I se închideau ochii sub puterea lacrimilor și a durerii din suflet. Vedea astfel întunericul din inimă și bezna propriei minți. Apoi, deschizându-i iar, Samaya vedea flăcări, cele ce-i umbreau priveliștea unei zări albastre, care scânteia puternic în sclipiri de cenușă și scrum viu, căci „Pădurea chiar arde în flăcări mistuitoare. Arde, la fel cum a ars Pădurea Mortor acum mii de ani, fără ca nimeni să fie capabil să oprească prăpădul la Poarta Nemuririi, condamnând astfel astă lume la durere și moarte, când ar fi putut face totul s-o salveze și să întoarcă lumea din nou spre Lumină și Viață.”

Erau însă doar gânduri în mintea Samayei. Gânduri prevestitoare de pierzanie și durere. La fel era pustiu în sufletul ei, deși auzea atât de clar plânsul naturii, care își spunea astfel durerea, căci altceva nu putea face în fața prăpădului… putea doar plânge.

La fel plângea și Samaya: cu lacrimi mute, curse pe obraz. Nimic mai mult nu putea face ea. Cel puțin asta credea, căci își aducea atât de clar aminte că anume ea adusese urgia în inima Pădurii Rophion atunci când se lăsase înșelată de vulpe, cea care purta în inimă Moarte și nimic mai mult. De aceea, tocmai pentru că era conștientă de a ei nesăbuință și nimicnicie, Samaya își dorea și ea să piară, acolo, în sânul naturii, îmbrățișată strâns de flăcări, în „dulcea” melodie a vaietelor copacilor, cei care se plecau până la pământ, încercând să-și stingă trupurile sau își ridicau coroanele spre cer, cerșind îndurare și lacrimi de sus. Lacrimi ce întârziau să vină, căci până și cerul părea să fie împotriva lumii în acele clipe, considerând-o păcătoasă și pe meritate suferindă, căci datorită ei și-a nesăbuinței umane suferea și natura, transformându-se încet, dar sigur în… scrum.

De fapt nici n-avea cum fi altfel, când cei care trebuiau s-o apere se lăsaseră pradă deznădejdii… Samaya. Ea stătea în acele clipe pe spatele părintelui său, privind cerul negru cu picături de flăcări scânteinde în înalturi, în timp ce lacrimi cristaline, dulci și sărățele la gust când îi ajungeau pe buze, îi tulburau acea priveliște a apocalipsei umane. Dar…

…se rostogoli la pământ într-un final când lupul Dike, care încercase să se ferească din calea unui copac ce căzuse pradă flăcărilor și se prăbușea, făcuse o mișcare greșită și-o aruncase astfel și pe Samaya de pe spate. Astfel, rostogolindu-se pe pământ, Samaya simți mai întâi lovitura, adânc în oase o simți ea. Apoi simți dogoarea flăcărilor din jur și auzi iar atât de clar jalea copacilor din înalturi, o durere spusă într-o limbă antică pe care ea o înțelegea totuși, chiar dacă spusă atât de scurt, „Kāppu! Nāṅkaḷ virumpuvatu itutāṉ: Kāppu! Iruntapōtilum… iruntum namakku kiṭaikkātu pōl terikiṟatu.” (Salvare! Asta ne dorim: Salvare! Chiar dacă… se pare că nu vom avea totuși parte de ea.)

„Sau poate…,” își spuse Samaya privind în pământ. Stătea în patru labe în acele clipe, în al ei trup uman, privind la frunzele căzute din înalturi, la crengile rupte de sus și care, odată ajunse jos, se transformaseră în cenușă fierbinte, cea atinsă de ale ei palme în acele clipe, rănindu-i ușor pielea, dar totuși suportabil. La fel îi încălzea acea cenușă și sufletul, îl făcea să simtă căldura pământului, chiar dacă dogoritoare. Apoi, simțind puternic acel impuls al Vieții în pieptul ei, tânăra lupoaică se ridică pe toate cele patru labe, în pielea fiarei de această dată, și se uită atent în jur la pârjolul ce se apropia amenințător de ea. Și, privind țintă la acele flăcări nimicitoare ce se apropiau cu repeziciune de locul în care stătea, tânăra lupoaică își îndârji privirea și glasul și spuse, șuierând cuvintele printre dinți, „Și totuși nu s-a sfârșit totul. Nu încă! Nu până nu treceți de noi, voi, fiare cu inimă neagră. Nu până nu moare Samaya, lupoaica albă a Pădurii Rophion!” După care, lăsând să-i scape un urlet înfiorător din al ei gâtlej, lupoaica transmise un mesaj lumii din jur, „Rezistă! Nu-i încă totul pierdut! Nu… încă!”

***

„Pe poziții!” Le strigă Yamu Rophionilor în clipa în care auziră în depărtare urletul lupoaicei albe. „E timpul! Toată lumea să fie pe poziții! Acum!” Mai strigă el, înțelegând că de ce se temuseră cu toții atâta amar de vreme se începuse… războiul.

Se aflau în acele clipe în fața Porților Ārakkiḷ-ului, împărțiți în două tabere: una condusă de el și care îi includea pe toți cei care rămâneau să apere ale lor pământuri și alta condusă de Mai, care avea să-i ducă pe restul în Tunelele Ārakkiḷ-ului, ca să fie la adăpost și să fie siguri că al lor neam va dăinui și după acel mare război. Astfel, stând față în față, cele două tabere se închinară una în fața celeilalte, după care, cu ochii în lacrimi, își întoarseră spatele și porniră fiecare în drumul lor: Yamu și grupul lui spre hotar în timp ce Mai porni spre Poarta Ārakkiḷ-ului, care era deschisă în acele clipe.

Înainte de-a intra pe Poartă însă, rămânând totuși ultima, deși se presupunea că conducătorul trebuia să fie în fruntea tuturor, Mai privi în urmă. La fel făcu și Yamu, căci îl durea inima să-și știe parte din familie departe de el. Astfel îi putu vedea pe Mai, Akita și Kkuṟai lăsându-i în urmă pe el și pe Ilēcāṉa, căci doar pe el își permise Yamu să-l ia cu el la război. Și, privindu-se cu jind, cei cinci membri ai familiei lui Yamu, lăsară ochii să li se umple de lacrimi, fiind conștienți că poate era totuși ultima dată când se vedeau astfel: în viață și în siguranță.

Dintr-o dată însă Yamu tresări, când îl văzu pe Kkuṟai apărând din mulțimea ce deja intra în tunele și fugind spre el, strigându-i din depărtare, „Tată, așteaptă! Așteaptă!” După care, în ciuda faptului că Akita și alții încercară să-l oprească, băiatul reuși să ajungă lângă al lui tată, căruia îi dădu al său pumnal și-i spuse, „Să nu uiți niciodată că noi te așteptăm acasă! Să nu uiți, m-ai înțeles?”

„Da,” răspunse Yamu cu glas gâtuit, privind în ochii înlăcrimați ai băiatului. „N-am să uit nicicând, căci asta v-am învățat și pe voi mereu: să fiți puternici și mereu cu gândul acasă.”

„Dar totuși… nu ne-ai învățat și să pierdem,” spuse Kkuṟai printre lacrimi, îmbrățișându-și tatăl, care îl strânse într-un final la piept. „Nu ne-ai învățat cum e viața fără tine. De aceea… tu n-ai dreptul să pleci fără noi, tată! De fapt voi toți nu aveți dreptul să ne părăsiți, m-ați înțeles?”

„Mmm,” murmură Yamu, lăsând libere lacrimile să-i curgă pe obraz și pe chica băiatului. „Așa vom face, Kkuṟai! Acum însă, du-te! E timpul să te întorci lângă ceilalți și să-i protejezi, căci de azi, până noi ne întoarcem, tu ești bărbatul în casa lui Yamu. Singurul în măsură să decidă ce-i de făcut. Așa că, fiule, ține minte, orice nu s-ar întâmpla cu noi, tu rezistă, ai grijă de familie și, de-o fi ca noi să nu ne întoarcem, atunci… poartă-ne în suflet, cinstește-ne numele și roagă-te pentru noi să fim bine oriunde nu ne-am duce.”

„Dar, tată, cum îmi poți cere asta?” Strigă Kkuṟai, răzvrătindu-se. „Cum îmi poți cere să renunț la voi? Voi pentru noi sunteți totul. Totul! De aceea…”

Îl prinse din nou pe Yamu în brațe, simțind teama strecurându-i-se în suflet. Teama că n-o să-l mai vadă nicicând și că astfel va fi nevoit să se urască o viață pentru că n-a fost în stare să le fie alături când aveau cea mai mare nevoie de el. Da, Kkuṟai era sigur că tatăl său și al său frate aveau nevoie de el acolo, cu ei, la hotar. Numai că, fiind încă slăbit după boală, se temuseră să-l expună și-l trimiteau cu ceilalți în tunele, cu cei slabi, așa cum ajunse să-i numească Kkuṟai în capul lui. El însă nu era slab. El era mai mult decât capabil să lupte. De aceea, de se încăpățâna încă un pic, de plângea încă puțin în fața tatălui său, i-ar fi înmuiat acestuia inima și l-ar fi luat cu el.

Însă… n-a fost să fie, căci, când el credea că iaca-iaca Yamu îl ia cu el, simți brațele puternice ale lui Ilēcāṉa înfășurându-se în jurul trupului lui. După care, deși Kkuṟai îi striga să-l lase, să-i dea drumul că el tot vine cu ei, Ilēcāṉa îl trase tot mai departe și mai departe de-al lor părinte, conștient fiind că decizia lui Yamu era cea mai înțeleaptă: măcar un băiat trebuia să-i fie în siguranță. Măcar unul, iar acela nu era el.

Asta însă nu-l speria pe Ilēcāṉa. La fel nu se simți nedreptățit, căci era conștient că era mai mare decât al său frate, mai puternic și mai sănătos în acele clipe. De aceea și trebuia să-i fie alături părintelui în acele vremuri grele, de restriște. Dar, în același timp, nu putea nega că-l durea inima să știe că poate n-o să-și mai vadă nicicând mama, pe Akita și pe al său frate, cu care trebuia să fie dur în acele clipe doar pentru ai băga mințile în cap și a-l face să înțeleagă că așa era corect pentru toți în acele clipe. De aceea și-i strigă fratelui când acesta îl împinse brusc de lângă el și apoi sări asupra lui cu gând să se lupte cu el și să-l facă să-l ia cu ei, „Încetează, Kkuṟai! Nu-i momentul și tu știi prea bine asta!”

„Da, știu asta!” Strigă Kkuṟai. „Dar nu pot accepta! Nu pot, căci eu trebuie să fiu acolo, cu voi! Trebuie să fiu alături de tata și de tine!”

„Atunci, de tu mergi cu noi, cine rămâne cu mama și cu Akita?”

Kkuṟai tăcu. Simți cum i se opriră cuvintele în gât, căci avea al său frate dreptate: de pleca și el, Akita și Mai rămâneau neprotejate. Dar… „Cum rămâne cu mine?” Murmură el trist într-un final, înecându-se practic în lacrimi. „Cum rămâne cu inima mea care tânjește deja după voi?”

„E doar orgoliu prostesc,” îi spuse Ilēcāṉa dintr-o dată cu glas sever, deși îl ardeau acele cuvinte pe dinăuntru. „Așa că, încetează a fi copil, Kkuṟai și comportă-te ca un bărbat! Demonstrează că ești capabil să ne ții locul! Arată-ne că ne putem baza pe tine și că nu trebuie să ne îngrijorăm pentru voi cât suntem acolo, pe câmpul de luptă. Doar așa putem învinge.”

„Putem învinge doar dacă suntem cu toții! Asta m-ați învățat mereu: tu și tata! De ce atunci trebuie să ne despărțim? De ce nu putem lupta împreună?”

„Pentru că nu se poate,” auzi el glasul lui Mai în spatele lui. Nu se întoarse însă Kkuṟai s-o privească. Doar își plecă ușor capul, vărsând lacrimi amare, dar mute. Mai însă, știind prea bine ce se întâmpla în sufletul feciorului, își lipi fruntea de creștetul lui, în timp ce mâinile ei îl îmbrățișară pe la spate, și-i spuse, „Dar… vor veni vremuri mai bune, Kkuṟai! Vor veni vremuri când vom fi din nou împreună. Atunci… atunci vom fi din nou împreună, băiatul meu! Dar, de nu învingem în acest război, de nu acceptăm a noastră soartă și a noastră despărțire acum, atunci… nu vom fi nicicând alături unul de altul, ținându-ne de mână și șoptindu-ne că ne iubim și că vom fi bine mai apoi.”

„Dar, mamă, ei pleacă azi!” Spuse Kkuṟai plângând. „Ei pleacă și-i posibil să nu se întoarcă. De aceea… de aceea…,” murmură el printre suspine.

„De aceea trebuie să fim noi puternici, Kkuṟai. De suntem noi puternici atunci și ei vor fi bine. Și știi de ce? Din cauza că familia, chiar dacă e departe, tot dă putere unuia. Așa că, ascultă sfatul fratelui și mergi cu noi. Acolo vei fi de mai mare ajutor decât pe câmpul de luptă, lângă ei.”

„Nu voi fi însă cu ei. Nu voi fi cu Ilēcāṉa, cu tata.”

„Vei fi însă cu mine, cu Akita și cu Yellen. De altfel tu trebuie să fii acolo, băiatul meu, căci, așa cum a spus și Bodhi, înainte ca tu să te trezești, ai un mare viitor, o Soartă de împlinit. De aceea, ca să ne faci pe toți mândri, trebuie să asculți de cei mari acum! Așa că, să ne întoarcem, fiule! Să ne întoarcem!”

Cu mișcări lente, Mai își întoarse feciorul mai mic spre ea. Apoi îl îmbrățișă strâns, iar Kkuṟai își ascunse fața la pieptul ei, plângând. Mai însă, deși își avea bărbia lipită de creștetul lui, privea țintă în ochii lui Ilēcāṉa, căci o durea enorm inima să-l știe plecând, în pericol, departe de ea. Dar… așa era bine, așa se cuvenea în acele clipe și… așa era corect pentru neam. De aceea și-i spuse într-un final fiului, „Mergi acum, Ilēcāṉa! Noi vom fi bine!”

Ilēcāṉa nu spuse nimic: se închină doar ușor în fața ei. După care îi întoarse spatele și porni spre al său părinte și spre Fenrir, care se opriseră locului și-l așteptau. Și, ceea ce nu văzu Ilēcāṉa, văzură Yamu și Fenrir, văzură cum Mai îi dădu a sa binecuvântare feciorului mijlociu, după care, cu ochii în lacrimi și strângându-și la piept mezinul, porniră spre Masivele Porți de Piatră ale Ārakkiḷ-ului.

Apoi, ajungând lângă al său părinte, Ilēcāṉa închise ochii pentru câteva clipe, simțind o stranie senzație în piept, căci își dădu seama că a sa mamă nu-l îmbrățișase la despărțire și nici nu-i spusese măcar să aibă grijă de el. Știa însă că ea făcuse asta nu pentru că nu-l iubea, ci pentru că avea încredere în el. Chiar și așa îl durea să știe că era tratat diferit de a sa mamă și că nu-l îmbrățișase la despărțire. Poate… pentru ultima oară…

Privi însă în urmă auzind glasul Yāṉutei, „Ai grijă de tine, Ilēcāṉa! Ai grijă de tine și întoarce-te! Eu… te voi aștepta,” și o văzu pe tânăra de șaptesprezece ani, ce purta o lungă pelerină albă pe umeri și avea gluga pe cap, stând în fața porții încă deschise, alături de Mai, căci Yāṉutā era una dintre cele 13 Fecioare ale Oracolului, cele care aveau de fapt aceeași putere ca și Mai. Și, în timp ce-l privea tristă, văzându-l cum pleacă, tânăra îi mai transmise un gând, auzit și de data asta tot numai de el, „…pentru că te iubesc!”

Tânărul însă nu-i spuse nimic, deși simțea la fel ca ea. El doar se închină ușor în fața ei, dându-i de înțeles că auzise tot ce ea îi spusese. După care îi întoarse spatele și, alături de Fenrir, porniră după ceilalți.

Yamu însă rămase locului pentru alte câteva minute, până când poarta se închise în urma Yāṉutei și a lui Mai. Și, chiar dacă el nu auzise ceea ce tânăra îi spusese feciorului, își dădea prea bine seama care era mesajul acelor cuvinte. De spus însă nu spuse nimic, deși simți că trebuia să-și certe feciorul pentru a sa indiferență. Dar, știind prea bine că Ilēcāṉa nu-i spusese tinerei nimic din mândrie, decise să tacă.

Și făcu bine, căci ale lui gânduri nu erau total adevărate. De ce? Tăcerea lui Ilēcāṉa n-avea de-a face cu mândria, ci cu grija. De altfel Ilēcāṉa nu-i spuse nimic fetei tocmai pentru că își dădea prea bine seama că dacă i-ar fi spus că și el o iubește, de i-ar fi cerut fetei să-l aștepte că el se va întoarce, iar apoi nu și-ar fi ținut promisiunea, atunci Yāṉutā l-ar fi așteptat o veșnicie, căci așa era inima Rophionilor: de promiteau cuiva să-l aștepte era pentru totdeauna, chiar și dincolo de moarte.

***

Stând chiar lângă Kkāṟṟu și privind în zare, la casele gârbovite și sure ale Paṉi Makkaḷ-ului, Inlan Diar oftă. Astfel reuși să-i atragă atenția vântului, care o privi numaidecât. Nu spuse el însă nimic: o privi în tăcere, conștient fiind că regina avea nevoie de ceva timp ca să-și pună ordine în gânduri. Apoi, când trecu destul timp, dar văzu că ea așa și nu spuse nimic, Kkāṟṟu întrebă, „Se întâmplă ceva, regină?”

„Mmm,” răspunse Inlan Diar abia auzit. „Arde Pădurea Rophion!”

Kkāṟṟu tresări. „Cum adică arde Pădurea Rophion?” Întrebă el. „Asta… asta nu poate fi! Chiar nu poate fi, căci știm cu toții cât sunt de puternici Rophionii. Ei n-ar permite ca a lor casă să se facă scrum așa cum s-a întâmplat cu Pădurea Mortor.”

„Și totuși ea arde. Pădurea!” Șopti regina cu glas stins. Apoi, c-o mare tristețe reflectată în a ei privire, ea se uită în ochii lui și spuse, „Arde de răul flăcărilor suflate din nările aceluiași dușman care a îngenuncheat și distrus Noearii acum șapte mii de ani.”

„Tarther!”

„Așa e! Acea pasăre s-a trezit datorită puterii gemenelor-formă! Astfel, ceea ce am încercat cu toții să împiedicăm acum paisprezece ani s-a întâmplat: Întunericul și Lumina s-au întâlnit în Poiana Umbrelor și-au permis răului să se ridice în înalturi.”

„Și totuși… simt că nu-i încă totul pierdut,” spuse Kkāṟṟu privind iar în depărtate, la casele din vale, în timp ce ei se aflau pe dealul cel mai Nordic al Paṉi Makkaḷ-ului.

„Nu încă, Kkāṟṟu, nu încă! Totuși suntem atât de aproape de a noastră înfrângere, căci ai văzut și tu cum inamicul își strânge rândurile în jurul regatului meu, iar asta înseamnă doar un lucru: suntem singuri! Da, suntem absolut singuri, căci ai noștri aliați, cei pe care i-am chemat să ne ajute, sunt încă departe. Și, chiar de-or ajunge la timp, tot n-o să ne poată da o mână de ajutor pentru că ei vor fi afară, noi încă aici.”

„Poate fi totuși mai bine astfel: că nu-s aici, ci afară.”

„La ce te referi?” Întrebă Inlan Diar confuză.

Vântul însă n-o privi, deși ea îl privea țintă. Dar, chiar dacă nu se uită în ochii ei, tot simțea a ei privire ațintită asupra lui. De aceea și-i răspunse cât de curând la întrebare, „Pentru că, fiind afară, ei pot ataca și înconjura inamicul și astfel să-l forțeze să se divizeze în tabere mai mici ca să nu fie învins. Astfel ne vor da și nouă șansa să ne regrupăm, să ne întregim rândurile și să atacăm cu și mai mare forță.”

„Uiți însă un lucru, Kkāṟṟu, că cei care vor fi de partea cealaltă a Barierei sunt simpli oameni. Niciunul din ei n-are puteri magice, pe când inamicul e mult mai puternic decât putem bănui. De altfel… e un inamic de neînvins, căci Maranam și Tikil, unindu-și forțele, sunt o amenințare iminentă pentru întreaga lume.” Kkāṟṟu surâse. „Nu crezi?”

„Ba da. Sunt sigur că-i adevărat ceea ce spui. La fel sunt însă sigur și de faptul că oamenii sunt ființe ascunse, ciudate chiar aș putea spune.”

The tale has been stolen; if detected on Amazon, report the violation.

„Precum?”

„Precum infinitul, cel pe care nimeni nu l-a văzut, dar știe că există. De ce cred asta? Pentru că, la fel ca infinitul, oamenii pot întruchipa nimicnicia sau perfecțiunea. Astfel, datorită faptului că nimeni nu știe la ce să se aștepte de la ei, precum nimeni nu știe cât e de puternică inima umană, putem să ne așteptăm la fapte mărețe de la ei.”

„Poate ai dreptate, Kkāṟṟu! Eu însă tot sunt preocupată.”

Kkāṟṟu o privi confuz. „N-ai încredere în oameni?”

„Nu-i asta. În ce n-am încredere e în Vreme și în Puterea Lumii. În Balanță ca să fiu mai exactă. De altfel… am văzut-o! Reflectată în apele roșii ale Caktiyiṉ Ātāram-ului - Balanța Themis!”

Cuvintele reginei îl făcură pe Kkāṟṟu să se cutremure. Apoi, scuturând ușor din cap ca să-și pună ordine în gânduri, Kkāṟṟu întrebă, „Dar… cum e posibil? Cum e posibil ca Themis să se arate anume în apele Izvorului Sfânt? Din câte știu puterile lor sunt total opuse, căci Themis e influențată de Cosmos, pe când Caktiyiṉ Ātāram-ul de Puterea Pământului.”

„Nici eu nu știu cum e posibil, dar e așa cum spun. De altfel… apele Izvorului Sfânt, la fel ca și apele Pārvai-ului, sunt încă roșii. De câteva zile deja. Iar asta înseamnă doar un lucru…”

„…că vom suferi pierderi masive în lupta care vine.”

„Așa e. O luptă care bate deja la ușă, Kkāṟṟu. Mai bine zis o luptă care a început deja, din clipa în care Tikil și ai lui și-au adus armata la hotarul Paṉi Makkaḷ-ului.”

Kkāṟṟu strâmbă din nas. „Un lucru știut deja,” bombăni el. „Chiar și așa nu înțeleg ce așteaptă. Stau de zile bune deja în același loc fără să atace. Sau… crezi că așteaptă să cadă mai întâi Pădurea Rophion și apoi vor ataca și Ținutul Gheții?”

„Cel mai probabil că da. Sau… poate că-l așteaptă anume pe Maranam, căci, din câte mi s-a spus, el va fi la acest hotar curând, doar ca să ne vadă în genunchi.”

Apoi tăcu. Atât Inlan Diar, cât și Kkāṟṟu tăcură, fiecare având în cap gândurile lui. Gânduri despre care nu-i vorbiră celuilalt totuși, căci se temeau să nu aducă nenorocul mai aproape de ei dacă ar fi rostit acele cuvinte gândite de a lor minte. Dar, înțelegând totuși că era inutil să treacă sub tăcere a lor preocupare, Inlan Diar spuse într-un final, „Și totuși cred că nu-i corect să cedăm fără luptă.”

„Și eu cred astfel. De aceea zic să atacăm!”

„Ești nebun?” Șuieră Inlan Diar printre dinți. „Acum nu-i momentul de atac, ci de găsit modalitatea perfectă de-a ne apăra. Doar astfel putem rezista, Kkāṟṟu! Cel puțin până ai noștri aliați vor fi mai aproape, căci singur ai spus-o: nimeni nu știe cât de mare poate fi puterea umană. De aceea, de așteptăm ca ei să fie pe poziții…”

„…va fi mai periculos așa,” spuse Kkāṟṟu sigur pe sine. „Crede-mă, știu ce spun, căci dintre noi eu îl cunosc cel mai bine pe Maranam! Astfel, de-l atacăm când se așteaptă mai puțin, căci sunt sigur că nu se așteaptă la o mișcare din partea noastră, ci crede că ne ascundem, putem să-i slăbim rândurile și să-l facem să se retragă. Cel puțin îi vom da de înțeles că nu ne temem.”

„Sau îi vom da de înțeles că ne temem ca naiba și astfel va avea șansa să-și râdă de noi.”

„De parcă râsul slăbește puterea unuia,” spuse vântul, șuierând cuvintele printre dinți. „De altfel… n-are decât să viseze, că va îngenunchea acest regat și oamenii lui, căci nicicând n-o să-i dau șansa asta.”

„Atunci? Ce propui să facem?”

„Să atacăm!” Auziră ei glasul lui Zeal nu departe de ei. Întorcându-se și privind-o, văzură că nu era singură, ci împreună cu Karayel și Kirivas.

Dând cu ochii de Kirivas și de feciorul său, Kkāṟṟu strâmbă din nas, „Acum înțeleg de ce nu puteam da de voi: era din cauza că puneați la cale cum să-mi știrbiți din autoritate.”

Karayel râse, „De ce să-ți știrbim din autoritate când o avem pe a noastră? De altfel, tată, cred că îmbătrânești deja de vezi în alții motiv de îngrijorare.”

„Iar tu se pare că ești mult prea încrezut în sine de nu te gândești la consecințe. Dar… trebuie să recunosc că ai și tu dreptate: un atac poate să ne fortifice poziția.”

„Atunci e decis,” spuse Zeal sigură pe sine. „Atacăm la lăsatul serii! Astfel ne vom asigura câștigul în această bătălie, căci, după cum a spus și Kkāṟṟu, ei nu se așteaptă să întreprindem ceva. De aceea îi vom prinde pe picior greșit.”

„Sau ei pe noi,” spuse Inlan Diar pe un ton sec. Apoi, supărată totuși că a ei strănepoată luase astfel de decizii fără ai cere părerea, trecu pe alături, îndreptându-se în grabă spre palat, acolo unde îi ceruse deja lui Eṉōl să-și adune ajutorii, căci era și ea sigură că va fi nevoie de întreprins ceva. Dar, deși voia să stea mai mult timp supărată și să-i arate astfel lui Zeal că nu era bine să facă lucrurile de capul ei, Inlan Diar îi spuse totuși când trecu pe lângă ea, „Urmează-mă! Și tu, Kirivas! E nevoie de stat la sfat!” După care, la pas grăbit, cei trei se îndreptară spre Palat, iar Kkāṟṟu și al său fecior se îndreptară spre nord, acolo unde se afla „Tabăra Fiarelor” cum ajunseră ei să fie cunoscuți printre localnici, căci aveau și ei nevoie să se sfătuie. Până la urmă era un moment de cotitură pentru toți.

***

O umbră se opri în fața masivelor porți de lemn ale Alshamalilor la lăsatul serii. Era îmbrăcată complet în negru, cu gluga robei lungi pe cap și stând cu spatele la orizontul asfințitului pe care se mai zăreau doar câteva pâlcuri de raze de lumină slabă. Apoi, când în jur se lăsă semiîntunericul, o mică mână albă fu scoasă din mâneca dreaptă a robei și bătu de trei ori în poarta din dreapta.

Nu răspunse nimeni însă. Minute în șir. La fel nu se auzi zgomot de partea cealaltă a porților și nici în spatele umbrei. De fapt… era o liniște totală, o liniște apăsătoare ce-l înfiora pe unul tocmai din cauza că acel mare oraș, cel de scaun al regatului Alshamalilor (Nordicilor), era considerat cel mai aglomerat și mai populat oraș al acelei părți de lume. Din această cauză și-ar fi trebuit să fie forfotă mare la porțile orașului la acea oră a serii, căci mulți negustori se întorceau acasă sau alții ieșeau din oraș plecând în căutarea cumpărătorilor sau după ce-și terminară de vândut marfa. Acolo însă părea să nu trăiască nimeni.

Era însă doar o abilă strategie a monarhului Alshamalilor, cel cunoscut și temut de toți cu numele de Jrijuru (vigilentul). El, împreună cu sfetnicul său de suflet și cel mai bun prieten, comandantul suprem al oștilor, Samit, deciseră astfel doar ca să protejeze poporul lor de urgii după ce aflaseră că partea ceea vestică de lume, cea cunoscută drept Lumea Magilor, se pregătea de război c-o temută fiară pe nume Maranam. Ce nu știau însă sau păreau să ignore deliberat era faptul că Maranam ar fi putut ajunge cu ale sale armate până acolo și să-i îngenuncheze și pe ei. La o astfel de posibilitate însă deciseră să se gândească mai târziu. Pe moment se decise doar să se închidă porțile când încă era ziuă și să nu lase pe nimeni să intre în oraș după apus. Pe nimeni în afara Rasulilor sau Mesagerilor cum erau ei cunoscuți prin acele locuri. Un mesager așa cum părea să fie și Umbra, căreia i se deschise într-un târziu o mică poartă în cele mari și fu mai apoi lăsată să intre.

Și, exact după ce Umbra păși peste pragul de lemn și făcu câțiva pași în depărtarea străzilor sure și pustii, portița ce fu deschisă pentru ea se închise cu zgomot. Ba chiar se auzi un puternic scârțâit în jur când soldatul, care era de strajă în acel moment și care o lăsase pe Umbră să intre, o închise la loc. Un scârțâit ce avea doar un singur mesaj de spus lumii, „Acest loc a pustiit multă vreme și prea puțini Mesageri ne-au trecut pragul.” Dar, deși înțelese prea bine acel mesaj, Umbra nu spuse nimic. Doar se opri locului pentru câteva clipe și privi în urmă la cum soldatul închidea poarta. Astfel, în cele câteva secunde cât dură ca acea poartă să se închidă în urma ei, Umbra, ai cărei ochi se văzură doar, datorită faptului că purta un voal negru pe față asemeni femeilor arabe, zări orizontul înroșit, scăpărând puternic de fulgere și flăcări, semn că undeva acolo, într-o lume pe care o lăsase în urmă, se dădea o mare bătălie. Da, se dădea o luptă pe viață și pe Moarte, anume în Pădurea Rophion, o luptă care o făcu pe aceasta să ofteze ușor, dar nici de data aceea nu spuse nimic.

Doar când oșteanul îi spuse, „Daena Nadhhab!” (Să mergem!), Umbra își plecă ușor capul, semn că înțelese. După care, la pas lent, dar sigur, îl urmă pe soldat. Ba chiar, ca să fie sigură că nu-i văzută de nimeni, își trase mai bine gluga robei pe cap, ale cărei boruri îi acopereau fața mai mult de jumătate. Și, din cauza că purta și acel voal pe față, acea femeie, ce alese să fie Rasul într-o lume de temut a bărbaților, părea atât de mică și atât de neînsemnată.

Ei însă părea să nu-i pese de asta. De tot ce-i păsa era să-și ducă a sa misiune la capăt și să-l vadă pe monarh. Da, trebuia să se vadă cu Jrijuru cu orice preț, să-i transmită mesajul pe care alții o însărcinară să-l transmită acestuia, după care, când o avea din nou liber, să se întoarcă acasă, acolo unde cerul scânteia de flăcări, dar unde ea își lăsase a sa inimă și al său pământ.

În acele clipe însă dorința ei rămânea pe locul doi. La fel cum rămânea ascunsă mirarea să vadă străzile pustii, cu atât de puține făclii aprinse pe pereți și la fel cu atât de puțini oșteni patrulând. Dar, deși o mirase să vadă stranietatea acelui oraș, Umbra nu spuse nimic nici de acea dată. Doar îl urmă pe soldat la pas lent, mergând drept de cele mai multe ori sau luând-o pe străduțe înguste și ferite în alte cazuri, străduțe din cele cufundate total în întuneric și pe care unuia i-ar fi fost frică să umble nopțile fără însoțitor de teama hoților și-a pericolelor ce puteau pândi la orice colț. Străduțe care în acel moment erau mișunate doar de guzganii ce se înmulțiseră mult în ultima vreme și, cum acele străzi erau pustii după lăsatul serii, aveau și ei liber să-și facă de cap.

Anume chițcăitul unui astfel de guzgan o făcu pe Umbră să tresară. Apoi, după ce se opri locului, privi spre stânga, de unde se auzise chițcăitul. Dar… nu-și putu da seama care guzgan anume chițcăise și de ce, căci mișunau atât de mulți în acele clipe în jurul ei sau se urcaseră puțin pe pereți… o priveliște terifiantă, dar la îndemâna localnicilor, care nu uciseră rozătoarele doar pentru a putea să le folosească mai apoi puterea în cazul în care acel oraș ar fi fost atacat. La fel…

„…iinahum mujarad jawasis!” Spuse dintr-o dată soldatul, surâzând, ceea ce în limba lor însemna „Sunt doar iscoade.”

„Iscoade?” Întrebă Umbra încurcată. „A cui?”

„Ale noastre,” îi răspunse el în șoaptă, „căci anume ei ne dau de veste de vreun pericol se îndreaptă spre noi din tunelurile Lumii de Dincolo, cele cunoscute ca Aradi Almawtaa!”

„Pământurile Morții!” Traduse Umbra în capul ei acea denumire de „Aradi Almawtaa!” Apoi, după ce se cutremură nițel, întrebă tot în șoaptă, „Dar… cum pot ei…?” Tresări iar simțind mișcare în spatele ei. Nu privi însă în urmă, ci la soldatul care o însoțea și care tresărise și el. Apoi îl urmă grăbind pasul, la fel cum îl grăbise și soldatul, semn că se temea. De cine anume nu era sigură Umbra. Dar, deși i se păru straniu, decise să-l urmeze pe soldat în tăcere. Nici măcar nu privi în urmă să vadă de-i urma cineva. Ar fi trebuit însă, căci astfel ar fi văzut o altă Umbră, asemănătoare ei, pândindu-i de la o răscruce de străduțe înguste, total cufundate în întuneric. O Umbră care părea să nu se teamă de nimic, nici măcar de acei guzgani, căci atunci când unul i se urcă pe picior, ea-l luă în mână și-i mângâie blănița de parcă ar fi fost al ei animal de companie. Apoi, lăsând acel animal să cadă jos, la picioarele ei, fără vlagă și fără viață, întoarse spatele locului și se pierdu în noapte, semn că… Mawt (moartea) pândea acel oraș de peste tot.

***

„Un Rasul la această oră târzie?” Întrebă Jrijuru mirat, ridicându-se de pe a sa blană de urs pe care stătea în acele clipe în fața focului. Nu era însă singur acolo, ci înconjurat de fete, căci monarhului nicicând nu-i plăcuse să stea singur, în special la lăsatul serii. De fapt nu iubea să stea singur nici ziua. De aceea, de nu avea treburi importante de făcut pe timpul zilei, mereu era văzut acompaniat de cineva.

„Da, regele meu,” răspunse Samit, plecându-se ușor în fața lui Jrijuru. „A venit după apus.”

„După apus?” Aproape că strigă regele. Era înfuriat. „Cum e posibil să lăsați pe cineva să intre după apus? Doar știți că…”

„Știm, mărite, dar a fost necesar, căci, înainte să fie lăsată să intre, i-a spus soldatului „Birakuh min alhijarat alsawda!”

Jrijuru tresări auzind acea frază. Ba chiar păru că se albise complet la față, căci de mult nu auzise acea denumire, „Birakuh min alhijarat alsawda,” ceea ce în limba Alshamal însemna „Magul pietrelor negre.” Apoi, făcând semn fetelor, fără să le privească, acestea se ridicară grăbite și părăsiră sala. Dar, înainte ca ele să iasă, priviră speriate la Umbra ce intra însoțită de soldat. Și nu era singură, căci, la câțiva pași în spatele soldatului și a primei Umbre, apăru o alta. Anume această a doua umbră le sperie cumplit pe cele 10 fecioare, care părăsiră grăbite sala când primiră permisiunea acelei Umbre ce intrase ultima.

„Aismi Mwrina!” Spuse prima umbră ajungând în fața regelui. După care se închină și spuse iar, „Ana huna min 'ajl…,” (sunt aici ca să…) Tăcu însă și privi mirată în urmă când o auzi pe cea de-a doua Umbră spunând:

„Amra'at wulid thaelab min rahimaha,” (O femeie din pântecul căreia s-a născut o vulpe). Apoi, cu glas șiret, adăugă, „O femeie ce și-a dăruit trupul unui Mago fără să știe pe cine anume a lăsat să intre în patul ei. Pe nimeni altul decât pe Magul Pietrelor Negre, cel care a avut-o în brațele sale prin înșelăciune, simțind pentru ea dorință și nimic mai mult.”

Morena se încruntă auzind-o pe acea femeie, ce era îmbrăcată exact ca ea și căreia i se vedeau doar ochii, vorbindu-i astfel. O femeie pe care era sigură că n-o văzuse nicicând, dar care părea s-o cunoască pe ea atât de bine. Dar, deși vru să întrebe de unde anume o cunoștea, tăcu și privi la rege când acesta îi strigă celeilalte, „Shelba, abiq samitan!”

Cea numită Shelba nu tăcu însă, ci spuse, „De ce să tac când sunt necesare cuvinte pentru a revela adevărul?” Apoi, smulgându-și practic voalul de pe față și scoțându-și gluga de pe cap, lăsă să se vadă al ei frumos chip măsliniu, ai ei ochi negri umbriți de gene lungi și al ei lung păr negru ca abanosul, care cădea în valuri mătăsoase pe al ei spate aproape gol după ce ea își scoase și pelerina de pe umeri și rămase în acea rochie lejeră și seducătoare de culoarea nisipului deșertului. „De altfel… e necesar să spun ce am de spus când frumusețea chipului poate întuneca mințile unuia. Sau mă înșel?” Mai întrebă ea, privind de data asta la Morena.

Femeia însă, fără să se piardă cu firea, îi spuse, „Ba nu, nu te înșeli. Sunt într-adevăr cea de care vorbești.” Apoi, scoțându-și voalul de pe față și gluga de pe cap, tot cu mișcări senzuale, dar nu menite să seducă pe nimeni, Morena lăsă să se vadă și al ei chip frumos. Și, la vederea ei, Jrijuru se încruntă ușor, căci i se părea cunoscută femeia, dar nu știa de unde. Dar, deși voia să știe mai multe despre ea, tăcu și privi la Shelba când aceasta spuse:

„Măcar ai curajul să spui adevărul și nu să vorbești pe ocolite.” După care, cu mișcări senzuale, se apropie de Morena, căreia îi atinse părul, dându-l într-o parte și inspirând adânc al ei parfum. O mișcare care o încurcă cumva pe Morena, căci nu-și putea da seama ce anume era în mintea femeii de lângă ea. Ba chiar se simți la un moment dat amețită, de parcă cea numită Shelba ar fi avut o putere impresionantă asupra ei.

De fapt nu greșea deloc gândind astfel, căci Shelba într-adevăr avea puteri magice. Era una dintre puternicele preotese ale Alshamalului, cele care asigurau stabilitatea regatului și-l îndrumau pe rege. Dar, spre deosebire de celelalte preotese, care îi slujeau regelui din devotament, Shelba avea motive ascunse. Care anume însă nu lăsă nicicând pe nimeni să le afle. Își pusese doar în gând să-și atingă scopurile cu orice preț, iar unul dintre acele scopuri era să le țină pe celelalte femei departe de rege, în patul căruia intra și ea adesea. Anume din această cauză și se temeau celelalte femei de Shelba, pentru că nu doar odată pătimisiră ele de pe urma geloziei femeii, la fel cum nu doar una dintre ele dispăruse fără urmă sau fusese găsită fără viață, plutind pe apele Alnahr Alaswd-ului sau Râului Negru, cel care curgea la vestul regatului, înspre acel orizont înroșit de care se temeau toți.

Dar, deși sperase să scape astfel și de Morena, în care vedea o rivală, chiar dacă nu citea asta în gândurile femeii, Shelba își făcu greșit calculele. De ce? Pentru că, în momentul în care vru să-și înfigă unul dintre ciulinii înveninați, pe care îi purta cu ea mereu, fu apucată de Samit de mână și trasă departe de „rivală.” Din această cauză și-l privi ea furioasă pe comandant, căruia îi șuieră printre dinți, „Kalb!”

Samit surâse, „Min al'afdal 'an takun klban min 'an takun whshan,” îi spuse el, un mesaj ascuns, dar totuși atât de adevărat, căci îi spusese el de fapt Shelbei, „Mai bine să fiu câine, decât fiară.”

Fu rândul Shelbei să surâdă. O făcu însă șiret, oarecum umplut cu venin. După care îi spuse, „Câinii sunt tot fiare dacă le dai șansa. De altfel oricine devine fiară de simte miros de sânge. Exact ca tine pe câmpul de luptă, Samit. Sau… o să negi acum că-ți pierzi mințile ținând sabia în mână sau pumnalul la gâtul dușmanului?”

„Ba nu. N-o să neg asta,” îi răspunse Samit pe un ton dur. „Eu cel puțin nu ucid nevinovați, pe când tu da.”

„Eu?” Șuieră Shelba printre dinți. „Mă acuzi fără dovezi, comandante, iar asta e trădare, căci eu nicicând…”

„Ajunge,” le strigă Jrijuru. „Destul. Sunt sătul de veșnicele voastre certuri. La fel cum sunt sătul să văd că n-aveți respect față de mine și mă discreditați în fața străinilor, subminându-mi autoritatea.”

A regelui strigăt îl făcu pe Samit să scrâșnească ușor din dinți, simțindu-se nedreptățit. Știa însă că Jrijuru avea dreptate, căci într-adevăr el și Shelba se certau adesea, în special în fața regelui, căci făcea ce făcea femeia și ajungea să-l provoace în fața lui Jrijuru, căutând astfel se pare să-i despartă sau să-i certe pe cei doi. Motivul? Ei bine, Samit nu-l știa încă. De ce era sigur totuși era că Shelba nu-i era devotată regelui și nimănui altcuiva în afară de ea însăși. Dar, știind totuși că pe moment nu putea face nimic, dădu drumul mâinii femeii și se plecă iar în fața monarhului. Apoi, cu capul ușor plecat, se trase câțiva pași în spate. Dar, deși părea că nu vede nimic, Samit tot văzu rânjetul șiret de pe fața Shelbei, un zâmbet care îl făcu în cele din urmă să-și spună în sinea lui, „Și totuși capul tău va cădea de pe umeri tăiat de a mea sabie.”

Morena, privind la fața bărbatului, deși nu auzise ce gândise el, părea că știe. Și-i păru rău pentru comandatul de patruzeci și ceva de ani, căci își dădea prea bine seama că era nedreptățit. Dar, la fel ca și Samit, nu putea rosti în cuvinte acele gânduri. Și nu spuse ea nimic nu pentru că s-ar fi temut, ci pentru că altceva era important în acele clipe. De aceea, când Jrijuru îi spuse, „Și totuși, care-ți e mesajul, femeie, de-ai parcus cale lungă până aici?” Morena îl privi în ochi și-i spuse sigură pe sine:

„Să-i aduc aminte măritului rege al Alshamalilor de a sa veche datorie. Una pe care ai promis s-o plătești cu sânge de trebuie. O datorie de onoare de fapt.”

Jrijuru scrâșni din dinți. Apoi, făcând câțiva pași spre Morena, îi spuse cu glas tăios. „Datorie? Onoare? Eu? Ba cred că te înșeli acum, căci Jrijuru nicicând n-a fost dator nimănui și nici n-o să fie.”

Morena zâmbi. Apoi, fără să se piardă cu firea, scoase din mâneca stângă un colte de mamut pe care i-l dădu regelui, căruia îi spuse, „Și totuși adevărul oamenii nu-l spun în cuvinte decât atunci când sunt dovezi că-i așa.” Un colte pe care îl puse în palma larg deschisă a regelui, când acela îi ceru prin semne să demonstreze adevărul.

Privind pentru câteva clipe la dovada din mâna lui, Jrijuru păru îngândurat. La fel păru agitat, căci în acel colte alb, trecut prin vreme, rămaseră închise amintiri, cele în care marele rege al Alshamalilor stătea îngenuncheat în fața dușmanului fioros, cel care ținea strâns în mână o sabie ascuțită, pregătit fiind să-l decapiteze. Amintiri care îl făcură în cele din urmă pe Jrijuru să închidă ochii, strângând coltele în mână în timp ce în fața ochilor închiși văzu cum cade capul dușmanului într-un final, tăiat de sabia acelui Mago al Pietrelor Negre, al lui Mirakuh min alhijarat alsawda.