„Din nou tobe,” murmură înfrigurat Āṇmai, tremurând ușor în timp ce strângea cu putere la piept sabia băgată în teacă. Apoi se ridică în picioare și privi îngrijorat în jur, văzând acele două dungi în roșu și albastru plutind deasupra lor și pierzându-se hăt în zare.

  Ceilalți ostași continuară o vreme așezați, care și pe unde, însă când sunetul tobelor se înteți de făcea aerul în jurul lor să vibreze, se ridicară și ei în picioare și priviră îngrijorați în jur, murmurând cu teamă „ce se întâmplă? Ce ne așteaptă iarăși?”

  „Pe noi nimic!” auziră ei vocea Sephirei și priviră cu toții spre ea, în timp ce Sephir era așezată lângă rug, privind țintă ale lui flăcări.

  Boor, care ședea chiar în spatele fiicei, cu mâinile cruciș pe piept și privind aceleași flăcări dansând în rug, întrebă: „atunci? Ce se întâmplă, Sephir? Căci oricât de mult nu mă holbez la aceste flăcări nu văd decât o lance arzând înfiptă în pământ în chiar inima acelei blestemate păduri din spatele nostru, numită Pădurea Succubi, iar chiar în fața acelei lance-l văd pe Ionas. Dar… e liniște în acel loc și nici țipenie de suflet viu nu se vede în jur.”

  „E Viața, tată!” murmură Sephir abia auzit, iar Boor se cutremură, căci deși auzise vorbindu-se despre Viață mai înainte știa că ea nu are trup și că trăiește doar în Cosmos, nicicum pe pământ.

  „Ești sigură? Din câte știu Viața e numai în…?” întrebă Boor, așezându-se în pirostrii, la doar jumate de pas în spatele Sephirei.

  „…în Cosmos te referi că trăiește numai?!” spuse Sephir, zâmbind amarnic, dar continuând să privească țintă la flăcări. „Se pare că lumea întreagă ne-a dus de nas până acum, tată și nu suntem decât piese de șah pe o imensă tablă în carouri albe și negre.”

  „De ce spui asta?” o întrebă Boor și mai mirat, așezându-se de data asta în stânga Sephirei, privind-o țintă.

  Āṇmai, care se afla destul de departe de ei, făcu câțiva pași spre rug ca să audă mai bine, căci deși discuția dintre Boor și Sephir părea a fi una tainică, el știa prea bine că nu-i chiar așa, căci altfel cei doi ar fi mers într-un loc retras, discutând despre ale lor planuri departe de ochii celorlalți.

  De parcă l-ar fi simțit apropiindu-se de ei, Sephir privi spre Āṇmai și-i spuse cu glas poruncitor. „Toată lumea în formație, Āṇmai! O să avem vizite!” și se ridică brusc în picioare.

  „Vizite? Cine anume? Ghoulii?” se întrebară într-un glas oștenii, iar al lor murmur se răspândi pretutindeni.

  „Ba nu! Ghoulii au azi o altă mare încercare, căci… au ales să meargă pe calea Morții și nu pe cea a Vieții. Sunt alții care-și doresc chiar mai mult decât ghoulii să ne jupoaie pieile și să ne ducă la pierzanie.”

  Spunând asta, Sephir vru să meargă spre Pădure, dar Boor o apucă de braț, oprind-o. „Ce se întâmplă, Sephir? Cine se apropie? Căci oricât de mult nu m-am gândit la asta, nu pot înțelege și pace de ce acest loc mă face vulnerabil și de ce nu văd lucruri așa cum se întâmpla mai înainte. Tu însă n-ai pierdut darul viziunii.”

  Sephir își întoarse încet capul spre tatăl ei și privi adânc în sufletul lui, de parcă ar fi vrut să sugă toată energia din el cu a ei privire. Dar în comportamentul Sephirei nu era nimic demonic și ea nu-și privi tatăl cu gând rău cum părea la prima vedere. Tânăra era doar preocupată, mai ales după imaginile văzute în flăcări. Dar… pentru a nu-i băga pe ceilalți în sperieți, decise să-i vorbească părintelui prin telepatie. „Viața și Maranam s-au întâlnit deja pe acest pământ, tată! Cei doi și-au declarat astăzi război în mod deschis și… se pare că Viața ascunde de noi chiar mai mult decât ne-am putea închipui.”

  „Viața ascunde ceva de noi? Despre ce vorbești, Sephir? Cum ar putea Viața ascunde ceva când nu-i decât o voce în slujba Cosmosului?” întrebă Boor confuz și neîncrezător în același timp.

  „Flăcările Hestiei nu mint nicicând, tată și tu știi asta! N-au mințit nici când mi-au arătat momentul întâlnirii lui Maranam cu Viața în aceeași Pădure a Spânului în care se află acum Fenrir și ceilalți. Și… m-ai e ceva ciudat în comportamentul ambilor, mă refer la Viață și la Maranam, căci cât ei și-au spus ce-au avut de spus, l-am văzut pe Dike și pe ghouli mergând pe un singur drum, în timp ce în spatele lor se întindeau două căi: una luminată în roșu și alta în albastru.”

  „Calea Vieții și a Morții!” bâigui abia auzit Boor. „De asta puterile mele sunt limitate aici. Ca să nu pot transmite celorlalți cele văzute.”

  „Ba nu, tată! Te înșeli! Nu de asta Viața ți-a limitat ție puterile, dar nu și mie! Se pare că planul ei e să ne protejeze, chiar și dacă vom fi greu încercați de Soartă.”

  „Parca? Ce are a face aici titanida sorții?”

  Sephir rânji. „Are, dar… nu știu încă rolul ei exact în acest război, căci… Viața ascunde asta chiar și de mine. Numai că… nu mi-a ascuns un lucru.”

  „Ce anume?”

  „În acea premoniție… după plecarea lui Maranam… în dreptul trupului transparent al Vieții am văzut-o pe… Parca!”

  „Ce??? Viața și… Parca?”

  „Da, tată! Numai că acea Parca era diferită de cea pe care o cunoaștem noi! Acea Parca slujea Vieții și nicidecum nouă! Și… am înțeles din al lor comportament că istoria celor două e mult mai veche decât e soarta acestui Cosmos. Și… am înțeles asta văzând-o pe Parca închinându-se Vieții ca un supus în fața regelui său.”

  Boor amuți, auzind spusele fiicei, căci i se păreau de necrezut și neînțeles în același timp, căci deși știa că Sephir are o putere enormă curgându-i prin vene, era totuși prea mult chiar și pentru ea să vadă astfel de imagini. Apoi, Boor își privi fiica în timp ce aceasta se ducea spre pădure, iar în mintea lui se ivi gândul: „de ce anume Sephir? De ce anume față de Sephir Viața a ales să nu ascundă adevărul? Ce rol a avut Sephir în trecutul cel misterios al Vieții despre care mi-a vorbit a mea fiică și în care se pare că a existat și Parca?”

  Dar Boor n-avu timp de gândit, căci își aminti deodată că Sephir le spusese să se pregătească și că nu era timp de pierdut, căci o vizită neașteptată era pe cale să le fie făcută de cineva neștiut de ei.

  „Așteaptă, Āṇmai!” îi spuse el ostașului, văzându-l că pornise după Sephir. „Avem nevoie de tine aici!”

  „Dar, stăpâne! Prințesa Sephir poate fi în pericol în acea Pădure în care dușmanii foiesc mai rău decât guzganii.”

  „Teme-te mai bine pentru noi, Āṇmai, căci dacă cuvintele Sephirei se adeveresc, cel ce ne va vizita în această noapte va fi chiar mai periculos decât sunt ghoulii. Și… pentru Sephir nu-ți fă griji, căci de-a decis să intre totuși în Pădurea Succubi înseamnă că nu-i niciun pericol pentru ea.”

  „Dar totuși,” încercă să se împotrivească Āṇmai.

  „Fă precum am spus, Āṇmai! Nu-i timp de pierdut!” După aceea, Boor scoase de la brâu cornul Imagus și suflă atât de puternic în el de făcu să răsune împrejurimile.

***

  „Imagus!” murmură Gaea, auzind bocetul cornului străbătând pădurea și aerul ce-i înconjura.

  „Un inamic se apropie!” rosti și Island, iar Lodur doar dădu din cap că da.

  „E aproape acel inamic. De aceea, grăbește-te!” îi spuse Lodur telepatic lui Dike, dându-i de înțeles că acel dușman, care se apropia de ei și despre care-i vestea Boor, putea să-i nimicească pe soldați și de ce aveau ei cea mai mare nevoie în acele clipe era de oameni sănătoși și de brațe puternice, gata pentru luptă.

Dike însă nu răspunse acelui gând transmis de Lodur: el era mult prea concentrat asupra lui Tomai care pășea încet în cerc, dezgolit până la brâu și pândind atent fiecare mișcare a titanului, căutând o posibilă breșă ca să aibă întâietate în fața lui Dike.

  Titanul însă era și el atent la același lucru: cum să facă ca să-l îngenuncheze pe ghoul și să-l forțeze să lupte alături de ei. Dar oricât nu încerca Dike să pătrundă în mintea lui Tomai și să afle ce gândește, se lovea mereu de o barieră invizibilă, ceva ce nu m-ai întâlnise până atunci.

  În cele din urmă, Dike decise să-i ia exemplul lui Tomai și-și dezgoli și el trupul, tot până la brâu, cu mișcări lente, dar precise, mișcări folosite pentru a câștiga ceva timp, căci chiar dacă Tomai era o natură diavolească, totuși respecta tradițiile luptei și, atâta timp cât vrăjmașul nu era încă pregătit, nu ataca.

  Apoi, din câteva mișcări repezi, Dike-și prinse părul lung și aproape sur într-un coc deasupra capului, folosind pentru asta o mică podoabă capilară și ascuțită la ambele vârfuri, primită de la Gaea, care, de parcă i-ar fi citit gândurile că-l deranja părul, o scoase din al ei păr și i-o aruncă titanului.

  „Isteață mișcare!” spuse Tomai, rânjind și mâna lui apucă lancea în flăcări, chiar de la mijloc. Dar, deși flăcările dansau în jurul trupului lăncii, ele erau totuși flăcări reci și nu răniră mâna ghoul-ului.

  „O iluzie!” își spuse Dike în sinea lui, privind țintă la flăcările ce dansau de data asta în jurul mâinii lui Tomai.

  „Așa e! Flăcările date nu-s luate din focul Hestiei, ci-s mai degrabă create de puterea cuiva,” îi transmise Lodur fratelui.

  „Parca?”

  „Tot ce-i posibil, căci… nu știu de ce, dar simt a ei prezență aici și… se pare că… cel care ne va vizita curând are de-a face tot cu ea.”

  „Nu m-ar mira deloc,” interveni Gaea în a lor discuție telepatică. „Mereu a dus-o capul la mârșăvii. Da iaca când trebuie de gândit logic nu poate, căci… ajutându-l pe Maranam, se condamnă singură la pieire.” Gaea se întoarse însă brusc în spatele ei, iar lama sabiei ei se înfipse în ghoul-ul care încercase să-i atace pe neașteptate.

  Acea mișcare neașteptată a titanidei îl uimi enorm pe Island, căci deși el fusese cu ochii pe toți cei ce erau în spatele Gaeiei și a lui Lodur, nu reușise totuși să prevină atacul. Gaea însă rezultase destul de ageră la ale ei.

  „Cum îi posibil?” bâigui Island, privind țintă la sângele negru ce picura de pe lama sabiei titanidei. „Eu doar…”

  „Nu-i vina ta,” îi spuse Gaea sigură pe sine. Apoi ea scoase sabia din trupul ghoul-ului, care căzu cu fața în pământ, în dreapta ei. „Mereu ai fost influențat de Parca și tot ea a fost de data asta cea care a pus un văl pe ochii tăi. De asta n-ai tras atenție.”

  „Un văl? Despre ce…?” întrebă Island furios, dar tăcu, auzind cum Ionas se lovi cu putere de lancea de foc, făcând să răsune totul în jur.

  Și asta-nsemna începutul bătăliei lui Dike cu ghoul-ul, o bătălie pe care Tomai o alese pentru viață, dar care părea totuși să se îndrepte spre calea morții.

***

  „Încontro?” mârâi Izkina, conducătorul ghoul pe care Tomai îl lăsase la marginea pădurii să-i păzească pe Boor și pe ai lui de a intra în pădure.

  Sephir însă nu-l privi în ochi și nici nu se opuse când ghoul-ul îi atinse umărul stâng pentru a o opri.

  „Nu vezi nimic altceva în jur decât propriul întuneric, nu-i așa?” îi spuse Sephir cu dezgust în glas, văzându-l pe Izkina îndeplinind ordinul lui Tomai asemeni unui câine credincios, de parcă n-ar fi avut creier să se gândească singur la ce urma. „Păcat! Altfel ai fi înțeles ce pericol imens vă pândește pe voi toți și pe noi ceilalți de altfel,” îi șuieră Sephir printre dinți și în sfârșit privi în ochii ghoul-ului.

  Cei doi se priviră apoi pentru câteva clipe în ochi, încercând să înțeleagă la ce se gândea celălalt de fapt. Dar, de parcă ceva l-ar fi lovit brusc în moalele capului, Izkina închise ochii și, clătinându-se pe picioare, făcu doi pași în spate.

  Doi dintre ghoulii aflați cu el se repeziră să-l sprijine să nu cadă, în timp ce ceilalți începură a mârâi fioros, arătându-și colții și a păși încet spre Sephir care de altfel nu se mișcă din loc. Numai mâna ei apucă strâns de mânerul biciului Cattai ca să fie pregătită de un eventual atac.

  „Vrăjitoare!” mârâi unul dintre ghoulii ce părea cel mai setos de sânge. „Ai îndrăznit să calci pe pământurile noastre și să-ți folosești puterea inutilă pentru a ne supune. Numai că… ghoulii nu se supun nimănui, viperă ce ești!” și se aruncă brusc asupra ei.

  Numai că ghoul-ul nu ajunse să pună mâna pe Sephir, căci, fiind la doar un pas de ea, Sephir scoase biciul Cattai de la brâu, care luă de îndată proporții normale, și ea-l lovi cu putere pe dușman, făcându-l să schelălăie înfiorător, în timp ce o urmă adâncă de bici se văzu atât pe fața lui, cât și în jurul corpului, căci atingându-i corpul, Cattai se încolăci brusc în jurul ghoul-ului, din cap până-n picioare, ca mai apoi să-l arunce cât colo într-un copac.

  Această îndrăzneală a Sephirei îi înfurie pe ceilalți care începură a o numi „Vrăjitoare!” „Viperă!” „Lepră!” și cum le m-ai veni lor la gură, ca mai apoi să fugă spre ea și să o atace.

  Sephir însă, nefiind la prima luptă cu ghoulii, știa cum să se apere și începu a lovi în stânga și-n dreapta, iar ajutată fiind de Cattai dușmanii ei zburau care și-ncotro. Dar… ghouli erau mulți, iar ea era una singură. Dar… cale înapoi nu m-ai era și Sephir știa prea bine asta. Nu-i rămânea decât să lupte și să învingă.

  Cheful de luptă le fu însă stricat de strigătul lui Izkina care urlă deodată din toți bojocii „Stop!” făcându-i pe ai lui să schelălăie ca apucații, știind că după asta urma o păruială pe cinste pentru ei, păruială care de altfel îi lăsa adesea cu urme adânci și sângerânde pe spate. De aceea se retraseră sărmanii care și pe unde, căutând adăpost după trunchiurile copacilor, prin scorburi, sau prin tufișuri.

  Singura care nu se retrase fu Sephir. Ea stătu locului și, dintr-o mișcare lentă, îl făcu pe Cattai să se înfășoare în jurul trupului ei, lăsându-i însă brațele libere, iar coada biciului se întoarse singură la locul ei, la cingătoare.

Apoi, Sephir își făcu gâtul să trosnească ușor, după ce-l mișcă ușor dintr-o parte în alta. „Eh, mă așteptasem la o dezmorțeală mai de durată. Dar… se pare că m-am înșelat!”

  Izkina mârâi însă, auzind-o vorbind astfel. „Mai bine ai păstra glumele proaste pentru tine, fiică a lui Boor și mi-ai tălmăci ceea ce am văzut în ochii tăi.”

  Sephir surâse: înseamnă că trucul ei fu unul de succes, căci când intrase în pădure avuse de gând să-și croiască drum cu forța printre ghouli. Dar… aflându-se în fața lui Izkina, văzu o mică breșă în sistemul de apărare al sufletului lui, o breșă subțire cât un ac, iar asta-i dădea șansa să încerce. Așa că ea-și încercă norocul: formă în mintea ei un mic tablou, adunat din fragmente de imagini văzute în focul Hestiei cât fusese în tabără, iar ceea ce Izkina văzu în ochii ei fu imaginea lui Tomai întins la pământ și decapitat, în timp ce ceilalți ghouli erau exterminați de Fecioarele Yātrīkar.

  Ei bine, asta cu imaginea Fecioarelor Yātrīkar era doar o iluzie creată de puterea Sephirei pentru a-i dezarma și dezbina pe ghouli, căci îi știa fricoși de fire doar atunci când simțeau că pot fi trădați de cineva, iar frica rezultase a fi un aliat de nădejde pentru Sephir în acea clipă.

  „Tălmăcire? Ei bine, nu văd ce ar m-ai fi de tălmăcit,” murmură Sephir, zâmbind cu ironie. „Cu soarta nu te pui, Izkina, iar tu știi asta la fel de bine ca și mine.”

  „Și totuși îmi pare că doar încerci să mă învârți pe degete,” îi șuieră ghoul-ul printre dinți.

  „Și… ce-aș câștiga din asta?” spuse Sephir cu încredere și privi țintă în ochii lui Izkina.

Unauthorized duplication: this tale has been taken without consent. Report sightings.

  „Atunci spune-mi cum aș putea împiedica îndeplinirea celor văzute.”

  „Nu poți!”

  „Trebuie să fie o cale!” strigă ghoul-ul. „Trebuie, căci de Tomai moare, moare întregul nostru neam.”

  Sephir rânji: „mai bine pentru restul,” murmură ea abia deslușit, dar în glas spuse: „și… cine-a spus că de Tomai moare o să muriți cu toții?”

  „Tradiția, căci numai datorită puterii lui Tomai suntem și astăzi vii și nevătămați, în timp ce trupurile noastre nasc din fecioare umane, iar asta ne dă dreptul la viață veșnică.”

  „Veșnicie înseamnă și continuitatea din tată-n fiu!” îi spuse Sephir cu reproș, mârâind cu dezgust cuvintele, căci era cu adevărat nemulțumită să vadă cu câtă râvnă țineau ghoulii strâns în mâini firul vieții lor și nemurirea, fără să le pese că însăși sufletele copiilor lor erau prigonite și forțate să cutreiere pământurile fără ogoire.

  „Te înșeli, fiică a lui Boor și nepoată a lui Island, tu, cea care ai în puterea ta ape și vânturi: nemurirea înseamnă trai veșnic pentru cel care ține minte lumea și al său trecut.”

  „Ba nu. Nemurirea nu înseamnă să trăiești veșnic pentru a distruge. Nemurirea înseamnă să trăiești prin a ta creație, iar singura creație pe care o puteți face voi e să dați naștere copiilor voștri. Dar… datorită nebuniei voastre, conduși de șoaptele înșelătoare ale lui Moirae, ați ajuns să vă mânjiți mâinile chiar și în sângele copiilor voștri.”

  „Minți!” strigă Izkina. „Dacă nu știi despre ce vorbești, mai bine tacă-ți gura!”

  „Vrei să-ți demonstrez că al vostru văl de pe ochi a fost creat de însăși Moirae, cu sute de ani în urmă, când vau blestemat sufletele și nimicit neamul doar pentru a-și atinge propriul lor scop meschin?”

  „De parcă ai putea!” mârâi Izkina neîncrezător.

  „Atunci… dacă ești atât de sigur de asta, că mint… nu vei pierde nimic încercând, nu-i așa?” spuse Sephir, accentuând fiecare cuvânt și încercând astfel să-l facă pe Izkina să cadă în plasa ei.

  „Fie!” spuse Izkina deodată, iar Sephir zâmbi: căzuse ghoul-ul în propria prostie, fără să vadă asta. „Dar… dacă ceea ce văd e doar o minciună, o să am grijă să-ți stea și capul unde-ți stau acum picioarele. De acord?”

  Sephir doar ridică puțin din umeri, rânjind pentru sine, căci știa ea prea bine că Izkina n-are o astfel de putere care s-o ucidă. Ea însă avea o putere destul de mare pentru a-i face pe ghouli să creadă tot ce-și dorea ea, iar de data asta avea arma perfectă: adevărul istoriei, cel pe care Moirae fuseseră atât de credule în a lor biruință și crezuseră că n-o să afle nimeni despre asta, încât „uitaseră” să-l șteargă de pe imensa filă albă a trecutului îndepărtat.

***

  „Atent la spate!” îi strigă un ghoul lui Tomai, când acesta-l văzu pe Dike sărind în spatele ghoul-ului și vrând să-l lovească cu sabia în moalele capului, după ce ghoul-ul îngenunchease în urma unei manevre nereușite de rotire a lăncii.

  Strigătul ajutorului său îl făcu pe Tomai să se culce pe spate, apucând lancea cu ambele mâini, iar lama lui Ionas lovi chiar în mijlocul lăncii fără a o rupe în două. Apoi cei doi forțară: Dike apăsând pe marginea de sus a lamei lui Ionas, cu mâinile goale, vrând astfel să-l secătuiască pe Tomai de puteri, în timp ce ghoul-ul împingea lancea în sus.

  „Folosește magia, Tomai! Nu-l lăsa să învingă! Nu-l lăsa să…,” continuă să strige același ghoul care-l avertizase și mai înainte de atacul lui Dike. Numai că, de data asta, „curajosul” fusese forțat să-și țină gura pe veci după ce Zorrota, al doilea ajutor al lui Tomai, îl apucă cu ambele mâini de după ceafă și, dintr-o mișcare bruscă, dar precisă, îl lăsă pe acela fără cap.

  Văzând sângele scurgându-se de pe trupul decapitat, Island privi în altă parte, căci îl dezgustau astfel de scene. Apoi, Island împinse cu piciorul trupul celui căzut, căci prea se afla aproape. Dar acela brusc dispăru cu tot cu capul ce căzuse nu departe de el, transformându-se în cenușă arzândă, căci Tomai era ocupat să lupte cu Dike și nu avea când să-și folosească puterea pentru a „proteja” sufletul celui căzut într-o minge de foc și cenușă ca mai apoi să-l „implanteze” în trupul unui nou născut. Astfel și dispăru cu totul acel ghoul, iar strigătul unei femei, ce căzu deodată la pământ, atingându-și pântecele rotunjit, îi făcu pe ceilalți să privească spre ea uimiți. Dar fură și mai uimiți să vadă că de fapt femeia nu plângea moartea „soțului,” ci faptul că fusese eliberată de al ei blestem, iar urmele de roșu și negru de pe fața ei dispărură și ele, semn că nașterea copilului ei era una sigură.

  „Viață vs Moarte!” murmură Island. „Asta înseamnă că…,”

  „Pentru a supraviețui, acele ființe din pântecele mamelor lor, trebuie să piară cei din a căror sămânță au încolțit,” spuse Gaea tristă, căci chiar dacă ghoulii fuseseră cândva copiii ei, ea înțelese că greșise aducându-i pe lume, la fel cum înțelegea că nașterea pruncilor cu sânge amestecat după uniunea fecioarelor umane cu ghoulii puteau avea o mai mare putere decât acești monștri, numai că Mama Pământ se temea ca și aceștia să nu lupte de partea răului ca și ai lor tați.

  Singurii care-și continuară lupta fură Dike și Tomai, căci orbit pentru o clipă de focul flăcărilor lăncii, controlat de ghoul, Dike închise ochii și-i permise rivalului să-l lovească cu piciorul în pântec de-l aruncă cât colo. Apoi Tomai se ridică în picioare dintr-o săritură și se năpusti asupra lui Dike, dar când aruncă vârful ascuțit al lăncii spre titan, acesta se roti pe pământ, iar pe lângă el apărură urme adânci când vârful lăncii mușcase din pământ.

  „Poate ar trebui să intervenim, aaa?” îi șopti un ghoul lui Zorrota, dar acesta doar îl împinse de lângă el, mârâind:

  „Nimeni nu intervine în lupta asta și tu știi prea bine, Calmac, căci dacă un ghoul intră în luptă după un pact, singura șansă să-și păstreze onoarea intactă e să învingă. Altfel va fi alungat dintre noi.”

  „Dar totuși, e al nostru stăpân,” insistă Calmac, care reveni brusc lângă Zorrota, iar respirația puturoasă a ghoul-ului îi făcu pe Gaea și Island să se țină de nas.

  Zorrota însă, deranjat că era nevoit să repete de două ori cele spuse, privi cu ură la al său confrate și-i arătă aceluia colții mânjiți de urme negre ale vechilor festine: „stăpân e doar cel care învinge, Calmac și doar lui mă închin. Și la fel e valabil pentru toți!” strigă el în cele din urmă să fie auzit de toți.

  Strigătul ajutorului său Zorrota îl făcu pe Tomai să strâmbe din nas, căci înțelegea prea bine ce însemna asta: de era învins, nu m-ai era cale de întoarcere pentru el, căci chiar de ar fi fost cruțat de Dike, ceilalți ghouli l-ar fi ucis, doar pentru a-și spăla onoarea.

  Zorrota însă continuă al său gând, deși văzu rânjetul neplăcut de pe fața lui Tomai, când acesta-l privi pentru câteva secunde, dându-i de înțeles că după răfuiala ceea o să urmeze o alta, numai că data viitoare vrăjmaș nu-i va fi Titanul Dike, ci însăși cel ce-l slujise: „Iar de voi vedea pe cineva închinându-se în fața învinsului, va pieri de mâna mea, căci din moși-strămoși ne-am apărat neamul doar bazându-ne pe acest principiu, ca conducător să ne fie un învingător și nu un învins. De aceea am supraviețuit până acum și doar astfel putem învinge și de acum înainte!”

  „Uiți însă de legea sângelui,” îi strigă Izkina, apărând de nicăieri în spatele femeilor lor, iar acea apariție neașteptată o făcu pe Kalimērā și pe celelalte femei să se dea speriate înapoi. Dar nici Izkina și nici ceilalți ghouli nu aveau treabă în acel moment cu ele. Ei erau concentrați doar pe satisfacerea orgoliului masculin. Totuși ele deciseră să fie vigilente și se traseră înapoi, în timp ce vârful pumnalelor lor pătrunse puțin prin rochii de le zgâriară pielea, iar materialul se coloră în mici pete roșii.

  „O lege care de altfel ne poate ucide!” strigă nemulțumit Zorrota și, scoțându-și sabia de la brâu, păși spre Izkina. Dar el n-avea de gând să lupte cu al său confrate pentru a-și impune principiul, ci pentru a le apăra pe femei, căci deși ascunsese mereu ale sale intenții de ceilalți, el și-o dorise pe Kalimērā pentru el, dar i-o luase Tomai pe dinainte și de asta Zorrota pierduse orice stimă pentru al lor conducător care fusese avar și luase ceea ce-și dorise un altul.

  „Atunci, nu-mi dai de ales decât să te ucid,” strigă Izkina și scoase sabia de la brâu.

  „Ajunge!” le strigă deodată Tomai, luându-i pe toți prin surprindere, căci deși el și Dike luptară cât Izkina și Zorrota schimbară replici dure și priviri de ură, Tomai auzise tot ceea ce se spusese despre el. De aceea decise să intervină, căci asta-l încurca să lupte.

  Însă greșise, căci când îi întoarse spatele lui Dike, care căzuse la pământ după o puternică lovitură, alimentată de puterea crescută din mânia și ura lui Tomai pentru ceea ce se întâmpla în acel moment, nu observă că în mâna titanului apărură două săbii, după ce Ionas se desprinse în două. Apoi Dike sări deasupra lui și, dintr-o lovitură precisă, făcu lancea să zboare din mâna lui Tomai, iar lovitura celei de-a doua săbii, ce-i crestă pulpele, îl forță să îngenuncheze.

  Această neașteptată turnură de situație îi făcu pe toți să privească uimiți înspre ghoul-ul îngenuncheat, iar ceilalți ghouli începură a tremura speriați, căci asta însemna supunere pentru ei în fața titanilor.

  Singurii care rămaseră pe poziții dintre ghouli fură Izkina și Zorrota, care înghițiră în sec, privind spre al lor conducător îngenuncheat în luptă și înțeleseră că Tomai pierduse de fapt datorită lor. Dar… era prea târziu să m-ai schimbe ceva: de aceea ambii scrâșniră din dinți și iarăși se priviră cu ură, dând vina pe celălalt pentru eșec.

  Dar… nu totul se termină cu căderea lui Tomai în genunchi, ce însemna că pierduse în fața lui Dike: capul lui căzu de pe umeri, lovit puternic de lama unei săbii, iar când toți priviră spre cel care lovise o văzură pe Kalimērā privind cu ură spre soțul ei îngenuncheat și fără cap, în timp ce sabia din mâna ei picura stropi negri pe pământul de lângă ea.

„Un sânge vărsat se plătește doar cu sânge, Tomai!” spuse Kalimērā, scrâșnind din dinți. „Asta e răsplata pentru frații și surorile noastre ce-au pierit de mâna voastră, iar de azi ghoulii o iau pe un alt drum, departe de mârșăviile create de ale voastre minți diabolice.”

  Izkina dădu să scoată sabia și să se apropie de Kalimērā cu gând s-o facă să plătească pentru a ei trădare.

  Zorrota însă-l apucă de braț, oprindu-l și-i spuse printre dinți: „o să încalci acea lege de sânge pe care ai slujit-o atâtea secole, Izkina?”

  Izkina însă-și privi oponentul cu ură, șuierându-i printre dinți: „cea care a încălcat acea lege a fost însăși soția conducătorului nostru, cel cea pierit de mâna ei. Pentru asta trebuie să plătească!”

  „Nu atâta timp cât ne este stăpână, Izkina, căci în pântecul ei se află următorul nostru stăpân și copilul lui Tomai! Numai pentru asta Kalimērā nu va fi nicicând pedepsită, căci dând naștere conducătorului neamului nostru o face sfântă chiar și în ochii tăi.”

  Izkina răcni deodată ca apucatul, înțelegând că fusese bătut cu propriile arme, căci cele spuse de Zorrota erau purul adevăr: un ghoul nu putea nicicând ridica mâna asupra celei ce dădea naștere moștenitorului tronului Ghoul-ilor, iar din acel moment Kalimērā era pusă la adăpost.

  Singura pe care acea turnură de situație n-o uimi, fu Sephir, căci anume ea-i dădu sabia Kalimērei, căci atunci când ea și ceilalți ghouli, în frunte cu Izkina, trecuseră pe lângă femei, Sephir aruncă pe furiș sabia către una dintre femeile ce stătea la pământ și aceasta o ascunse rapid sub fuste. Iar mai apoi, aceeași femeie i-o dădu Kalimērei, iar ea o folosi pentru a pune capăt propriilor suferințe.

***

  Succesul Sephirei cu Izkina se datoră doar magiei de a vrăji asemeni cobrelor și ea preluase acel șiretlic de la Zeal, într-una din seri, când Zeal, fiind în cheși buni, decise să le învețe acel truc pe Bestla și Samaya. Însă singurei care-i reuși să învețe fu Sephir, care se afla în acel moment cocoțată într-un hamac, ascuns de ramurile bogate ale unui secular stejar.

  Anume acest moment i-l arătă și Sephir ghoul-ului, căci după ce privi țintă în ochii lui și-l făcu pe acesta să-și piardă voința pentru scurt timp, devenind manipulabil, ea-l transferă într-o lume imaginară, unde ei văzură mișcările lente, dar sigure ale lui Zeal, dansând vrăjitul dans al cobrelor. Și… când ochii ghoul-ului începură să joace în orbite, urmărind mișcările lui Zeal, Sephir pocni din degete și schimbă panorama: Yātrīkar nimicind întregul popor al ghoul-ilor, iar pentru a se asigura că acea imagine va fi de folos, Sephir adăugă și magia cuvintelor sâsâite: „crezi că e doar o iluzie ce vezi, Izkina? Ba din contră: e un fragment din viitorul apropiat, când ve-ți fi extirpați de însăși cei pe care i-ați slujit cu atâta râvnă - Moirae plănuiesc a voastră cădere, iar pentru asta le-au trimis pe Yātrīkar să vă atace și, după ce vă vor lua puterea, să pună ele stăpânire pe Pădurea Succubi, pe care-o vor transforma apoi în raiul sufletelor iadului, în raiul lui Maranam.”

  „Nu-i posibil asta,” murmură Izkina, încercând să se împotrivească acelei vrăji. „Din câte am aflat Maranam vânează doar Pădurea Rophion și visează să-i îngenuncheze doar pe Rophioni.”

  „Atunci ești prost!” îi spuse Sephir, scrâșnind din dinți. „Crezi că Maranam, cel avid de putere, se va mulțumi să domnească doar peste Rophioni sau să-i nimicească pe ei doar? Te înșeli, scopul lui Maranam și a armatei Yātrīkar e să învingă întregul pământ, luându-l sub stăpânire, iar pentru asta v-or stârpi neamurile pământului unul câte unul, după mărimea puterii lor. Pentru asta Yātrīkar au fost trimise încoace: pentru a vă nimici pe voi și a pune bazele Imperiului Maranam aici, în Pădurea Succubi!”

  „Dar… cum rămâne cu Rophionii?” insistă Izkina.

  „Ei v-or fi lăsați la urmă, căci vor fi învinși doar după ce vor fi forțați să lupte singuri, fără ajutorul nimănui.”

  „Dar… simt că urmează un dar.”

  „Așa e! Pentru a supraviețui, popoarele lumii trebuie să se alieze. Oamenii Gheții deja au ales drumul corect și au ales să lupte de partea Rophionilor, la fel ca oamenii, reprezentați de Siari. Următorii pe listă trebuie să fie ghoulii.”

  „Tomai însă nu va accepta acest pact. El deja s-a aliat cu Yātrīkarii, iar noi îl vom urma.”

  „Atunci… ve-ți pieri, la fel cum va pieri Tomai,” și o altă pocnitură din degete îi arătă moartea lui Tomai, numai că în acea viziune cea care-i tăie capul conducătorului ghoul-ilor fu nu Kalimērā, ci o Yātrīkar. „Iar după Tomai urmați voi,” îi sâsâi Sephir cuvintele în urechi, ca mai apoi să-l forțeze pe acesta să revină în lumea reală.

  Privind speriat spre Sephir, Izkina se întrebă cât de adevărată fusese acea viziune. Dar… privirea fixă a Sephirei, ce nu trăda neliniște de fel, îl încurcă și mai tare. De aceea decise că era timpul să se întoarcă în tabără și să ceară sfatul lui Tomai, uitând astfel de promisiunea dată aceluia de a păzi marginile acelei Păduri.

  „Tu mergi cu noi!” îi spuse el Sephirei și-i întoarse spatele.

  Sephir zâmbi, căci anume asta și aștepta: să fie dusă chiar în inima Pădurii Succubi, în tabăra ghoul-ilor, atât de protejată de răutatea locurilor și pe care doar ghoulii o puteau găsi cu ușurință, în timp ce ceilalți curajoși cădeau în cele din urmă jertfe propriei nesăbuințe. Nu asta fusese însă intenția lui Sephir: știind prea bine ce fel de putere ascunde Pădurea Succubi, decise s-o folosească în sens invers și de aceea semănă în sufletul lui Izkina sămânța îndoielii.

  Pe drum spre tabără însă, văzând iarăși în fața ochilor moartea lui Tomai, Sephir decise că era timpul să-și bage și ea coada în asta, iar pentru izbândă avea nevoie de-o armă pe care s-o transmită ulterior Kalimērei. De aceea, profitând că treceau printr-un desiș întunecos, Sephir îl folosi pe Cattai pentru a-l deposeda pe un ghoul de armă, după ce mai întâi forță două liane să-l țină pe acesta captiv în acel ascunziș al morții.