Relaxată, în timp ce ședea întinsă pe pernele moi ale lui Palar, Sephir privea cerul. Acel cer ce era atât de frumos în ciuda norilor negri ce se goneau unul după altul pe bolta vastă. Și, de parcă întreaga melancolie a lumii ar fi pus stăpânire pe sufletul ei, Sephir zâmbi și spuse în șoaptă, „Și totuși e atât de frumos și liniștit, chiar dacă pare a fi doar liniștea de dinaintea furtunii.”

Palar, care moțăia în acele clipe, auzind șoapta Sephirei, tresări. Apoi, mirat, deschise larg ai lui ochi formați din doi mici nori purpurii, și-i aținti asupra tinerei în așteptarea răspunsului. Un răspuns pe care așa și nu-l primi, căci Sephir nu-i văzu mirarea din privire din cauza că era atât de concentrată pe frumusețea cerului întunecat. Doar într-un târziu, când în sfârșit simți a norului privire ațintită asupra ei, îl privi mirată și întrebă, „Se întâmplă ceva, Palar?”

„Da,” răspunse acesta. Spuse însă acel „da” pe un ton iritat, ceva ce-o miră și mai mult pe Sephir. Mai ales când îl auzi spunând mai apoi, „Zic asta pentru că n-ar trebui să rostești astfel de cuvinte, prințesă, precum furtună sau bătălii. Cel puțin nu în astfel de locuri.”

„De ce mă rog?” Întrebă tânăra, zâmbind. „Se anunță cumva furtună la orizont și nu eram eu la curent cu asta?”

„Ei bine, furtună nu se prevede. Cel puțin nu simt eu asta. Ce simt însă e miros de ars,” murmură Palar nervos, adulmecând zarea. „Și-l simt de undeva dinspre pădure. De parcă se apropie prăpădul de noi, unul căruia nu-i vom putea totuși face față.”

„Haide, Palar, nu exagera atâta. Au fost doar vorbe până la urmă. Cuvinte spuse la întâmplare fără vreo conotație specifică. Tu însă… faci din țânțar armăsar, ca întotdeauna.” Tăcu însă Sephir și-l privi încurcată când observă preocuparea în ochii norului. Mai ales când îl văzu pe acesta „întorcându-i spatele” și privind apoi spre pădure. „Și totuși se pare că nu exagerezi tu și se întâmplă ceva acolo,” spuse ea în cele din urmă.

„Așa e,” spuse Palar trist. „Mi se pare că pe undeva arde. Ori… poate e doar o presimțire și de asta simt miros de ars… Oricum, de-o fi una sau alta simt că e ceva nu în favoarea noastră. De aceea ar trebui să fim extrem de atenți, în special în ceea ce spunem de nu vrem să atragem ghinionul asupra noastră.”

După astfel de cuvinte Sephir simți că într-adevăr nu mai avea ce spune. De altfel era sigură că lui Palar nu-i era a glumă, căci de când nu putuse trece de Bariera Rophion și se întoarce pe cer era mai sensibil ca niciodată. De asta și n-ar fi fost nimic straniu să aibă acele presentimente sumbre, care, în marea majoritate a cazurilor, se adevereau. Astfel, aducându-și aminte de această capacitate a norului, Sephir închise ochii și adulmecă zarea.

Îi deschise însă cât de curând și-l privi pe Palar când simți a lui privire ațintită asupra ei. Ba chiar îl văzu scuturând din cap cu reproș. După care, încruntându-se nițel, norul o întrebă, „De la soț ai învățat? Asta cu mirositul zărilor mă refer.”

Sephir însă, deloc deranjată de tachinarea norului, surâse. După care, aplecându-se ușor în față și privind țintă în ochii lui, îi spuse, „Ba bine că nu. E o meteahnă deprinsă de la tine dacă sincer, căci tu ești chiar mai priceput decât lupii în a mirosi zările.” După care, zâmbind, deși simți teama strecurându-i-se în suflet, îl întrebă, „De altfel… chiar nu simți nimic?”

„Ce anume?” Întrebă Palar mirat, iar vinețiul ochilor lui deveni mai dens.

„Aerul. Devine greu de respirat. Apăsător. De parcă ar arde undeva.”

„Acum cea care exagerează mi se pare a fi tu, prințesă. De ce? Pentru că eu mă referisem la figurat că arde. Tu însă pari a da prea mare importanță acelor cuvinte. Și…” Tăcu el însă brusc și începu a mirosi intens zarea când într-adevăr simți aerul încărcat cu fum. De asta și privi cât de curând în jur, încercând să înțeleagă de unde simțea totuși fumul. Dar, văzând că nu-și putea da seama de asta, spuse, „Totuși… mi se pare că ai tu dreptate de data asta și chiar arde pe undeva.”

Sephir însă nu spuse nimic. Ea doar sări de pe pernele moi ale lui Palar și, făcând câțiva pași de lângă el, se uită cu mare atenție în jur, încercând să vadă sursa acelui fum dens care îi ardea nările pe dinăuntru și-o făcea să simtă că se înăbușă de îndată ce ajungea până la ea. Dar… așa și nu-și putu ea da seama de nimic stând acolo, pe pământ, și doar privind depărtarea. De aceea și urcă ea cât de curând înapoi în cârca norului, căruia îi spuse, „Încearcă să te ridici cât de sus poți, Palar! Trebuie să vedem de unde se simte fumul.”

Palar, care nu prea avea chef să simtă iar apăsarea pe suflet din cauza Barierei, a cărei putere lucra în defavoarea lui, strâmbă din nas. Înțelegând însă că ceea ce propunea Sephir era absolut necesar, oftă ușor și se ridică în aer. Nu mult însă, cam zece metri de la pământ cât Sephir să poată vedea ceva.

Între timp, cât Palar se ridică în aer, Sephir, care stătea în picioare în interiorul norului, continuă să privească în jur. De altfel vedea atât de clar zarea în ciuda trupului cețos al norului, căci anume în asta consta marea putere a Sephirei: să limpezească cerul și zarea când avea nevoie, fără a răni natura, pentru a vedea astfel ce se întâmpla în jurul ei. De văzut însă așa și nu văzu nimic straniu. Doar niște sclipiri ciudate la orizont ce păreau a fi mici fulgere sau poate doar stele pe moarte scânteind puternic în disperata lor încercare de a-și face încă simțită prezența pe pământ.

Tresări însă brusc, în clipa în care auzi tunete la orizont. La fel simți și că Palar tot tresărise. Apoi, când priviră ambii în zare, de unde se vedeau acele scânteieri ciudate, care începură a se vedea din ce în ce mai clar de parcă cerul ar fi crăpat sub povara tunetelor și a fulgerelor, Palar spuse, „Acele fulgere n-au totuși de-a face cu natura, prințesă Sephir. Mi se pare mie că-s parte a Răului.”

„Te referi acum la faptul că cineva a înfuriat cerul special?” Îl întrebă Sephir extrem de mirată.

„Așa e. De altfel… am impresia că e mâna zeului Boor la mijloc. Dar… nu-s totuși sigur dacă sincer.”

„Tata controlează astfel de fulgere? Cu ce scop?”

„Asta deja n-o mai știu. Dar, ce știi tu, e că zeu Boor e capabil de asta. De altfel nu doar odată ai văzut și tu ce poate face el la mânie. Mai ales când cineva încearcă să-i rănească pe cei dragi lui.”

„Bestla,” strigă dintr-o dată Sephir. „E posibil ca Bestla, Samaya ori poate maestrul Dike să fie în pericol și de aceea tata e mânios, iar cerul crapă.” O remarcă care îl făcu pe Palar s-o privească crucit, căci i se părea stranie a ei idee. Dar, dându-și seama că se prea poate să fi avut ea dreptate, închise ochii și scutură nițel din cap. După care spuse:

„Dacă e să mă gândesc mai bine mi se pare că ai dreptate.”

Sephir însă nu stătu să-l asculte. Doar închise ochii și-și concentră puterea minții încercând să-și conecteze mintea, cu a tatălui ei sau cu a Bestlei. Dar, deși se chinuia din răsputeri să facă asta, nu-i reușea și pace. Din această cauză și simțea cum creștea furia în interiorul ei, căci înțelese într-un târziu că anume Pădurea o împiedica să facă legătura cu ei și asta doar din cauza că încerca să se apere pădurea de toți și de toate, măcar atâta cât putea și ea.

Astfel, văzând că nu-i în stare să facă legătura cu cei dragi inimii ei, Sephir oftă și se întristă. Nu pentru multă vreme însă, căci, când un imens fulger crăpă cerul, undeva la orizont, în depărtare, ea își ridică din nou privirea și se uită într-acolo. Nu văzu însă realitatea acelei zile, ci anume o întâmplare de demult, de când era încă copilă și Boor le arătase fetelor sale cum se pot apăra în caz de nevoie folosind anume puterea naturii împotriva dușmanilor.

De altfel Sephir își aduse aminte că în acea zi Boor le învățase la fel să facă diferența dintre fulgerele și tunele controlate de a sa putere și cele naturale, căci într-adevăr erau ele diferite. De exemplu, când cerul crăpa, controlat de capriciile naturii, liniile fulgerelor erau neuniforme și puteau cădea oriunde, spintecând la fel copaci seculari sau dând foc pădurilor uscate. Cele ale lui Boor însă aveau mereu o linie dreaptă și a lor culoare era mult mai intensă decât a fulgerelor naturale. La fel, atunci când cădeau din cer, fulgerele lui Boor nicicând nu făceau rău naturii. În cele mai multe dintre cazuri cel puțin, căci de fulgerele controlate de Boor cădeau totuși pe pământ era doar pentru ai pedepsi pe oameni pentru a lor răutate sau pentru că-l numiseră Mongrel, așa cum se întâmplase nu doar odată în lunga lui viață și cum nu doar odată văzură și ale lui fete cum putea arăta ura sa, cea controlată de furia inimii.

La fel de diferite erau și tunetele. Cele naturale de exemplu se auzeau precum o hodorogeală necontrolată a unui butoi gol lăsat să se rostogolească la vale pe un drum pietros. În schimb, tunetele lui Boor erau cumva melodioase și dădeau senzația că undeva la orizont se bat tobe sau se scutură covoare. Dar, atunci când într-adevăr era el mânios și nu se mai putea controla, de răul tunetelor celea vuia cerul de parcă mii și mii de tunuri ar fi tras asupra taberelor inamice în același timp.

Anume această diferență și-i dădu șansa Sephirei să înțeleagă într-un final că nebunia văzută la orizont era cauzată de puterea tatălui ei. Mai ales când realiză că ceea ce i se păruse ei la început a fi sclipiri de stele moarte erau doar reflecții cauzate de oglinzile Bestlei, care amplificau puterea fulgerelor lui Boor, transmițând a lor lumină până hăt în zare. Ceva care-o făcu în cele din urmă să-i ceară norului să coboare din nou pe pământ. Apoi, când atinse iar solul cu tălpile, SolHi fugi spre tabără, cât o ținură picioarele. Dar, înainte să plece, îi spuse ea totuși lui Palar, „Ei sunt în pericol. Tata și restul. De aceea trebuie să facem ceva până nu-i prea târziu.”

***

„Arde pădurea! Pădurea Rophion arde!” Strigă Sephir în timp ce se îndrepta spre sat. Din această cauză și începură a se ivi Rophionii de prin case ori de pe unde se mai aflau în acele clipe și o priveau mirați, neînțelegând la ce anume se referise ea. Dar, când văzură cât de speriată era Sephir în acele clipe și mai ales când simțiră preocuparea în glasul ei, se alertară și ei și începură a se uita speriați în jur, văzând cerul crăpat de puterea fulgerelor.

De altfel, tot din cauza acelor fulgere și tunete, ce făceau să răsune zarea, Rophionii începură a se întreba într-un glas, „Ce se întâmplă totuși? De ce e iar natura împotriva noastră? Oare suntem noi chiar atât de păcătoși de Părintele Haos ne trimite atâtea încercări în ultima vreme? Chiar oare n-a fost de-ajuns ce s-a întâmplat cu feciorul mai mic al lui Yamu? Chiar trebuie să trecem noi printr-o altă încercare acum?” Întrebări la care alții nu aveau timp să răspundă, la fel cum n-avea cerul un răspuns la ele, fiind prea ocupat să-și arate furia asupra întregii lumi.

O furie care totuși nu-i îngrijoră pe alții. Cel puțin așa părea la prima vedere, căci Yamu, Fenrir și Arion rămaseră calmi în timp ce priveau zarea. Doar când o auziră și ei pe Sephir strigând înțeleseră că ea știa deja cui se datora acea furie a cerului și de aceea se grăbiră spre ea. Făcură asta însă tocmai pentru că nu voiau ca a ei îngrijorare să fie transmisă și altora, căci asta n-ar fi făcut decât să stârnească panica printre Rophioni, ceva de care chiar n-aveau nevoie în acele clipe.

Dar, când mai rămaseră cam 100 de metri între ei și Sephir, atunci când cerul crăpă asurzitor chiar deasupra satului Rophionilor, un imens fulger fu îndreptat chiar spre centrul satului. Un fulger care nu-și atinse ținta în cele din urmă și nici nu pricinui vreun rău în jur. Asta se datora Barierei de care fulgerul nu putu trece. Trecu însă al lui bubuit asurzitor, ce-i forță pe cei din jur să se chircească și să-și acopere urechile cu ambele palmele, apăsându-le puternic și asta doar ca să nu surzească în cele din urmă. Apoi, când bubuitul acelui tunet, ce urmase fulgerului, se pierdu în zare, putură în sfârșit privi cu toții în jur și-o văzură pe Kalimērā, stând în picioare în acele clipe, nu departe de Sephir, și privind zarea.

Femeia însă, deși toți din jurul ei priveau încă speriați zarea, întrebându-se ce ură se abătuse asupra lor, părea destul de calmă. Ba chiar părea că stătuse astfel, cu ochii pe zare și fără să-și astupe urechile, chiar și după acel tunet asurzitor, ceva care-i miră mult pe Fenrir și Arion și-i făcu să schimbe priviri. Dar, când o auziră pe Kalimērā spunând în cele din urmă, „Și totuși pădurea arde,” se îngrijorară și fugiră cât putură de repede spre ea.

Arion chiar o întrebă înspăimântat odată ajuns lângă ea, „Arde? Unde anume?”

„Acolo. În partea sudică a pădurii,” îi răspunse femeia calmă. Apoi, privind la Sephir, care părea și ea extrem de uimită de cuvintele ei, Kalimērā îi spuse, „Același lucru l-ai văzut și tu, nu-i așa, prințesă Sephir?”

„Așa e,” murmură Sephir încurcată. „Dar… de unde știi tu asta?”

„Am văzut,” răspunse Kalimērā calmă. „În vis ca să fiu mai exactă,” un răspuns care-i făcu pe cei din jurul ei să se cutremure. Ea însă… părea atât de calmă.

În cele din urmă însă, simțind totuși c-o apăsa enorm pe suflet, Kalimērā oftă prelung, dându-le astfel celorlalți de înțeles că a ei calmitate fusese doar o mască. Apoi, atingându-și pieptul cu palma, se aplecă puțin în față, închise ochii și inspiră adânc aerul din jur. Doar într-un târziu, când Sephir o întrebă, „Un vis? Care anume?” Kalimērā se îndreptă de șale și, privind țintă în ochii Sephirei, îi spuse:

„Un vis pe care l-am avut aseară. Cel în care întreaga Pădure Rophion era în flăcări.”

„Atunci, dacă ai avut acest vis, de ce nu ne-ai spus și nouă despre el?” O întrebă Fenrir încurcat.

„Pentru că nu eram sigură că-i adevărul,” șopti Kalimērā fără să-l privească. „Se pare totuși că am avut dreptate și a fost nu doar un vis, ci o premoniție… despre ce avea să vină.”

Tresări însă până și ea, deși încerca să pară calmă, când o auziră cu toții pe Mai spunând, „Arde anume pentru că Tarther cel Mare s-a trezit la viață. Acel Tarther care a adus sfârșitul marelui Popor al Noearilor și care pare să ne aducă și nouă sfârșitul în acest mare război.” Cuvinte pe care Mai le spuse totuși de parcă ar fi fost în transă, căci ai ei ochi negri păreau extrem de tulburi, rotindu-se în mici cercuri și sclipind ciudat.

Dar, deși era ceva ce alții nu văzuseră până atunci, știa prea bine Yamu ce se întâmplă: a lui soție într-adevăr era în transă. Așa cum se întâmpla de fiecare dată când avea o premoniție. Și, știind prea bine că era necesar să-i vorbească cu calm lui Mai și nu să încerce s-o aducă la realitate cu forța, bărbatul făcu câțiva pași spre ea, întrebând-o cu voce calmă, „La ce anume te referi acum, Mai? Cum e posibil ca acel Tarther să se fi trezit când nu-i decât un personaj de poveste?”

„Ba nu-i legendă Tarther,” spuse Mai, privindu-l țintă. „El e real. Așa cum a fost acum șapte milenii când Poporul Noear a ars, iar al lor regat s-a făcut cenușă. De altfel acel Tarther dă foc acestei păduri în aceste clipe, aruncând flăcări din ale sale nare largi, ce-s sursă de foc veșnic. O sursă de putere ce crește datorită gemenelor-formă, care și-au reunit puterile după paisprezece ani, așa cum a fost prorocit de veacuri.” După care, oftând dureros, Mai își pierdu cunoștința în brațele soțului.

Văzându-și mama fără cunoștință, Akita se sperie. Și, alergând spre ai ei părinți, strigă speriată, „Ce-i cu tine, mamă? Trezește-te! Ce se întâmplă?”

Se opri însă fata locului când Yamu se uită spre ea și-i spuse cu glas sever, „Nimeni să nu se apropie de Mai în aceste clipe, căci în ea e încă puterea Oracolului Tīrkkatarici.”

„Puterea Oracolului?” Se întrebară Rophionii într-un glas. „Dar cum e posibil? Din câte știm…”

„Liniște!” Le strigă Yamu. „N-avem timp de pierdut stând la taclale acum. La fel nu e momentul să stăm locului. De aceea… toată lumea să se îndrepte spre ascunzătoare! În special bătrânii, femeile și copii să meargă să se ascundă în Tunelele Ārakkiḷ (Oracolului). Inclusiv voi: Akita, Kkuṟai! Ilēcāṉa! De altfel… Kkuṟai! Ilēcāṉa! Apropiați-vă și luați-vă și mama cu voi, căci deși Mai e încă controlată de puterea lui Tīrkkatarici, voi sunteți în siguranță. Akita însă… să stai departe de ea! M-ai înțeles?”

Unauthorized usage: this tale is on Amazon without the author's consent. Report any sightings.

„Da, tată!” Răspunse fata cu glas tremurat.

„Atunci, odată ce m-am făcut înțeles, nu înțeleg de ce stați încă locului. Cu toții de altfel!” Le strigă el celorlalți, după ce ai săi băieți se apropiară de el și-o luară pe Mai în brațe. Apoi, când văzu că Rophionii, chiar dacă erau speriați, începură totuși a se îndrepta spre Piatra Estică Vāyil, acolo unde se afla de fapt intrarea în Tunele, care terminau în cele din urmă într-o mare grotă numită Iraṭcippiṉ Vāyi, Yamu se îndreptă spre Fenrir și restul, care stăteau încă locului, privind țintă la lupi și parcă neîndrăznind să se urnească din loc și ei. Apoi, odată ajuns lângă ei, le spuse, „De altfel cred că și ghoulii și restul care au venit cu voi ar trebui să se îndrepte într-acolo, căci nu știm încă ce se apropie de noi.”

„Eu cred totuși că ar trebui ca parte din noi să rămână să apere tabăra,” spuse Arion.

„Nu, Arion,” se opuse Fenrir. „Dacă pădurea arde, satul Rophionilor tot e în pericol. De altfel… nu știu cât o să mai țină Bariera, căci…”

„O s-o ținem noi de trebuie,” auziră ei glasul bătrânului Pāṇṭittiyam, ceva ce-i miră nespus. De asta și se întoarseră toți spre bătrân și-l priviră mirați. Bătrânul însă surâse, „Nu, poate și arătăm noi ramoliți, dar… puterea nu ne-a luat-o încă nimeni.”

„Nu-i vorba de bătrânețe, bătrâne Pāṇṭittiyam, e vorba de respect,” interveni Yamu. „Mai ales e o chestiune de onoare, căci suntem destui Rophioni în putere să apărăm satul. De aceea…”

„De ce să expunem tineretul, care ne poate duce gloria mai departe, Yamu, când bătrânii tot pot pune umărul să protejeze țara?” Insistă bătrânul. „De altfel cred că nu doar eu gândesc astfel, ci întregul Consiliu. Așa că, chiar dacă voi vă opuneți, noi ne-am decis: aici murim de trebuie, dar satul Rophionilor nu va fi distrus. Nu așa cum au dispărut Noearii, cei care ne-au fost atât de dragi, dar pe care i-am văzut căzând în cele din urmă.”

Anume cuvintele bătrânului Pāṇṭittiyam îl făcură pe Fenrir să se cutremure. Nu știa însă de ce se simțea atât de straniu, căci el nu trăise în acele vremuri când pieriseră Noearii. La fel nu văzuse ceea ce văzuse Samaya, reflectat în oglinda vrăjitoarei Villō. Chiar și așa simțea inima cum i se zbătea nebunește în piept și începu să simtă că n-avea aer. În cele din urmă însă, înțelegând că nu se putea da bătut, Fenrir trase adânc aer în piept ca să se calmeze, după care spuse, „De ați decis asta, atunci noi nu suntem cine să ne opunem, bătrâne Pāṇṭittiyam. Asta nu înseamnă însă că sunt de acord.”

Bătrânul surâse, „La război n-ai nevoie de acordul tinerelor și nici ca să mori. De altfel ne-ar fi rușine nouă, bătrânilor, să trăim ascunși în grotă când ai noștri tineri pier în focul iadului. Așa că, e decis, tinere: vom sta și noi la hotarul țării, indiferent de prețul pe care va trebui să-l plătim!” După care, întorcându-i spatele lui Fenrir și celorlalți, se îndreptă spre Consiliul de Bătrâni, care îl așteptau nu departe de ei, pentru a le spune despre ce se decise.

În urma lui Fenrir privi multă vreme, căci chiar se simțea ciudat și că nu știa ce să facă, că de Dike ar fi fost acolo, el la sigur n-ar fi permis bătrânilor să stea la hotarul țării. El însă nu fusese în stare să se opună. De aceea și considera că nu era totuși demn de a fi conducător. Sau poate…

„…E doar o idee ce o ai în cap, dar care totuși nu-i dreaptă,” îi spuse Arion, citindu-i gândurile. Din această cauză și se încruntă Fenrir nițel, privind la al său bun prieten și mentor: nu-i plăcea lui faptul că acela iar își băga nasul în treburile lui. Arion însă surâse și-i spuse, „Chiar de nu-ți sunt pe plac spusele mele e totuși adevărul, prințe Fenrir. Și știi de ce?”

„Pentru că demnitatea și dorința unuia de a-și apăra țara n-are de-a face întotdeauna cu demnitatea conducătorului lor?”

„Așa e. De aceea cred că ar fi mai bine să încetezi a-ți plânge de milă și a ne concentra pe apărare, căci acum asta e important.”

„Atunci ghoulii vor sta și ei de strajă,” le spuse Kalimērā cu voce gravă.

„Ba nu,” se opuse Yamu. „Și nu spun asta pentru că n-am încredere, ci pentru că ghoulii n-o să poată să-i facă față acelei păsări demonice. Rophionii însă…”

„De n-ați văzut ce ne poate pielea n-ar trebui să-ți spui părerea. Mai ales să susții că nu suntem în stare să apărăm un loc ce ne-a primit și ocrotit de parcă am fi fost acasă,” șuieră Izkina printre dinți, apropiindu-se de ei împreună cu Zorrota. „Dar… cu o condiție vom apăra acest regat: regina Kalimērā și pruncul Piccai trebuie să se ascundă și ei cu voi. Doar știindu-i pe ei în siguranță, noi…”

„Nu, Izkina,” se opuse Kalimērā. „Cum e posibil ca un conducător să-și lase oștenii să lupte fără el? Asta ar însemna lașitate.”

„Ba nu, regină,” interveni Zorrota. „Ar însemna doar că ești mamă. Mama viitorului nostru conducător de altfel. De aceea, de vrem ca neamul nostru să nu piară fără urmă într-un final, pruncul și tu, regină, trebuie să fiți în siguranță. La fel vom fi și noi. Promitem!”

„Și totuși, nu consider corect să…,” încercă să se opună Kalimērā. Tăcu însă și o privi pe Sephir, când aceasta îi spuse:

„Consider totuși că Izkina și Zorrota au dreptate: ca un neam să dăinuie timp de veacuri trebuie să aibă urmași. La fel trebuie să existe supraviețuitor ca un neam să nu piară. De aceea, ca ghoulii să există și de acum încolo, tu și fiul tău trebuie să fiți în siguranță. Prin urmare, mergi cu ceilalți! În Ascunzătoarea Rophionilor veți fi în siguranță.”

„La fel mergi și tu, Sephir,” insistă Fenrir.

„Ba nu,” spuse ea cu glas ferm. „Eu rămân și asta nu se discută, Fenrir. De ce? Pentru că sunt singura care poate controla cât de cât furia cerului în aceste clipe. Da, mai este și Arion. El singur însă n-o să fie în stare să vă dea o mână de ajutor. Plus la asta, eu sunt capabilă să-mi port de grijă și la fel, alături de tine, o să fiu mai în siguranță decât în adâncurile Tunelelor Ārakkiḷ.”

Siguranța din vocea Sephirei și mai ales a ei privire fixă, ațintită în ochii lui, îl dezarmară pe Fenrir. Și nu pentru că el ar fi fost neputincios în fața ei, ci pentru că într-adevăr avea a sa soție dreptate: de voiau să apere acel loc aveau nevoie de puterea cerurilor și de cei care le puteau controla. La fel avea Sephir dreptate spunând că alături de el era în siguranță. Și nu doar ea, ci și el s-ar fi simțit mai bine luptând cot la cot, căci, de-ar fi fost despărțiți, s-ar fi gândit mereu unul la celălalt, s-ar fi îngrijorat și întrebat mereu de-i celălalt bine, iar acea îngrijorare continuă ar fi fost mai ucigătoare chiar și decât otrava. Astfel, înțelegând acest lucru, Fenrir oftă. Îi dădu însă Sephirei de înțeles că accepta a ei propunere, chiar dacă nu era întru totul de acord. Dar, când simți a ei mână strângându-l puternic de mână, Fenrir o privi. Ba chiar surâse și el când ea îi spuse, „Și totuși vom fi bine noi. Așa e corect și așa vom face: vom lupta până la capăt, cot la cot, și astfel vom muri de trebuie.”

În cele din urmă, complet dezarmat de-a ei privire, Fenrir o trase spre el și-o strânse la piept. Nu-i păsă nici chiar de faptul că a lui stângăcie și dragoste arătată în văzul lumii schițase zâmbete pe fața celorlalți. Tot ce conta pentru el era că alături de ea simțea liniștea. Acea liniște dinaintea furtunii, dar totuși liniște. Una care… putea fi completată doar de ea.

***

Deși Yamu le strigase tuturor să se îndrepte spre Tunelele Ārakkiḷ, la două ore distanță, Rophionii continuau încă prin sat. Parte din ei își strângeau câteva dintre lucruri, alții dădeau o mână de ajutor la întărirea fortificațiilor, în timp ce cei mai mulți dintre ei ajutau la grajduri. Motivul? Era absolut necesar să se fortifice și acel loc pentru ca animalele, care se ascunseră acolo după atacul corbilor Kākkai, să fie protejați în cazul în care prăpădul ar fi trecut de Barieră și-ar fi ajuns până la ei. Din această cauză și se stârnise forfotă mare la grajduri, căci, fiind săritori la nevoie, Rophionii se strânseră cu mic cu mare acolo, să dea o mână de ajutor sau măcar să dea altora de înțeles că puteau conta pe ei atunci când era nevoie.

De altfel anume spre grajd se îndreptau și Fenrir, Arion și Nathaniel în clipa în care îl auziră pe Kkuṟai strigând, „Caiii! Prințe Fenrir, vin caii!” Un strigăt care îi făcu pe toți să se întoarcă spre băiat. Îl văzură astfel arătându-le să privească în zare, de unde, cât de curând, se auzi tropot de copite. Dar, deși crezuseră ei că o întreagă armată de animale se îndrepta spre acele grajduri, odată ce simțiseră focul apropiindu-se de ei, le fu într-un final dat să vadă doar cinci cai: doi negri ca pana corbului și trei albi.

Cei negri erau nimeni alții decât Shinar și Tūfon. Dintre cei albi însă tinerii îi recunoscură doar pe Vitiyiṉ (calul Gaeiei) și pe Sṉōḥpḷēk (calul lui Island). Cel de-al cincilea însă, care era într-adevăr alb ca spuma laptelui, un cal ciudat totuși, neobișnuit, căci arăta diferit de ceilalți datorită culorii lucioase a pielii și a părului mătăsos, la fel datorită ochilor săi negri de-o profunditate impresionantă, era unul necunoscut. Dar, chiar dacă nu-l mai văzuse nimeni până atunci, prin simplul fapt că era în compania celorlalte patru animale știute de Fenrir și restul, era considerat unul de-al lor.

Dar… minunea nu se opri acolo, odată cu apariția celor cinci animale. Ce-i uimi enorm pe toți fu să vadă că cei cinci cai trecură prin Barieră fără să fie nevoie ca lupii magici să deschidă o poartă pentru ei. Din această cauză și se priviră cu toții, uimiți din cale afară, căci ei nicicând nu se așteptaseră ca în lumea asta să există un suflet capabil să treacă prin Barieră fără ca s-o distrugă sau să fie forțat să lupte cu puterea ei mai întâi. O uimire care îl făcu pe Yamu să murmure dintr-o dată, extrem de încurcat, „Asta… asta ce mai e?”

„Nu ce mai e, dar cine!” Îl corectă Arion, privind țintă la cei cinci cai, care, odată trecuți de Barieră și după ce făcură un ocol larg pe pajiștea de lângă sat, se opriră locului și așteptau cuminți. „Și… cred că magia e anume în cel de-al cincilea cal. Cel necunoscut. Dar… nu-mi pot da seama ce anume e ciudat la el.”

Privi însă Arion mirat la Fenrir când acela râse și-i spuse, „Ceva ciudat de altfel: ca un cal să nu-l înțeleagă pe un altul.”

„De parcă tu înțelegi toți lupii, odată ce ești unul,” mârâi Arion printre dinți. Văzându-i însă pe Rophioni privindu-l țintă, ceva ce-i dădu de înțeles că gluma ceea fu luată personal de toții lupii, privi în altă parte. Apoi, dregându-și ușor glasul, murmură, „Doar o remarcă! N-o luați personal!”

Se miră însă Arion și mai mult văzând că Rophionii surâseră. După care, calmi, se întoarseră fiecare la treaba lui, căci deși apariția celor cinci cai putea fi considerat un fenomen magic și neașteptat, pericolul care se apropia de ei și pe care-l simțeau tot mai aproape cu fiecare secundă îi făcu totuși să se grăbească. Nu toți însă, căci copiii, curioși din fire, vrură să se apropie de animale. Se traseră însă speriați în spate când Tūfon fornăi nervos pe nări și se ridică apoi pe picioarele din spate. Astfel animalul le dădu celorlalți de înțeles că nu erau ei acolo pentru joacă și nici ca exponate rare la circ, ci c-o treabă importantă. Una pe care Fenrir și ceilalți păreau să n-o înțeleagă totuși.

Înțelese însă Sephir că de calul părintelui ei era acolo era pentru o cauză anume. De aceea și se apropie ea în cele din urmă de Tūfon, căruia îi mângâie coama și botul, șoptindu-i ca să-l calmeze, „Doar copii, Tūfon, n-o lua în nume de rău! Da, da, știu că nu-ți place când se apropie alții atât de mult de tine. Dar, odată ce trăim alături de alții, trebuie să ne conformăm!” Apoi, când simți că calul se calmase cât de cât, Sephir își lipi fruntea de botul animalului, care închise și el ochii, încercând parcă să-i transmită și ei a sa neliniște și s-o facă să înțeleagă în cele din urmă acel mesaj tainic pe care voia să i-l transmită.

Această postură a Sephirei, cu fruntea lipită de botul lui Tūfon și părând că meditează, li se păru ciudată celorlalți. Ba chiar se auzi la un moment dat, „Ce face?” murmurat de copii. Un murmur care îl făcu pe Fenrir să privească în jur și să vadă că de fapt Rophionii se opriseră iar din treabă și așteptau cu sufletul la gură să audă mesajul pe care calul părea să încerce a i-l transmite lui Sephir.

Dar, în clipa în care o văzură pe Yellen îndreptându-se spre cel de-al cincilea cal, cel necunoscut, Rophionii se priviră unii pe alții, întrebându-se din priviri, „Ce face de data asta această copilă?” O întrebare la care nimeni părea să n-aibă un răspuns. Nici măcar Nathaniel, care privi țintă la a lui soră, încercând mai întâi să înțeleagă de-i posedată iar sau doar acționa astfel pentru că voia ea asta. Ba chiar el încercase s-o apuce de mână și s-o oprească când ea trecu pe lângă el. N-o ajunse însă datorită lui Yamu, care îl prinse pe el de mână într-un final și scutură ușor din cap să nu facă asta.

Și făcu bine Yamu împiedicându-l pe Nathaniel să se apropie de Yellen, căci astfel văzură cu toții cum fata se apropie de calul necunoscut și-i atinse botul cu palma fără ca animalul să fie speriat sau nervos. Ba chiar părea că animalul își dorea acea apropiere de fată, căci, la un moment dat, văzură cum își atinse fruntea de palma fetei atunci când Yellen întinse și a doua mână spre el ca să-i mângâie coama. Apoi, după secunde bune de ai fi mângâiat animalului grumazul, Yellen privi la ceilalți și le spuse, „Numele ei e Tūyāmā.”

„Tūyāmā? Raza viitorului?” Întrebă Arion mirat.

„Așa e. Asta ar însemna numele ei în limba antică.”

„Dar… cum de știi tu asta?” O întrebă Fenrir mirat. „Nu-mi zi că anume ea ți-a spus cum o cheamă.”

Yellen surâse. „Chiar de nu crezi, așa e. De altfel acest animal e un cal magic, diferit de restul și asta din cauza că a trăit mult mai mult decât oricare cal pe care noi îl știm. Doar… Shinar mi se pare că a trăit atât de mult. Dar chiar și așa, chiar dacă simt o legătură puternică între cei doi, nu-mi pot da seama ce anume îi leagă pe ei,” spuse fata, după care privi spre Shinar, care își plecase botul și mirosea liniștit iarba de parcă nici n-ar fi bănuit că anume despre el era vorba.

În cele din urmă, când Tūyāmā își frecă fruntea de umărul fetei, Yellen o privi iar. O privi îndelung de altfel în timp ce iapa stătea cu ochii închiși și mișcându-și ușor doar buzele de parcă astfel ar fi încercat să-i transmită și ea un mesaj fetei la fel cum încerca să facă Tūfon cu Sephir. Un mesaj pe care Yellen nu-l înțelese până la urmă, deși simțea ceva straniu la animalul din fața ei. Chiar și așa, simțind o mare tristețe ascunsă în sufletul iepei, Yellen îi atinse fruntea cu palma larg deschisă și începu s-o mângâie ușor, murmurându-i, „Și totuși nu ești singură acum! Nu mai ești, căci ai atât de mulți prieteni devotați în jur, din cei care-ți pot sta mereu alături, la nevoie.”

Spunând aceste cuvinte, Yellen încerca s-o calmeze pe Tūyāmā, să-i dea de înțeles că n-avea de ce se teme și că erau în siguranță acolo. Dar, în timp ce-i mângâia animalului fruntea, simți ea o mare neliniște pe suflet, o neliniște pe care n-o putea înțelege totuși, la fel cum nu putea înțelege de unde își luase sursa. Doar într-un final, când își oglindi iar ochii în privirea blajină a animalului din fața ei, Yellen se cutremură. Ba chiar începu să tremure ușor în timp ce se trăgea tot mai în spate și mai în spate. Motivul? Vedea o mare de flăcări în ochii lui Tūyāmā - un pământ sfânt pârjolit de sus în timp ce flăcări flămânde, flăcări de dimensiuni impresionante, erau aruncate din nările marelui Tarther.

„Nu poate fi!” Murmură Yellen, văzând asta. „Eu nu pot vedea asta. Nu în ochii ei!” Dar, deși era extrem de speriată și-și dorea să întoarcă spatele iepei și să fugă de acolo mâncând pământul, Yellen simți că nu era capabilă de așa ceva. Ba chiar simțea că ceva o atrăgea spre Tūyāmā și-o făcea să privească țintă în ochii ei, tânjind parcă să vadă mai mult din acea urgie, visând parcă să fie parte a acelui prăpăd, căci simțea nu-ș de ce că acele imagini erau parte din ea, parte al unui trecut cunoscut ei, dar de care nu-și amintea.

Și-ar fi amintit poate de-ar fi continuat să privească în ochii iepei. La fel… poate c-ar fi fost pierdută pe veci de și-ar fi amintit ceva. Fu salvată însă… de groaza trecutului și de teama prezentului de Kkuṟai, căci băiatul, simțind-o speriată, se apropie de ea în ciuda faptului că ceilalți vrură să-l oprească și, trăgând-o spre el, o forță să-l privească și-i spuse, „Nu tot ce vezi în ochii altora e adevărul, Yellen!”

„Dar… e atât de real!” Murmură ea, încă tremurând, în timp ce privea țintă în ochii băiatului.

„Și ai dreptate: e real! Ce vezi în ochii ei! Dar e realitatea altora și nu a ta!”

„Realitatea altora? La ce anume te referi, Kkuṟai? Vrei să spui că ce văd în ochii lui Tūyāmā e anume ceva ce-a trăit ea în trecut?” Întrebă fata mirată. Ba chiar vru să-și întoarcă capul și să privească iar în ochii iepei, vrând să se convingă că nu avuse vedenii.

Kkuṟai însă, deși nu știa nici el prea bine de ce simțea că trebuia s-o țintă pe fată departe de acel animal și mai ales neștiind de unde era el la curent cu ceea ce văzuse Yellen în ochii animalului, o apucă pe Yellen și mai strâns de mână, forțând-o să stea locului. După care, când Yellen îl privi pe el în ochi, cu mare atenție de altfel, îi spuse aproape în șoaptă, „Nu căuta să afli lucruri care te pot îngenunchea, copilă! La fel nu forța prezentul să se întoarcă în trecut. De faci asta atunci lumea se va întoarce cu susul în jos și tu vei fi pierdută pe veci.”

„Bodhi?” Întrebă Yellen mirată, auzind cuvintele rostite de Kkuṟai, cuvinte stranii în opinia ei, căci ea era sigură că el n-avea de unde ști astfel de lucruri. Mai ales… era ea sigură că nu Kkuṟai îi vorbise din cauza ochilor lui ce deveniră la început complet negri, ca mai apoi să capete culoarea ochilor fetiței-degețică, care spuse mai apoi:

„Așa e, Yellen! Eu îți vorbesc acum!”

„Dar… cum e posibil? Credeam că tu n-ai puterea de-a controla lupii magici? Doar… pe celelalte suflete.”

„Și ai dreptate. Doar pe jumătate de altfel, căci nu pot controla restul lupilor. Pot însă să mă conectez cu acest băiat după ce el a fost la Ușa Purgatoriului. De fapt datorită ție s-a creat această legătură între noi, căci anume tu i-ai îndreptat pașii spre acel loc sfânt.”

Cuvintele lui Bodhi o făcură pe Yellen să se încrunte. Nu făcu ea asta însă de supărare sau că ar fi deranjat-o ceva, ci din cauza că nu-și amintea să fi făcut asta. Doar când auzi, ca prin vis, acele cuvinte pe care ea i le spuse ea atunci lui Kkuṟai, „De aceea ascultă-mi sfatul și mergi anume într-acolo, căci doar acolo vei găsi adevărata putere și menirea pentru care ai fost trimis pe pământ,” își dădu seama că o putere mult prea mare o controla din interior, o putere de care ea însăși nu era conștientă în multe dintre cazuri, dar care totuși lucra în favoarea lor. Astfel, aducându-și aminte de acele clipe, Yellen închise ochii și murmură, „Și totuși această legătură nu e doar între voi doi, Bodhi. E o legătură între noi trei de fapt.”

„Da. Ai iar dreptate, căci prin tine l-am putut aduce pe acest copil înapoi la viață, iar prin el îți pot spune ție acum despre viitor. Astfel putem considera fără greș că suntem suflete-pereche. Chiar și așa… n-o să fim pe veci legați, Yellen. La fel n-o să-l putem mereu conecta pe celălalt și afla sfaturi, căci, cât de curând, Maranam și armata răului vor pune stăpânire pe Magia pământului și vom fi fiecare pentru el.”

„Totuși… nu înțeleg de ce mi-ai spus să nu forțez viitorul să se întoarcă în timp. Mai ales nu pot înțelege ce legătură are asta cu mine sau ce legătură este între cele văzute în ochii lui Tūyāmā și ceea ce-am trăit în altă viață.”

„Doar… dă timp timpului,” răspunse scurt Bodhi, după care a ei putere dispăru, iar Yellen îl văzu pe Kkuṟai zâmbindu-i, în timp ce continua s-o țină strâns de mână.

Asta însă n-o calmă defel. Din contră, se simți și mai neliniștită datorită faptului că Bodhi trecuse sub tăcere un răspuns care ei i se părea important. Numai că… înțelese totuși că nu era încă momentul să afle astfel de adevăruri și că într-adevăr avea nevoie să dea timp timpului și să nu-i îngrijoreze și pe ceilalți, căci asta părea că face în acele clipe. De altfel văzu clar îngrijorarea în ochii lor în timp ce-o priveau țintă, încercând să-și dea seama ce-i cu ea. De aceea și se forță ea să zâmbească într-un final, spunându-le prin acel zâmbet, „Sunt bine,” chiar dacă mințea.

În cele din urmă, simțindu-se iar stăpână pe sine, Yellen se întoarse și-o privi pe Tūyāmā. Nu mai văzu însă acel foc în ochii ei. Doar… o mare de liniște văzu Yellen în ochii iepei. Liniștea de dinaintea furtunii de altfel…