„Zarea e atât de superbă,” murmură Zeal în timp ce stătea alături de Island pe o rocă mult ieșită în relief, deasupra unei prăpăstii nu prea adânci. „Chiar dacă undeva plouă cu găleata,” adăugă ea. „Chiar și așa, acele sclipiri de lumină, pe cerul negru ca cătrana, le face să pară cu adevărat imagini de basm. De parcă ți-ar tăia răsuflarea.”

Și nu era deloc întâmplătoare a ei observație, căci cu adevărat în depărtare, mult prea departe de locul unde se aflau, cerul era total negru c-o umbră roșietică sub el, în timp ce fulgere groase îl spintecau de sus până jos. Apoi era pădurea ce se întindea în fața ochilor ei, exact sub acel cer negru, cea care părea că arde, deși era totul doar o iluzie a ochilor ațintiți asupra acelui contrast de culori.

„Poate că și ai dreptate, Zeal,” spuse Island după o scurtă vreme în care stătuse în tăcere și privise și el zarea. „Poate și că-i cu adevărat frumos de privit la nebunia naturii. Numai că acolo nu plouă, scumpo. Acolo se duce o luptă pe viață și pe moarte.”

Aceste cuvinte o făcură pe Zeal să înghită în sec. Apoi privi fața posomorâtă a bunicului ei și-l întrebă cu voce gâtuită: „crezi că vor reuși?” Și, simțindu-se atât de neputincioasă, Zeal își strânse genunchii la piept și se ghemui așa cum făcea când era mică, ori de câte ori era certată pentru vreo boacănă făcută.

„Cine?” Întrebă Island privind-o.

„Sephir. Fenrir și ceilalți. La ei mă refer când întreb de vor reuși s-o aducă înapoi, căci… a trecut deja destul timp, dar ei nu s-au întors încă,” și apoi fata privi iar în depărtare și zâmbi, căci bunicul ei, în timp ce ea vorbise, suflase aer rece în față și formase țurțuri de gheață care atârnau în acele clipe cu capul în jos părând uriași de poveste într-un tărâm al întunericului.

„Sunt sigur că vor reuși, fetițo,” îi răspunse Titanul cu glas blajin. Apoi își întinse brațul spre ea și-o mângâie pe cap. „Trebuie de altfel, căci Sephir e necesară acestui pământ și nu cred să fie el prea crud ca s-o lase pradă nebuniei altora. Dar totuși, Zeal, sunt conștient de asemenea că fiecare din noi își are propriul destin. Și, chiar de ne războim noi cu soarta, dând tot ce-avem mai bun, nimic nu ne poate asigura succesul de nu trebuie să învingem.”

„Chiar și așa, bunicule, mă tem: c-o s-o pierdem și pe ea așa cum am pierdut-o pe mama,” și vocea tinerei tremură spunând acele cuvinte, de parcă acele cuvinte ar fi redeschis o rană demult tămăduită, o rană care-o duruse enorm în toți acei ani chiar dacă fusese ea doar o cicatrice.

Și Island îi înțelegea durerea, căci atunci când Zayleea dispăruse Zeal era doar o copiliță de cinci ani, o copilă care se trezise într-o dimineață și-o căutase pe-a ei mamă, dar n-o găsise nicăieri. De altfel nu odată o văzuse plângând în timp ce se ascundea în vreun colț, nu odată o luase aproape înghețată de lângă lac, căci de asta se apropiase atât de mult Zeal de ape: credea că în adâncul lor dispăruse a ei mamă, iar faptul că ea era acolo o făcea s-o simtă pe Zayleea atât de aproape. El însă știa adevărata istorie a disparției Zayleei, dar nu i-o putea spune ca să nu-i amplifice și mai mult ura și durerea pe care Zeal le simțise apoi în suflet. Preferase s-o lase să-i urască pe Vanamari, despre care fetele credeau c-o ucisese pe mama lui Zeal, și s-o lase aproape de ape, cu credința că anume acolo e mama ei, căci de i-ar fi spus adevărul ar fi putut-o pierde și pe ea. De aceea și spuse într-un final:

„Știi, Zeal, când eram mic mama mi-a spus o frază doar, atunci când l-am văzut pentru prima dată pe al tău străbunic Coallar și, când mi-am dat seama cât de crunt poate fi, i-am zis că mai bine mor decât să ajung ca el.”

Aceste cuvinte o făcură pe Zeal să-l privească cu atenție. Apoi sclipi curiozitatea în ochii ei, căci fata adora pur și simplu când Island îi spunea povești, căci acele povești nu doar c-o umpleau cu putere, dar găsea destule învățăminte ascunse în ele, învățăminte la care se gândea îndelung, zile de-a rândul, stând culcată pe-a ei frunză de lotus, cu pumnișorii ei dolofani sub cap și cu ochii închiși în timp ce asculta muzica duioasă a apelor, cântecul de leagăn al Zayleei cum credea ea. De aceea, când văzu că Island tăcea în timp ce-o privea cu gingășie, fata îl întrebă: „Și? Ce ți-a spus străbunica Inlan Diar atunci?”

Island zâmbi: „că lumea asta e unică. La fel sunt copacii, cerul, aerul ce-l respirăm și chiar pământul. Și, chiar de nouă ne pare că două lucruri sunt identice, ne înșelăm, căci nimic nu-i cum pare pe lumea asta și totul e unic în felul său. Dar mai mult decât aceste cuvinte ceea ce m-a motivat atunci să fiu unic a fost faptul că mama mi-a pus atunci a ei mână caldă pe umăr și m-a privit cu bunătate. De asta am înțeles că nu alții ne fac unici, ci noi înșine, bunătatea din inima noastră și iubirea pe care-o dăm altora. Dar… și pe care o primim desigur. De aceea, scumpo, de vrei să schimbi pe cineva, dăruiește-i flori, nu spini, căci flori vei primi în schimb și de la alții.”

„Permite-mi să nu fiu de acord cu asta, bunicule,” spuse Zeal cu voce tristă, privind iar zarea roșietică. „Uneori chiar și de dăruiești flori, tot spini primești. De ce? Pentru că asta e în firea unora: să dăruiască ce-au ei în suflet și nu ceea ce primesc.”

Asta-l puse pe Island pe gânduri. Și, ca de fiecare dată când Island era gânditor, își mișcă nasul dintr-o parte într-alta, țuguindu-și buzele și lăsând un aer rece să-i iasă din gură, care forma mici cercuri albe de gheață în fața lor, de parcă ar fi fost fumul scos pe nări de-un fumător de trabuc. Abia apoi, când fu capabil să-și adune gândurile, Titanul își întrebă nepoata: „cum rămâne atunci cu noi, Zeal? Cum rămâne cu faptul că fiecare din noi are dreptul la alegeri și opinii?”

Fata îl privi încurcată: „la ce te referi, bunicule?”

„La faptul că chiar de suntem influențați tot avem dreptul să alegem pe ce drum să mergem. Da, nu neg că există excepții, ca atunci când ești posedat de rău și ești nevoit să ucizi. Numai că…,” tăcu însă Island dintr-o dată și, fără să fie observat de Zeal care privea iar zarea, se cutremură.

Avea și de ce să se cutremure Titanul, căci, spunând acele cuvinte, își aduse aminte de mama Bestlei care fusese posedată de demonii lui Ahi și se năpustise într-o bună zi asupra propriei copile cu gând să-i facă rău. Dar, chiar dacă fetele știau acea poveste și faptul că Edda fusese posedată de Ahi, care-i comandase să ia puterea fetei ei și s-o distrugă, ele nu știau adevărata istorie din spatele acelei întâmplări.

Știau însă despre asta trei: Island, Boor și Inlan Diar. Ei singurii erau cei ce știau că Edda fusese de fapt posedată cu mult înainte de al întâlni pe Boor, căci Ahi și-o dorise pentru el, de îndată ce-o văzuse cu celelalte nimfe la izvor. Numai că ceva în aura ei îl ținuse în frâu și, după ce-o posedă și ajunse să-i controleze nu doar puterea, dar și gândurile, Ahi o ținu o vreme aproape. Apoi, văzând interesul lui Boor în cea care-i era supusă, Ahi își puse în gând să le dea o lovitură lui Island și Inlan Diar și-i ordonă Eddei să-l seducă pe Boor ca în noaptea nunții, când tuturor le va fi lumea mai dragă, să-l ucidă, iar astfel să aducă durere în Regatul Gheții.

Numai că dăduse Ahi greș atunci, căci nu luase în considerare puterea lui Inlan Diar de-a vedea lucruri. Aceasta, de imediat ce dădu cu ochii de Edda, pe care Boor o aduse la Palat și-i anunță că are de gând iar să se însoare, Titanida privi adânc în ochii Eddei și, văzând că ea va fi cea care va da naștere unei mari puteri precum cea de care dispunea Bestla, decise totuși să n-o alunge și permise acea uniune dintre al ei nepot și spiritul de apă. Numai că, înainte de căsnicie, îi dădu să bea dintr-o licoare magică Eddei, spunându-i că-i licoarea din care beau toate femeile din regatul ei în noaptea nunții pentru a avea prosperitate în casă și-a da naște la copii sănătoși. Iar Edda, care asculta doar comanda lui Ahi, acceptă crezând că nu-i nimic rău în asta.

Fusese vrăjită însă atunci, căci licoarea pe care-o băuse îi ferecase pe cei șase demoni care-o controlau. Astfel nu doar că nu-l omorî pe Boor în acea noapte, dar îi și născu o fată superbă, cu păr blond și ochi albaștri, o adevărată Crăiasă a Zăpezii cum o numeau toți. Dar, cum tot răul nu poate sta ascuns o veșnicie, 3 ani după nașterea Bestlei, Eddei îi veni în gând s-o ducă la lacul de unde luase ia naștere și s-o scalde pe fată acolo și s-o binecuvânteze cu viață lungă și putere.

Dar, în clipa în care păși în afara regatului, fără să spună nimănui despre asta, căci știa că Inlan Diar, Island și Boor erau împotriva ideii ca ele să plece fără ei din regat, Edda nimeri iarăși în mrejele lui Ahi. Acela o urmă în acea zi, pe furiș până la lac, iar acolo… dezlănțui iadul…

***

CU 19 ANI ÎN URMĂ

Aplecat ușor de spate, Ahi privi adânc în ochii albaștri ca cerul ai Eddei și-i zâmbi. Ea la fel îi zâmbi, simțind iarăși puterea vrăjii lui. Și, în acele clipe, un val de energie neagră se mișcă rapid prin al ei sânge, pătrunse adânc în ale ei oase și, când ajunseră în sfârșit la inelul de gheață care-i înconjura centrul energiei, același inel care apăruse după ce ea băuse licoarea lui Inlan Diar și-i ferecase demonii în interiorul ei, acesta crăpă dintr-o dată.

Apoi două cornițe loviră ușor în sacul sufletului ei. Doar de două ori. Pe urmă acea mișcare se opri. După asta sacul cela de energie pulsă în diverse locuri, fiind împuns de cornițele celor șase demoni captivi acolo și de ale lor copite. Și, cu fiecare rotație a acelor curenți de energie neagră care erau controlați de puterea lui Ahi, mișcările din interiorul sacului cu energie din sufletul Eddei începură să se intensifice ca mai apoi să pulseze violent.

Și, în timp ce drăcușorii din sufletul ei se chinuiau să iasă iar afară, Edda zâmbea straniu. La fel de straniu zâmbea și Ahi care-și oglindea privirea în ochii ei. După care, complet fermecat de-al ei zâmbet, Ahi se apropie de obrazul ei stâng, îl sărută prelung închizând ochii, după care îi șopti la ureche: „e timpul, dragii mei, e timpul să vă îndepliniți misiunea pentru care ați fost aduși pe lume, căci ați dormit pentru prea multă vreme.” Apoi, atingând pântecele Eddei, acolo unde se afla stomacul și centrul ei de energie, simți o ciudată pulsație și asta-i produse plăcere. Doar că ceva mult mai interesant îi captă atenția și de aceea privi în spatele Eddei și văzu doi ochi albaștri și mari privindu-l fără teamă.

Și micuța Bestla, cea care se ascundea în spatele mamei ei, nu părea deloc speriată. Din contră: părea cumva atrasă de privirea neagră ca smoala a acelui Mag Rău care n–o scăpa din priviri. Și, în timp ce se chinuia să-i pătrundă în suflet și el într-al ei, mânuța ei strânse cu putere rochia Eddei.

Dintr-o dată însă Ahi surprinse o ciudată mișcare în aer. La început însă nu înțelese ce-i. Pe urmă văzu mici cercuri albastre venind dinspre ochii copilei și, în timp ce se apropiau de el, creșteau în intensitate. Nu-l alarmară însă, crezând că-i modul ei de-a cunoaște lumea. Numai că ar fi trebuit, căci în momentul în care acele cercuri de energie îi atinseră retina, o topiră la propriu de parcă ar fi fost smoală încălzită de foc și, cât de curând, picături negre și fierbinți i se scurseră pe obraji, iar el simți că orbise.

De asta își acoperi ochii cu palmele, încercând cu disperare să oprească acea energie să-i ia puterea și să-l orbească. Era însă prea târziu. Și, simțind cum îl frige pe dinăuntru, începu să urle ca apucatul în timp ce bâjbâia ceva pe lângă el, dar nu dădea decât de aer.

Astfel, neputând găsi ceea ce-i trebuia - cărbuni încinși pe care nu-i putea forma în acele clipe din cauza ochilor săi care nu vedeau - Ahi strigă într-un final înnebunit: „acum, dragii mei! Acum!” Și Edda, de parcă ar fi fost atrasă spre el, desprinse mai întâi mâna fetiței de poala sa și păși spre Ahi, iar când el îi atinse pântecele, sacul cela de energie crăpă, iar Edda se transformă în doar secunde în… șase demoni.

„Ne-ai chemat, stăpâne?” Se auziră glasurile celor șase demoni vorbind în același timp după ce fură eliberați din trupul Eddei și care-l înconjurară pe Ahi după aceasta, privind cu atenție la micuța Bestla care nu se speriase nici de data aceasta.

„Desigur că v-am chemat, netoților!” Le strigă Ahi înfuriat, privind în jur, dar nevăzând nimic. „Pentru asta și ați fost creați, nu? Să-i luați puterea. Așa că… ce așteptați? Luați de la ea acea putere și dați-mi-o mie.” Iar demonii, rânjind, se năpustiră asupra copilei.

Dar, când să pună mâna pe ea, se loviră cu putere de pereții cubului de gheață care-o înconjură pe copilă în secunde. De asta și începură a urla apoi ca apucații: una pentru că atingerea cu gheața le fripse pieile de smoală și a doua pentru că n-o putură atinge.

Fata însă, deloc impresionată de-al lor strigăt sau de-a lor mișcare haotică în jurul cubului pe care-l loveau cu pumnii încercând să-l spargă, continua să privească atentă la Ahi. Totuși, chiar dacă el n-o vedea, simțea ceva straniu la ea și de aceea deveni atent, concentrându-și mintea pe alte instincte dat fiind faptul că nu putea vedea în acele clipe. Numai că nici auzul și nici simțurile nu-l ajutară să înțeleagă ce făcea copila în acele clipe.

Bestla însă nu pierdea timpul. Astfel, în timp ce-l urmărea pe Ahi cu atenție, întinse mâna stângă cu palma în sus. Apoi strânse degetele mâinii drepte de parcă ar fi apucat un stilou și, când privi la acele degete, o peniță de mărimea celei de păun, se formă între degetele ei. Numai că imediat ce penița fu formată, Bestla-și îndepărtă degetele de ea și murmură: „să se facă voia cerurilor, a apelor, pământului și focului,” iar penița începu cât de curând să deseneze un ochi de cerneală pe a ei palmă.

După care, când ochiul fu complet desenat, penița se evaporă, iar Bestla puse palma dreaptă deasupra celei stângi, fără să le atingă totuși, lăsând câțiva centimetri între ele. Și privi apoi la cele două palme ce aproape că se atingeau și suflă o boare de aer înghețat peste ele. Apoi le îndepărtă cam jumătate de metru una de cealaltă și privi cu atenție la palma dreaptă pe care era desenat același ochi de cerneală ca și pe cea stângă. Numai că era desenat de parcă s-ar fi privit în oglindă. Și, sub privirea insistentă a fetei, care continua să trimită spre cei doi ochi de cerneală aceleași inele de energie care topiseră și retina ochilor lui Ahi, cei doi ochi de cerneală începură a clipi de parcă ar fi prins viață, iar buzele fetei începură să șoptească:

„Ceea ce-a fost dat să fie văzut de lume să se vadă, ce trebuie trecut sub tăcere să fie uitat, ce nu trebuie să fie auzit să-și piardă sunetul, iar ceea ce-a fost hărăzit de soartă să n-aibă simțuri să fie doar un ambalaj gol într-o lume a vidului.”

Și, privind din nou în față, în timp ce un schimb de energie se produse între cei doi ochi de cerneală, o energie de culoarea gheții, Bestla privi în față, la acei demoni adunați într-un loc și care rânjeau la ea. Apoi ea surâse, iar pereții acelui cub de gheață se sparseră datorită vrăjii ei.

Demonii, crezând că-i șansa lor, căci o văzură neprotejată, începură a lovi violent cu copitele în pământ, aruncând în jurul lor cu scântei de foc. După care, urlând ca apucații, se aruncară asupra fetei cu gând s-o prindă în labele lor și să-i ia puterea. Numai că, exact în clipa în care ei se aruncară asupra fetei, se văzură înghețați în aer, ca statui negre, deși ai lor ochi încă clipeau, semn că erau conștienți de ce se întâmpla în jurul lor. Și, văzându-se astfel captivi, începură să se vaiete asurzitor.

Asta-l înfurie pe Ahi, căci chiar dacă acela nu vedea ce se întâmpla în jurul lui, auzindu-și odraslele văitându-se, înțelese că era ceva împotriva lui. De aceea și se înconjură pe sine într-un final c-o ceață densă și neagră, încercând astfel să-și recapete vederea.

Între timp însă schimbul cela de energie dintre ochii de cerneală de pe palmele copilei crescu în intensitate și formă șase inele de un albastru închis în jurul Bestlei. Apoi, aceleași inele care erau mici la început, crescură și crescură până înconjurară acel loc în care erau ei. Dar din cauza ceții negre produse de Ahi nu-l putură înconjura și pe el.

Astfel, simțind puterea energiei ce pulsa în jurul lui, Ahi înțelese că-i timpul să profite. De aceea absorbi ceața din jurul lui. Dar… tuși cât de curând simțind că-l arde pe dinăuntru de parcă acel aer creat de el ar fi fost otrăvit. Totuși, după ce termină de tușit, încă atingându-și pieptul, își dădu seama că putea iar vedea și asta-i dădu speranță că poate nu era totul pierdut, căci nicicând nu se așteptase ca o copilă atât de mică precum era Bestla să-i țină piept.

Numai că, în clipa în care privi la copilă cu gând s-o lichefieze cu puterea minții, dădu cu ochii de ceva ce nu-i plăcu. De asta și mârâi înfuriat: „Yahon. Tu erai cel care mi-a stat în cale, și eu care credeam că-i această copilă. Acum înțeleg de ce-am simțit acea energie ciudată în trupul Eddei: era din cauza că ea trebuia să dea naștere unui nou trup al tău. Păcat însă, căci de-aș fi știut că vei renaște din neamul lui Boor și-i vei da o astfel de putere imensă acestei copile doar ca să mă subjugi nu te-aș fi ucis atunci, ci te-aș fi înlănțuit la fundul iazului ca să nu ieși nicicând de-acolo.”

„Crezi?” Spuse Yahon surâzând stând între copilă și Ahi. Dintr-o dată însă dispăru. Și, cât de curând Ahi auzi în urechea stângă: „chiar și de încerci să mă ucizi de-o mie de ori, Ahi, tot voi găsi calea spre nemurire și să te înving.”

„Zici tu?!” Și Ahi rânji ciudat. „Eu n-aș fi atât de sigur. De ce? Pentru că lași de-alde tine, care se ascund în interiorul unei copile, nu pot fi decât învinși, dar nicicând învinge.”

Apoi Ahi se întoarse brusc și privi în spate. Numai că se minună să vadă că acel Yahon avea statura unui copil și nu era cel pe care-l știa el. De asta strâmbă din nas, căci anume faptul că acela era complet alb și avea ochii de culoarea smaraldului îi dădeau de înțeles că a lui putere se mărise. Și avea dreptate, căci, în clipa în care Yahon pocni din degete, un val de energie de culoare verde precum îi erau și ochii îi ieși din mâini, formând un fel de lanțuri, care-l loviră apoi pe Ahi peste picioare, îngenunchindu-l.

Văzându-se îngenuncheat, Ahi iar rânji, căci simțea furia cum îl ia în stăpânire. Și, în timp ce atingea pământul cu palmele, formă două pumnale negre pe care le strânse cu putere. După care zvâcni pe neașteptate în aer și se aruncă asupra copilului Yahon. Numai că lovi aerul, căci acela dispăru cât ai clipi, iar Ahi-și pierdu echilibrul și se rostogoli apoi câțiva metri după ce atinse iar pământul.

Fu nevoit însă să se rostogolească cât de curând de pe-o parte pe alta când funii groase, controlate de Yahon, loviră pământul de lângă el. Și pentru că acele lovituri se intensificară, Ahi decise să riște și aruncă unul dintre pumnale spre Spirit, încercând dacă nu să-l rănească măcar să-l încetinească. Pumnalul însă lovi un perete de sticlă care fu transparent la început, dar, în timp ce crăpa în toate direcțiile, deveni complet negru, ascunzându-l astfel pe Yahon de ochii lui Ahi.

Văzând asta, Ahi scrâșni din dinți: „tu și aura ta nesuferită!” Dar totuși asta-i dădu șansa să se ridice în picioare. După care, trosnindu-și ușor oscioarele gâtului, Ahi formă săbii în fața sa: două la început, dar care se înmulțiră atât de repede până ajunseră la șase, stând între el și Yahon pe care nu-l vedea totuși. Chiar și așa, chiar dacă acele săbii își aveau vârful îndreptat spre oglinda ceea stranie, nimic nu se întâmplă destule clipe după aceea, iar asta fu ceva nu pe placul lui Ahi care iubea să fie dinamic jocul și nu plictisitor. De aceea decise să-l provoace pe Yahon și-i spuse cu glas batjocoritor: „și… o să te mai ascunzi multă vreme după fusta unei mucoase de 3 ani?”

Reuși însă doar să-l înfurie se pare pe Spirit, căci, cât de curând, oglinda din fața lui se sparse și un val de așchii fură aruncate spre el. Cioburile oglinzii însă nu-l răniră datorită săbiilor din fața lui care loveau în stânga și-n dreapta aruncând acele cioburi cât colo din calea lor. Apoi, după ce acea ploaie de bucăți de sticlă încetă, săbiile deveniră una și se îndreptă cu repeziciune spre pieptul lui Yahon care stătea și o aștepta cuminte cu mâinile la spate și cu ochii închiși.

Asta-l făcu pe Ahi să zâmbească, căci a sa sabie aproape că atinse pieptul lui Yahon, iar asta însemna înfrângere pentru el. Numai că răcni într-un final când Yahon deschise brusc ochii, iar sabia lui fu transformată în multiple pumnale ce-și întoarseră vârfurile spre el de data asta.

„Încerci să mă bați cu propriile arme acum?” Îi spuse Ahi furios Spiritului.

Acela însă doar surâse și, ridicând din umeri, spuse: „nu fac decât să plătesc vechi datorii, căci… ochi pentru ochi și dinte pentru dinte, Ahi. Și, după cum urăsc să am datorii, dar și alții la mine, am decis să le colectez.”

„Zici tu?!” Și Ahi rânji. Numai că strâmbă furios din nas cât de curând când observă cum demonii lui, care stătuseră înghețați în aer până atunci, începură să se lichefieze, iar asta era ceva ce nu-i plăcea deloc. Chiar și așa, chiar dacă-i vedea clar atrași fiind înspre ceva, nu vedea înspre ce anume, căci Yahon stătea chiar în fața acelui obiect.

Surprânzându-i privirea ațintită asupra acelui loc, Yahon surâse triumfător. Apoi făcu un pas în lături și Ahi o putu vedea astfel pe Bestla privind țintă la acea energie creată de ochii de cerneală de pe ale ei palme, energie ce înghițea de fapt ai lui demoni. „Nu-ți vine să crezi, nu-i așa?” Îi spuse apoi Yahon lui Ahi cu vădită batjocură în glas. „Desigur. Cum altfel, căci tu credeai că această copilă e al meu corp material. Dar, surpriză: nu suntem un întreg, ci două spirite separate. De aceea, chiar și fiind în afara ei, această copilă poate să-și controleze puterea.”

„Te-ai ascuns atunci și n-ai renăscut?!” Murmură Ahi furios. Continua însă să privească cătrănit la cum demonii lui fură complet înghițiți de acei ochi de cerneală. După care Bestla puse palmă peste palmă de parcă ar fi pecetluit un pact. Fu însă și mai mirat s-o vadă pe Bestla privind spre Yahon, căci el crezuse că ea nu era conștientă că acel Spirit trăia în ea.

Bestla însă nu doar că era conștientă. Ci chiar îi spuse: „Te aștept la locul nostru, Yahon. Nu întârzia și nu te răni.” După aceasta fu atrasă înspre acel mic cub de gheață în care se transformaseră cioburile acelui cub care-o înconjurase când fusese atacată de demoni.

Yahon, cât timp Bestla-și pregăti plecarea, o privi cu atenție, căci se temea totuși ca să nu facă Ahi ceva și s-o împiedice să plece. Abia apoi, când ea era în siguranță în interiorul acelui cub de gheață care dispăruse și el, privi din nou la Ahi și-i spuse cu ironie:

„Unul trebuie să moară mai întâi ca să renască apoi, Ahi. Și, după cum n-ai reușit atunci să mă ucizi, nici n-o să poți nicicând să mă învingi. Mai ales pentru că eu și această copilă ne completăm astăzi. Prin urmare: până data viitoare,” și surâse privind în zare de unde se auzeau glasurile lui Boor și Island, strigându-le pe Edda și Bestla. Și, până Ahi să-și dea seama, el își împreună palmele, se ridică în aer stând turcește, iar după ce închise ochii și-și plecă ușor capul, dispăru.

This narrative has been unlawfully taken from Royal Road. If you see it on Amazon, please report it.

Asta-l făcu pe Ahi să răcnească ca apucatul. Numai că, văzându-i pe Boor și Island apărând la orizont și înțelegând mai ales că nu era capabil să lupte și cu ei, spălă putina, transformându-se în cenușă arzând. Astfel nu putu observa că acel mic cub de gheață în care fuseseră închiși Bestla și Yahon reapăru în același loc.

***

Strângând acel cub mic de gheață în mână, ochii lui Boor se umplură de lacrimi în timp ce pășea spre acel pârâu format de puterea Bestlei în acea lume de oglinzi văzută și de Samaya în ziua când o văzuse pe mica prințesă pentru prima dată. Dar se opri locului când simți mâna lui Island atingându-i umărul drept și-i mai ales când acesta îi spuse:

„Toate au un rost pe lumea asta, Boor. La fel l-a avut și Edda. Acum că și-a împlinit acel rol pentru care-a fost născută, s-o lăsăm să se odihnească în pace.” Apoi și Island privi la acea apă care se scurgea din ochii de cerneală de pe palmele copilei.

Auzind însă suspinul lui Yahon, care murmură trist: „Edda, îmi pare atât de rău,” Island privi în dreapta unde stătea Spiritul în aceeași poziție în care dispăruse din fața lui Ahi și văzu lacrimi udându-i obrajii. Nu spuse însă nimic, căci știa cât de apropiați fuseseră Yahon și Edda cât aceasta fusese în viață, căci chiar dacă el îl făcuse pe Ahi să creadă că trăia în interiorul Bestlei nu era chiar așa, căci el mai mult era în afara ei, protejând-o oarecum din umbră și asta pentru că știuse mereu care era de fapt destul Eddei.

Tresăriră însă cu toții când se auzi glasul Eddei în jur, asemeni unui clinchet cristalin: „sunt fericită acum, Boor, fericită că a noastră fiică e bine și că n-am rănit-o. Măcar pentru asta n-o să-mi pară rău după moarte. La fel să nu-ți pară rău nici ție c-am dispărut astfel, căci măcar aici voi fi cu ea mereu și-i pot fi aproape.”

Anume aceste cuvinte-l făcură pe Boor să se apropie de apa pârâului pe care-l atinse cu mâna. Apoi lacrimi amare-i scăldară și lui fața așa cum se întâmpla și cu Yahon. Dar, când brațele micuțe ale Bestlei se încolăciră în jurul gâtului lui, Boor o prinse în brațe și-o strânse la piept. Și, exact după asta, se auzi muzică de leagăn cântată de vocea Eddei în timp ce a ei copilă dormea deja cu capul pe umărul tatălui ei.

***

„La ce te gândești atât de profund?” Îl întrebă Zeal pe Island, văzându-l cufundat în amintiri.

„La nimic în concret,” se grăbi Island să răspundă. „Doar gânduri care uneori mă prind în brațe și nu mă lasă să respir. Dar… nimic important. Și să mergem acum, căci probabil ceilalți sunt îngrijorați pentru noi.” După care Island se ridică în picioare.

„Probabil că ai dreptate!” Spuse Zeal cu voce tristă, căci ei i-ar fi plăcut să mai rămână acolo, dar știa și că era timpul să se întoarcă deja. Se ridică apoi în picioare și intră prima în pădure, lăsându-l pe Island în același loc, privind zarea ceea neagră despicată de fulgere.

„Sephir, întoarce-te la noi!” Murmură Island când simți că Zeal nu-i aproape ca să-i simtă îngrijorarea. „Și, chiar de știu că Dike și ceilalți sunt acolo să te ajute, eu totuși sunt îngrijorat. Și-mi pare totodată și rău că nu ți-am spus cât te iubesc când te-am avut aproape. De aceea, scumpo, întoarce-te la noi, ca să te pot îmbrățișa strâns și să-ți arăt cât te iubesc.” Tăcu însă și privi spre pădure. O văzu astfel pe Zeal așteptându-l. De aceea se îndreptă tăcut spre ea.

Gândurile însă, la fel ca și regretele, îl luară însă în mrejele lor, căci erau și ele încăpățânate la fel cum era el. De ce regreta Island? Pentru că fusese dur mai mult cu Sephir, din cauza caracterului ei exploziv. De asta și-o tratase rece, vrând să-i arate că-i greșit modul ei de-a face anumite lucruri. Dar… greșise într-un final el, de aceea și putea doar să regrete în acele clipe că nu făcuse lucrurile altfel, cum ar fi vrut de fapt.

***

Deși furia vântului se simțea încă în jur și la fel se vedeau și rezultatele acelei nebunii de mai înainte, natura începu încet-încet să-și revină. Asta se vedea la firele mici de iarbă care-și scuturau trupurile firave de picături de apă, la florile care-și netezeau petalele după ce fuseseră șifonate de vântul năprasnic, precum și la păsările cerului a căror cântec se auzea deja ici și colo prin crâng.

Apoi atât florile, cât și iarba priviră în sus, la acel mic ghem roșu care plutea în aer. Și, deși nimeni nu văzuse că acel ghem luase formă din fulgerele de pe cer, care nu erau decât îngrijorarea lui Boor pentru a sa fiică, căci el trimisese acel mesager să vadă de ea-i bine, florile și restul plantelor și viețuitoarelor mici ce trăiau pe acea câmpie priviră ca fermecate la el. Astfel, sub a lor privire, acel ghem luă forma unui fluture multicolor care se îndreptă apoi spre pădurea aflată nu departe de acea câmpie, urmat îndeaproape de privirea tuturor.

Și, în lumina vineție a cerului, care-și revenea și el după furtună, acel fluture multicolor era ca un simbol al salvării. De asta și răsufla natura ușurată pentru că înțelese că venise și timpul păcii. Apoi, când fluturele intră în pădure și dispăru printre crengile copacilor, restul naturii se întoarse la rutina ei zilnică: care-și scutura rochița șifonată, care-și clătea piciorușele într-un bob de apă sau doar priveau frumusețea cerului și mulțumeau Titanilor pentru că supraviețuiseră și zilei aceleia.

Fluturele însă, după ce intră în pădure, nu se așeză pe vreo floare sau urcă printre crengile copacilor ca să se odihnească. El continuă să zboare tot mai mult și mai mult spre adâncurile acelei păduri până ajunse la o mică poiană în mijlocul căreia se vedea ceva fumegând. Abia acolo se așeză pe-o frumoasă floare violetă, își lipi ale sale aripi multicolore de-ale ei petale și privi cu atenție la ce se întâmpla în jur fără să fie de altfel văzut.

„Nu pot să cred c-a sfârșit astfel,” murmură Nathaniel, așezat în pirostrii lângă acel mic morman de cenușă neagră fumegândă.

„Nici eu,” îi răspunse Dike care atinse în cele din urmă capătul acelei plase de lanțuri, care luă foc în mâna lui și apoi dispăru. „Dar… pentru toate este un motiv pe lumea asta. Iaca este unul și pentru care șarpele Ian Gyar a sfârșit așa.” Se întoarse însă brusc și privi spre dreapta auzind nechezat de cal. Astfel îi văzu pe Sephir și Baradar mergând de-o parte și de alta a lui Navarro, în timp ce Fenrir practic zăcea pe spatele calului. De asta se grăbi Dike spre ei și-i întrebă speriat: „ce s-a întâmplat acolo, minikine? Și de ce fiul meu e mai mult mort decât viu?”

Baradar însă îl privi cu ochi speriați, în timp ce Titanul atingea pulsul fiului său încercând să vadă cât de gravă era situația. Dar, auzind bâlbâitul lui Baradar: „noi… noi doar…,” Dike-l privi furios. Anume de asta și se trase minikinul mai în spate cu gând să scape de-acolo cu fuga.

Se opri însă lovindu-se cu spatele de Nathaniel care-i înțelese trucul și-i ieșise în cale. Apoi, privind în sus, Baradar văzu fruntea încruntată a tânărului care-i spuse: „maestrul Dike ți-a pus o întrebare. Fii bun și răspunde la ea înainte de a șterge putina.”

În loc să răspundă însă, Baradar ridică din umeri și privi apoi la Sephir, care, văzându-se luată la întrebări, îi șuieră printre dinți: „acum eu trebuie să răspund sau cum?” Și, vrând să scape de acel interogatoriu, privi atent în ochii lui Nathaniel. Văzând însă că nu-l poate supune, se încruntă.

Nathaniel însă surâse: „au mai încercat și alții, dar fără rezultat, căci magia voastră cu mine nu funcționează se pare. De asta vă dă dureri de cap ori de câte ori încercați.”

Aroganța bărbatului însă o provocă pe Sephir care făcu câțiva pași spre el pusă pe harță. Se opri însă când Baradar păși în fața ei. Apoi, privindu-l pe sub sprâncene, îl auzi spunându-i: „poate totuși ajungem la un acord fără luptă, aa? Cred c-a fost destulă durere pe ziua de azi. Așa că, dacă nu vreți să atrageți și alți demoni cu care să luptați iar, că-s destui pe aici în ultima vreme, v-aș sugera să îngropați securea războiului și să vă vedeți de treabă, căci…,” auzind însă oftatul lui Fenrir, minikinul îl privi. Și, văzând că acela deschise ochii, Baradar îi spuse vesel: „bun venit la viață, flăcăule!”

Lui Fenrir nu-i plăcu însă acea veselie. Dar nu spuse totuși nimic, ci se mulțumi doar cu a mormăi ceva sub nas. Apoi, ajutat de Dike, coborî de pe spatele lui Navarro și, privind spre Sephir și văzând că ea-i bine, murmură fericit: „măcar ea e bine. Asta-i deja ușurare.” O palmă peste ceafă însă îl făcu să privească furios spre taică-su. Văzând însă că Dike era pe cale să-i sară în cârcă și să-l învețe minte pentru că riscase atât de mult fără să fie nevoie, Fenrir forță un rânjet și spuse: „se mai întâmplă și la alții.”

Dike însă nu gustă gluma fiului. Dar n-apucă el să-i spună tot ce avea pe suflet, căci fură nevoiți să se tragă brusc în spate când o matahală neagră se rostogoli ca o minge până la picioarele lui Navarro, zburând printr-un Portal care se deschise nu departe de ei. Și, când priviră toți cu atenție la cea care se lovise de picioarele din față ale calului, o văzură pe Tenebre.

Aceasta însă nu-i privi pe ei, ci se uită în sus la Navarro care-o privea furios. Și, rânjind, îi spuse: „fără supărare. N-am nimic cu tine, ci cu el,” și-i arătă cu capul spre Portal. Astfel, când priviră cu toții într-acolo, îl văzură pe Jar stând chiar în pragul Portalului celuia și scăpărând de furie.

La vederea lui Jar, Dike murmură extrem de uimit: „Jar? Tu aici? Dar cum e posibil?”

Spiritul însă părea să nu vadă și să n-audă nimic în jur, căci ochii săi erau ațintiți asupra lui Tenebre care-l privea rânjind, crezând că odată ce erau mai mulți acolo, scăpase de el. Și acel Jar, în lumina albastru-închis a portalului, semăna atât de mult cu Samaya. De asta și Fenrir aproape că strigă numele surorii lui. Numai că înghiți numele cela în sec, când auzi nechezatul lui Navarro, semn că era extrem de furios. Și, deși era centrul atenției tuturor, Navarro nu-i privi pe niciunul. Calul își ținu privirea ațintită doar asupra lui Tenebre, care, înțelegând că-i ceva necurat cu calul cela, vru să se tragă în spate. Numai că zbură înapoi prin Portal după ce Navarro-i dădu un șut în fund, chipurile „dacă tot n-ai nimic cu mine, atunci du-te la el.” De lovit însă nu-l lovi pe Jar, căci acela, văzând-o zburând fără mătură înapoi la el, se dădu în lături, iar ea trecu pe lângă el, privindu-l îngrozită, căci înțelese prea bine că de nu se agață de ceva lovește la sigur ceva în plin. Abia după aceea Jar întoarse spatele celorlalți și se luă după ea, făcând și lumina Portalului să clipească când începu să se închidă.

Văzând asta, Dike le strigă celorlalți: „ne vedem în ascunzișul cobrei! Eu… merg după ei pe aici!” Și până ceilalți să realizeze ce-avea el de gând, Dike sări prin Portal cu doar secunde mai înainte ca acesta să se închidă.

În urma lui rămaseră cinci perechi de ochi care clipeau încet, întrebându-se în sinea lor ce fel de drăcovenie fusese ceea ce văzuseră. De răspuns însă le răspunse Navarro, care necheză scurt și-i făcu pe toți să-l privească. Numai Nathaniel îl privi pe sub sprâncene, căci calul tocmai pe el îl împingea cu botul de la spate să se urnească din loc, chipurile: „ați auzit cu toții ordinul maestrului Dike. Ce tot stați locului?”

Înțelegând totuși mesajul calului pe care-l știa de-o viață, Sephir zâmbi. Se încruntă secunde după asta, auzindu-l pe Nathaniel mormăind supărat: „nu știam că și cobrele pot zâmbi.”

„Acum eu sunt de vină?” Întrebă Sephir, privindu-l pe Fenrir.

Acela însă doar surâse și-i spuse cu glas blajin: „nu-l lua în seamă. E doar invidios.” Apoi, lovindu-l ușurel pe Navarro pe spate, îi dădu semnalul că-i timpul să pornească la drum.

Se urni însă doar el din loc, căci Navarro se apropie de Nathaniel care-l privea încă supărat. Și, fornăind ușor lângă umărul lui, căută împăcare. „Acum cauți să te pui bine cu mine?” Îl întrebă Nathaniel pe un ton serios. Se surprinse însă surâzând, mai ales când văzu ochii blânzi ai calului ațintiți asupra lui, chipurile: „ce-ai cu mine de te superi? Nu-s decât un cal și-atât.” De asta și-i spuse apoi surâzând: „nu, fie pe-a ta! Să mergem!” După care, umăr la umăr, porniră în urma lui Fenrir.

Pe cine-l miră însă cel mai mult acea nouă frăție legată fu Baradar. Acesta, privi mai întâi crucit în urma celor trei din fața lor și apoi o întrebă pe Sephir care mergea în stânga lui: „nu că Navarro asculta doar de tine și nu se împrietenea chiar cu toți?”

Sephir însă schiță un zâmbet, forțat însă, căci nu-i plăcu nici ei acea nouă prietenie. Spuse totuși: „am crezut și eu asta. Se pare însă că nărăvașul meu e mai moale la suflet decât am crezut.”

Fenrir însă, care rămase în urmă tocmai pentru ca să audă ce tot se șușoteau Sephir și minikinul, spuse în glumă: „și cineva din noi e gelos se pare.” Dar, când o văzu pe Sephir supărându-se, doar îi zâmbi frumos, o apucă de mână și-o trase după el, căci nu voia s-o lase singură acolo.

Această reacție a lupului îl făcu pe Baradar să se plesnească cu palma peste frunte. Apoi, dădu din cap cu reproș și bombăni un: „și eu care credeam că tinerețea s-a dus deja. Ne joacă totuși feste se pare.” Și, surâzând, îi urmă pe cei patru care erau deja destul de mult în fața lui.

***

În clipa în care Dike sărise prin Portalul lui Jar, nu calculă bine energia folosită și se văzu în cele din urmă ducându-se dea berbeleacul direct în văgăuna lui Tenebre. Și, tot datorită acelei energii care nu-l ajuta deloc acolo, Titanul se opri abia după ce se lovi puternic de pereții copacului, făcându-l și pe acela să se cutremure la fel de tare precum de dureros simțise el lovitura în oase.

„Asta a fost dură,” bombăni Titanul, ridicându-se pe șezute și scuturând din cap ca s-alunge amețeala. Dar, când privi în jur, văzu că acolo nu era nimeni. Doar torțele în formă de cobră ardeau pe pereți, iar lumina lor tremura ușor, semn că pe undeva pe acolo era o intrare prin care pătrundea aerul. Cel neliniștea însă pe el era faptul că în văgăuna ceea nu era nici țipenie, deși era sigur că Jar și Tenebre ajunseră anume acolo și ei. De aceea, ridicându-se în picioare, privi atent în jur și întrebă: „unde s-au dus ăștia totuși?”

Dar… niciun răspuns. De asta strâmbă din nas și din cauza faptului că locul cela i se păru al naibii de obișnuit. Mult prea obișnuit pentru gustul lui. De aceea, ca să vadă totuși unde era, închise ochii și-și trimise ochiul minții în afara acelei văgăuni. Își dădu astfel seama că se afla în scorbura unui copac secular, extrem de gros, undeva în pădurea Tenebre, căci simțea destul de bine prezența ei în acea pădure. În special realiză unde se aflau din cauza cobrelor ce se vedeau peste tot prin copaci: încolăcite de crengi sau târându-se pe trunchiuri.

„A naibii viperă,” bombăni Titanul înțelegând unde era. După care deschise ochii și privi iar cu atenție în jur. Astfel îi fu dat să vadă că pe lângă pereții acelei văgăuni se vedeau parte din rădăcinile copacului, în timp ce de-a lungul acelor pereți se vedeau diverse polițe pe care se vedeau sticluțe cu diferite lichide colorate în ele precum și cărți antice de magie. „După cum am spus: dracul tot la rău se trage și Tenebre la prostii.” După care-și îndreptă privirea spre acea masă mare de lemn, din mijlocul acelei văgăuni, deasupra căreia se vedea un mare recipient de sticlă, c-o cobră ce părea moartă în ea, plutind la o mică înălțime deasupra mesei.

Anume acel recipient îl făcu pe Dike să se apropie de masă. Apoi se învârti în jurul ei încercând să înțeleagă care era treaba cu cobra ceea, căci nu credea el c-o ținea Tenebre acolo doar ca să aibă la ce se uita când se plictisea. În special îi era lui curios faptul că cobra plutea în interiorul acelui recipient fără ai atinge marginile de sticlă.

Dar, tot învârtindu-se în jurul mesei și cu ochii pe cobră, nu se uită pe unde calcă și se împiedică cât de curând de un mic scaun de lemn. Și, ca să nu cadă, dădu să se apuce de masă. Se apucă în cele din urmă de un material negru ce părea să plutească în aer, iar când îl trase după el, în cădere, descoperi astfel Palantirul lui Tenebre, care avea mărimea unui glob geografic de mărimi mici și care plutea în aer deasupra unei făclii ce ieșea din podeaua acelei văgăuni și care ardea c-o lumină negru roșietică.

„Asta ce drăcovenie mai e?” Se întrebă Titanul, ridicându-se de jos. Și, fără să realizeze asta, atinse Palantirul cu mâna stângă. Anume acea atingere-l făcu să simtă o durere ascuțită ce-i spintecă parcă capul. De aceea și-și retrase brusc mâna. Apoi, în timp ce încerca să-și vină în fire, având ochii închiși, văzu imaginea pământului în flăcări în timp ce doi ochi de foc se vedeau arzând undeva între cerul negru ca cătrana și pământul pârjolit.

Dar, deși acei ochi erau asemănători Haosului, lui Dike i se părură ei totuși stranii. De aceea, pentru ai vedea mai bine, făcând totuși abstracție de durerea de cap insuportabilă simțită mai devreme, Dike atinse iar Palantirul. Astfel se pătrunse într-o lume complet cufundată în întuneric. Doar la început însă. Și, stând în acel vid cum i se părea lui, Dike simți cum se învârte cu el pământul. Apoi, dintr-o dată, întunericul fu alungat de flăcări asemănătoare fulgerelor și el se văzu în mijlocul prăpădului sub formă de foc care înghițea pământul.

Totuși el căută nu să vadă cât distruse acel foc, ci ochii care nu se vedeau nicăieri. Și, când simți o stranie pulsație în aer, în partea unde părea să fie vestul, Dike-și aținti privirea anume acolo. Astfel, după mai multe momente de privit acolo, dar de văzut doar scântei de foc și fum, acei ochi de mai înainte se conturară, scăpărând. Apoi, una câte una apărură șase cozi de foc și abia după aceea se contură trupul unui uriaș demon negru: de la picioare spre cap. Și, când și ale lui coarne în flăcări fură conturate, acel demon rânji. Apoi se aplecă puțin de spate și, privind în ochii Titanului, spuse:

„Maestre Dike, ce onoare să vă vedem pe aici. După mii și mii de ani de despărțire.” După care demonul începu a râde în hohote, iar Dike înțelese astfel că vorbea de fapt cu Eris, deși ea folosea glasul lui Mannar.

De asta și schiță Dike un rânjet. Apoi, privind în jur, spuse: „nici nu mă miră să te găsesc astfel, Eris, căci doar pe tine te duce capul la astfel de răutăți.” Apoi, pocnind din degete, Dike alungă acel miraj al Pământului în flăcări și văzu că se aflau de fapt în îndepărtatul Māṉsṭar Kēlaksi. Și, când privi cu atenție în fața lui, o văzu pe Eris ridicându-se în picioare și la fel auzi zăngănitul lanțurilor care-o țineau captivă acolo.

„Ce onoare!” Spuse ea în batjocură. După aceea, când se ridică cât de lungă era și-și îndreptă spatele, privi la acel soare palid ce se vedea pe cer. De aceea privi și Dike într-acolo, dar pe el nu-l impresionă. Ci doar se miră s-o audă spunând: „măcar acum înțelegi că ți-ai ales greșit stăpânul, Dike, căci acel Haos pe care-l slujești nu-i decât o energie pe moarte. Eu însă sunt viitorul. De aceea, de mi te alături, pot face din tine rege,” și ochii ei se ațintiră iar asupra lui Dike.

Acesta însă, privind atent la nisipul care scăpăra sub talpa încălțărilor sale, zâmbi. Apoi spuse: „rege? Unul care domnește din umbra ta? Ei bine, mai bine ard lumea cu propriile mâini decât s-o las la picioarele tale.”

„Oare?” Întrebă Eris cu șiretenie în glas. „Vei fi tu capabil să-și ucizi urmașii cu propriile mâini? Nu, nu cred, deși spui vorbe mari, maestre. De ce? Pentru că încă nu ești capabil de rău. Dar dacă mi te alături…” Și ea-și aruncă dintr-o dată mâna spre el, cu gând să-l înșface și să-l rupă bucăți strângându-l ca pe-o gânganie în pumn. Doar că răcni de durere când mâna ei lovi marginile Palantirului, căci Dike continua încă în acea scorbură de pe pământ, pe când ea era în îndepărtatul Māṉsṭar Kēlaksi. Astfel, simțind durerea pătrunzându-i prin tot corpul, Eris își mișcă tălpile pe nisipul acela de foc, simțind c-o arde. De aceea, tocmai pentru că simțea atât de mult durerea în corpul ei, deschise larg gura încercând să înghită lumea prin acel Palantir.

Anume această imagine a lui Eris nebună îl făcu pe Dike să fie oarecum vrăjit și supus. Dar reveni dintr-o dată la realitate când materialul negru pe care el îl luase de pe Palantir fu aruncat înapoi deasupra Palantirului de mâna lui Jar. Apoi Spiritul păși între el și Dike, privindu-l atent pe Titan, care-l întrebă într-un final: „De ce ești tu aici, Jar? Și de ce arăți ca Samaya?”

„Pentru că ea și eu suntem un întreg acum. Și, cum ea nu-și poate folosi întreaga putere dăruită ei de părintele Haos, sunt eu aici. Vom fi despărțiți însă în clipa în care ea va reuși să treacă de acea mare încercare.”

„Încercare? Ce fel de încercare?” Întrebă Dike încurcat.

Jar însă dădu din cap că nu știe. Spuse apoi cu preocupare în glas: „știu doar că Mannar va fi curând eliberat din a sa temniță și atunci lumea va arde la fel cum ți-a arătat-o Eris numai ce. De aceea și-s eu aici: ca s-o împiedic pe Tenebre să adune putere.”

„Tenebre adună putere? Pentru ce?”

„Nu știu. Încă. Dar am putut afla totuși că pare să fie după cele 3 elemente care vor deschide Poarta spre Aeon.” Apoi Jar privi cu atenție la Dike care pășea încolo și încoace prin acea încăpere, extrem de gânditor.

„Dar… de asta se întâmplă și Tenebre deschide poarta Aeonului… atunci Eris va fi salvată,” și Dike privi în ochii lui Jar.

„Așa e, căci de Poarta Aeonului va fi deschisă se va începe profeția, cea care ne va ucide pe toți și nașterea Celui Unic va fi întârziată.”

„Întârziată nu, Jar. Împiedicată, căci de Eris triumfă, cel Unic nu va fi născut nicicând din oameni și nici Themis nu va fi restabilită. Iar de asta se întâmplă… răul ne va vâna pretutindeni.”

„Și ai dreptate, maestre. Dar, conform profeției Timpurilor, Cel Unic nu va naște doar din oameni, ci din oameni și lupi. Dar… sunt totuși confuz, căci deși atât Samaya, cât și Fenrir sunt jumătate oameni, jumătate lupi, nu simt energia Celui Unic la niciunul din ei. Și… acea energie o simt mai bine decât nimeni altul, maestre Dike, căci e ceva ce-am simțit încă fiind în Aeon, când Moirae au primit ordinul să țeasă firul destinului acestuia, și a fost asta porunca Haosului.”

Dike se cutremură dintr-o dată și murmură: „Moirae! Cum de nu m-am gândit la asta?! Dacă mergem să le vedem pe cele trei urzitoare atunci vor fi nevoite să ne dezvăluie viitorul. Doar astfel…”

„Ba nu, maestre. Știi prea bine că Moirae nu-s de partea noastră. De fapt n-au fost nicicând, căci știi și tu ca și toți restul c-au fost în stare să fure apă din Fântâna Adevărului chiar în ziua când au fost aduse pe lume. De aceea ele-s după nemurire, nu după adevăr.”

„Atunci să profităm de asta” rosti Dike hotărât. După care zâmbi viclean. „De vor nemurire, să le-o dăm atunci. Chiar și dacă o să fie doar o promisiune.” Și, furios, Dike aruncă Palantirul de pământ, spărângu-l în trei părți egale. Astfel putu vedea clar, reflectat pe toate trei părțile lui, aceeași imagine: intrarea în Grota Arkadia, de pe muntele Kyllini. După care-i spuse lui Jar, privindu-l: „să mergem acolo!” Și, după ce Jar aruncă materialul negru peste cele trei bucăți de Palantir, ieșiră împreună din acea văgăună, trecând prin peretele copacului.

Astfel, datorită faptului că nu priviră în spate, niciunul nu văzu că Palantirul își recăpătă vechea formă și începu a pluti în același loc unde-l găsise Dike. Și, când se lăsă liniștea, vocea Palantirului spuse: „e liber, stăpână! Te poți arăta!” Iar ea ieși din acea cobră din recipientul de sticlă și-și formă trupul lângă Palantir, din fum.

Apoi, când fu total formată din acel fum controlat de-a ei putere, Tenebre privi spre poarta ceea invizibilă prin care ieșiseră Dike și Jar și zâmbi, căci îi reușise să se ascundă și să se salveze. De fapt trebuia să-i fie recunoscătoare lui Navarro pentru șansa ei, căci atunci când o lovise cu copita îi dădu șansa să ajungă chiar lângă masă, de care chiar dacă se lovise violent măcar nu suferise. Apoi, auzind glasul înfuriat al lui Jar care-o striga, privi în sus și, văzând cobra, se ascunse în ea, transformându-și trupul în fum.

Jar însă, ajuns în interiorul vizuinii ei, o căută pretutindeni. Și, ca să-l îndepărteze de acolo, Tenebre folosi trucul vocii care colinda singură locurile. Astfel reuși să-l facă pe Jar s-o caute înnebunit în altă parte. Dar nu putu nici astfel scăpa, căci venise apoi Dike și urmă ce urmă.

Totuși discuția dintre Jar și Dike fu ceva folositor pentru ea. De asta descoperi Palantirul și, privind la chipul lui Eris reflectat pe a lui suprafață roșie, îi spuse: „ne-au spus secretul lumii fără să fi cerut asta. De aceea, de vrem să reușim și să-l eliberăm pe Mannar și de asemenea pe tine, trebuie să găsim cele trei elemente și să deschidem poarta Aeonului înaintea lor.”

Eris însă dădu din cap că nu. Apoi spuse: „să nu ne grăbim totuși, căci acea Poartă singure n-o s-o găsim. De ce? Pentru că doar cei care-au creat-o o pot găsi.”

„Atunci? Ce să facem? Nu putem sta și aștepta doar ca ei să profite de pe urma muncii noastre de milenii, mamă.”

„Desigur că nu, fiica mea. Totuși… ai răbdare. Toate la timpul lor.”

„Dar, mamă, cum poți vorbi astfel, atât de calm, când știi cât de tare arde nisipul Māṉsṭar Kēlaksi? Simți asta de fiecare dată când îți miști trupul pe el. De aceea ar trebui să fii tu cea care să se grăbească și…”

„Și? La ce-mi va folosi graba, Tenebre? M-am grăbit odată și am eșuat, atunci când mi-am trimis inima pe pământ. De data asta am de gând să aștept ca să înving. Și, ca să facem asta, ascultă ce-am plănuit…”

Cele spuse de Eris lui Tenebre se auziră totuși doar ca un murmur neînțeles, cuvinte rostite într-o limbă antică. Totuși, cu fiecare șoaptă, Palantirul strălucea tot mai tare și mai tare, iar în locul imaginii lui Eris se văzu cea a lui Dike apropiindu-se de Fenrir și restul. Apoi, acea imagine fu înlocuită de cea a lui Mayar și Samaya care deveniră una și tăiară astfel capul lui Eris pe un câmp de luptă.

De asta și șuieră Eris printre dinți: „acesta-mi este călăul, Tenebre. De aceea cred c-ar trebui să ne ocupăm mai întâi de ea.”

„Atunci permite-mi să fiu eu cea care o răpune,” spuse Tenebre încrezută și extrem de mulțumită de sine. După care, atingând Palantirul cu ambele palme, schimbă imaginea reflectată pe el. Astfel văzu cum Siarii și Samaya ajunseră în fața Grotei imense în care aveau de gând să se ascundă. Dar, de parcă ar fi simțit o stranie chemare venind de undeva, Samaya privi la cerul negru ca cătrana pe care se vedea un soare roșu. Și, cât de curând, își pierdu cunoștința.

Văzând-o căzând și fără să se ridice mai apoi, Island, Bestla, Yellen și toți restul fugiră spre ea să vadă ce se întâmplă. Dar deși se auzea atât de clar râsul lui Eris din îndepărtatul Māṉsṭar Kēlaksi se pare că niciunul din ei nu era capabil să-l audă.