Privind în spate, doar cu coada ochiului, Mayar se încruntă. Ce-o nemulțumea? O siluetă, zărită undeva în partea dreaptă. De aceea și mârâi printre dinți Parcăi, „Se pare că ne urmărește cineva.”

Parca, mirată, privi în aceeași direcție ca și Mayar. De văzut nu văzu însă pe nimeni. De asta și se cruci, privind iar la Mayar, „Cine anume? Nu văd pe nimeni.”

„Eu însă da. Și de altfel văd destul de clar cum stă cu ochii pe noi.”

„N-o fi din cauza că ai vedenii?” Întrebă Parca râzând. Dar făcu ea asta doar ca să ascundă de fată că vedea doar umbre în fața ochilor și cam atât. Dar, deși i se părea că-și pierde vederea, știa că nu-i o problemă fizică, ci din cauza magiei cuiva. A cui însă nu știa, căci anume în Pădurea Rophion ale ei puteri erau limitate. Și, înțelegând încă odată asta, mârâi printre dinți, „Nici nu știi cât urăsc eu pădurea asta.”

Răspunsul Parcăi o uimi enorm pe Mayar. De aceea și se uită ea crucită la Titanidă și întrebă, „De ce mă rog? Credeam că acest loc ți-i scump ca ochii din cap. Și, dacă nu mă înșeală memoria, anume aici și te-ai născut, nu?” Dar, deși vru să pună aceste întrebări cu inocență, tot se simți hâtrenia vulpii în cuvintele rostite.

Titanida însă, deși simți acea hâtrenie în vocea tinerei, n-o certă. Doar spuse, „Și ai dreptate. Aici m-am născut. Asta însă nu înseamnă că-i un loc după care tânjesc.” Văzând însă că Mayar se pregătea să mai întrebe ceva, Parca șuieră înfuriată printre dinți, „Și… nici să nu întrebi iar „de ce” că jur că-mi ies cu totul din fire.”

„Dacă zici!” Bombăni tânăra. Apoi, luând brusc trupul ei de vulpe, făcu câțiva pași în față, forțând-o și pe Parca s-o urmeze. Și, fără s-o privească pe Titanidă, spuse calm, „Oricum, eu mă refeream la altceva.”

„La ce în concret?” Se interesă Parca, schimbând un pic tonul vocii. Dar făcu asta pentru că simți o ciudată vinovăție în suflet pentru că se pierduse cu firea în fața lui Mayar. Ceva care ura de altfel: să arate altora că era slabă de fire.

Mayar însă, fără să atragă prea multă atenție comportamentului Titanidei, își continuă drumul. Apoi, când crezu ea de cuviință, spuse, „Că această pădure ar fi trebuit să fie de partea ta, odată ce ți-a dat naștere. Pădurea Rophion însă e a ta dușmancă. E asta din cauza lupilor magici?”

„Nu numai!” Spuse Parca gânditoare și tristă în același timp. Apoi, cu capul în pământ și fără s-o privească pe vulpe, care se oprise locului și-o privea insistent, spuse, „E din cauza altor secrete. Unele pe care doar această pădure le poate ascunde.”

„Secrete? Precum?”

„Precum nașterea acestei lumi și în special Legenda Pădurii Rophion. O legendă care spune întregii lumi că nimeni nu-i știe istoria, că nimeni habar n-are despre cum a apărut Universul sau cum să-i controleze a lui imensă putere.”

„Cum rămâne atunci cu Soarta? Credeam că anume ea poate să controleze totul.”

Cuvintele tinerei o făcură însă pe Parca să râdă. „Soarta? Dar… a văzut-o măcar cineva?”

Vulpea o privi chiorâș. „Credeam că tu ai văzut-o. Doar ești Titanida Sorții, nu?”

„O Titanidă de formă!” O trânti Parca. De asta Mayar o privi iar pieziș. Parca însă nu observă acea privire de „s-a scrântit la cap sigur.” De aceea și-și continuă ea gândul, „Dacă sincer până și pe mine mă miră faptul că n-am văzut Soarta până acum deși se presupune c-o controlez. La fel se întâmplă și cu Titanii. Ei sunt puternici. Controlează Magia Albă și Neagră deopotrivă. Chiar și așa n-au control absolut asupra lumii, iar asta îi face slabi în fața altora. De aceea și au existat, există și vor exista războaie pentru supremație pe acest pământ.”

„Poate și ai dreptate, Parca. Dar totuși: dacă Titanii n-ar exista, atunci lumea ar fi dată peste cap, căci fiecare din voi își are rolul său. Sau mă greșesc?”

„Ce dacă nu-i chiar așa cum crezi?” Spuse Parca sigură pe sine. Apoi privi adânc în ochii lui Mayar. „Ce dacă totul și orice poate fi înlocuit pe acest pământ?”

„Te referi la faptul că dacă un Titan dispare un altul îi ia locul?”

„Exact. De altfel e o lege a firii: de cineva moare Universul creează altceva în locul lui doar ca să păstreze echilibrul, Mayar. De aceea și n-o să dispară nicicând nimic cu totul, căci anume acest echilibru e cel care ne controlează pe noi toți de fapt.”

„Themis!”

„Așa e! Balanța Themis se pare că-i Soarta. Cel puțin așa cred.”

„Eu însă sunt de altă părere,” spuse vulpea gânditoare.

„De ce?”

„Pentru că… numai gândește la asta: dacă Themis era într-adevăr Soarta, i-ar fi nimicit pe Haos și Eris când aceștia au luptat în Marele Război. Ea însă nu doar că i-a lăsat să existe, ci n-a creat pe nimeni în locul lor. Din contră: a ales să se despartă în alte 12 Balanțe și să se ascundă undeva. Anume asta și mă preocupă pe mine.”

„Nu înțeleg de ce ar trebui să te preocupe asta.”

„Pentru că anume eu am văzut că sunt 13 locuri goale pe Poarta Purgatoriului și nu 12 cum se susține. De aceea și cred că nu există egalitate pe Pământ și nici în Cosmos.”

Auzind de Purgatoriu, Parca tresări. Apoi, încet-încet, simți cum o apucau frigurile. Și, ca să se poată controla pe sine măcar cât de cât, închise ochii și încercă să ajungă cu gândul la acea Poartă Masivă a Purgatoriului și să vadă ceea ce susținea Mayar. Nu-i reuși însă, căci oriunde n-ar fi privit pe acel drum pe care mergea nu vedea decât fum negru și ceață.

„Să-l ia naiba de blestem,” murmură ea dintr-o dată. Mayar însă nu-i auzi murmurul. Asta îi dădu șansa Titanidei Sorții să ascundă un lucru important de fată: că nu putea să vadă locurile importante ale lumii precum Purgatoriul sau Aeonul. Nici măcar cu ochiul minții. De ce? Nici măcar ea nu știa, deși încercase multă vreme să afle un răspuns.

Dar, deși nu le putea vedea, Parca își dorea asta. Să vadă Aeonul, dar mai întâi Purgatoriul. Nu era sigură de ce-și dorea anume asta, dar își dorea. Din această cauză probabil și ajunse să urască întrebarea „De ce?” Pentru că și-o pusese de atâtea ori în încercarea disperată de a găsi un motiv real chinului ei de a-și dori ceva cu toată ființa, dar pe care nu-l putea avea.

Doar într-un târziu, ca să se liniștească pe sine, își spuse, „Îmi doresc probabil să ajung în Purgatoriu ca să-mi curăț sufletul de păcate și să mă liniștesc. Iar Aeonul vreau să-l văd doar pentru că-i ceva imposibil.” Dar, deși se liniștea pe ea adesea spunându-și aceste cuvinte, nu se simțise nicicând cu adevărat fericită și împlinită.

În cele din urmă însă, simțind că-i timpul, Parca deschise ochii. Apoi, privind în față, văzu că privirea i se lumină, deși pădurea în acele locuri era cufundată în întuneric dens. Dar, deși era greu să vadă ceva în jur, tot văzu că erau ciudați copacii în acel loc și că fremătau straniu din frunze. O melodie care ei îi era necunoscută.

Și anume din cauza acestei melodii privi în jur. Analiză astfel fiecare mișcare a frunzelor, fiecare unduire a ramurilor, urmări cu privirea fiecare gânganie care zbura prin fața ei, la fel cum își ciuli urechile ca să audă mai bine ce se întâmpla în jur. Dar, ce fu mai straniu de atât, fu să vadă că imediat ce-și ațintea ea privirea asupra vreunui lucru, acela „îngheța.” De asta începu să se îndoiască de era real ce vedea. Cât de curând însă înțelese că acela era doar jocul pădurii. Unul destul de cunoscut acelor viețuitoare ce se găseau prin acele locuri se pare, căci se puteau camufla atât de bine în acel întuneric, permițând astfel îndoielii să se strecoare în sufletul unuia.

Acest joc n-o înșelă pe Parca însă. Și, privind în jur, putu zări și ea acea siluetă văzută de Mayar mai înainte. De aceea și murmură abia auzit, „E cineva aici.”

„Ți-am spus doar.” Răspunse Mayar c-o oarecare superioritate în glas. Ba chiar se simți și iritare în vocea ei și asta din cauza că înțelese că Parca n-o asculta defel.

Acea superioritate însă, simțită în vocea fetei, o făcu pe Parca să mârâie supărată, „Mi-ai spus de-o umbră. Dar eu mă refeream nu la cea văzută de tine.” Apoi, rotindu-se pe călcâie, privi cu mare atenție în jur, căci pe lângă acea umbră văzută de Mayar, ea mai zărise una mai încolo, ascunzându-se printre copaci.

Mayar, văzând preocuparea de pe fața Parcăi, făcu la fel. Dar, fiind pe patru picioare, îi trebui mai mult timp ca Titanidei să privească locul unde Parca văzuse cea de-a doua umbră. Acolo însă nu mai era nimeni. Nici măcar prima siluetă pe care ea o văzuse. De asta și se încruntă. Dar, văzând privirea Parcăi încă ațintită în zare, își zise că poate e necesar să se forțeze un pic mai mult. De aceea și-și îngustă ochii. Astfel îi fu dat să vadă silueta Vieții. Dar, dându-și seama că și Parca o vedea probabil, privi speriată la Titanidă, întrebându-se, „Cu adevărat vede și ea același lucru ca și mine?”

Nefiind însă de tot convinsă că Parca vedea ceea ce vedea și ea, Mayar își spuse să fie șireată și puse altfel întrebarea, „Vezi cumva vreo pradă ceva la orizont?”

„Da,” răspunse Parca calm. „Un spion. Nu-mi pot da seama însă cine e.”

Mayar se prefăcu însă și mai uimită decât până atunci, „Un spion? Cine să fie oare?” Și, pentru a fi și mai convingătoare, sări un pic în sus și privi în toate părțile, numai nu spre locul în care stătea Viața, deși o vedea destul de bine. Greși însă făcând asta, căci reacționă diferit de cum făcea de obicei. De aceea și-o privi Parca ciudat. Ba chiar făcu un pas spre fată, fără s-o scape din priviri.

Surprinzând privirea Parcăi și mai ales faptul că pășea spre ea, Mayar se trase doi pași în spate. Apoi, cu glas nevinovat, întrebă, „Ce? Ce de data asta?”

„Tu vezi clar cine-i acolo, nu-i așa?” Apoi Parca se opri și se aplecă ușor de șale, ținând mâinile la spate.

Vulpea însă, șireată ca întotdeauna, clipi des din gene. „Eu?” Întrebă ea prelungind cu inocență cuvântul. „Ce? Ce anume ar trebui să văd?” Văzând însă că Parca îi arătă un pic colții, semn că n-o convingea teatrul jucat de vulpe, Mayar își îndulci și mai mult glasul. „Ei, mi se pare că m-ai înțeles greșit. Îmi era doar a joacă, căci cum aș putea eu să văd ceva ce nu vezi tu? Doar n-am aceeași putere ca și tine.”

„Și totuși vezi tu bine, dar o faci pe proasta. La fel cum ai jucat teatru până acum, chipurile nu ești în toate mințile.”

„Eu? Da ce-am făcut de data asta mă rog?”

„Nimic important,” spuse Parca ironică. „Doar ai scăpat de sub controlul meu. De multă vreme de altfel. Iar acum îți place să mă joci pe degete. Nu-i așa?”

„Dacă sincer… habar n-am despre ce vorbești,” i-o trânti vulpea. „Și… decât să tot îndrugi prostii, mai bine ne-am urni din loc, căci… umbra ceea, pe care-am văzut-o mai înainte, nu mai e prin preajmă. Asta înseamnă că ne-a pierdut urma. De aceea… de nu vrei ca toți să afle ce punem la cale, ar fi bine să lași orgoliul la o parte și să mergem încotro ne îndreptam.”

Apoi, fără să-i pese de mutrele acre ale Parcăi, Mayar îi întoarse spatele. Și, cu pas hotărât, se îndreptă spre desișul văzut nu departe de micul luminiș în care stătuseră ele până atunci. Dar făcu ea asta nu pentru că s-ar fi temut de umbra ceea și că s-ar fi simțit mai în siguranță ascunsă printre copaci, ci din cauza că, în desișuri, puterea Parcăi scădea considerabil. Ceva de care își dăduse seama doar Mayar până când.

Cum aflase ea asta? I-o spusese Viața: să se urnească din loc de nu vrea ca Parca să-și dea seama de-al ei joc dublu. Dar, deși ei i-ar fi plăcut să se mai joace puțin cu Titanida, înțelese totuși că-i riscant. De aceea și-și văzu de drum.

Reacția ei însă o puse pe Parca în gardă. De aceea, când rămase singură, Parca își spuse, „Și totuși șireata asta ascunde ceva. Ce anume însă, vom afla pe urmă. Acum s-o urmărim doar, căci tare mă tem că pune ea ceva la cale fără știrea noastră.” Apoi, punându-și din nou gluga pe cap, spre porni spre acel desiș, acolo unde se mai vedea doar parte a unei cozi roșcate, semn că Mayar se oprise locului s-o aștepte.

Dar, imediat ce ele dispărură în acel desiș, pădurea reveni la viață și începu a fremăta ușor din frunze. Iar acel freamăt era atât de plăcut auzului de parcă ar fi fost o dulce chemare. Numai că, deși dădea impresia că chema poiana pe cineva acolo, nimeni nu se arătă. Minute în șir de altfel. Doar într-un târziu apăru lupul Dike din ascunzișul unei scorburi și porni în urma celor două.

Înainte să intre și el în desiș însă, privi în dreapta și văzu și el destul de clar silueta Vieții așa cum o văzuse și Mayar. Dar, spre deosebire de vulpe care tăcuse chitic, Dike îi spuse Vieții, „Nu-ți fă griji! Chiar și de pun ele ceva la cale tot vom afla ce anume. Atunci la sigur vom ști cum să le dejucăm planurile.” După care se pierdu și el în acel desiș, urmându-le pe Parca și pe Mayar.

Faptul că el îi vorbise, o uimi enorm pe Vāḻkkai, căci ea nicicând nu se gândise că cineva o putea vedea de ea nu-și dorea asta. Cu Dike însă fu totul diferit: el nu doar o văzuse, ci îi și vorbi. Și, deși își dăduse seama de jocul dublu al lui Mayar, el nu spusese nimic despre asta. Chiar și așa Vāḻkkai înțelese un lucru: că Pădurea Rophion îi întorcea și ei spatele. Chiar dacă nu știa de ce.

***

Agățate de liane, care se mișcau încet prin pădure, Bestla și Samaya priveau cu atenție în jur. Dar oriunde nu și-ar fi aruncat ochii nu văzură nici urmă de Baradar. De aceea și murmură Bestla dintr-o dată, extrem de furioasă, „De parcă l-ar fi înghițit pământul!” După care, ajungând în dreptul unui alt copac, se apucă cu mâna dreaptă de o altă liană, iar cea care o aduse până acolo și care se întinsese mult de la copacul în care își ducea veacul până acolo, se întoarse la locul ei.

Samaya, care era cu vreo doi copaci mai înaintea Bestlei, auzind bombăneala prietenei, atinse creanga unui copac secular și opri mișcarea lianei. Apoi, apucându-se cu mâna dreaptă de acea creangă, puse piciorul la baza de jos. Lianei însă nu-i dădu drumul, căci avea nevoie să ajungă pe ea până la următorul copac. Dar, deși inițial se oprise ca să-i spună Bestlei să nu mai bombăne atâta, auzind freamătul ciudat al pădurii din jur uită de asta și se concentră asupra naturii.

Anume acel freamăt ciudat o făcu să murmure într-un final, „Și totuși aceste locuri îmi sunt necunoscute.” Nu vorbi însă singură, ci cu Bestla, care ajunsese în dreptul ei deja. Dar, spre deosebire de Samaya, care stătea cumva cocoțată și pe acel copac, Bestla se ținea bine de liană, privind în aceeași direcție ca și a ei prietenă. Ei însă acele locuri i se păreau cât se poate de obișnuite.

De aceea îi și spuse Samayei într-o doară, „Poate doar ai uitat de ele? Mă refer la faptul că ai fost atât de mult timp departe de aceste locuri și e posibil să fi uitat ceva.”

„Ba nu, Bestla, nu-i vorba că am uitat ceva, ci că locul e altul. Sunt sigură de asta, căci anume aici e Poiana Minikinului de fapt. Doar că acum arată diferit. La fel se simte o aură ciudată în jur. Ce anume însă e diferit n-aș putea explica. Doar că e ceva care nu-mi place aici.”

„Ce anume?” Întrebă Bestla mirată, privind la chipul îngrijorat al prietenei.

Iar Samaya, extrem de preocupată de altfel, murmură abia auzit, „E tremurul ierbii. De parcă un vânticel le-ar legăna. Doar că aici nu se simte deloc vântul. Nici măcar o boare. Și la fel se întâmplă cu florile: ele tot sunt ciudate, căci își au căpșoarele plecate și petalele strânse ca pentru somn.”

„E noapte totuși!” O trânti Bestla. „Normal că la ora asta florile dorm.”

„Chiar și Luminițile Nopții?” Auzi ea glasul lui Boor în spatele ei, ceva ce-o făcu pe Bestla să tresară și să privească în urmă. Astfel îl văzu pe Boor lovindu-și ușurel coapsele cu palmele, după care se ridică în sus, pe același copac de care stătea sprijinită Samaya. După care se cățără câteva crengi mai sus, privind cu atenție în jur.

„De ce și nu?!” Bombăni Bestla încurcată. „Dacă li-i somn iaca și și-au strâns petalele și dorm și ele. Ca toți oamenii normali. Numai pe noi ne poartă naiba pe drumuri la ora asta.”

Auzind-o bodogănind atâta, Samaya scutură din cap. N-o certă însă pe a ei prietenă, ci privi florile. Cele galbene de Luminiță a Nopții. Astfel văzu că toate își aveau petalele strânse, dar parcă forțate de ceva să stea astfel sau de parcă ar fi avut o bandă elastică în jurul lor. Dar nu doar Luminițele Nopții arătau ciudat, de parcă dormeau, ci și florile albe de Regina Nopții ce se aflau în altă poiană. Anume Boor le zări stând parcă gârbovite. Și, lovind-o pe Samaya ușurel pe umăr, îi făcu semn să se uite în dreapta.

Privind țintă la florile albe ale Reginei Nopții care stăteau închise, deși trebuiau să fie deschise în toată splendoarea, Samaya murmură, „Chiar că-i ciudat, nu credeți la fel, Zeu Boor?”

„Așa e,” spuse Boor după ce oftă nițel. „Toate florile nopții dorm, deși n-ar fi trebuit: Luminițile, Regina Nopții, Cereus-ul, Pitaya, până și Floarea Lunii. Dar, deși e straniu, nu simt magia nimănui în jur. A cuiva care să le fi închis cu forța.”

„Atunci? Crezi c-au încurcat cumva ziua cu noaptea?” Îl întrebă Bestla, oarecum cu neîncredere.

This text was taken from Royal Road. Help the author by reading the original version there.

Zeul o privi pe sub sprâncene, „Știi, Bestla, chiar dacă ai vrut tu să mă zădări cu astfel de cuvinte, n-ai reușit decât să spui adevărul,” o dojeni Boor astfel. „Și nu glumesc deloc spunând asta, căci simt cumva că această pădure e confuză. De parcă n-ar mai ști de partea cui să fie.”

Samaya tresări, „Norii lui Maranam?”

„Ba nu. Ordinul cuiva! Al cui însă… iaca nu știu să-ți spun.” Apoi, fiind și el confuz și simțindu-se straniu, scutură din cap să-și alunge gândurile negre și să-și pună ordine în idei.

Dar, privind dintr-o dată în jos, deveni atent. Era din cauza unei veverițe roșcate, aflate pe-o cracă mai jos de ei, care sărise pe alta și părea că se îndepărtează după ce stătuse cu ochii pe ei. Asta însă nu fu tot ce-i păru straniu zeului. Și asta din cauza că, privind în stânga, zări în cele din urmă o cucuvea Athene Noctua, care bătu brusc din aripi, chipurile ca să-și alunge somnul. Doar că stătea tot cu ochii pe ei. La fel ca fluturii și diverse gângănii zărite ici și colo zburând prin aer sau prinși de crengile sau trunchiurile copacilor. Până și iepurii își scoaseră căpșoarele din vizuine și priviră în jur deși ar fi trebuit să doarmă.

Și, săltând pe-o creangă mai jos, Boor se uită mai cu atenție la acei bursuci, ce-și aveau vizuină vecină cu iepurii, și cărora li se zărea doar nasul. De aceea și surâse Zeul dintr-o dată. „Spioni. Sunt cu ochii pe noi.” Apoi, fără să preîntâmpine pe nimeni, scoase un pumnal din tureatca cizmei stângi, pe care-l aruncă într-un copac din dreapta. Și, când pumnalul se înfipse în crăpătura din trunchiul acelui copac, o mare cucuvea neagră, pe care el n-o văzuse spionându-i, se ridică în aer, bătând vertiginos din aripi.

Doar că acțiunea lui fu una nesăbuită, căci aruncând pumnalul înspre acel copac le dădu de înțeles celorlalți că-i ataca. De asta copacul pe care stăteau el și Samaya începu dintr-o dată să se cutremure. Și, cum nu se ținea Boor de nimic în acele clipe, fu aruncat din cârca copacului cât ai clipi. Nici nu reuși sărmanul să se apuce de ceva. Asta însă îi fu Samayei învățătură de minte și ca să nu fie și ea aruncată de pe copac, se trase brusc, atârnând doar de liană.

Boor însă nu pupă în cele din urmă pământul tare. Asta se întâmplă doar datorită unei liane care se înfășură brusc în jurul lui și apoi îl lăsă să spânzure cu capul în jos. Dar, deși se văzu captiv și incapabil să-și miște mâinile ca să se elibereze, ridică puțin doar capul și le strigă fetelor, „Faceți ceva!”

Fetele însă, deși voiau să-l ajute, stătură totuși locului văzând că liana pe care stătea Bestla cocoțată se înfășură brusc în jurul ei. O ciudățenie care o făcu pe Bestla să strâmbe din nas și să întrebe, „Asta ce drăcovenie mai e?” Și chiar era confuză, căci pe când ea și Boor fură strânși ca într-un burduf, Samaya rămase liberă.

„Asta deja n-o mai știu!” Murmură Samaya încurcată. Văzând însă că mânerul pumnalului Lifid Ibloma lumină dintr-o dată albastru, oarecum migăind, își dădu seama că era un semnal. De aceea privi în jur și văzu cum lianele din jurul lor se unduiau în aer, de parcă le-ar fi îndemnat să le urmeze. De aceea îi și spuse tânăra lupoaică, „Să le urmăm totuși!”

„Doar dacă-mi dă drumul!” Șuieră Bestla printre dinți, încercând să scape din captivitatea lianei. Dar, văzând că liana se strângea mai tare în jurul ei, fetei nu-i rămase decât să accepte acea captivitate. Mai ales că se văzu „transmisă din mână în mână,” căci imediat ce liana, care o ținea captivă, ajungea în dreptul următorului copac, o alta se înfășura rapid în jurul ei. Asta era ceva nu pe placul Bestlei, care continua să bombăne sub nas, „Ar fi putut cere totuși cu binișorul să le urmez. Pentru ce atâta „amabilitate?”

„Doar… nu te cunosc,” îi răspunse Samaya la întrebare în locul pădurii. Dar înțelese poate că totuși greșise gândind astfel când îl văzu pe Boor zburând la propriu pe lângă ea de-o făcu să salte puțin în lături să nu fie lovită în plin. Doar că „zborul” Zeului nu fu unul voluntar, ci de nevoie, căci era astfel „transmis” de la o liană la alta. Și atât de rapid de altfel că Boor se simți amețit, căci lianele se înfășurau și se desfășurau de pe trupul lui, făcându-l și pe el să se învârtă ca titirezul în direcții diferite.

Asta chiar fu teoria conspirației pentru Samaya, căci nu putea ea înțelege de ce natura se comporta astfel. Mai ales de ce era atât de rea cu zeul, care nu făcuse decât să se apere. Dar, de teamă să nu înrăutățească lucrurile, Samaya decise să-și țină limba după dinți. Măcar până ajung la destinația finală și dă ochii cu cel care „trimisese vorbă” prin liane să meargă într-acolo. Și Samaya da avea să-i ceară explicații aceluia pentru ce li se întâmpla.

Numai că, în timp ce plutea lin prin pădure, putu să admire liniștea naturii. În special să vadă cu câtă mândrie florile, care până atunci își ținuseră petalele închise și căpșoarele plecate, le ridicau brusc și înfloreau chiar sub ochii ei. La fel umpleau aerul c-o plăcută aromă. Dar ce-o impresionă pe fată cel mai mult fu să vadă Florile Lunii sau Ipomoea-ele „luminând” din interior de parcă ar fi fost o lampă electrică acoperită de petale albe. Și, pe acele petale, se vedeau mari păianjeni, care semănau mai mult cu un „capac” pus la oală decât cu insecte sălbatice.

De aceea și murmură Samaya ca fermecată, „Strajnicii Nopții!” Al ei murmur însă se datora unui mare fluture alb ce se ridică dintr-o dată de pe o floare de Ipomoea. Și chiar era ciudat, căci tânăra nu-l văzuse din cauza că stătuse ascuns. Dar, când se ridică în aer, fluturele deschise larg ale sale aripi, iar tânăra lupoaică văzu atât de clar patru puncte negre: două mai mari pe aripioarele de sus și două mai mici pe cele de jos.

„Stranjnici? Ce fel de strajnici?” Se bâlbâi Bestla, venindu-și un pic în fire după ce fusese aruncată de pe o liană spre alta care se aflau la o distanță mai mare.

Samaya însă surâse, „O să vezi! Și cât de curând de altfel: o altă Minune a Lumii.”

***

Poiana lui Baradar era cu adevărat una splendidă. Era înconjurată de copaci seculari, tufișuri dese și diverse plante agățătoare, ce făceau acea poiană o adevărată „fortăreață verde.” Dar nu natura în sine îi erau străjerii, ci copacii, cei conduși de Barbă Albastră și Scoarță Cenușie, care stăteau la hotarul acelei poiene în formă de stea.

Acea stranie formă a poienei însă era la sigur nu rezultatul naturii, ci a unei forțe magice, mult superioare celei naturale, căci de obicei poienele sunt fie dreptunghiulare, fie rotunde. Aceasta însă avea formă de stea și era acoperită de un covor de iarbă deasă și mătăsoasă, de flori albe de Cereus și de Regina nopții în diverse culori: galben, roșu, roz, mov și alb.

Dar, așa cum spusese și Samaya, minunea acelei poiene erau fluturii sau Strajnicii Nopții: o mulțime de fluturi albi, cu patru cercuri negre pe spate, câte unul pe fiecare aripă. Și, în timp ce priveau în jur, copacii îi văzură pe fluturi în aer, pe flori, pe iarbă, pe trunchiurile copacilor sau printre crengi. Asemeni fulgilor de zăpadă pictați cu cerneală pentru a le contura perfecțiunea.

Astfel, complet fermecat de a lor frumusețe, Barbă Albastră murmură dintr-o dată, „Ah, e atât de plăcut să-i privești!” Apoi, închizând ochii, începu să se legene ușor dintr-o parte într-alta cuprins de melancolie. Și, de parcă ar fi transmis acele sentimente și fluturilor, ei îl înconjurară de pretutindeni, transformându-l într-un moșnegel alb cu pete negre.

Dintr-o dată însă strâmbă din nas când un strigăt îi deranjă liniștea. De aceea și deschise brusc ochii, încruntându-se. Numai că, privind cu atenție în jur, nu văzu pe nimeni. La început doar, căci, cât de curând după aceea, un „sac” se rostogoli până lângă el. Ba chiar lovi în plin trunchiul copacului, căci azvârtlitura ceea fu una puternică. De aceea și se aplecă Barbă Albastră puțin de șale și se uită chiorâș la acea mare „omidă” aruncată de liane spre el.

Dădu astfel cu nasul de Boor, cel învăluit în liane și aruncat de la mare distanță spre Barbă Albastră drept pedeapsă pentru a sa îndrăzneală. Motivul? Nimic complicat: doar că îi venise geniala idee să folosească un cuțitaș pe care îl avea în cealaltă tureatcă a cizmei ca să se elibereze. Liana însă tot nu era proastă. Așa că, când simți mușcătura lamei ascuțite pe al ei corp verde, se înfurie și-l aruncă pe Boor cu așa putere că acela văzu stele verzi după ce lovi trunchiul copacului. Dar… pedeapsa fu pe meritate, căci singur o căutase.

Mult locului însă Boor nu stătu. Și, chiar de-și auzea toate oscioarele trosnind, tot se ridică el în capul oaselor. Doar că în picioare nu se încumetă să se ridice din cauza multiplelor păsărele pe care le vedea zburând prin fața ochilor. Ba chiar, ca să le alunge, scutură din cap de câteva ori.

Numai că, când i se limpezi privirea și vru să se ridice, simți cum cineva îl apucă de haină, de la spate, și apoi îl ridică în sus. De asta și întoarse Zeul capul spre stânga, privind furios la cel ce îndrăznise să-l înșface. Dădu însă ochii de un alt nas mare, cel al lui Barbă Albastră, și de doi ochi mari și verzi ațintiți asupra lui. Dar, deși era mirat să-l vadă pe Barbă Albastră, Boor decise să nu-i arate asta. De asta și se încruntă. La fel făcu și Barbă Albastră, care îi șuieră brusc printre dinți:

„Cine ești și ce faci aici tulburându-mi liniștea?”

Boor îi răspunse însă pe un ton arțăgos, „Nu am venit singur dacă ceva. Am fost „adus” aici.” După care își încrucișă brațele pe piept și privi chiorâș la copac. „Și, dacă ai întrebări adiționale, întreabă lianele, căci anume ele m-au „invitat amabil" în acest loc.”

„De parcă lianele vorbesc!” Bombăni Barbă Albastră morocănos. Apoi, privind un pic spre stânga sa, unde se afla Scoarță Cenușie, spuse, „Tu știi ceva despre asta?”

Scoarță Cenușie doar ridică din umeri, semn că habar n-avea. Totuși, privi și el în jur, cerând răspuns de la alți copaci. Numai că și aceia ridicară din umeri, semn că nu știau.

„Ciudat! A naibii de ciudat!” Murmură Kherā. Și, după ce-l aruncă pe Boor în sus pentru câteva secunde, îl prinse apoi în palmă. Apoi își apropie palma de ochi, analizându-l pe Boor cu atenție.

Boor, deși tare nu iubea să fie obiect de cercetare, stătu totuși locului. Și decise el asta pentru că își dădea prea bine seama că nu era momentul să se pună rău cu pădurea. Mai ales cu copacii bătrâni precum Barbă Albastră sau Scoarță Cenușie. Dar decise Zeul asta doar după ce-și aduse aminte cuvintele lui Dike care îi spuse odată, „De te pui vreodată în poară cu copacii seculari ai Pădurii Rophion, atunci la sigur n-o duci bine după asta. Și nu că ar fi ei răutăcioși, ci pentru că-s încăpățânați. Asta din cauza că-s bătrâni de când lumea. De aceea, de vrei să te pui bine cu ei, doar așteaptă până când ei singuri se îmbunează.”

Minutele trecură însă, dar nimic nu se schimbă. Doar era întors sărmanul Boor de pe o parte pe alta, analizat din toate părțile. De aceea și se înfurie el într-un final. Și, încruntându-se, când dădu iar cu ochii de Kherā, îi șuieră acestuia printre dinți, „Mult vom mai sta noi astfel? Adulmecându-ne unul pe altul ca să ne cunoaștem?”

„Nu, poate și ai dreptate,” murmură Kherā morocănos. „Dar totuși nu poți nega că e ciudat. Tu în special, căci drăcovenie de ființă de teapa ta n-am mai văzut până acum.”

„Nici că aș fi ceva ieșit din comun,” bodogăni Boor. „Doar… o ființă în carne și oase.”

„Și totuși… ești!” Îi spuse Kherā arțăgos. Tonul lui dădu astfel de înțeles că era gata să se ia la harță cu Boor. De asta și scutură Zeul din cap cu reproș, înțelegând că la nimic bun n-o să ducă a lor ceartă. Totuși părea ceva ce nu putea evita.

Kherā însă îl lăsă pe Boor în pace când Samaya și Bestla se văzură apărând nu departe de el. Ba chiar Bestla îi spuse arțăgoasă, „Dacă și ai chef să te cerți, moșnege, atunci fă-o cu mine. Pe tata… lasă-l în pace!”

„Ce?” Murmură Kherā uimit, căci nu se așteptase ca o fetișcană să-i stea împotrivă. Și, fiind concentrat asupra fetei, îl „scăpă” pe Boor din palmă, iar acela se duse de-a berbeleacul. „Ups! Cer scuze! Fără intenție de altfel!” Murmură copacul brusc, când văzu că a sa „jucărie” văzuse iar stele verzi. „Doar… m-am emoționat prea tare.”

Cuvintele bătrânului Kherā o făcură pe Samaya să râdă zglobiu. Boor însă nu gustă gluma. De aceea, când își alungă iar amețeala scuturând din cap, privi la Samaya pe sub sprâncene, chipurile „Tu cu cine ții acuma?” Dar, deși îl văzu pe Boor înfuriat, Samaya tot nu-și putu stăpâni râsul, de-o molipsi până și pe Bestla.

Copacii însă, neînțelegând ce le făcuse pe ele să râdă cu atâta poftă, le priviră mirați. Kherā chiar întrebă încurcat, în timp ce se scărpina după ceafă, „Am zis cumva ceva comic?”

„Absolut!” Îi răspunse Samaya pe un ton vesel. Apoi, cu ajutorul lianei, ajunse de se urcă pe umărul lui. Și, făcându-se comodă, privi înspre Boor și Bestla, care stăteau deja unul lângă altul, extrem de serioși, holbându-se la copacul căruia îi era se pare a glumă. Bestla însă doar „ținea cu taică-su,” că de nu se punea ea rău cu el.

Văzându-i atât de arțăgoși, Kherā întoarse puțin capul spre Samaya și-i spuse în șoaptă, „Se pare că m-am întrecut azi cu gluma!” Numai că cele spuse de el nu fură un secret, ci ceva auzit de toți și asta din cauza glasului lui gros. De aceea și privi el încruntându-se spre ceilalți copaci, auzindu-i chicotind.

Samaya însă, înțelegând încurcarea copacului, îi șopti la ureche, „La fel cred și eu. Și zic s-o eliberezi pe cea de colo de liane, că de se înfurie rău ne transformă pe toți în țurțuri.”

„Să știi că aud!” Șuieră Bestla printre dinți. Samaya însă ridică comic din umeri.

Doar Kherā privi ciudat la Bestla. Apoi, gânditor, de parcă încerca să-și aducă aminte de-o cunoștea de undeva, murmură, „Prințesa Gheților cumva?”

„Aga. Iar cel de colo, care a văzut stele verzi de două ori din cauza ta, nu-i nimeni altul decât Zeul Vânturilor. Boor.” Îi spuse Samaya cu glas jucăuș.

Acum Kherā chiar făcu ochi mari de uimire. „Cred că am sfeclit-o de data asta!” Spuse el dintr-o dată. Apoi, privind la Boor, schiță un zâmbet, chipurile „Fără supărare. Doar ne jucam și noi.”

„De parcă cu așa ceva se joacă,” bombăni Boor, căci chiar nu-i plăcuse gluma copacului. Apoi o ajută pe Bestla să se descotorosească de liană când aceea începu să se desfășoare de pe trupul fetei. Dar făcu el asta doar ca să nu-i permită lianei s-o arunce și pe Bestla așa cum făcuse și cu el.

Kherā însă nu se intimidă auzind răspunsul lui Boor. Așa că, încrucișând și el brațele pe al său piept de lemn, îi spuse sigur pe sine, „De-ai fi spus cine ești n-aș fi fost așa de prost crescut. Și am fi jucat și după regulile tale. Dar așa… am întâmpinat eu oaspeții după cum am crezut de cuviință.”

Boor scutură din cap cu reproș, „Cu tine chiar că e inutil să te sporești. Ești mai încăpățânat decât un catâr.”

„Catâr? Ce-i asta?” O întrebă Kherā mirat pe Samaya.

Fata însă surâse. Apoi, ca să nu-l supere pe Kherā, îi spuse într-o doară, „Un… animal magic. Drăguț de altfel.” Apoi, privind la Boor și Bestla, care se întoarseră cu spatele la ei și priveau fluturii și florile din acea poiană, le spuse, „Superb nu-i așa?”

„Și n-ai dat greș deloc. Chiar că-i o Nouă Minune a Lumii,” murmură Boor.

Scoarță Cenușie însă se simți puțin ofensat să nu simtă mai mult entuziasm în glasul Zeului. De aceea îi și spuse el mândru nevoie mare, „Minune e puțin spus. E binecuvântare cerească locul ăsta, căci nicăieri în Pădurea Rophion n-o să găsești astfel de locuri.” Boor însă îl privi oarecum cruciș, chipurile „Nu crezi că exagerezi acuma?”

Scoarță Cenușie nu exagera însă. Pentru el nu putea exista o poiană mai frumoasă decât aceea din simplul motiv că el nu văzuse altele, căci spre deosebire de Kherā, care se putea deplasa prin pădure la nevoie, lui nu-i reușise nicicând. De aceea și considera acea poiană raiul pe pământ.

Astfel, auzind-o pe Bestla murmurând, „Am văzut eu locuri și mai și,” se încruntă. Tăcu însă când îl văzu pe Kherā făcându-i semn să-și țină gura. Până la urmă aveau de-a face c-o prințesă a Gheții. Și… cine știe ce le poate mintea prințeselor Gheții? De s-o supăra chiar îi transformă în țurțuri! Atunci… cine o să aibă grijă de pădure de ei n-or mai fi?

Făcu însă bine Scoarță Cenușie tăcând, căci îi dădu astfel șansa Bestlei să înconjoare locul cu oglinzi. Astfel, când imaginea acelor locuri se reflectă în toată splendoarea pe fiecare oglindă, Kherā murmură ca fermecat, „O adevărată splendoare. Chiar n-am știut că un loc poate să arate astfel văzut prin ochii altora.”

„E doar magie, Kherā. Nimic mai mult,” șopti Samaya. Pentru ea însă, care era obișnuită cu trucurile Bestlei, să vadă imaginea din oglinzi era ceva nu ieșit din comun. Pentru copaci însă era ceva nou, nemaiîntâlnit până atunci. De asta și erau fermecați de ele.

De aceea îi și spuse Kherā fericit, „Și totuși pentru noi, cei ce stăm aici de milenii, ceva nou e și ceva magic.”

„Poate și ai dreptate, Kherā. Totuși, să revenim la ale noastre. De ce ne-ai chemat aici?”

„V-am chemat? Eu?” Întrebă Kherā uimit. „Nu. Eu n-am chemat pe nimeni.”

„Eu însă sunt sigură că da. Și știi de ce? Pentru că, venind încoace, am văzut Strajnicii Nopții. Exact așa cum ne chemai pe mine, pe tata sau pe Fenrir când voiai să ne vorbești. Când eram mică încă.”

„Dar, prințesă Samaya, eu chiar n-am chemat pe nimeni,” murmură Kherā și mai încurcat ca înainte. „Poate au fost ceilalți copaci?” Samaya ridică din umeri însă. De asta și le strigă Kherā celorlalți, „Hei, i-a chemat cineva din voi pe acești trei prieteni ai noștri aici?” Copacii însă dădură din cap că nu. De asta și-și atinse Barbă Albastră bărbia de lemn cu palma și se puse gânditor, „Și totuși e ciudat. Chiar că e ciudat.”

„Ce dacă e un mesaj trimis de altcineva?” Spuse Scoarță Cenușie dintr-o dată. De asta îl priviră toți uimiți. „Să nu uităm totuși că Strajnicii Nopții nu-s controlați doar de Copacii Poienei lui Baradar, dar și de Baradar însuși.”

„Ah, da!” Spuse Samaya, de parcă ar fi avut o revelație. „Uitasem de minikin. De fapt… noi am pornit încoace ca să ne întâlnim cu el. Cineva din voi știe unde e?”

„Hm, dacă nu mă înșeală memoria, ultima dată când am vorbit cu el, plecase cu Shiver Sun spre Poiana Umbrelor. Ziceau ceva de o pasăre rea care e pe cale să se trezească,” spuse Kherā.

„Atunci la sigur vorbeau de Tarther. Și, da, Tarther ăsta chiar e pe cale să se trezească,” murmură Samaya gânditoare.

„Și? Dacă nu-i secret: cum putem ajunge noi în Poiana Umbrelor?” Întrebă Bestla.

„Nu putem. De fapt nici noi nu știm cum să ajungem acolo,” îi răspunse Scoarță Cenușie.

Boor doar pufăi zgomotos pe nări, „Și vă mai numiți străjerii Pădurii Rophion. Cum e posibil ca nici voi să nu știți asta?”

„Pentru că noi suntem doar străjerii acestei poiene, nu a întregii păduri,” murmură Scoarță Cenușie oarecum trist, căci cuvintele Zeului îi aduseră aminte că aveau puteri limitate. „De altfel… mulți dintre noi nici n-au părăsit vreodată acest loc.”

„Chiar și așa, cred că tot puteți voi comunica cu ceilalți copaci, nu?” Insistă Bestla.

„De comunicat comunicăm noi,” spuse Kherā tărăgănat. „Numai că… copacii din zona de dincolo nu ne răspund la întrebări. De fapt chiar ne ignoră. Dar… cărui fapt le datorăm acea ură, noi nu știm.”

„Poiana!” Spuse Samaya, ridicându-se brusc în picioarea. „E din cauza că Poiana Umbrelor se află anume în acea parte a pădurii.”

„Poate fi totuși o iluzie, Samaya. Să nu uităm că și Pădurea Rophion, ca și restul pădurilor de altfel, poate fi înșelătoare.”

„Zeu Boor are dreptate, prințesă. Noi nu știm ce se ascunde acolo,” insistă Scoarță Cenușie. „Și… să mergi într-un loc necunoscut fără să fii sigur măcar de ce cauți poate fi periculos. Mai bine zic să așteptăm, căci… de așteptăm sunt sigur c-o să aflăm un răspuns.”

„Sau poate fi doar prea târziu, Scoarță Cenușie. Și, cum nu-mi place să las lucrurile pe jumătate făcute doar, zic să ne îndreptăm totuși într-acolo și să aflăm ce se ascunde de fapt în acea parte a pădurii. Așa că, Kherā lasă-mă pe pământ, căci nu-i timp de pierdut.”

„Oh, poate că ai dreptate!” Murmură Kherā tărăgănat, după cum îi era felul. După care se aplecă de șale și-o lăsă pe Samaya să coboare pe pământ. „Dar totuși, ce speri să găsești acolo, prințesă? Acea pasăre Tarther?”

„Ba nu, Kherā!” Spuse Samaya sigură pe sine. „Am nevoie să dau de minikin.”

„De Baradar? Dar pentru ce?”

„E… doar necesar. O lungă istorie de altfel. Ți-o spun la sigur când vor veni vremuri mai liniștite. Acum… rămâi cu bine, Kherā!” Îi spuse Samaya brusc. După care se închină în fața copacilor, iar când le întoarse lor spatele le spuse lui Boor și Bestlei, „Să mergem totuși într-acolo! La sigur o să fie vesel!”

„Dacă zici?!” Murmură Bestla într-o doară. Apoi, sprijinindu-se cu palma de pământ, vru să se ridice în picioare, căci formase oglinzile celea stând pe pământ. Dar, când să facă și oglinzile să dispară, Samaya o prinse brusc de mână.

„Ce se întâmplă?” Întrebă Bestla mirată. Și chiar i se părea ciudat, căci o văzu pe Samaya privind țintă la una dintre oglinzi.

Neprimind un răspuns de la tânăra lupoaică, Bestla își privi tatăl. Boor însă, care înțelese totuși ce i se întâmpla Samayei, îi spuse telepatic Bestlei, „Se pare că Samaya are o viziune. Așa că să-i dăm câteva clipe să vadă ce are să-i transmită Soarta.”

Bestla, deși mare lucru nu înțelese despre ce ar fi putut vedea Samaya într-o oglindă care doar reflecta realitatea, tăcu totuși. Oricum… altceva n-avea ce face. Dar făcu ea bine tăcând, căci nu-i încurcă Samayei să aibă acea viziune.

De fapt, în acea oglindă, Samaya îl vedea pe Baradar trecând prin acea poiană în fața căreia stăteau și ei în acele clipe. Dar nu era el cu Shiver Sun, ci înconjurat de acei fluturi albi cu pete negre. Și, anume pe aripa dreaptă a unui fluture mare și alb, ce stătea pe o floare roșie în stânga minikinului și părea că vorbește cu el, Samaya văzu reflectată o cheiță de aur. De aceea și murmură încurcată, „Să fie totuși Baradar lacătul destinelor?” Apoi, exact după ce spuse acele cuvinte, văzu cheița prinsă de un mic lănțug de mâna stângă a mininikinului. „Și totuși se pare că e.” De aceea, înțelegând că nu greșise, închise ochii și oftă adânc. Apoi, clipe doar după aceea, Samaya, în forma ei de lup, urmată de Boor și Bestla, traversară în fugă acea Poiană a Minikinului, îndreptându-se în grabă spre Poiana Umbrelor.