sufletele copacilor era o lume de temut, căci în acea parte a pădurii mergeau fantomele albe, ale celor blestemați, care fuseseră alungați din Purgatoriu și forțați să colinde lumea în lung și-n lat.

  „Aceste pământuri sunt frumoase și calde, datorită inimii blânde a reginei lor, dar asta trebuie schimbat. Da, noi trebuie să schimbăm asta, dacă vrem să supraviețuim,” șoptea pădurea în jur. Dar, de fapt, acele șoapte erau ale fantomelor care controlau copacii și sufletul naturii în jur.

  „Shhh, ceva se apropie! Se apropie ceva de noiii!” Și acel ceva e viiuu!” Rumoarea se auzea din ce în ce mai aproape. De aceea fantomele se adunară deodată într-un loc și se holbară în depărtare. Și zâmbiră… cu un zâmbet diavolesc schițat pe ale lor fețe, de parcă ar fi așteptat acel suflet, să-l tragă după ele în Purgatoriu.

  Apoi un sunet ciudat de tobe se auzi venind din ale lor trupuri transparente, de parcă ar fi fost bătăile inimilor lor. Dar era atât de înfricoșător de ascultat acel sunet, care amintea cumva despre un război trecut, cel care încă păstra vie amintirea acelor timpuri, când totul în jur se îndrepta spre moarte, iar viața se dădea speriată îndărăt până ajunse cu spatele la Purgatoriu, spălând cu ale ei lacrimi pragul dintre lumea viilor și a celor morți.

  De fapt, acele fantome fuseseră odată războinici ale Pământurilor de Jos ale oamenilor. Dar ei au fost goniți din Purgatoriu de lacrimile mamelor ce-și deplângeau copiii, uciși în acel război de ei, mercenarii care–și trădaseră propria țară și gloria pentru bani, căci ei au ucis până la urmă frate și prieten deopotrivă, lăsând pământul sterp și bântuit de spaimă și durere.

  Dar un singur tremur al frunzelor a fost de ajuns ca fantomele să dispară. Astfel, în locul trupurilor lor transparente, ce băteau în alb, apăru o ceață densă, lăptoasă, ce înconjură în secunde pădurea, cufundând-o într-o lume stranie.

  Văzând asta Baradar șopti: „Unde sunt?” atunci când realiză că nu mergea pe drumul corect. „Cred că am cotit greșit undeva și am intrat în partea nordică a Pădurii Umbrelor,” se gândi minikinul. „Dar asta nu-i ceva ce să mă sperie. Trebuie doar să mă întorc pe același drum și-o să găsesc drumul corect spre casă." Tocmai de aceea și întoarse spatele acelei cețe dense, decis fiind să găsească drumul corect spre Palatul Noear. Fu însă atât de uimit să vadă, stând în fața lui, o tânără fecioară, de statura unui om, cu părul blond, ce-i ajungea până la călcâie, și care purta o rochie albă, părând a fi o zână din povești.

  Fecioara, văzându-l privind-o încurcat, îi zâmbi minikinului. Apoi se aplecă ușor spre el pentru a-l putea privi drept în ochi și spuse: „Te-ai pierdut cumva, băiete?”

  Întrebarea ei îl uimi enorm pe minikin, căci el crezuse că zânele nu cunosc limba lor. Și, deși Baradar nu vorbea de obicei cu străinii, în acea zi ceva înăuntrul său se trezise și-l îndemna să-i vorbească străinei. Acel imbold intern, deși neînțeles minikinului, era din cauza ochilor ei maro închis, plini de bunătate, și desigur și pentru că nu știa cum să se întoarcă înapoi la palat, în timp ce ea părea să cunoască prea bine acele locuri. De aceea și spuse: „Posibil. Dar… cine ești tu?”

  „Eu?” Îl întrebă surprinsă fecioara, de parcă nu s-ar fi așteptat la o astfel de întrebare, nici în ruptul capului. „Cred că ei îmi zic zâna acestei păduri.”

  „O fantomă albă ești atunci?” Și minikinul își încreți fruntea. „N-ar trebui să vorbești cu străinii atunci. Îi poți speria.”

  „Și… tu? Tu nu ești speriat de mine?” Acest răspuns neașteptat al ei îl făcu pe Baradar să se întrebe cine era totuși ea. Dar uimirea îi crescu și mai mult când o văzu întorcându-i spatele și îndreptându-se spre un copac bătrân care avea o mare scorbură în al său trunchi gros. Apoi deveni cu adevărat atent când o văzu punându-se în pirostrii în fața acelei scorburi înăuntrul căreia își vârî mâna.

  A ei mișcare, extrem de lentă și oarecum ademenitoare, îl făcu pe minikin să n-o scape din ochi. În special privea el insistent la a ei mână ce încă era înăuntrul scorburii. De ce privea el atât de insistent? Pentru că se aștepta ca un griffon să iasă cât de curând de acolo și s-o înghită, iar cum el era curios să afle cum arată un griffon în carne și oase, decise să nu scape nimic din ce se întâmpla acolo. Dar, dintr-o dată, se sperie când ea-și scoase brusc mâna din scorbură. De asta Baradar închise ochii. Ba chiar îi acoperi și cu brațul. Clipe bune după aceea însă nu se întâmplă nimic. De aceea și se hotărî să deschidă iar ochii și să vadă ce se întâmplă.

  Astfel, când a deschis iarăși ochii, o văzu pe zână în fața lui. De data aceea însă nu mai stătea în picioare în fața lui, ci așezată pe un scaun magic, din cele pe care el și le schițase în minte auzind povești.

  Ce-i atrase însă lui atenția fu a ei privire piezișă când mai înainte îl privise drept în ochi, ca pe un prieten. Apoi era poziția ei așezată care-l intriga, căci părea că zâna stătea pe al ei tron în acele clipe. Dar cel mai intrigant fu totuși să vadă o mică sticluță transparență în mâna ei. Și, din interiorul acelei sticluțe, se vedea un fel de sclipire ce lumina puternic în jur.   

  Neștiind însă ce era ceea ce vedea, minikinul întrebă: „Ce-i asta?” Apoi făcu câțiva pași spre fecioară.

  „Aceasta?" Spuse Fecioara zâmbind dulce. „E Ahilar: serul vieții!”

  „Serul vieții?" Întrebă Baradar și mai mirat. „N-am mai văzut așa ceva până acum. Pot să-l ating?”

  Fecioara însă, în loc să-i răspundă la întrebare, se uită la coșurile pline cu flori pe care minikinul le căra în mâini. Apoi, cu glas duios, spuse: „dacă îmi dai o recompensă pentru favoarea pe care mi-o ceri, poate și c-o să-ți permit să atingi această sticluță."

  Totuși, chiar dacă minikinul observă ochii fecioarei ațintiți asupra coșurilor cu flori, el ezită. Spuse totuși într-un final. „Asta nu-i ceva de schimb. Totuși am putea să decidem ceva." Lăsă apoi coșurile pe pământ și, privind încotro credea el că se afla palatul, adaugă: „și nu-i asta de schimb pentru că au fost culese pentru petrecere și nu ca recompensă."

  Ochii fecioarei sclipiră dintr-o dată cu interes: „Pentru petrecere? „Ce fel de petrecere? Pot fi și eu invitată?”

  „Eh, nu știu dacă poți fi invitată, căci nu toată lumea poate ajunge la acea petrecere. Dar… cum și gnomii au fost invitați… nu cred că v-a fi o problemă dacă mai invit pe cineva.”

  Auzindu-l vorbind astfel, fecioara schiță un zâmbet. Unul demonic de altfel. Băiatul însă, complet fermecat de lumina ce venea din sticluță, nici măcar nu-l observă. Și, ca să nu rupă acea vrajă, îndulcindu-și și mai mult tonul vocii, Fecioara spuse: „dacă mă poți invita la petrecere, atunci îți pot da și eu să bei din Apa Sfântă a Sufletelor.” Aceste cuvinte fură și cele care-l făcură pe băiat s-o privească cu gura căscată.

  „Din apa Sfântă a Sufletelor?” Șopti el, fermecat. Și avea de ce să se comporte astfel, căci asta era ceva la care alții doar puteau visa. De ce? Pentru că Izvorul Sfânt nu fusese nicicând văzut de creaturile vii. A lui existență era doar un basm, unul inventat pentru copii. Ei însă, muritorii de rând cum se considera Baradar, n-aveau același noroc ca cei cu puteri magice care nu doar că știau unde e acel Izvor dătător de viață veșnică, dar aveau și privilegiul să poată bea din el. Chiar și asa, Baradar știa că bând din acel Izvor oricine poate deveni nemuritor.

  Totuși, deși visa la viață veșnică ca să-i fie alături Noeiei mereu, băiatul ezita. Fecioara însă, simțind ceva straniu la el, ceva ce putea juca în defavoarea ei, se grăbi să-i răspundă: „așa e. În această sticluță se află apă din Izvorul Nemuririi. Dar, chiar dacă e doar un strop în ea, e de ajuns ca cel ce-l va bea să devină nemuritor.

  Ascultând asta, Minikinul nu mai vedea și nu mai auzea nimic altceva în jurul lui, de parcă ar fi fost fermecat. El doar privea țintă la lumina ce se vedea în sticlă. Și, visând la nemurire, buzele lui, involuntar, șoptiră: „Ești invitată!” Abia atunci a lui mână atinse sticla… el scoase repede al ei dop și bău cu sete. Apoi… intră în transă.

  Astfel Baradar ajunse într-o lume crepusculară. Una complet cufundată în întuneric. O pădure a răului care-i distrugea inima și-i înghițea sufletul în timp ce el cutreiera fără odihnă acele întinsuri ale răului, căutând pe cineva. De găsit însă minikinul nu-l putea găsi. De aceea era atât de speriat.

  Și avea de ce să se teamă, căci, privind în jur, nu văzu decât copaci morți, dar care stăteau încă în picioare. De auzit însă nu auzea a lor respirație de viață. De asemenea nu putea să le miroasă parfumul serului vieții ce cursese odată prin ale lor rădăcini. Anume asta-l sperie și mai mult pe minikin, care păși într-un final tot mai în spate și mai în spate până ce nu se împiedică și căzu. De privit privea însă tot în față, dar nu mai vedea nicăieri nici scaunul magic și nici pe a lui stăpână.

  „Ce a fost asta?” Se întrebă minikinul, privind în jur, atunci când își veni în simțiri. „A fost un vis? O premoniție poate?” Și iar oftă cu spaimă. Și acea spaimă se datora faptului că mai avusese astfel de premoniții și în trecut, dar crezuse că erau doar vise și nimic mai mult. În acele clipe însă i se părea că e ceva putred la mijloc, dar nu putea înțelege ce.

  Dar, dintr-o dată, Baradar sări în picioare când auzi plânsul cuiva. Era ceva ce se auzea venind din interiorul copacilor. Ceva straniu, dar totuși cunoscut. La fel îi părea cunoscută și acea voce, care semăna atât de mult cu vocea reginei lui iubite. Și, în timp ce acea ființă, pe care n-o vedea, plângea neogoit, îi spunea: „ți-am spus să nu mănânci și să nu bei nimic, Baradar. Ți-am spus să vii direct la Palat, dar nu m-ai auzit. din această cauză ne-ai blestemat pe toți. Și, în curând, totul în jur va fi cufundat în întuneric, va fi înghițit de rău și acel rău vei fi tu, minikine.”

  Auzind asta Baradar se ridică în picioare și privi speriat în jur. Abia atunci putu vedea, departe-departe în zare, trupul transparent al Noeiei. Ea însă nu era cea pe care minikinul o cunoștea. În acel moment ea părea să fie una dintre acele fantome ce colindau acea pădure a umbrelor. Și, în timp ce Noea se apropia de el, mai spuse: „deoarece ai visat la nemurire, o vei avea, minikine. Curând însă vei blestema a ta soartă nemuritoare, la fel cum vei deplânge trecutul, căci regretele și vina te vor măcina pe dinăuntru, iar odată cu tine va muri și al nostru popor.” După astfel de cuvinte fantoma pur și simplu se dispersă în aer.

  Și lacrimi începură a curge șiroaie pe obrajii minikinului. Lacrimi ce-i scăldau din belșug chipul. Baradar însă, deși le ștergea cu palma și vedea că sunt reale, nu putea înțelege de ce plângea, la fel cum nu-și putea aminti nimic din ceea ce i se întâmplase mai înainte.

  Privirea lui fu dintr-o dată surprinsă de coșurile de flori care erau pline cu flori ofilite în acele clipe. Și asta îl miră enorm, căci părea că culesese acele flori cu luni în urmă și nu doar cu o oră. Dar chiar și așa, chiar dacă îl măcina curiozitatea pe dinăuntru, Baradar n-avea timp să stea locului ca să găsească răspunsuri. El se grăbi să se afunde din nou în pădure ca să culeagă flori proaspete, căci gongul care anunța începutul petrecerii se auzea deja din depărtare, iar el trebuia să se grăbească de voia să ajungă la timp acolo.

***

  De îndată ce intri în pădurea Mortor-ului, natura te copleștește cu a ei frumusețe: copaci seculari, cu crengi și rădăcini groase, cu trunchiuri și mai groase ce le înalță coroanele bogate până la cer, coroane care de altfel sunt acoperite din belșug de-un verde-închis, ciudat de strălucitor. Apoi sunt potecile celea de pădure - oarecum întortocheate, adesea acoperite de buruieni și mușchi, crenguțe uscate și ghinde căzute de sus sau aduse în acele locuri de micile viețuitoare. Și, cu o astfel de superbă priveliște în fața ochilor, te afunzi tot mai mult și mai mult spre inima pădurii, acolo unde, într-un loc înconjurat de ape, se află tronul regatului lui Ian Gyar, cel alungat de pe tronul Regatului Mortor și forțat în cele din urmă să conducă doar peste animale, copaci și ape.

  Stând așezat pe al său tron de mușchi verde, Ian Gyar e cu adevărat relaxat. Și avea de ce, căci chiar dacă n-avea un Palat doar al lui, avea o lume proprie - una înconjurată de crengi, trunchiuri și ape, o lume în care avea puteri desăvârșite.

  Dar nu doar din această cauză Ian Gyar se simțea fericit. Nu. Era mulțumit și din cauza acelor trei zâne, ce arătau exact la fel de parcă s-ar fi născut din același pântec. Și ele, la fel ca și Ian Gyar, zâmbeau. Numai că al lor zâmbet era diavolesc, unul care le ajutase să-l farmece pe Baradar în timp ce traversa pădurea și să-l facă să bea a lor licoare magică în cele din urmă.

  Tocmai de aceea, tocmai pentru că ele știau că-și duseră misiunea până la capăt, și spuseră: „noi ne-am făcut treaba, rege șarpe. Acum e rândul tău să-ți ți-i promisiunea. Doar astfel al nostru pact va fi desăvârșit.”

  Ian Gyar însă, deși știa prea bine la ce se refereau Moirae, nu spuse nimic la început. Doar le privi țintă în ochi, pe fiecare în parte, și se miră atât de mult să vadă că vedea același lucru ca de fiecare dată când privea în ochii lor: își doreau nemurirea. De aceea erau ele acolo: aveau nevoie de el ca să pună mâna pe nemurire. Și, cum avea de gând să profite și de acum încolo de-al lor ajutor, decise să nu le redea libertatea atât de ușor. Și, în timp ce zâmbea viclean, le spuse: „Nu atât de repede, Moirae. Al nostru pact încă nu-i terminat, la fel cum planul nostru nu-i desăvârșit. Să nu uităm totuși că mai rămâne spectacolul final. Doar atunci în voi ține promisiunea, iar voi veți bea din serul vieții.”

Ensure your favorite authors get the support they deserve. Read this novel on the original website.

  Răspunsul lui nu fu pe plac celor trei Moirae. Și văzu asta nu doar privind în ochii lor. Înțelese asta când o văzu pe Morta, cea din mijloc, făcând un pas în față. Și, după ce întinse mâna înainte, cu palma spre cer, făcu să apară, deasupra palmei ei, un mic cristal de sticlă.

  Și acel cristal, ce se învârtea încet deasupra palmei Mortei, începu apoi a crește și a străluci puternic. Anume asta-l făcu pe Ian Gyar să murmure: „Palantirul Vieții!” Apoi, aplecându-se în față, își sprijini brațele pe genunchi și privi insistent într-acolo. Abia într-un final, când simți o stranie dorință în piept, cea de-a atinge acel Palantir, își întinse brațul în față și încercă să-l atingă. Dar… fu prins în propria capcană - acei pereți transparenți, din apă-sticloasă ce-l înconjurau, căci el recurse la acel vicleșug ca să se apere de atacul lui Moirae de acelora le-ar fi trecut prin cap să-l atace.

  Astfel, când el atinse doar peretele cela de apă, fără să poată trece prin el și să atingă obiectul dorit, Ian Gyar urlă din toți bojocii: „Încercați acum să mă prostiți?”

  Al lui strigăt însă le făcu pe Moirae să zâmbească. Și, toate într-un glas, spuseră: „N-am fost noi cele care te-au închis acolo. A fost Palantirul, căci cei care n-au în puterea lor țeserea firului vieții nu-l pot atinge.”

  Abia după aceea Klotho se apropie de-a ei soră mai mare, de Morta. Și, luând Palantirul în mâna ei, îl făcu să-și schimbe culoarea din străveziu în negru. Dar, chiar și așa, Palantirul continua să reflecte lumea din jur pe a lui suprafață. Apoi, privindu-l insistent, Klotho spuse: „doar Moirae au această binecuvântare de-al atinge, șarpe. Doar nouă ne-a fost dată puterea de-al controla. Totodată putem controla și vieți și destine. De aceea, de crezi că ne poți controla cumva, pe noi și pe Palantir, refuzând să ne dai ce ne corespunde pentru ajutorul nostru, adică nemurirea, te înșeli amarnic. Și știi de ce? Pentru că nu noi suntem supusele tale, ci tu ar trebui să te supui nouă, căci doar o singură decizie e de ajuns să luăm ca tu să dispari de pe acest pământ. Mă refer la a tăia firul vieții tale, ceea ce te va șterge complet din istoria lumii.”

  „Ești atât de sigură?” Îi spuse Ian Gyar, calm. Dar continua să le privească atent pe cele trei, încercând să înțeleagă ce era adevăr și ce era minciună în spusele lor. „Dacă credeți asta, atunci sunteți proaste, vrăjitoare. Și la fel ați uitat cine va creat. Mai bine zis va trezit din al vostru somn etern, cel la care va condamnat Yggdrasil pentru ale voastre fapte mârșave. Am fost eu. Eu. Eu am fost cel care va redat libertatea alungând acel blestem de pe umerii voștri. Doar din această cauză ar trebui să-mi fiți recunoscătoare și credincioase și să mă slujiți pe veci.”

  „Credința e doar pentru câini,” spuse Decuma, cea mai tânără dintre cele trei Moirae, c-o urmă de batjocură în glas. Apoi, apropiindu-se de surorile ei mai mari, își mișcă degetele de la mâna dreaptă deasupra Palantirului. Astfel făcu să apară, plutind deasupra Palantirului, o imensă pereche de foarfece.

  Văzând acele foarfece, Ian Gyar șopti înfrigurat: „moarte! Dar… cum a fost asta posibil? Cum de aceste foarfece-s în puterea voastră? Am crezut că doar Lodur le are și că doar el poate controla Viața și Moartea pe acest pământ.”

  „Să zicem doar c-am făcut un pact,” răspunse Decuma. „Foarfecele în schimbul vieții fratelui său iubit. Și știi de ce a fost asta posibil? Pentru că Dike, cel mărinimos, s-a apropiat prea mult de oameni. Astfel a distrus balanța dintre el și Cosmos, în special când a început să trăiască printre muritori. De asta trebuia și el să moară.”

  „Decuma are dreptate,” interveni Klotho. „Titanii și oamenii de rând nu pot trăi împreună. De se întâmplă asta atunci… ori muritorii devin Titani ori Titanii devin muritori.” Spunând asta, Klotho-și trecu mâna pe deasupra Palantirului și acesta-și schimbă culoarea în roșu - roșul focului.

  „Și, ca să nu piară, Dike și-a convins fratele să accepte pactul pe care noi i l-am propus. Noi, zânele vieții. Și a fost posibil asta datorită faptului că s-a lăsat convins, tot de noi, să-și afle viitorul privind tot în Palantir. Numai că ceea ce Dike n-a știut nicicând e că acest Palantir arată două adevăruri. Dar nimeni niciodată nu-i în stare să descopere înșelăciunea Palantirului, la fel cum nu poate înțelege ce-i adevăr și ce-i minciună,” șopti Morta.

  Anume aceste cuvinte-l făcură pe Ian Gyar să se ridice în picioare. Apoi el ridică mâinile în sus, le împreună în rugăciune, închise ochii și începu a bolborosi cuvinte neînțelese. Astfel, ceea ce părea a fi o vrajă rostită de regele-șarpe, făcu apele din jur să fiarbă la propriu. Și, cât de curând, cele trei Moirae începură a privi cu teamă în jur, mai ales priveau la acele ape care se transformau atât de rapid în șerpi… șerpi flămânzi, șerpi albaștri ce străluceau ciudat în lumina Palantirului. Și acei șerpi aveau o singură țintă de atacat: Moirae, ținta perfectă, căci apele din jurul lor, ape ce susurau într-o limbă antică, secretă, le ținea locului, nedându-le șansa să facă măcar un singur pas în față.

  Apoi, dintr-o dată, culoarea Palantirului se schimbă în albastru întunecat. Dar de data aceasta nu era influențat de puterea celor trei Moirae. Ceea ce influența Palantirul era mișcarea acelor șerpi de apă în jurul lui, șerpi care cât de curând prinseră viață tot datorită Palantirului. Și „shhh, shhh!” Sâsâiau ale lor limbi lungi și bifurcate, aruncate de pretutindeni înspre cele trei zâne. Și, de fiecare dată când o limbă trecea atât de aproape de ele, Moirae tremurau ca varga, căci apele din jurul lor căpătară cât de curând o culoare de smoală.

  „Ai poluat apa Izvorului Sfânt!” Strigă Morta. Și, într-un moment de nebunie, aruncă foarfeca spre Palantir. Din această cauză natura din jur începu să se vaiete. Apoi, un vânt năprasnic începu să aplece copacii până la pământ. Și tot acel vânt dispersă șerpii de apă, iar pereții transparenți, ce-l țineau captiv pe Ian Gyar, căzură la pământ, la picioarele lui, făcându-se țăndări.

  Apoi, când bucățile de sticlă fură acoperite de ape, ele se transformară în mici rechini transparenți. Și, pentru a lor desăvârșire, fu nevoie de doar secunde. Ulterior, când rechinii ceia de apă fură capabili să se controleze pe sine, începură a ucide pești multicolori care apăreau de nicăieri în izvorul Vieții.

  Anume asta le dădu de înțeles celor trei Moirae că dacă vor să scape atunci trebuie să întreprindă ceva. De aceea se apucară de mâini, închiseră ochii și începură a șopti a lor vrajă: „ce a fost viu să moară, iar ale lor trupuri să fie înghițite de rechinul negru al Iadului. Astfel, ale lor suflete neogoite, cele ce colindă pământul în lung și-n lat sub formă de fantome alungate de oameni, puteri magice și ceruri, să se transforme în fiare sălbatice și să distrugă tot ce-i împotriva noastră. Iar cel ce ne-a pune gând rău vreodată să fie nimicit de același rechin blestemat și să n-aibă nicicând odihnă nici chiar în Lumea Umbrelor.”

  Și, deși a lor vrajă avea menirea să-l facă pe Ian Gyar să se teamă, el doar își duse mâinile la spate, de parcă ar fi vrut să-și dezmorțească umerii. Apoi căscă dulce și coborî scările tronului său. Ajuns la baza scărilor însă, plesni doar odată din palme, iar șuieratul vântului deveni dintr-o dată sunet de tobe.

  „Ship-shap. Ship-shap,” murmură dintr-o dată regele. Apoi un val de ape se ridică în spatele lui. Asta făcu ca Palantirul celor trei Moirae, ce avea culoare roz în acele clipe, să se transforme în săbii, șase la număr, care nu doar pluteau, dar și se roteau în mici cercuri, având vârfurile ascuțite ațintite spre rege.

  Și, după ce termină de desăvârșit acele săbii, regele se porni spre cele trei Moirae, care-și terminară vraja și-l priveau țintă. Dar, când era la doar câțiva metri de ele, regele se opri și natura din jur se calmă dintr-o dată. Asta însă le făcu pe cele trei Moirae să-și închidă ochii și să asculte. Câteva secunde mai târziu însă, îi redeschiseră și începură a-și mișca degetele de parcă ar fi cântat la pian. Odată cu acea stranie mișcare, în jur se auziră stranii note muzicale. Totuși… acea melodie era fermecătoare.

  Muzica însă nu reușise să-l impresioneze pe rege, deși asta fusese intenția celor trei Moirae. Dar deși nu era impresionat, regele nu putea înțelege ce auzea. De asta și întrebă, în timp ce privea țintă la ele: „și… asta e?”

  „Nu auzi?” Întrebă Morta în batjocură. „E chemarea la război, rege!” Răspunsul ei însă-l făcu pe rege să râdă, din tot sufletul, iar râsul se rostogoli la vale pe aripile vântului. Și, odată cu al lui râs, respirația celor trei Moirae devenea tot mai șuierătoare, semn că se înfuriaseră de-a binelea.

  „La război?" Spuse el printre hohote de râs. Apoi, dintr-o dată, deveni serios: „Voi măcar știți ce-i ăla un război? Ați fost voi măcar odată pe câmpul de luptă, Moirae proaste ce sunteți?” Și, odată cu acel strigăt, acel perete de apă din spatele regelui deveni dintr-o dată alb, de parcă ar fi fost un ecran alb pentru proiector. Ulterior, când regele-și mișcă mâna spre dreapta, acel ciudat ecran se mișcă și el spre dreapta. După aceea, pe acel ecran, se derulară imagini luate dintr-un crâncen război al oamenilor: sânge vărsat pretutindeni; oameni și cai căzuți la pământ, după ce fuseseră loviți de lance și săbii; măcel… cruzime… moarte… și o priveliște deplorabilă de jur împrejur. Abia când toate astea fură văzute în spatele lui, Ian Gyar scrâșni din dinți și spuse: „asta se cheamă război. Un adevărat război… voi, creaturi stupide numite Moirae. Și, cum îmi dau seama că habar n-aveți de ce se cheamă cruzime, priviți atent la acel ecran. Astfel o să aflați doar ce se întâmplă de fapt în lume de mii și mii de ani.”

  Moirae însă nu erau gata pentru o lecție de istorie. Ele doar priviră cu ură la rege și făcură cele șase săbii să zboare ca vântul spre Ian Gyar. În locul lui însă loviră acel ecran, care se sparse în mici fărâme de parcă ar fi fost din sticlă și nu din apă. Și, deși săbiile atinseră o țintă în cele din urmă, ele nu căzură la pământ și nici nu-și reluară forma de Palantir. Ele doar continuară să plutească în aer, la doar câțiva metri în spatele regelui: aveau vârful îndreptat spre el, iar Ian Gyar le privea atent, doar cu coada ochiului.

  Ulterior, colțul drept al buzelor se mișcă într-un zâmbet, iar el se întoarse cu fața spre săbii. Apoi, lovind palmă de palmă, făcu săbiile să se unească într-una. După ce mai lovi odată săbiile se despărțiră iar. Asta le făcu pe cele trei Moirae să țipe înnebunite, căci înțeleseră în sfârșit că Ian Gyar găsise modalitatea să le subjuge și să controleze totodată și Palantirul.

  „Fă-o!” Ordonă Ian Gyar dintr-o dată. Asta uni iar săbiile într-una. Apoi, când el pocni din degete, sabia ceea trecu prin trupul lui. Nu-l ucise însă: doar o rană sângerândă se vedea un pic mai jos de umărul lui drept. Și, în timp ce privea cu ură înainte, căci nu el ceruse săbiei să treacă prin al lui trup, Ian Gyar simți iarăși energia sabiei ce plutea între el și Moirae.

  Asta-l făcu pe rege să se întoarcă încet spre ele. Dar… sabia dispăruse deja. În locul ei văzu iar Palantirul, spart în șase bucăți, plutind deasupra apei. Și, cât de curând, din acele bucăți de Palantir, apărură zeci de furnici și ciclopi, care se ascunseră rapid după cele trei Moirae.

  „N-ați îndrăzni!” Șuieră Ian Gyar printre dinți. Și simțea el ură în acele clipe când văzu fusul Vieții în mâna lui Klotho. „Dacă faceți asta, totul va fi pierdut!”

  Klotho însă părea să fie de altă părere. De asta și zâmbi, căci și ele găsiră în sfârșit modalitatea de a-și ascunde gândurile de acel mago rău. Apoi îi spuse: „poate și n-oi fi în stare să distrug ceea ce-am făcut deja cu propriile mele mâini. Chiar și așa… sunt în stare să schimb destine: al tău și al acelor meniți să moară din cauza urii tale.”

  Apoi, controlat de puterea lui Klotho, fusul începu să se rotească ușor în aer, de unul singur. Cât de curând după aceea un mir fir se văzu tors în fața ochilor lor: era firul destinului cuiva. Și, deși nu prea înțelegea ce se întâmplă, privind la procesul cela de creație Ian Gyar îl găsi uimitor. Dar, curând după aceasta, se încruntă când văzu, deasupra acelui fir, reflecții. Văzu astfel două fete, care semănau ca două picături de apă, luptând într-un mare război al urii. Și, în acel război, el se văzu murind. Dar avea altă formă în acea viziune: formă de demon, având o formă ciudată a capului și un mare diamant negru pe frunte. Și se văzu el murind strivit de copitele propriului cal, un armăsar negru ce-l făcu fărâme până nicio picătură de viață nu rămase în el.

  „Ce-i asta?” Le întrebă el pe vrăjitoare când în sfârșit se putu controla.

  „Al tău viitor, rege! Și al celor care au menirea să te ucidă!” Răspunseră cele trei Moirae într-un glas.

  „Dar… cum e posibil asta? Ele sunt două, firul însă e doar unul.”

  Moirae nu-i răspunseră însă: ele doar zâmbiră și, după ce se apucară iar de mâini, reconstruiră Palantirul din apele Izvorului Sfânt. Noul Palantir însă avea formă mai mică și era complet albastru. Dar, faptul că el fu refăcut, nu-i ucise pe micii ciclopi și pe furnici. Apoi, cât de curând, după ce vrăjitoarele mai bolborosiră ceva neînțeles, un Portal ciudat apăru în spatele lor, un portal care le trase pe cele trei Moirae înspre el. Și, prin același portal, dispărură și ciclopii, furnicile, Palantirul, fusul și foarfecele.

  Când lumina Portalului dispăru, Ian Gyar îngenunche… apele din jur se calmară și rechinii de sticlă dispărură din iaz, precum și apărură: într-o clipită de ochi. Totuși Ian Gyar își reveni din amorțeală abia când Portalul dispăru.

  „Sunt… teribile,” murmură regele, încă stând îngenuncheat. Apoi se așeză pe apă. Dar nu se cufundă în ea, ci stătu de parcă s-ar fi așezat pe un moale pat albastru. Cât de curând însă o putu vedea pe Marea, stând chiar lângă el. De asta o privi mirat și-o întrebă: „Ce-a fost asta, mamă? Ai văzut și tu al meu viitor?”

  „L-am văzut, fiule! Dar… n-am știut de el până acum. Și asta din cauza că știi și tu că nu pot vedea viitorul. Nu-mi stă în puteri să fac asta. Dar, chiar și așa, pot înțelege că cele trei Moirae ți-au schimbat destinul din cauza că ți-ai încălcat promisiunea de a le dărui nemurirea.”

  „Dar… eu n-am vrut s-o încalc. Nu asta a fost asta intenția mea,” se bâlbâi regele cu ochi de apă.

  „Ai făcut-o însă, fiule. De aceea va trebui să plătești pentru asta.”

  Apoi liniștea luă în stăpânire acel regat de ape. Doar pentru câteva clipe doar, căci, cât de curând, pe acele ape pe care stăteau în acele clipe, văzură veselia de la Palatul Noeiei. Văzură astfel că veniseră o mulțime de oaspeți la Palat, văzură mese bogate întinse în grădinile de aur ale Noeiei… văzură dans… auziră cântec feeric și la fel îl văzură și pe Baradar apărând la marginea pădurii și ducând cu el două coșuri pline cu flori proaspete.

  „Se va începe curând,” șopti el. Dar, ceea ce-l surprinse și pe el, fu să nu simtă bucurie în glasul lui. Simți însă neliniștea din sufletul Mareei. De asta o privi și întrebă: „Ce-i în neregulă, mamă? Am crezut că mă vei certa pentru a mea prostie și a mea decizie de a face rău poporului Noear. Ty însă taci.”

  Marea însă doar surâse… cu un surâs amar: „Ce-a fost făcut deja e bine făcut, Ian Gyar. De asta nu cred că are rost să discutăm despre asta. Și, dacă e să fiu sinceră, sunt mulțumită de a ta alegere, căci… merită tot ce-o să li se întâmple pentru că au îndrăznit să te alunge de la Palat. De asta și n-o pot ierta pe Noea: pentru c-a îndrăznit să-mi alunge fiul de pe tronul moștenit prin drept de naștere. Pentru asta se plătește, fiule. La fel și Noea trebuie să plătească. Trebuie!” Curând după aceea doar vocea Mareei se mai auzea în jurul lui Ian Gyar. Ea însă nu mai era acolo. Se transformase în ape, scăldându-se în apele acelui Sfânt Izvor în timp ce muzică de sirene se auzea peste tot în Pădurea Mortor.