„Baradar, tu mă auzi? Sunt eu, Noea! Sunt aici, lângă tine! Nu mă vezi? Sunt chiar aici! Aici!” Răsuna atât de plăcut vocea Noeiei în toată pădurea. O dulce voce care îl făcu într-un final pe micul Tarther să scuture cu putere din cap de parcă ar fi vrut să-și alunge gândurile sumbre.

Apoi, simțind că nu mai era capabil să suporte acea tainică chemare a Noeiei, micul Tarther lăsă să-i scape un strigăt infernal din al lui gâtlej. Strigăt care împroșcă la început cu flăcări în jur. După care, de parcă întreaga putere a micului Tarther dispăruse undeva, doar scântei se mai văzură ieșind din al lui gâtlej. Scântei care făcură pasărea să tușească aprig în cele din urmă, de parcă s-ar fi înecat.

Se opri însă din tușit micul Tarther când se auzi iar vocea Noeiei, strigându-l pe nume, „Baradar, Baradar, unde ești?”

„Sunt aici!” Se auzi vocea minikinului ieșind din gâtlejul păsării în care se transformase, de parcă acela ar fi fost închis într-un butoi. Ulterior, de parcă nu s-ar mai fi putut controla, micul Tarther începu să se schimbe atât de brusc din pasărea demonică cu suflet de foc în acea arătare hidoasă în care se transformase minikinul în Poiana Umbrelor. Dar, deși arăta ciudat, schimonosit și de speriat, în suflet era același Baradar timid și temător, cel care se trezise cândva în adâncul Pădurii Mortor, schimbat și nemairecunoscându-se pe el. Și atunci, exact ca în acele clipe, văzu pădurea arzând. Doar că, spre deosebire de data aceea, când căzuseră Noearii și el văzuse doar viitorul Pădurii Mortor, în acele clipe vedea prezentul Pădurii Rophion, al cărei sfetnic și paznic fusese timp de șapte milenii.

Văzând pădurea arzând, ochii ciudățeniei Baradar se umplură de lacrimi. „Ce-am făcut eu?” Se întrebă ea cu glasul minikinului. „Chiar sunt de vină pentru acest prăpăd?!”

„Ce dacă ești?” Auzi el vocea Tayei de data asta, o voce care-l făcu să tresară și să privească speriat în jur. Nu văzu însă pe nimeni, iar asta îl încurcă și mai mult. Mai ales când Taya spuse iar, „Mă refer la vina din sufletul tău, minikine!”

„Vină? Dar ce vină am eu?” Se contră ciudățenia pe sine, încruntându-se. „Eu… n-am făcut nimic. De vină e doar pădurea.”

„Ești sigur?” Întrebă Kam de data aceasta.

„Absolut. Sau ce… crezi c-o fire blândă și bună ca mine poate face rău propriei păduri?” Ultima parte ciudățenia o șuieră chiar printre dinți. „Desigur că nu, căci Baradar, adică eu, Spiritul Pădurii, n-o poate ucide cu propriile mâini.”

„Ceva ce totuși ai făcut în cele din urmă,” îl certă Akka cu a sa voce groasă. „De nu crezi asta, doar privește în jur! Sunt flăcări aruncate din al tău gâtlej doar ca să nimicească lumea.”

„Nu bate câmpii,” strigă ciudățenia înfuriată. „Unde s-a văzut minikin să arunce cu flăcări în jur? Sau ce… prea mult ai stat la soare și de asta ai vedenii?”

Kam râse. „Se pare că știi prea bine cum e să stai multă vreme la soare.”

„Desigur. Văd asta la tine, nu?!” Șuieră iar minikinul printre dinți. „Și mai ales, cine ești tu?” Întrebă acesta înfuriat, privind în jur și nevăzând pe nimeni.

„Noi?” Răspunseră cei trei Tayakkam în același timp. „Suntem tu!”

„Asta e imposibil! Cum pot fi doi EU în același timp?”

„Ba sigur că se poate, căci… chiar există doi TU în această lume. Ba nu… sunteți trei: tu, ciudățenia și pasărea de foc.”

Minikinul tresări, auzind trei voci diferite enumerând cele trei părți ale lui: Akka, Taya și Kam. Cel mai mult îl miră însă s-audă despre pasărea de foc. De aceea și întrebă, „Care pasăre de foc? Cea de deasupra?” După care privi la marele Tarther, cel prins încă în capcana din lanțuri de fulgere. Privi însă cât de curând la Titanul Îndoielii când acesta apăru brusc în fața lui, spunându-i:

„Desigur că nu. Ăla e marele Tarther, tu ești cel mic.”

„Eu? Micul Tarther? Ce tot îndrugi tu acolo?” Întrebă ciudățenia, ridicându-se pe picioarele din spate doar puțin, așa încât să atingă pământul doar cu vârful degetelor de la mână. „Și mai ales, cine ai zis că ești tu?” Întrebă el, privind pe rând în ochii lui Akka, ai Tayei și ulterior în cei ai lui Kam.

Anume privirea copilului Kam îl făcu să ezite și să privească mai mult în ochii lui decât ar fi trebuit. Privi minikinul mai mult la acei ochi pentru că, nu-și de ce, îi amintiră de sine. „De micul Baradar, ce-a existat odată,” murmură el într-un final.

„Așa e,” se auzi iar vocea Noeiei, chiar în spatele lui, ceva ce-l făcu pe Baradar să tresară iar și să privească în urmă. Făcu asta atât de brusc că iar nu se putu controla și, fără să vrea, se transformă în Baradar, cel de demult. Un chip ce-o făcu pe Noea, cea imaginară, să pufnească într-un râs cristalin de răsunară zările. Mai ales atât de plăcut răsună vocea ei când Noea spuse, „Acel mic Baradar ce-a apărut la ușa casei mele acum șapte mii de ani sub forma unui mic pui de pasăre, cel pe care l-am ocrotit la sân ca pe al meu copil fără să știu de fapt că ocroteam un șarpe…”

***

CU ȘAPTE MII DE ANI ÎN URMĂ

Freamătul Pădurii Mortor se auzea până hăt în zare. Se auzea ciudat de parcă mii și mii de tobe mici ar fi fost lovite de mâini invizibile în același timp. Apoi se mai auzea și un ropot straniu de ape în aer, chiar dacă al sunetului sursă nu putea fi înțeleasă. Și, la fel, undeva la orizont, se văzu scăpărând o stea.

„Ce să fie oare?” Se întrebă Noea, observând scânteia stelei la orizontul vestic al regatului. „Pare a fi Maraṇa! Steaua Morților! Dar… cum e posibil, căci steaua aceasta n-a mai apărut pe cerul Noearilor de 3 milenii deja. Da, ultima dată când Maraṇa a strălucit pe cer a fost în ziua morții măritului nostru rege Mirianor. Acum însă strălucește iar. O strălucire ca o prezicere a decăderii poporului. Ceva ce nu se poate întâmpla. Nu, nicicând, căci… asta e imposibil! Nu asta am văzut în ape. Nu căderea Noearilor am văzut-o în Apele Sfinte, ci gloria! Și totuși Maraṇa strălucește din plin azi noapte! De ce?”

Un gând însă o făcu să tresară. „Ce-ar fi să verifici ce-i cu steaua ceea?” Al cui gând îl auzise nu era sigură Noea. Simțea însă că nu-i al ei. Chiar și așa decise să verifice ce se întâmpla pe cerul Noearilor, căci nu putea ignora presentimentul din suflet.

Cât coborî scările palatului însă în mintea Noeiei se învârtiră sute, dacă nu mii de gânduri. Erau toate gânduri născute din sentimente încontrate, ce se aciuaseră în sufletul ei. În special simțea teama și, nu-și de ce, începu ai fi teamă să iasă în afara palatului. Anume din cauza asta și se opri în prag și privi în depărtare, privi la orizontul înroșit deși era oră târzie deja, în jur de orele 3 de noapte. Chiar și așa cerul nu era complet înroșit, ci doar o dungă groasă, acolo unde pare că se unește cerul și pământul, se putea vedea. Și, chiar deasupra acelei linii, Noea văzu strălucirea acelei stele de care începu să-i fie teamă… Maraṇa.

Cât de curând însă înghiți în sec când văzu, venind direct spre ea, calul negru al sufletelor. „Pegasus?!” Murmură ea. „Dar… cum e posibil? Calul ăsta la fel a dispărut acum multe milenii. Trei mai exact, căci Pegasus a fost calul de suflet al regelui Mirianor, armăsarul care a dispărut în ziua morții lui. La fel ca steaua Maraṇa. Să fie oare o legătură între ei? Între Pegasus, regele nostru Mirianor și Maraṇa? Pare a fi. Dar totuși nu pot înțelege care anume.”

După ce șopti astfel de cuvinte, Noea tăcu. Nu mai spuse nimic până când Pegasus nu ajunse lângă scările de piatră și marmură ale palatului ei. Ajuns acolo, se opri după ce dădu câteva cercuri prin fața palatului, îngenunche chiar lângă prima scară și așteptă. Nu multă vreme însă, căci Noea, care era o femeie deșteaptă, înțelese cât de curând mesajul și se urcă pe spatele lui, lăsându-se dusă peste câmpii și ape, înconjurând în cele din urmă mare parte din regat. Motivul? Nu-i fu clar. Nu până când nu ajunseră la marginea Pădurii Mortor. Acolo se opri Pegasus și, râcâind pământul cu copita dreaptă din față, necheză de câteva ori.

„Cheamă pe cineva!” Gândi Noea. Apoi, simțind nevoia, regina se culcă pe coama calului cu pielea ca smoala, închise ochii și așteptă. În urechi îi răsunau plăcut bătăile inimii armăsarului, care se zbătea ciudat după acea fugă lungă. Bătăi care o calmară pe Noea, că mai nu se lăsă pradă visării… atât de plăcute îi fură ele ei.

Un piuit însă o făcu să tresară. Privind în jur, nu văzu pe nimeni. Privirea însă și-o aținti asupra primului rând de copaci într-un final, simțind parcă că de acolo venea acel sunet. Apoi, nevăzând încă pe nimeni, dar fiind sigură că anume acolo se afla cineva, Noea lovi ușurel grumazul lui Pegasus, care îngenunche pe picioarele din față într-un târziu, lăsând-o să coboare.

„Așteaptă aici, Pegasus!” Îi spuse ea calului, mângâindu-i coama. „Mă întorc curând!” După care, mai mângâind încă coama armăsarului, care scutura din cap în sus și-n jos de parcă i-ar fi spus Noeiei că înțelese, regina zâmbi și, întorcându-i spatele lui Pegasus eventual, se îndreptă spre pădure.

La marginea pădurii însă, chiar lângă primul rând de copaci, Noea se opri. Acolo simți nevoia chiar să închidă ochii și-i închise. Își deschise însă larg poarta sufletului, ciulindu-și urechile, și ascultă singurătatea și liniștea nopții și-a pădurii. O liniște plăcută pentru multă vreme până când auzi iar piuitul cela undeva din dreapta. Privind într-acolo, zări ceva ciudat sclipind. Era o făptură mică cât un pui golaș de pasăre. O făptură a cărei siluetă abia o putu vedea Noea, căci nu-și de ce lumina cerului era atât de slabă în acea parte a pădurii. De asta și-și aprinse ea mica stea Cetil de pe coroană, luminând puternic zarea cu al ei suflu sfânt. Astfel îi fu dat să vadă un pui golaș, aproape lipsit de puteri, fâlfâind din ale sale golașe aripioare, chiar lângă trunchiul unui imens copac. Și, chiar lângă pui, Noea văzu cojile de la oul din care se pare că ieșise puiul.

La vederea puiului și-a cojilor, Noea se încruntă nițel. „Să fi căzut din cuib oare?!” Se întrebă ea. „Pare să fi căzut din cuib. Dar… din care cuib să fi căzut el oare?!” Privind în sus însă, printre ramurile copacilor, Noea nu văzu nici un cuib. Nu-l văzu nici după ce-și folosi puterea și se ridică sus ca să vadă mai bine. De asta și se încruntă ea iar când spuse, „Și totuși nu-i nimic aici: nici tu cuib și nici tu pasăre. Mai ales… ce fel de pasăre să-și fi lăsat oul în voia sorții, la rădăcina unui trunchi de copac? Și… chiar să-l fi abandonat a lui mamă oare?”

Piuitul disperat al puiului îi înduioșă Noeiei inima și ea coborî iar cu picioarele pe pământ. Apoi, fiindu-i milă de el, căci instinctul matern se trezise în ea, Noea se apropie de pui, îl luă în brațe și-l încălzi cât de curând la piept. Căldura pieptului ei îl calmă pe pui, care gânguri asemeni pruncului la câteva secunde doar. Un gângurit ce-o miră enorm pe Noea, la fel cum o miră să vadă că strângea un prunc de minikin în brațe și nu un pui de pasăre în acele clipe. De asta și scutură ea apoi brusc din cap, întrebându-se, „Să mi se fi năzărit oare c-am văzut un pui? Nu, nu poate fi, căci cojile…” Privind spre copac însă nu văzu cojile oului spart așa cum le văzuse la început. Ceva ce-o făcu să se simtă extrem de confuză, căci… chiar să fi avut vedenii oare?!

Imaginea Pădurii în flăcări însă, în timp ce privea în ochii negri ai copilului-minikin, o făcu pe regină să se cutremure într-un final. „Ce-a fost asta?” Se întrebă ea. „Pădurea Mortor în flăcări? Dar… de ce? De ce?”

Uită însă de-a ei preocupare în clipa în care copilul se mișcă în somn, gângurind plăcut la pieptul ei. Un gângurit care o făcu pe Noea să-și lipească fruntea de cea a copilului, murmurând apoi, „Baradar! Asta îți va fi numele pe veci, copile! Baradar - viață veșnică și înțelepciune, comoara de suflet a Noearilor!” Fără să știe că de fapt dăduse un nume sfânt distrugerii propriei case și-a sufletului ei…

***

Cu ochii în lacrimi, Baradar privea în zare, la acele imagini de demult cu el, copil fiind, strâns la pieptul reginei sale iubite, Noea. „O iubire pe care am răsplătit-o cu lacrimi!” Murmură minikinul. „O iubire distrusă fără să vreau!”

„Și totuși o iubire pe care n-o s-o uiți nicicând!” Auzi minikinul vocea Noeiei în dreapta lui. Privind într-acolo, o văzu pe acea Noea de demult, privind și ea la imaginea trecutului pe care doar ei o cunoșteau atât de bine. „O iubire la care am ținut ambii atât de mult, dar care ne-a făcut pe ambii să pătimim atât de mult, căci… în timp ce eu am trăit milenii libertatea alături de Pegasus, tu ai fost captivul propriului Blestem, Baradar… cel ce te-a închis timp de șapte milenii în această Pădure Sfântă. O pădure pe care ai apărat-o, minikine, cu propriul suflet.”

„Și totuși o pădure pe care o distrug azi cu propriile mâini, exact așa cum am distrus Pădurea Mortor acum șapte milenii!” Murmură Baradar, cu ochii în lacrimi, privindu-și țintă mâinile zgâriate, mâini pe care ciudățenia din el le zgâriase mergând în patru labe.

„Așa e. Plătim astfel pentru deciziile noastre, minikine! Eu am plătit atunci, pentru că te-am încălzit la pieptul meu. Tu însă plătești pentru că n-ai fost capabil să vezi dincolo de aparențe.”

„Soarta? Soarta să fie de vină pentru toate?”

„Ori poate alții?! Cine știe, Baradar?! Sunt atât de multe secrete în lumea asta că unul e incapabil să le știe pe toate.”

„Nici chiar tu? Tu ar trebui să le știi pe toate, regină Noea, căci tu erai și ești izvorul nostru de înțelepciune.”

„Am fost, minikine! Am fost cândva! Azi nu mai sunt decât iluzia trecutului și holograma unei iubiri sfinte ce există doar în inima ta. Una pe care trebuie s-o lași să plece de vrei să salvezi lumea într-un final.”

„Să las să plece? Ce anume? Iubirea?” Noea însă tăcu. Doar îi zâmbi frumos, așa, ca la despărțire, după care dispăru… atât de brusc. „Nu, regină, nu!” Strigă minikinul, întinzând mâinile în față și încercând să prindă trecutul de mâini, să-l țină alături și să trăiască iar acea iubire de demult la care nu ținuse suficient de lăsase răul să-l ia în brațe.

Lăsă și în acele clipe întunericul să-l înconjoare… umbrele, fumul și ceața controlată de Samaya, Anaya și Bestla. Un fum care-l făcu pe Baradar să dispară din locul lui în clipa în care pe cer, sus-sus deasupra tuturor, apăru proiecția acelui Inel al Sorții ce apăruse și deasupra taberei Rophionilor cu doar câteva clipe în urmă. O hologramă care-l făcu pe marele Tarther să strige disperat, pierzând astfel și ultima speranță de-a face scrum pădurea și lumea de fapt.

Într-un târziu, când același inel ce părea să-i apere pe Dike și restul își trimise energia spre lanțurile de fulgere, marele Tarther fu eliberat, lăsându-l să zboare spre orizontul negru, ce se întindea mult în zare. Nici măcar nu privi înapoi marele Tarther cât se îndreptă spre orizont. Doar strigătele sale asurzitoare se mai auzeau în jur… strigăte prin care marele Tarther își deplângea durerea… cea de-a fi pierdut al său scump frate și prieten, pe Baradar, cel care dispăruse asemeni sclipirilor de flăcări după ce lăsă trecutul liber și uită de-a sa mare iubire… Noea.

***

„Să-ți fie drumul lin spre Ceruri, minikine,” șopti Nikkari îndurerată, închinându-se în fața imaginii lui Baradar, care dispăru de pe fața pământului sub formă de sclipiri de stele. „La fel să ne fie și nouă drumul lipsit de primejdii în acest mare război, Baradare, cel în care a ta încăpățânare ne-a aruncat în cele din urmă.”

„Chiar crezi asta?” Auzi Nikkari vocea lui Vāḻkkai în dreapta ei, o voce care o făcu să tresară și să privească speriată spre ceea ce credea a fi o hologramă. Înțelese însă cât de curând că nu era o simplă hologramă ce vedea. De asta și se închină ușor în fața Vieții, murmurând în cele din urmă:

„Ai venit totuși?!”

„Am venit,” spuse Vāḻkkai aproape în șoaptă. „Am venit pentru că era timpul să te vestesc despre ce va urma, Nikkari. Acum că primul Inel al Sorții e activat e timpul să ne urmăm planul.”

„Primul Inel al Sorții a fost activat? De către cine?”

„De către Oracol. Cine altcineva l-ar fi putut activa, căci doar puțini știu despre importanța celor Șase Inele ale Sorții?!”

„Da, doar puțini știu, asta așa e. Dar… e imposibil ce spui, Vāḻkkai, căci Oracolul a dispărut de pe pământ cu secole în urmă. E imposibil, da. Asta chiar nu poate fi, căci știi prea bine cât l-am căutat. Am fost pe urmele lui secole de-a rândul, dar fără rezultat, căci… nu i-am dat de urmă nicăieri.”

„Asta pentru că niciuna din noi nu l-a căutat acolo unde trebuia. Noi l-am căutat pe Pământ, nu și în adâncuri.”

„Tunelele Ārakkiḷ!” Murmură Nikkari încurcată. „Cum de nu m-am gândit la asta?”

Vāḻkkai zâmbi, privind-o pe Nikkari. „Pentru că nu era timpul să-l găsești, de asta și nu te-ai gândit că poate fi acolo. De altfel… nici nu mai contează unde a stat ascuns el. Important e că a apărut la momentul potrivit.”

„Ce dacă totuși a lui prezență n-o să ne fie de ajutor? Să nu uităm că atât de multe s-au schimbat de când Oracolul a dispărut de pe pământ. La fel s-a schimbat și Maranam. E mult mai puternic acum că-i are pe Cărbunari și pe Tikil de partea lui. La fel și alte creaturi s-au alăturat armatei lui.”

„Alte creaturi? Cine? Nimfele?”

Nikkari scutură din cap. „Ba nu. Āram și preotesele Uyarvu. Ele, la porunca lui Helyos, s-au alăturat armatei răului și nu celei condusă de Inlan Diar, așa cum ar fi trebuit.”

„Uyarvu sunt de partea lui Maranam?” Întrebă Viața confuză. „De ce?”

Unauthorized use of content: if you find this story on Amazon, report the violation.

„Asta deja n-o mai știu. Încă n-am putut afla, dar am trimis iscoade la locașul lor și sper să primesc vești cât de curând.”

„N-o să ajute totuși la nimic. Să le aflăm motivul, mă refer,” murmură Vāḻkkai, încruntându-se. „Important acum cred că e să activăm și restul Inelelor. Doar astfel putem împiedica acest pământ să devină ruine.”

„Asta e de la sine înțeles. Doar că… credeam că odată unul dintre inele activat va fi un efect în lanț și se vor activa toate de la sine.”

„Și eu am crezut asta, Nikkari, dar totuși m-am înșelat, căci doar Inelul Sorții Rophionilor a fost activat. Restul… stau încă ascunse în Umbră, de parcă o forță externă le-ar influența.”

„Atunci… să le activăm manual,” spuse Nikkari sigură pe ea, scoțând de la gât medalionul în formă de Inel al Sorții, pe care îl purtase mereu ascuns sub haine. Și, privind atent la medalion, la fel cum făcea și Vāḻkkai, Nikkari surâse și spuse, „Ceva ce nicicând n-am crezut că voi fi în stare să fac, dar totuși ceva de care e nevoie în aceste clipe… de sacrificiu.”

Vāḻkkai îi puse o mână pe umărul stâng, dar nu spuse nimic. Doar privi cu mare atenție la zâmbetul trist schițat pe fața lui Nikkari, care nu-și lua ochii de la medalionul pe care continua să-l strângă în mână. Abia într-un târziu, când Nikkari îndrăzni și privi în ochii ei, Vāḻkkai îi spuse, „Un sacrificiu pe care l-ai făcut deja, atunci când ai aruncat grota lui Coallar în aer.”

„Și totuși un sacrificiu care n-a servit la prea multe.”

„Asta e ceea ce crezi tu… că n-a servit la nimic. Eu sunt însă sigură că da, căci de Coallar ar fi distrus mistreții Paṉṟi, atunci imensa lui putere, cea de care avem nevoie pentru a salva Pământul de la distrugere după ce totul va fi terminat, ar fi dispărut odată cu el.”

„Putere,” murmură Nikkari abia auzit. „Ceva spre care toți tind, dar totuși ceva la care atât de puțini ajung într-un final. Și… mult mai puțini apreciază în cele din urmă… puterea mă refer.”

„Poate că ai dreptate, dar totuși… fără putere n-ar exista echilibru.”

„Ar exista însă oameni și omenie.”

„N-ar dispărea războaiele însă și nici trădările, căci… de n-ar fi fost puterea, lumea ar fi inventat altceva pentru care să lupte.”

„Sau și-ar fi canalizat întreaga energie spre creație, nu crezi?”

Vāḻkkai nu mai spuse nimic. Doar privi din nou la Inelul Sorții, cel reflectat pe peretele din fața lor și care începuse a se roti în clipa în care Nikkari aruncă spre el medalionul din mâna ei, un medalion care își luă locul chiar în centrul labirintului, activând restul mecanismului lui. Mecanism mult mai complex decât cel văzut de Nikkari sau cum îl văzură Rophionii în Inelul Sorții de deasupra lor, căci… ceea ce vedea Vāḻkkai era ceva cu adevărat impresionat - reflecția unei lumi pierdute, a Īṭaṉ Ellaiyaṟṟa-ului sau Edenului, pe care ea voia cu orice preț să-l renască chiar și cu prețul distrugerii lumii ce-o primise cu brațele deschise și pe care ar fi putut-o numi acasă fără doar și poate.

***

O lumină albastră, sfântă, ieșea de sub teaca lui Ionas, în timp ce mult deasupra lor, deasupra întregii păduri de fapt, continua să se învârtă încet Primul Inel al Sorții. Și nu doar se învârtea acel inel, ci lumina în aceeași lumină sfântă, o lumină de care se conectase puterea lui Ionas, înconjurând astfel trupul Titanului Dike, cel ce rămase „uitat” în adâncurile pădurii, atunci când Dike își desprinse trup de suflet, colindând întinsurile doar sub forma lui de lup, o formă care îi dăduse șansa să spioneze răul, dar care-l puse și pe el în pericol de fapt. Cum anume? Simplu: atâta timp cât puterea Titanului și cea a lupului erau despărțite, trupul său rămânea descoperit și putea fi rănit cu ușurință de cineva și-ar fi propus asta. Așa cum amenințau și flăcările să-l facă cenușă, căci atât de repede se apropiaseră de el.

Se opriră flăcările celea însă la doar doi pași de el, înconjurându-l de pretutindeni, dar neputând să treacă de-un cerc invizibil ce apăru atât de brusc în jurul Titanului. Nu se datora însă puterii lui Ionas, căci sabia se reactivă doar după ce Inelul Sorții Rophionilor se activase, ci puterii lui Kherā, cel care stătea la câțiva pași de Titan, privind cu durere în jur la cum pădurea lui sfântă, draga lui casă și scumpii săi frați și prieteni se pârjoleau încet sub răul flăcărilor și-al răului. „De parcă așa ar fi fost scris: să nu pot face nimic ca să le ogoiesc sufletele,” murmură Kherā îndurerat în timp ce lacrimi fierbinți, lacrimi din inimă i se scurseră pe-al lui obraz de lemn.

„Ceva ce totuși n-ai fi putut face,” se auzi și glasul lui Scoarță Cenușie, undeva din stânga lui Barbă Albastră. Acesta însă nu se întoarse să-și privească bunul prieten, ce după milenii de existență îndrăznise în sfârșit să-și desprindă rădăcinile de energia vieții ce curgea în adâncul pământului și să colinde lumea, pentru ultima oară poate, pășind și el pe urmele Vieții.

Doar într-un târziu, după ce trupul lui Dike fu protejat de puterea sabiei și-a Inelului de sus, când fumul cel negru creat de puterea Samayei și-a celorlalți stinseră focul din jur, Kherā privi la copacul din stânga sa, care privea și el cu tristețe pădurea, și-i spuse, „Știu, dar totuși… nu mă face să mă simt mai bine.”

„Cum nu de altfel, când… atâta istorie poartă aceste locuri în suflet?! Atâtea amintiri ce-au rămas în urmă, făcute scrum, călcate în picioare de cei fără inimă. La fel cum sute, dacă nu mii de prieteni azi nu mai sunt. Exact așa cum au murit și cei din Pădurea Mortor.”

Kherā oftă. Prelung oftă copacul, plecându-și ușor coroana și privindu-și picioarele de lemn cu ochii închiși. Le simțea însă greoaie chiar dacă nu le vedea cu ochii săi verzi, cei prin care văzuse sufletul naturii și-auzise parcă și șoapta ei, chiar dacă ochii ceia nu aveau puterea să audă sunetele lumii din jur. „A auzit însă inima,” murmură Kherā de parcă ar fi răspuns lumii la acel gând. „Am auzit atât de clar a ei șoaptă, cea care mi-a spus cândva că lumea-i în pericol. Eu însă, mult prea credul, n-am atras atenție acelor cuvinte șoptite. Prea mă fermecase viața cu parfumul ei. Acum însă îmi dau seama cât de înșelătoare poate fi și Viața, chiar mai crudă uneori decât Moartea poate fi ea.”

„Ce dacă totuși te înșeli, Kherā? Ce dacă nu Viața e de vină pentru toate astea, ci suntem noi?”

„Suntem noi? La ce anume te referi, Scoarță Cenușie?”

„La faptul că… ignorând lucruri, n-am făcut decât să permitem răului să ne distrugă casele, să ne ia prietenii de lângă noi și să ne aducă tristețea în priviri?”

„Cum rămâne însă cu alegerile? Oare nu trebuia să avem și noi un cuvânt de spus în acest război?”

„Îl avem acum,” răspunse Scoarță Cenușie cu glas stins. „Să refacem lumea cu propriile mâini, privind-o cum renaște ca o pasăre măiastră și cum zboară mult, în înalturi, asemeni Păsării Timp, cea despre care ne-a vorbit al nostru Mărit Oracol acum sute de ani.”

Kherā tresări. „Oracolul. Cum de nu ne-am gândit la asta mai înainte?! A fost anume el cel care a vestit sfârșitul acestei pădurii. Da, a fost el cel care ne-a vorbit primul despre asta. Era copil pe-atunci și de asta n-am crezut în el. Dar… ah, câtă dreptate au fost în acele cuvinte. Câtă dreptate.”

„N-a spus decât adevărul, Kherā,” se auzi dintr-o dată glasul lui Dike în spatele lor, glas care-i făcu pe cei doi copaci să tresară brusc, privind speriați în spate, căci îl știau pe Titan protejat de sabie, în timp ce restul lui era departe de acele locuri. Se mirară însă enorm când îl văzură un întreg, cu Boor și restul la doar un pas opriți în spatele lui, privindu-i cu ochi triști și ei, cu ochi obosiți, căci acea lungă bătălie cu Marele Tarther, o bătălie ce dură aproape o zi întreagă, îi sleise și pe ei de puteri, obosindu-le sufletul și luându-le speranța din priviri.

Cel miră însă și mai mult pe Kherā fu s-o vadă pe Samaya inconștientă, pe spatele poneiului Vintai, care era oprit în dreapta Titanului. Și, de cum dădu cu ochii de ea, Kherā își deschise larg ochii săi verzi, privind țintă la Samaya, pe care o vedea pentru prima dată adormită, căci mai înainte, când era doar copil, Samaya preferase să doarmă departe de Poiana Minikinului. Astfel și n-o văzuse bătrânul copac astfel. De altfel nu prea știa el nici ce-i somnul, că rar îl vedea cineva cu ochii închiși părând că odihnește. De aceea și făcu el un pas spre Titan, întrebându-l, „Și prințesa Samaya, ce-i cu ea? Rănită?”

Dike dădu din cap că nu. „A obosit-o lumea,” spuse el într-un final, cu glas ușor gâtuit. „La fel puterea Marelui Tarther, cel care s-a trezit în sfârșit și-ai văzut și singur ce prăpăd a lăsat în jur.”

„Am văzut,” răspunse îndurerat Kherā. „La fel am auzit… durerea din inimile camarazilor mei, care azi nu mai sunt.”

„Vor reînvia ei după ce-o trece furtuna,” răspunse Lodur într-un final, apărând și el, alături de Gaea, din acel fum gros și negru ce-i înconjura. „Sunt sigur de asta. Iar acum, până nu s-a întâmplat și altceva neprevăzut, să ne îndreptăm spre tabără.”

„Noi însă rămânem aici,” murmură Kherā cu glas stins.

„Ba nu,” se opuse Dike. „Ar trebui să veniți și voi în tabără. Doar acolo putem fi cu toții ocrotiți, căci Bariera… Bariera îi poate ține pe dușmani departe de acele locuri.”

„Bariera nu mai e,” îi spuse Scoarță Cenușie lui Dike. Cuvinte care-i uimi pe toți, nu doar pe Dike. Totuși fu doar Titanul cel care întrebă:

„Nu mai e? Cum adică nu mai e? Ce s-a întâmplat cu ea?”

„A căzut,” răspunse de data asta Kherā, închizând iar ochii îndurerat. „A căzut după ce Primul Inel al Sorții a fost reactivat.”

Auzind despre Inel, Dike tresări și privi în jur. Abia atunci văzu deasupra locului în care stătea o mică proiecție a acelui Inel al Sorții. Asta însă nu-l înșelă, căci simțea că mai era ceva la mijloc, simțea asta cu inima. De aceea și privi spre Est, acolo unde le era tabăra și unde văzu, deasupra taberei, lumina roșietică a Inelului Sorții. „Nu poate fi,” murmură într-un târziu Titanul. „Sfârșitul de care ne-am temut cu toții atât de mult se apropie.”

„Sau poate doar începutul,” spuse Ahi cu încredere, trecând pe lângă Dike și pornind spre tabără, împreună cu Anaya și Tayakkam, care-l urmară numaidecât.

Kherā, care nu-l mai văzuse nicicând pe Ahi până atunci, și mai ales nu mai dăduse ochii c-o vulpe-fantomă și-un alt Titan ciudat, îi petrecu cu privirea până ce aceștia se afundară în acel neant de ceață și fum. Ce văzu el însă fu o vulpe roșie urmând un bătrân ușor gârbovit, proiecția sufletului lui Ahi. Doar pe Tayakkam îl văzu așa cum era el în realitate, căci în ciuda faptului că era Titanul Îndoielii, sufletul acestuia era pur și nu fusese încă atins de răutatea lumii și-a vremii ce-a trecut sau ce avea să vină. Și, tot privind în urma lor, Kherā înțelese un lucru: că Viața era pentru a fi trăită și Soarta pentru a fi înfruntată și nu pentru a fugi de ea.

Înțelegând asta, bătrânul copac închise ochii pentru alte câteva clipe. După care, închinându-se brusc în fața lui Dike, care-l privea țintă neînțelegând ce-i cu el, Kherā spuse, „Ne mai vedem, Maestre Dike, de-o ține vremea cu noi. De nu… să mă vezi măcar în vise și să-ți amintești c-a existat cândva un sfetnic bun pe nume Kherā, ce te-a servit cu credință până în clipa în care s-a făcut cenușă, una bătută de vânt.” După care, fără să aștepte răspunsul lui Dike, îi întoarse spatele și porni spre vest, acolo unde încă se mai vedeau scântei vii scăpărând în aer, acolo unde Kherā mai spera să găsească viață printre vechile rădăcini.

În urma lui porni curând și Scoarță Cenușie. Acesta din urmă însă nu spuse nimic la plecare. El doar se închină ușor în fața celor care-l petreceau cu privirea și, la pas lent, la pas greoi, porni în urma bunului său prieten. Spre deosebire de Kherā, Scoarță Cenușie purta speranța în suflet, cea care-i fluștură un zâmbet pe buzele de scoarță mai apoi, în timp ce în urechi răsunau cântăreții crângului, cei care pieriseră totuși odată cu vechiul și bătrânul crâng.

Privind în urma lor, Dike simți tristețe. Simți cum inima i se strânse de durere, înțelegând cât sufereau acei bătrâni copaci, cei de la care practic născuse Pădurea Rophion, dintr-o singură ghindă cum spunea legenda, cea pe care totuși nicicând n-o auzise nimeni până la capăt. Doar șoapte, neînțelese însă. Cuvinte sau fraze rostite la întâmplare de vânt și… cam atât. În rest… vorbea singurătatea și amintirea ei, acea singurătate care rămase în acel loc cât de curând după ce Kherā și Scoarță Cenușie se adânciseră în marea de fum și ceață, îndreptându-se spre Vest, în timp ce Dike și restul se întorceau acasă sau la ce mai rămăsese din ea.

***

Doar fum și scrum se vedea peste tot în Pădurea Rophion. Cenușă scânteindă în vânt și sufletele celor care trecuseră în neființă, colindând înfrigurate pământul, privind speriate în jur și neștiind încotro s-o ia. La fel se vedea o ceață densă, neagră ca cătrana acoperind totul în jur, așa cum acoperea și urmele lăsate de picioarele de lemn ale lui Kherā și Scoarță Cenușie, cei care se îndreptau tot mai adânc și mai adânc în Pădure, cea care fusese verde odată, dar care era doar fantoma unei glorii ce părea demult apuse. O Pădure care lor le era totuși dragă și pe care încercau s-o apere măcar așa cum puteau și ei… fiindu-i alături.

„Unde ne îndreptăm?” Întrebă într-un final Scoarță Cenușie, după multă vreme de mers în tăcere.

„Spre vest,” răspunse sec Kherā, fără să-și privească tovarășul.

„Asta e de la sine înțeles. Eu mă refeream însă de avem o destinație finală concretă sau doar mergem și noi la întâmplare să vedem ce-o fi.”

Kherā nu spuse însă nimic. Nu spuse nu pentru că n-ar fi știut ce să spună, ci pentru că-l durea sufletul. Uitându-se în jur vedea doar ruine, când pe acolo, mai înainte, întâlnise mușchi verde și des, copaci verzi și plini de viață, precum și ochii vii ai vietăților ce obișnuiau să trăiască prin acele locuri. În acele clipe însă era totul scrum… o priveliște deplorabilă, care-i făcu inima să sângereze, căci îl tăia pe dinăuntru văzând schița trupurilor acoperite de cenușă și fum. La fel îl ucidea lent, dar sigur, pe dinăuntru, să vadă epava copacilor seculari ce se înălțaseră cândva mândri spre soare, dar care rămaseră doar cioturi, dar și acelea pe cale să se fărâmițeze asemeni unui perete de pământ mult prea răzmuiat de ape.

Văzând toate astea, Kherā se opri. Privi în jur cu ochii în lacrimi la locurile pe care nicicând nu le văzuse astfel, nici măcar în vise. „Și pe care n-aș dori nici celui mai mare dușman să le vadă astfel, dar care azi arată astfel totuși,” șopti copacul cu glas gros, cu glas gâtuit, abia-abia ieșindu-i cuvintele din al lui gâtlej de lemn.

Privind și el în jur, Scoarță Cenușie își simți și el inima îndurerată, căci chiar arăta deplorabil pădurea. În special locul cela ce fusese odată verde, cu un pod straniu peste care trecuseră Fenrir și restul când se întoarseră acasă, dar care era ruine în acele clipe, ruine sure, umede, acoperite de ceață densă, alb-lăptoasă și fum negru-scrum. Astfel, uitându-se în jur și văzând nimic din ceea ce fusese acolo odată, sărmanul Scoarță Cenușie rosti, „Coșmarul oricărei pădurii devenit realitate. Nicăieri în altă parte decât la Poarta Lumii. Și totul pentru că n-am fost în stare să ne apărăm casa și bunii noștri prieteni.”

„Din neputință nu,” urlă dintr-o dată Kherā de răsună zarea. „E din cauza urii, a lăcomiei și-a răzbunării altora. Din cauza celor ce vor putere și trec peste suflete ca s-o poată avea. Asta e cauza și nu neputința unora,” își strigă copacul secular durerea din tot sufletul.

„Aici ai dreptate, Kherā. Dar totuși nu-i ceva ce ne stă nouă în putere. Să stăm împotriva răului mă refer.”

„De data asta te înșeli,” lăsă Kherā să-i scape un ciudat mârâit din gâtlej. „Chiar și cel mai oropsit suflet e în stare să lupte de trebuie ca să învingă răul. Și la fel vom face și noi.”

„Și totuși nu înțeleg ce putem face,” insistă Scoarță Cenușie.

„Să scoatem sabia și să pornim la război! Asta e ce vom face!” Hârâi Kherā din al său gâtlej, răspuns ciudat care-l făcu pe celălalt copac secular să se oprească locului.

„Să pornim la război? Noi? Cei mici în fața Sorții?” Întrebă Scoarță Cenușie uluit.

„Așa e!” Spuse Kherā cu încredere, făcând primul pas peste vechiul pod pe jumătate pârjolit, ce scârțâi puternic sub greutatea trupului lui. „Vom pune mâna pe arme de trebuie, dar pădurea asta n-o dăm.”

„Dar, Kherā, uiți acum un lucru: Pădurea e ruine. Pădurea-i fum și scrum! Practic doar noi am rămas!”

„Noi… și ghindele!” Aproape că strigă Kherā. „Cele ascunse în adânc și care n-au reușit încă să iasă.”

„Da, poate. Doar că… unde-i cenușă nu crește nimic.”

„Va crește însă de bate vântul,” îi răspunse Kherā cu încăpățânare. „Cândva… când vânturile vor mătura cenușa, când focul distrugerii va rămâne doar în amintiri, când ne vom bandaja rănile și ne vom usca lacrimile de pe scoarțe, Pădurea Rophion la sigur va învia.”

„Vor trece însă secole până asta să se întâmple.”

„Deci este speranță, chiar și pentru noi. Așa că… să nu ne dăm bătuți, Scoarță Cenușie. Nu acum când întreaga pădure are nevoie de noi.”

„Dar… ce-ți trece totuși prin minte, Kherā? Ce-ai tu de gând?”

„Să dau lumii veste că locurile ăstea, chiar de pârjolite, nu-s pentru alții, ci doar pentru noi. Aici e pădurea noastră, Scoarță Cenușie. Doar a noastră și nicicând a altora. De aceea, de vrem ca acest loc să fie iar cel ce-a fost odată, soarta lui e doar pe ai noștri umeri și în ale noastre mâini.”

„O ghindă acoperită de țărnă?” Întrebă copacul cu scoarță cenușie, confuz. „Asta ne e speranța?”

„Ba nu, speranța suntem noi. Cei încă vii, cei ce se pot ridica din ruine și sta semeț în fața celor ce vor să ne cotropească istoria, fericirea, visele și amintirile. Și, atâta timp cât ne e vie istoria, ni-i viu numele și sufletul nostru își amintește de toți cei care nu mai sunt, mai avem speranță, Scoarță Cenușie. Mai avem timp să ne obținem dreptatea și să dăm altora de știre că n-am fost îngenuncheați și lipsiți de viitor.”

„Cum rămâne cu Viața, Kherā? Viața în astă pădure pare că nu mai e.”

„E doar iluzia,” murmură Kherā gânditor. „Doar iluzia ce trebuie scuturată de pe pleoape de vrem să vedem iar zorii atât de clar la orizont.”

Spunând aceste cuvinte din suflet, privind țintă la cerul înnegrit, Kherā zâmbi. Nu-și pierdea însă mințile, ci chiar vedea speranța: un punct alb pe cerul înnegrit. Era un mic fluture ce scăpase pârjolului sau poate se întorsese acasă mult prea târziu, o mică fâșie de speranță pentru cei ce așteptau asta, uitându-se cu jind la soarele ascuns adânc după nori.

Văzând și el acel fluture alb, Scoarță Cenușie în sfârșit înțelese. „Speranța e acolo unde inima a rămas vitează,” murmură el. Apoi, când Kherā își strigă vitejia cu tot pieptul, la fel făcu și el, anunțând întreaga lume astfel că străjerii Pădurii Rophion erau încă vii.

***

Strigătele lui Kherā și Scoarță Cenușie, auzite departe la orizont, îl făcu pe Dike să se oprească și să privească în jur. La fel făcură și ai lui tovarăși, care nu înțelegeau ce-i apucase pe cei doi copaci seculari de își strigară durerea celor patru vânturi. Chiar și așa, chiar dacă încurcarea li se citea în priviri și la fel se simțeau și în suflete, niciunul nu spuseră nimic. Doar se întoarse încet spre zarea spre care se îndreptaseră până atunci, pornind iar agale în urma lui Ahi, a Anayei și a lui Tayakkam, care abia se zăreau din cauza fumului gros și-a ceței dense, la doar câțiva metri în fața lor.

Un strigăt năprasnic îi făcu pe toți să tresară și să privească spre cer. Nu văzură însă nimic: doar fum și scântei sclipind în zare. Erau însă siguri că nu li se năzărise și că acel strigăt înfiorător chiar se auzise. Ceva în adâncul inimii le spunea că-i cineva acolo, ascuns de perdeaua groasă de fum, aceeași perdea pe care ei o folosiseră să apere pădurea de flăcări și pe ei însăși în același timp.

Apoi, o lungă vreme după asta, nimic nu se mai auzi în afară de ecoul strigătelor lui Kherā și Scoarță Cenușie. Strigăte care scuturară cenușa de pe pleoapele copacilor adormiți pe veci, la fel cum măturară praful fostelor vietății ale pădurii. Astfel, măturând nițel drumul din fața lor, acel vânt ușor, controlat de puterea lui Vintai, ca să dea puțină alinare pădurii, scoase la iveală petece de pământ care rămaseră nepârjolite. Ici și colo, când cenușa fu măturată de vânt, Dike văzu un petec de iarbă verde, ale cărei vârfuri fuseseră doar arse. Colo… pe trunchiul unui copac ce încă stătea în picioare, chiar dacă suferise destul de pe urma prăpădului, se vedea mușchi verde, ca un bandaj pe rana adâncă a copacului. Și, sus printre crengile bogate în cenușă groasă, zburată de la ceilalți copaci, se văzu capul unei privighetori ieșind din a ei mică scorbură și privind speriată la lume.

Imagini care-l făcură pe Lodur să se încrunte și să privească după asta încurcat la Gaea când ea îi spuse, „Își cheamă tovarășii la luptă.”

„Cine?” O întrebă Lodur.

„Kherā. De asta își strigă el durerea. Caută să vadă de măcar cineva îi va răspunde. Doar că… cei rămași în viață sunt mult prea speriați ca să spună despre asta lumii.”

„Speriați, de ce, Mamă Pământ?” Întrebă și Bestla, încurcată. „Doar… e bucurie să spună vechilor prieteni c-au supraviețuit. Sau…?”

„Desigur că nu, Bestla, căci, după acest mare pârjol, până și copacii au înțeles că nimeni nu le mai e prieten pe lumea asta.”

„Și totuși prietenie încă există pe Pământ,” se auzi vocea Anayei, care apăru brusc în stânga Bestlei, făcând-o să tresară. Anaya însă nu reacționă defel la ușoara sperietură a fetei. Doar îi spuse tristă în timp ce privea țintă în față, „La fel cum mai e iubire, chiar dacă ascunsă adânc în inimă… cea acoperită de ruine, cenușă și fum.” Apoi, fără să mai spună nimic, Anaya oftă și, mărind pasul, ajunse iar lângă Ahi, cel care ascultase cuvintele ei în tăcere, dar pătrunzând adânc al lor mare adevăr.