Șoaptele ademenitoare ale Pădurii Rophion se auzeau pretutindeni: în foșnetul frunzelor, în adierea vântului, în sărutul aerului pe piele, în ciripitul duios al păsărilor din înalturi. Cel mai bine însă le auzea Tenebre în zgomotul pașilor ei, în timp ce înainta, la pas lent, prin Pădure, ascunsă tot mai mult și mai mult de desișurile umbrite și tainice.

De altfel asta și-și dorea: să rămână ascunsă de ochii curioșilor, căci ea se decise să vină acolo și să-l caute pe Mannar după discuția avută cu Coallar. Ba mai mult, se hotărî ea să facă asta înțelegând că salvarea lui era mult mai importantă decât cea a lui Eris. De aceea și-i plăcea la nebunie faptul că Pădurea Rophion, căreia îi era dușmancă, o ascundea totuși de restul lumii. Și la fel era și fericită, căci, pentru prima dată în milenii, de când îl cunoștea pe Coallar, coinciseră asupra unui lucru. În rest ajungeau mereu să se certe pentru nimicuri și asta fără doar și poate datorită firilor lor vulcanice. Și, ca de fiecare dată când se certau, ajungeau să se rănească unul pe altul nu doar sufletește, ci și fizic, aruncând la propriu cu flăcări și cărbuni încinși înspre celălalt pe care ajungeau să-l considere dușman de moarte.

În cele din urmă, aducându-și aminte de asta, Tenebre surâse. „A fost așa mereu,” își spuse ea. „La fel ca acum 2 mii de ani când l-am cunoscut pe Coallar.”

Și iar zâmbi aducându-și aminte de acea zi ploioasă de când se cunoscuseră. Ține minte că în acea zi cerul era negru ca cătrana și că era spintecat de fulgere groase. De asemenea, ca de fiecare dată pe vreme de furtună, se simțea o energie neagră de jur împrejur, încărcată cu răutate și puteri distrugătoare. Asta însă n-o speria. Din contră: Tenebre pur și simplu adora astfel de zile. De ce? Pentru că o făceau să se simtă vie. La fel o umpleau de putere și-i dădeau speranța că într-o zi, când Themis va fi găsită și în sfârșit distrusă sau înclinată în partea răului, ea, Tenebre, va fi în cele din urmă încoronată regină. Nu a unui singur loc, neînsemnat, ci al întregului Univers.

De altfel mereu visase la asta: să conducă lumea. De când se născuse, în urmă cu două decenii pe cât avea la acea vreme. Dar, chiar dacă își dorise mereu asta și dedicase mult timp și putere atingerii acelui scop, nu-i reușise până în acel moment. Chiar și așa Tenebre nu renunțase și nici n-avea de gând să renunțe. Ea doar aștepta miracolul. La fel ca acel miracol pe care-l simți dintr-o dată plutind în aer în acea zi ploioasă. Se simțea ca o vibrație ciudată pe piele. Mai mult decât atât o făcea să nu-și ia ochii de la cer și pentru multă vreme de altfel.

În cele din urmă însă, auzind șoaptele naturii în jur, Tenebre lăsă cerul în pace și se uită la Pădurea ce-i purta numele. Auzi însă gândurile lui Eris doar când închise ochii. „Găsește diamantul negru și domină-l,” îi spusese Eris. „Doar astfel vei avea puterea întunericului de partea ta.” Numai că, deși înțelese clar mesajul, Tenebre nu înțelese la ce diamant negru se referise Eris. La fel nu știa cum l-ar putea ea controla, căci auzise că anumite lucruri sunt controlate pe acel pământ doar de puțini magi, din cei ce practicau Magia Neagră. Ea însă, deși își dorise asta și făcuse eforturi supraomenești să atingă acel rezultat, nu putuse și basta.

Dintr-o dată însă își dădu seama că nu degeaba auzise iar gândurile lui Eris în acea zi ploioasă. „E pentru că îmi e dat să aflu azi unde-i diamantul și cine-l controlează,” își spuse ea. „Iar pentru a afla cine și unde, e necesar doar să-mi spăl trupul în apele acestui râu, numit Râul lui Maranam.” După aceea, Tenebre lăsă să-i cadă rochia neagră la picioare și făcu să-i apară pe trupul gol doar o lejeră rochie de mătase, aproape străvezie.

Apoi, când se văzu pe sine seducătoare, se îndreptă spre râu și se scăldă în ale lui ape aducătoare de plăcere. Era din cauza acelei răceli a apei ce-o înfierbânta pe dinăutru și-o făcea să tremure. Chiar dacă nu știa de ce. Simțea însă energia acelei ape a Morții pătrunzându-i adânc în trup, prin toți porii pielii, umplând-o de-o dorință arzătoare ce nu mai simțise nicicând. Și-i era straniu. O făcea să vibreze. Își dorea să nu se termine niciodată. Dar… avu nevoie de aer. De aceea și ieși la suprafață. Și, mânată de-un fior tainic, privi în jur și căută cu ochii sursa plăcerii ei.

La suprafața apei însă văzu doar cerul tuciuriu, brăzdat de fulgere groase. La fel văzu doar aerul cenușiu încărcat cu picături de ploaie. Și la fel zări și apa învolburată a Râului Maranam spărgându-și valurile de-al ei trup și înconjurând-o cu spumă albă. Chiar și așa Tenebre era sigură că mai e cineva acolo. De aceea și se uită atent în jur. Doar cu coada ochiului la început, fiind totuși întoarsă cu spatele spre mal în acele clipe.

Într-un final ceva o atrase și privi malul. Acolo însă nu era nimeni. Titanida simțea totuși prezența cuiva acolo. De aceea și-și zise, „Trebuie să ies din apă și să mă apropii de mal. În special de primul rând de copaci, căci de acolo simt prezența cuiva.” Și chiar păși înspre mal, permițând apei să-i lipească acea rochie neagră, de satin transparent aproape, de trupul gol și umed. Astfel, când valurile se spărgeau de corpul ei, Tenebre simțea o stranie senzație pe piele. Ca o mângâiere. Din cele aducătoare de plăcere. De aceea închise ochii. Și, delirând din cauza acelor senzații, se lăsă răsfățată. Ba chiar și trase adânc aer în piept ca să facă acele senzații mai intense. Și… simți apoi dorința. De-a avea pe cineva alături, să fie strânsă în brațe, cu tainică putere și să simtă săruturi alergând încolo și încoace pe al ei trup umed și gol.

Acea dorință, ce-o simțea pe fiecare centimetru de piele, culmină în clipa în care cerul fu străpuns de un imens fulger. Astfel, oftând prelung, de prea mare plăcere, Tenebre privi cum fulgerul străbătu cerul, alergă prin aerul zării sub forma unui cal de foc și se înfipse apoi într-un imens stejar, despicându-l în două. Și, la lumina fulgerului, zări și silueta lui Coallar conturându-se pe mal.

„E el,” își spuse Tenebre dintr-o dată, cu extaz. „Cel a cărui energie am simțit-o mereu, dar nu l-am văzut nicăieri. Era din cauza că se putea transforma în fum negru. Ca cel din care și-a format trupul acum.” Și avea perfectă dreptate Tenebre, căci înainte să-i apară în față, Coallar colindase pe deasupra apelor Râului Maranam sub formă de ceață densă, cea care o înconjurase și o ajutase să atingă culmile plăcerii. Dar, înțelegând că acea joacă nu-i aducea lui niciun beneficiu, se decise să i se arate și ei.

În timp ce era privit de Tenebre, de parcă ea și-ar fi descoperit a ei mare și mult așteptată comoară, Coallar stătea cu capul plecat și cu ochii închiși. Dar, deși părea dezinteresat de ce se întâmpla în jur, era doar o aparență. El, stând astfel, își imagina că atinge culmile lumii alături de Tenebre. De aceea și rochia ei deveni dintr-o dată de culoarea pielii ei, lipindu-i-se de trup și dezvăluind lumii întregi frumusețea goliciunii unei Fecioare precum era Tenebre: misterioasă și plăcută vederii.

Din această cauză și se hotărî Coallar să nu mai aștepte. Și, mișcându-se prin aer, ajunse într-un final și el în apă, în fața lui Tenebre. Dar… niciunul din ei nu spuse nimic. Doar se priviră în tăcere minute în șir: el încă având ochii închiși și adulmecând zarea, iar ea, complet dezgolită în fața lui, așteptând continuarea. De altfel era sigură c-o să mai urmeze ceva după acele mângâieri tandre, pe lângă o alianță de durată și benefică ei. De aceea și se decise să aștepte.

Zâmbi însă auzind vocea lui Coallar în capul ei, „În sfârșit.” El însă nu folosi telepatia ca să-i vorbească. De aceea și-i era amuzant și privea țintă la ale lui buze cărnoase, care nu se mișcară când el îi vorbise. Apoi, auzi și continuarea, „Avem dreptul să le dăm șansa Lui și Ei, Stăpânii Întunericului, să-și unifice nu doar trupurile, dar și puterea. Și asta ca să îngenunchem odată și pentru totdeauna lumea.” Apoi, el deschise ochii, iar Tenebre văzu arzând, în acea privire de smoală, dorința.

Și cât de curând o și simți. Când brațele lui se încolăciră în jurul ei și-o trase mai aproape. Apoi, după ce trupurile li se lipiră unul de altul, Coallar îi atinse capul c-o mână și-i apropie buzele de ale lui. Iar mișcarea lui, tandră și sălbatică în același timp, o făcu pe Tenebre să zâmbească. Ulterior și șopti, „Mai bine zis în sfârșit te văd, căci mereu am simțit că îmi dădeai târcoale. Nicicând însă nu ți-am văzut chipul. De ce?”

„Pentru că nu era momentul!”

„Momentul? Pentru ce?”

„Pentru a culmina a noastră pasiune, cea care ne arde pe dinăuntru.” După care îi zâmbi ștrengar, iar buzele lui sărutară cu patimă ale ei buze.

Tenebre, deși nu era experimentată în ale amorului, știa totuși ce să facă în astfel de momente. De aceea își încolăci și ea brațele în jurul grumazului lui. Și, folosindu-și puterea, făcu să-i dispară complet acea rochie transparentă ce i se lipise de piele până în acel moment. Apoi, sărutând cu pasiune ale lui buze, însoțiți doar de fulgere care erau martore ale acelei dorințe dezlănțuite, îl trase după ea în ape, ca să dea frâu liber nebuniei din ei și de ce și nu și imaginației.

***

La nouă luni distanță, după al lor moment fierbinte în apele Râului Maranam, Tenebre născu un fiu. Pe Ahi. Dar, deși ambii părinți nu simțiră în copil acele vibrații ale puterii imense pe care o căutau, îl ținură pe lângă ei și-l crescură. Chiar și așa nu-i dădură nicicând mai mult decât era necesar: material, desigur, căci dragoste nu-i dădură nicicând. Mai mult decât atât îl puneau adesea la încercări grele, chipurile ca să-i călească trupul și voința.

Astfel reușiră să-l înverșuneze pe Ahi împotriva întregii lumi. Coallar însă nu era deloc mulțumit nici de puterea primului născut și nici să vadă cât rău făcea el lumii. Aceste succese ale lui Ahi păreau chiar să-l înfurie. De aceea era mai mereu nemulțumit de fecior și nicicând nu-l aprecia așa cum își dorise și Ahi.

Tenebre însă, spre deosebire de soțul ei, nu simțea ură pentru copil: doar indiferență. Și, deși la început avu grijă de el, cât să nu moară bebeluș fiind, când Ahi fu capabil să-și poarte singur de grijă îl lăsă în genere în voia sorții. Iar ea, considerându-se liberă, se dedică căutării acelei mari puteri. Dar, după ce Ahi crescu puțin și a lui putere creștea la fel, Tenebre își zise să nu-l alunge de lângă ea când el o căuta, considerând că poate că într-o zi va avea nevoie de el, fie chiar și împotriva lui Coallar, care ajunse în cele din urmă s-o enerveze din orice.

Doar că această apropiere a lui Tenebre de Ahi îl făcu oarecum gelos pe Coallar. De aceea el se decise să se răzbune. Și nu găsi metodă mai bună să-i înfigă cuțitul trădării în spate lui Tenebre, decât înlocuind-o cu alta. Astfel fu cum puse el ochii pe Inlan Diar. Dar, ceea ce consideră el a fi o pradă ușoară, se dovedi una mult mai inteligentă decât se așteptase. Și, în loc s-o seducă în sânul naturii așa cum îi reușise cu Tenebre, o avu într-o cameră normală, în Palatul de Gheață, doar după ce semnară un pact. În acel pact Coallar se angaja să nu atace nicicând Regatul Gheții, iar Inlan Diar accepta să-i dea un fiu și să-i fie soție ori de câte ori Coallar și-ar fi dorit. Dar, deși acel pact părea că slujește interese separate, aveau totuși și un punct comun: ambii își doreau un copil.

Chiar și așa fiecare și-l dorea în felul său. Inlan Diar spre exemplu își dorea un urmaș demn de numele ei, al cărui suflet să fie bun, să iubească natura și oamenii și să fie destul de puternic încât să poată conta pe el ori de câte ori va fi necesar să-și apere regatul. Coallar în schimb voia un moștenitor nemilos, crud chiar, ursuz și capabil să distrugă orice și pe oricine de al său tată i-ar fi cerut asta.

Soarta însă nu ținu deloc cu Coallar. De aceea și deveni el mai cătrănit decât oricând când își văzu al doilea fecior. Copilul, pe care el și-l dorise copia lui fidelă, era copia lui Inlan Diar în schimb. Era blond, cu ochi albaștri și în jurul lui se simțeau valuri de energie pozitivă și prin ale lui vene curgea Magia Albă. Și, cum nu era urmașul pe care și-l dorise, Coallar vru să ucidă pruncul. Doar că, când trimise spre el a lui putere neagră, sub formă de fum gros, se lovi de un perete transparent, făcut din gheață, ce înconjura copilul din toate părțile de parcă acela ar fi fost în interiorul unui cub.

Văzând asta, Coallar răcni ca apucatul. Apoi, ca să se simtă împlinit, vru s-o rănească pe tânăra mamă, chipurile pentru că l-ar fi înșelat. Doar că cel rănit fu el, căci atunci când semnase acel pact cu Inlan Diar se condamnase pe sine la insucces. Astfel nu ar fi fost nicicând în stare să-i rănească. De aceea, când formă o lance de foc în mâna dreaptă și vru s-o înfigă în pieptul reginei, mâna începu să-i tremure puternic, iar el se văzu îngenuncheat. Apoi, scrâșnind din dinți după ce lăsă să-i scape sabia care-i rănea palma, Coallar privi la a sa tânără soție.

De văzut nu văzu doar chipul reginei. La fel simți și lama rece a unei săbii de gheață atingându-i grumazul. De asemenea Inlan Diar îl privea cu ochi reci și goi, simțindu-se și ea trădată, căci ea crezuse că Coallar înțelese cu cine avea de-a face când semnase pactul cu ea. Se înșelase însă. Chiar și așa n-avea de gând să-i permită s-o înșele și-i spuse, „Se pare că ai uitat pe al cui tărâm te afli, Coallar. De ce? Pentru că aici, în Regatul Gheții și al Frigului, sunt unica stăpână. Aici până și aerul mi-i prieten. Focul însă va fi mereu blamat dacă va fi folosit să facă rău. De aceea, pentru că ai decis să-mi rănești fiul și să mă rănești și pe mine, te voi face să plătești cu ce ai mai scump: n-o să-ți poți nicicând influența feciorul și la fel n-o să mă mai poți nicicând atinge nici pe mine, căci pactul nostru, cel în care acceptam să-ți fiu soție ori de câte ori îți doreai, se încheie azi.”

Îngenuncheat și cătrănit, Coallar răcni cât îl ținură bojocii, „Din cauza mea? Ba din cauza ta, regină vicleană. Tu mai înșelat prima.”

„Eu te-am înșelat? Eu? În ce mod?” Întrebă regina calmă.

„Ai născut un fiu care…”

„…care nu-ți seamănă. Chiar și așa, e al tău fecior. Prin urmare eu partea mea mi-am respectat-o. Astfel, cum singur ai semnat acel pact, trebuie să-l respecți și tu: cu propria viață de trebuie. Așa că nu ai nicicând dreptul să-ți ataci fiul, Coallar, cel care are sângele și parte din puterea ta. La fel nu ai dreptul să mă atingi pe mine vreodată. De vei face asta, de fie și măcar un fir de păr va cădea din capul nostru de răul tău, atunci ține minte un lucru, rege Coal: sunt gata să plătesc cu sânge răul ce mi se va face. Și, de nu vrei să te fac într-adevăr legendă, așa cum cred oamenii că ești acum, dispari din ochii mei! Odată și pentru totdeauna.”

Spunând aceste cuvinte și complet decepționată de soțul pe care și-l alese, Inlan Diar își mișcă ușor mâna prin aer, iar puterea ei îl aruncă pe Coallar cât colo. Nu oriunde, ci chiar în poiana care avea să devină ulterior Poiana Ahilarului. Astfel, cătrănit și îndurerat, Coallar se decise să se răzbune mai apoi. Pentru început însă găsi alinare în brațele lui Tenebre. Și, alte nouă luni după acea reîntâlnire a lor, se născu Mannar. Acesta însă era așa cum își dorea regele: urmașul perfect, demn de numele regelui Coal.

If you spot this story on Amazon, know that it has been stolen. Report the violation.

Mannar însă n-au nici el parte de-o copilărie liniștită și fericită, chiar dacă era copilul perfect pentru ambii părinți. Din contră: el suferi mai mult decât Ahi, căci dacă pe acela Coallar îl mai lăsa în pace și-i mai dădea voie să respire din când în când, lui Mannar i se turna mereu ură în suflet, ceva ce-l înrăi într-atât încât până și iarba pe unde trecea el se simțea otrăvită. Mai mult decât atât devenise singuratic, plin de resentimente și din această cauză căuta mereu să se răzbune pentru ale lui complexe. Iar cei care-i cădeau mereu victime erau Ahi și Island, mereu la îndemnul tatălui lor.

Dar, din cauza aceluiași pact pe care Coallar îl semnase cu Inlan Diar, Mannar nu-i putea face rău lui Island atâta timp cât acela se afla în Regatul Gheții. Nu același lucru se întâmpla cu Ahi, care trăia în acele vremuri în aceeași grotă cu Coallar și Mannar. Doar că, spre neplăcuta surpriză a lui Coallar, ambii lui băieți păreau să aibă puteri egale și niciunul nu învingea sau era învins.

Asta însă nu fu finalul luptelor. Din contră: ele se întețiră, iar Mannar deveni și mai cătrănit decât înainte. Cum nu de altfel, când al său tată îi șoptea mereu la ureche, „Ucide! Începe cu frații tăi! Măcar învinge-i și astfel vei fi veșnicul stăpân.” Asta însă nu avu acel efect pe care Coallar și-l dorea, căci în ciuda atacurilor constante ale lui Mannar, Ahi reușea să lupte destoinic. Ba mai mult a lui putere creștea văzând cu ochii, căci el era migălos din fire, oarecum perfecționist. Astfel, după fiecare luptă, învăța ceva nou, iar a doua oară Mannar nu-l mai putea bate cu aceleași arme. Și, din acest motiv, ajunse Ahi să fie considerat Magul Pietrelor Negre, cel de care se temeau toți.

Nebunia lui Mannar însă luă sfârșit atât de brusc în ziua în care dispăru fără urmă. Dar, deși pentru ai săi părinți însemnă o lovitură dură, nu la fel se întâmplă cu Ahi și Island. Ei considerară dispariția lui o binecuvântare trimisă de sus. De aceea și nici nu-și bătură capul să afle unde anume dispăruse Mannar. Doar își trăiră viața și se bucurară de fiecare clipă de liniște fără el prin preajmă.

***

„Ani și ani de zile căutându-te și neputând da de tine, fiule,” murmură Tenebre extrem de tristă, aducându-și aminte de dispariția feciorului. „Chiar și așa n-am puterea să mă întorc în trecut și să mai schimb ceva. Mă întreb însă: îmi poți auzi tu vocea? Poți oare tu să vezi ai mei ochi și să înțelegi ce-ți spun ei?” Răspuns însă așa și nu primi: nici de la acel ecou ce-i duse cuvintele mai departe și nici de la pădurea ce-o privea suspect.

Tenebre însă nu vedea acei ochi pe trunchiuri sau spionii de prin tufișuri sau din mușchiul verde. Cel puțin fu așa până ajunse la marginea pădurii. Și, privind vastitatea Văii Tăcerii, se cutremură. A ei teamă era însă ciudată, căci oriunde nu și-ar fi aruncat ochii se vedea doar iarba verde și florile multicolore și parfumate. Chiar și așa o treceau fiori reci pe spate, deși nu înțelegea de ce.

Într-un final însă, simțind ceva din stânga ei, Titanida privi într-acolo. Nu se vedea nimic, dar ea simțea că-i cineva acolo. Ba mai mult, cât de curând, auzi zgomot de copite venind dintr-acolo. Și, la două minute distanță, văzu un călăreț în depărtare.

La vederea acelui călăreț, Tenebre începu să tremure și mai tare. Ba chiar bolmoji abia auzit, „E Maranam!” Ce-o făcea însă să tremure cu tot corpul era anume acel călăreț cu glugă pe cap, cu tunică neagră pe umeri, dar care nu avea o față. Din această cauză și se trase Tenebre speriată înapoi. Și, neputându-și ține echilibrul, căzu și atinse pământul cu mâinile goale. Îl simți atât de rece că iar se înfioră. Mai mult de atât însă o înspăimânta acel călăreț fără chip, dar care avea un diamant negru pe frunte, unul care strălucea și-i făcea și ei inima să sângereze.

Asta însă era ciudat pentru Tenebre, căci chiar dacă nu vedea cine-i acel călăreț ea-l cunoștea. Îi simțea prezența și știa ce poate. Mai ales înțelegea de ce nu-l putuseră găsi ei nicicând pe Mannar, „Pentru că Moartea i-a călcat pe urme și l-a transformat apoi în Maranam,” bâigui ea îngrozită. După care se ridică de jos. Dar n-avu timp destul să fugă, căci acel călăreț trecu direct peste ea.

***

CU O MIE DE ANI ÎN URMĂ. ZIUA DISPARIȚIEI LUI MANNAR

După o nouă luptă cu Ahi, pe care nu-l putuse învinge nici de data aceea, Mannar părăsi grota. Era de-a dreptul înfuriat de scotea flăcări pe nări. Mai mult decât nu-i plăcuse să vadă că Coallar, în loc să fie mulțumit că măcar unul din feciori câștigase, îl mustrase pe Ahi că nu se lăsase învins și apoi îi ceruse să dispară din fața ochilor lui. Iar Ahi, care fusese totuși rănit în acea luptă, n-așteptă o a doua invitație și dispăru cât de curând.

Plecarea fratelui însă nu-l mulțumi defel pe Mannar. Din contră: îl furie și mai tare, căci simțise că până și Coallar îl disprețuia că nu învinsese. Și, pentru a-i arăta a sa nemulțumire, Coallar îl umilise tot pe Ahi. În realitate însă, în timp ce-l mustra pe al său fiu mai mare, Coallar spunea acele cuvinte pe care nu se simțea în stare să i le spună mezinului. Mannar însă înțelegea prea bine de ce făcea tatăl lui asta și se simțea neînțeles și neapreciat.

Odată chiar îndrăznise să-l sfideze pe Coallar și-i șuieră printre dinți, „Dacă tot ești atât de bun la a da sfaturi, de ce nu le și urmezi? Ajunge să-mi spui mie cum să lupt reproșându-i ale mele greșeli lui Ahi.” Pentru asta Coallar îl pălmui. Astfel ajunse și Mannar să fie un pic mai cumpătat.

În ziua aceea însă simțea cu adevărat că-i fierbea sângele în vene. Și, ca să se răcorească un pic, se decise să meargă la râul Maranam și să se afunde în apă. Decise asta însă nu doar din cauza focului din suflet, ci și din cauza arsurilor de pe piele, căci al său frate mai mare avea mai nou obiceiul să folosească focul pentru orice. Și, cum era mânat de furie că era iar obligat să lupte, Ahi făcea ce făcea și-i provoca răni adânci lui Mannar. Chiar îi făcuse una în frunte după lupta din ziua aceea. Desigur, Mannar se răzbunase pentru acele răni, lovindu-l pe Ahi în moalele capului și în piept. Și, din cauza că folosi întreaga sa putere, Ahi resimți loviturile ca fiind ale unor baroase. Ba chiar scuipă și sânge, dar totuși făcu ce făcu și învinse.

Asta îi provocă greață lui Mannar. Ba chiar, când își aminti, scuipă în lături, iar saliva, nimerită pe petalele unei flori de violetă, o arse complet și-o transformă în cenușă. Văzând însă ce făcuse, Mannar rânji. Era fericit că măcar cuiva îi făcuse rău. Nu la fel crezu însă și natura, căci, cât de curând, auzi un straniu murmur în jur: era din cauza copacilor care începură să-și vorbească într-o limbă antică necunoscută lui.

Auzind acele bolborosiri ciudate, Mannar se opri locului. Apoi privi cu mare atenție în jur. Și era furios de altfel, căci înțelese că până și natura era în ziua aceea împotriva lui. Numai că, cât de curând, deveni atent când șoaptele naturii se intensificară. Și, ca să vadă dacă poate înțelege mesajul acelor șoapte, își ciuli urechile.

Se miră însă extrem de mult când văzu că se stârnise furtună în jurul lui. „Trebușoara lui Island?” Se întrebă el. Își alungă însă rapid din minte acel gând văzând că vântul nu era totuși încărcat cu gheață așa cum se simțea când îl întâlnea pe al său frate pe undeva și se luptau. De data aceea acel vânt se simțea ca o boare de aer fierbinte produsă de magma vulcanică. Și, încruntându-se, Mannar se întrebă, „Un rău! Dar cine?”

Drept răspuns la a lui întrebare auzi un ropot ciudat. La început se auzi foarte încet. Dinspre râu. Apoi crescu și crescu în intensitate până fu asurzitor. Asta însă nu-l sperie pe Mannar. Din contră: el simți adrenalina curgându-i prin sânge și de aceea fugi cât de repede putu spre râu.

Ajuns pe mal se opri brusc. Era uimit, căci de jur împrejurul lui pluteau frunze uscate, fire de iarbă smule din pământ, pietre și chiar și gâze. Nu era însă ceva terifiant pentru el, ci magic așa cum i se păruse lui Mannar. Mai frumos decât atât însă i se păru acel cerb superb ce se adăpa liniștit, deloc deranjat de stranietatea locului. „Înseamnă că-i ceva obișnuit pe aici,” își spuse Mannar și rânji.

Curând însă simți dorința de a-l ucide pe acel cerb, chiar și dacă nu știa de ce. De aceea scoase un cuțit pentru vânătoare de la brâu și-i strânse cu putere mânerul în mână. Apoi, cu pas furișat, se îndreptă spre apă având în gând să prindă mai întâi cerbul. Și, dacă era posibil să-l ia pe nepregătite, atunci mai bine.

Se temu însă degeaba se pare, căci cerbul nu-l auzea. Cel puțin așa i se păru lui Mannar, căci animalul, cât Mannar se furișa spre el, continuă să se adape în liniște. Astfel, când fu la doar un pas de el, Mannar îl prinse de picior și-l trase brusc spre el. Pentru a lui îndrăzneală însă, cerbul îl lovi cu copita din spate, stânga, cea liberă, în față și atât de tare de altfel că-i sângeră colțul buzelor lui Mannar. Asta însă îl înfurie pe acel Mago rău. Și, pentru a-l pedepsi pe animal pentru nerușinarea de-al fi atins, îl apucă cu mâna stângă de-un corn, îi trase capul pe spate și apoi, dintr-o singură mișcare, îi crestă gâtlejul. Și făcu totul atât de rapid că sărmanul animal nici nu reuși să reacționeze sau măcar să behăie ca să ceară îndurare. De parcă asta ar fi ajutat, căci Mannar, satisfăcut de ceea ce făcuse, se retrase de lângă sărmanul animal rănit pe care îl lăsă agonizând.

După această faptă eroică cum o consideră el, Mannar îngenunche lângă râu ca să-și spele mâinile însângerate. Văzându-le însă înroșite, rânji. Apoi atinse cu vârful limbii acel lichid roșu și cald ce se scurgea pe lama pumnalului și iar rânji, șuierând printre dinți, „Gustos!” După care se aplecă și spălă atât lama cât și palmele.

Deveni însă cât de curând iar atent auzind un ciudat șopot venind de undeva de pe fundul râului. Nu înțelese însă ce să fie asta. De aceea și-și aținti privirea asupra locului de unde se auzea acel sunet ciudat, undeva pe la mijlocul râului. Astfel îi fu dat să vadă la cam o minută distanță un vârtej de apă ridicându-se deasupra râului de parcă ar fi fost gheizer. Și, chiar deasupra acelui vârtej, Mannar văzu plutind acel diamant negru.

„Ce-i asta?” Se întrebă Mannar, fermecat. „E fermecător!” Și se ridică în picioare. „Chiar apetisant. Trebuie să-l am! Chiar trebuie!” Și făcu câțiva pași spre el.

Se opri însă cât de curând auzind vocea stranie a lui Eris vorbindu-i anume lui, „De vrei să-l ai, atunci va trebui să renunți la ceva valoros și să mi te supui.” Lui Mannar însă nu-i păsă de cine îi vorbea și nici de mesaj. Pentru el conta doar faptul că putea avea acel diamant. De aceea și dădu cât de curând din cap că da, că accepta. Iar faptul că el acceptă atât de repede o făcu pe Eris să râdă cu poftă. După care spuse iar. „Atunci, fie cum dorești!” Și diamantul începu să se miște amețitor în acel loc în care plutise mai înainte. „De fapt singur ai vrut-o!” Și, cât ea râse ca nebuna, iar ecoul vocii ei se auzi de jur împrejur, rupând vraja și făcând lucrurile să cadă iar la pământ, Mannar continuă să avanseze spre diamant.

Dintr-o dată însă oftă. Era însă un suspin de durere, căci diamantul, mișcându-se brusc prin aer, i se lipi de frunte, exact în locul unde-l rănise Ahi în acea zi. Astfel, simțind că durerea îl lua în stăpânire, Mannar îngenunche la început ca să dispară cât de curând în ape.

Se ridică din ape însă la apus. Atunci, privind cu ochi pierduți la cerul înroșit, el murmură, „Maranam, de azi sunt al tău!” După care stătu în același loc în care cu o mie de ani Tenebre și Coallar își uniră destinele pentru prima dată până se lăsă noaptea. Abia atunci, la comanda lui Eris care-l controla prin vibrațiile diamantului, Mannar se afundă în Pădurea Tenebre. Destinația lui finală fu alta însă: Pădurea Rophion, căci anume pe ei Eris voia să-i distrugă.

***

Fugind ca nebuna prin pădure, Tenebre continua să privească în urmă. Se temea însă ca de drac să nu-l vadă pe Maranam, Îngerul Morții, venind după ea. Dar, oricât nu s-ar fi uitat în urmă, nu văzu pe nimeni urmărind-o. Doar natura care-i îngrădea calea cum putea îi stătea împotrivă, căci de pretutindeni apăreau liane care încercau să se înfășoare în jurul ei și s-o prindă în captivitate sau câte vreo piatră de care se împiedica.

În cele din urmă însă se opri. Se lovise de ceva cu umărul drept și simți o durere ascuțită în tot corpul. Dar, privind în față. nu văzu totuși de ce se lovise. Asta chiar că i se păru ciudat. Ba chiar și se sperie puțin, căci nu-i mai fusese dat să întâlnească până atunci aer care să blocheze trecerea cuiva.

De aceea și întinse mâinile în față și începu a pipăi vidul. Îl simți astfel rece și format dintr-un fel de bare de parcă ar fi fost metalice. „O celulă? Invizibilă?” Se întrebă Tenebre, încruntându-se. Și, ca să poată vedea măcar ceva, își trecu palma prin fața ochilor. Astfel dădu cu ochii de Mannar, care stătea ghemuit într-un colț în acel moment, părând că doarme. Și, speriată să-l vadă astfel, Tenebre strigă, „Mannar, fiule, tu mă vezi?”

Mannar însă nu reacționă. Din această cauză și începu Tenebre să tragă de gratii. Văzând însă că nu le poate rupe și că magia ei nu acționa în niciun fel asupra gratiilor: nici folosind foc și nici puterea Palantirului, Titanida îngenunche lângă celulă și începu să-l strige ca să-l facă să reacționeze, „Mannar, tu mă vezi? Sunt eu. A ta mamă. Mă auzi, fiule? Tu mă auzi?” Mannar însă așa și nu reacționă.

Dintr-o dată însă Tenebre se ridică în picioare și începu a pipăi acea celulă invizibilă în multe locuri pentru ea, bombănind, „O poartă! Pe aici pe undeva ar trebui să fie o poartă. Dar unde? Unde?” De găsit nu găsi decât colțul acelei celule ce ei i se păru cubică. Doar că, atingând acea muchie ascuțită ce-o arse în palmă, celula dispăru.

Asta o făcu pe Tenebre să se agite. Ba chiar striga ca nebuna, „Mannar! Mannar, fiule, unde ai dispărut? Nu, celula! Nu!” Și-și trecea mâna prin fața ochilor și prin fața celulei cu înfrigurare. Îi reuși însă s-o vadă iar abia după multe minute de chin.

De data aceea însă îl văzu pe Mannar chiar în fața ei, lângă gratii, și privind-o cu un rânjet diavolesc pe față. Ba chiar și-o întrebă, șuierând cu ură cuvintele printre dinți, „Cine ești tu?”

Asta o făcu pe Tenebre să-l privească crucită. Chiar nu se așteptase să audă o astfel de întrebare de la fecior. Mai mult decât atât simți teamă privindu-l în ochi. Pentru prima dată de altfel, căci părea să-și dorească să verse anume sângele ei. Mai mult decât atât se temea de acel diamant de pe fruntea lui, în care vedea atât de clar reflecția lui Eris. O văzu însă încă întemnițată, cumva cu spatele la ea. Și, pentru prima dată înțelese un crud adevăr: că cea pe care o numise mamă îi răpise fiul și-l transformase în acel monstru.

Și, dintr-o dată, Tenebre simți ură pentru Eris. De aceea și mârâi printre dinți, „Ah, mamă, se pare că te-ai pus cu cine nu trebuie!” Dar Eris n-o auzi, căci acel diamant avea doar funcție inversă: Eris putea să le vorbească celor din lumea reală sau să audă ce se întâmpla acolo doar când activa acel diamant. Dar, după ce Mannar o ucisese pe Samandra și apoi Gaea și Lodur îl închiseră în acea celulă, a lor legătură slăbise vizibil.

Dar era doar o iluzie asta cu „fără putere," căci Eris sperase că dacă-l face pe Mannar să arate atât de neprotejat o să le fie milă la restul de el. Între timp, până asta se întâmpla, avea de gând să aștepte în tăcere. Și, odată eliberat Mannar, să aibă din nou șansa să se apuce de rele.

În cele din urmă însă, nevăzând-o pe Tenebre, îi dădu șansa Titanidei să plece de acolo. Înainte însă se apropie până la o distanță rezonabilă de gratii, ca mâna lui Mannar să n-o ajungă, și spuse, „Mannar, fiule, despre ce îți vorbesc ochii mei?”

Cuvintele ei îl făcură pe Mannar să rânjească, „Despre putere!”

„Și… despre nimic altceva? Despre un trecut pe care…”

El doar dădu din cap că nu. „Eu… nu am un trecut. Și, chiar dacă am și avut unul, nu vreau să-l cunosc.”

„Dar… de ce? Dacă ai cunoaște…,” murmură Tenebre înfrigurată.

El însă îi arătă colții, semn că-l înfuriau astfel de întrebări. Apoi mârâi printre dinți, „Trecutul ne face slabi pentru că din trecut se nasc ale noastre frici și slăbiciuni. Eu însă nu-mi doresc să fiu slab.”

„Atunci… ce-ți dorești tu, fiule?” Îl întrebă Tenebre. Și, pentru prima dată, se simți blândețe în vocea ei.

„Libertate. Asta e ceea ce-mi doresc. Și, de-mi dă asta cineva vreodată, o să-i fiu pe veci recunoscător.” Spunând astfel de cuvinte, Mannar privi adânc în ochii mamei sale, trimițându-i un mesaj știut doar de ei. Apoi, când Tenebre înțelese acel mesaj, dădu din cap că da și dispăru. Odată cu ea dispăru și mirajul. Iar Mannar, surâzând satisfăcut, se întoarse în colțul lui, se ghemui până se făcu comod și decise să aștepte în liniște… libertatea promisă.