Departe în vale, trecând pe lângă Pădurea Kiago, se auzeau urlete de lupi. Dar, deși urletul lor se auzea atât de clar, niciunul nu se vedea în zare. Ba chiar acel loc părea pustiit. La fel ascundea și multe secrete, multe dintre ele fiind legate de păcatele inimii celor ce trecuseră vreodată prin acele locuri.

Tocmai de aceea și oftă Morena înțelegând acest lucru. Și, privind la acel loc pustiit, murmură tristă, „Și totuși e semn rău de se aude urlet de lup în singurătate.” Avea și de ce rosti astfel de cuvinte, căci, trecând prin Poiana Ahilarului, își aduse aminte de legenda lui Curse. La fel își aduse aminte și de-al ei blestem.

Își alungă însă rapid din minte acele gânduri când privi cerul. Era frumos, în ciuda norilor negri, aducători de ploaie, ce se zăreau la orizont. Dar, ce făcea acel loc să pară fermecător, era acel vânticel cald ce se simțea pe piele. La fel se simțea miros de fag în jur, deși Pădurea Kiago, în care se afla Poiana Ahilarului, era una de stejar.

Dar nu acel miros fu cel ce-o făcu pe Morena gânditoare, ci norii de pe cer. În special a lor grabă undeva, făcând acea vastă boltă cerească să pară un loc ciudat, lângă o mlaștină undeva înconjurată de ceață. Sus acolo însă era un aer cenușiu, de parcă ardea undeva vâlvătaie, iar fumul gros se ridicase până la cer. Nu era însă niciun incendiu acolo, „Doar nori negri aducători de ploaie. Și, desigur, de probleme și păcate,” mai murmură femeia, lăsând să-i mai scape un oftat din piept.

Gânditoare însă, privind doar cerul, nu fu atentă în jur. Chiar și așa al șaselea simț stătea de strajă. Și, când simți c-o apasă pe piept, privi iar în jur, îngrijorată. Nu văzu însă nimic. Dar murmură, „Am mai simțit asta cândva. Acum 13 ani. Când vulpile lui Inmar au trecut prin sat. Dar… de ce acum?! De ce simt asta dacă nu-i nicio vulpe prin preajmă?!” Și, din cauza îngrijorării, ochii ei mici și negri sclipiră ciudat, controlați cumva de magia acelei poiene blestemate, cea a Ahilarului.

Apoi, atingându-și pieptul cu palma larg deschisă, Morena privi de jur împrejur. Minute bune de altfel. Nu văzu însă nimic. Doar singurătatea, copacii și poiana. I se păreau însă ciudate toate acestea. La fel cum i se părea aerul din jur, care, dintr-o dată, fu extrem de greu de respirat. De aceea se cutremură Morena. Și din cauza vântului care se stârnise apoi rece. Astfel, cu acea senzație neplăcută pe piele, de parcă o tăia până la oase, se înfășură mai bine în șal și vru să-și continue drumul în sus pe munte.

Se opri însă locului după doar doi pași. „Simt prezența cuiva aici,” gândi ea. „A cui însă? Din câte am văzut nu se apropia nimeni. Și, chiar de ar fi stat ascuns după primul rând de copaci, e prea repede să fi ajuns lângă mine. Sunt destui metri de la pădure până aici. Totuși e cineva acolo. În urma mea. Dar… cine?”

Să se întoarcă și să privească în urmă se temu însă. La fel se temu să întrebe în glas cine era acela. Simți doar că acel cineva nu avea gânduri bune cu privire la ea și la fel era cumva legat de magia neagră a acelor locuri. Dar, cum Morena nu era o femeie fricoasă din fire, decise în cele din urmă să dea ochii cu intrusul. De aceea, strângând mai bine șalul pe lângă trup, se roti încet pe călcâie și privi spre copacul Ahilarului.

Se miră însă să nu vadă niciun copac acolo, deși ea era sigură că exista unul în acea poiană conform legendei. Un copac demonic care-o înghițise pe prințesa Curse și care, blestemat de ea, fusese ars din rădăcini. În locul copacului însă stătea un bărbat.

„Un străin?” Se întrebă femeia privind țintă la el. Astfel văzu că era îmbrăcat în haine cernite din cap până-n picioare. Avea părul și ochii de aceeași culoare, în timp ce pielea îi era alb-gălbuie. Mâinile îi erau lungi și în special degetele ce se terminau în unghii lungi, negre și ascuțite asemănătoare fiarelor. Asta îi dădu Morenei de înțeles că străinul din fața ei nu era un bărbat oarecare. „Un duh,” își zise ea și decise să fie prudentă.

Și avu dreptate, căci, cât de curând, văzu în mâna lui dreaptă o sferă. Era mică, cât mingea de ping-pong la început, neagră și cu nuanțe roșietice în interior. Și, în timp ce acea mică minge i se rotea ușor deasupra degetelor mâinii drepte, strânsă căuș, ochii străinului căpătară o nuanță de negru închis. Dar, chiar în centrul acelor ochi negri, în locul irisului, erau roșii ca focul. Anume această culoare de roșu părea să pulseze asemeni celei din interiorul sferei de parcă ar fi fost o inimă ce bate. Și, după fiecare bătaie, sfera devenea din ce în ce mai mare.

Morenei însă acea senzație din piept, anxietatea, ce devenea din ce în ce mai sufocantă privind acea sferă ciudată, nu-i plăcuse. Chiar și așa nu spuse nimic. La fel tăcu și străinul. Dar, în timp ce tăceau, priveau cu mare atenție la celălalt, pândindu-i fiecare mișcare. Ba chiar părea că-și ascultau respirația și cât de des le bătea inima.

Era însă totul doar o iluzie, căci deși priveau atent la celălalt nu auzeau ale lor bătăi de inimă. De le-ar fi auzit ar fi avut fără doar și poate un avantaj. În special Morena, căci ar fi știut de-i calm duhul sau ceva ciudat îi curge prin vene. Și avea motive femeia să gândească astfel, căci ea era sigură că el are un avantaj din cauza ei: se trădase pe sine că-i umană din cap până-n picioare datorită portului. De asemenea, ai ei ochi, ce reflectau bunătate, trădau faptul că n-are pic de puteri magice curgându-i prin vene.

Nu același lucru se întâmpla cu duhul. De ce? Pentru că deși vedea că-i tot negru și că are și unghii ascuțite, nu era ea sigură că-i el de partea Magiei Negre. La fel nu era sigură că se ocupa cu Magia Albă. Dar, cum alt tip de magie nu știa, se încruntă. „Și totuși mi se pare că-l știu de undeva,” își spuse ea într-un final strâmbând din nas. „Dar… de unde?” Și, ca să înțeleagă totuși ce-i cu drăcovenia ceea de Spirit din fața ei, începu a derula gânduri în cap cu viteza luminii. În special încerca să-și amintească legendele oamenilor. Cele despre puteri magice, duhuri și alte chestii ciudate. Și… nu știa puține dacă sincer, căci de când începuse să caute vulpile lui Inmar, ca să dea de copila ei, trăise în multe locuri. La fel auzise destule povești. În special de la necunoscuții care obișnuiau să colinde lumea în lung și-n lat în căutare de aventuri.

Astfel își aduse aminte o frază auzită demult, din gura unui bătrân negustor, când acesta se oprise în hanul din orășelul în care trăia ea la acea vreme. Se întâmplase asta în urmă cu vreo 5 ani când se angajase în hanul cela ca să aibă unde trăi și ce mânca. Și, în timp ce-i servea negustorului câte ceva de-ale gurii și băutură, el o apucă de mână și, privind-o în ochi, îi spuse, „Să știi c-o să ai mult de furcă de azi încolo. În special cu un duh care o să încerce să te farmece. Și, de-o încerca el să te facă să-i cazi în plasă, să-ți aduci aminte ale mele cuvinte, „Ahilarul n-a murit atunci când blestemul lui Curse i-a ars copacul din rădăcini. Din contră, așa cum i-a spus Ahi fratelui său Island, din sufletul înghițit de acel copac s-a născut un Spirit cu ochi de demon și cu sufletului Iadului. Și acest duh rău are același nume cu cel pe care-l purtase copacul cât a existat în acea poiană…”

„Ahilarul…,” murmură Morena. Și tresări, căci, atunci, când bătrânul negustor îi spusese acele cuvinte, ea nu le crezuse. În aceste momente însă, văzând duhul, își aduse aminte de el și de a lui povață și înțelese că acela avea darul profeției. Astfel, înțelegând că putea fi scăpată datorită acelor cuvinte, privi drept în ochii duhului și-i spuse cu jumătate de glas, „Și eu care crezusem că nu ești decât o legendă. Spusă de oameni altora ca să-i bage în sperieți și să-i țină departe de aceste locuri. Se pare totuși că m-am înșelat. Ești real tu. Și la fel s-au înșelat oamenii de-a lungul anilor stând departe de aceste întinsuri.”

Cuvintele ei însă îl făcură pe Ahilar să râdă zgomotos. Ba chiar, de răul râsului lui, se cutremurară zările. Apoi, brusc, strângând cu putere a sa sferă magică, făcu aerul din fața Morenei să explodeze, iar femeia fu aruncată cât colo. Avu însă noroc Morena că se lovi în cele din urmă de pământ tare și nu de vreun trunchi ceva. În caz contrar și-ar fi rupt fără doar și poate vreun oscior.

Chiar și așa impactul o făcu să se simtă amețită. Și multă vreme simți că i se învârtea capul. Dar, când se simți în sfârșit în stare să facă asta, se ridică pe șezute și privi spre dreapta, spre Ahilar. Îl văzu stând în același loc și deloc deranjat de ce făcuse. Asta o făcu pe Morena să scrâșnească din dinți, căci nu putea ea înțelege defel calmitatea Ahilarului. Mai ales cum se putea el juca cu acea sferă, jonglând cu ea, fără să-i tremure măcar mâna.

Ce nu știa Morena însă era că de fiecare dată când Ahilarul arunca sfera ceea în sus, pe suprafața ei se vedea reflectat chipul Morenei. Astfel putea el vedea fiecare mișcare a ei și în special grimasele făcute de femeie. Totuși nu văzu ceea ce i-ar fi plăcut să vadă la ea: frică. Și nu văzu el teamă nici sclipind în ochii ei și nici în ale ei mișcări. Din contră: Morena se ridică în cele din urmă de jos. Și, strângând cu putere pumnii, furioasă că fusese lovită fără să fi meritat, îl privi țintă, vrând să-i arate în mod special că nu se temea de el. Nici măcar un pic.

Îndrăzneala ei însă îl făcu pe Ahilar să rânjească. Era nemulțumit, „Văd că nu te temi de mine, ființă umană. Nici să mori se pare. Dar… poate că așa e mai bine. Și, cine știe, poate și sfârșești la fel ca ceilalți. Cei care au îndrăznit cândva să treacă pe aici și să mă înfrunte în loc să mi se supună.”

Cuvintele Ahilarului o făcură pe Morena extrem de atentă. Din această cauză și-l privi ea țintă. Apoi, c-o oarecare viclenie feminină, întrebă, „Care ceilalți?”

Auzind-o punând acea întrebare Ahilarul își opri jocul cu sfera. Apoi închise ochii. Doar pentru câteva clipe. După care se uită din nou la femeie. De data aceea însă ochii îi erau complet roșii. Și se roteau și în cercuri mici, de parcă ar fi fi fost ochi de cobră ce încerca să vrăjească o broscuță și s-o atragă în gura ei larg deschisă. Ahilarul însă, mult mai șiret decât o cobră, rânji fermecător privind țintă în ochii Morenei, după care îi spuse sâsâind printre dinți, „Oamenii.”

Complet fermecată de vraja ochilor lui, Morena începu să meargă direct spre el. Și mergea drept, fără să se abată nici măcar un milimetru din drumul ei. Ca orice pradă căzută în capcana răpitorului. Numai că, ups, când mai erau doar nouă metri între ea și Ahilar, Morena se lovi cu nasul de-un perete transparent. Și, simțind durere, își reveni din amorțeală.

Văzând asta, Ahilarul răcni din toți bojocii, „Ah, ce urăsc eu oamenii și trucurile lor. Mai ales a lor aură magică. Și, la fel, Gaea, unde ești? Încetează să te mai ascunzi și arată-te! Știu că ești prin preajmă și că încerci să pui mâna pe cei al meu!” Dar, privind în jur, nu văzu pe nimeni altcineva în afară de Morena, care stătea în locul în care se oprise și zâmbea cu gura până la urechi.

Apoi, ca să întoarcă cuțitul în rana Ahilarului, Morena spuse cu șiretenie, „Vasăzică asta ți-i călcâiul lui Ahile. Și eu care credeam că și asta tot un mit e. Dar, nu m-am înșelat măcar într-un lucru: că nu poți face niciun pas din locul în care stai acum. Nu, pentru binele nostru și mulțumită prințesei Curse, desigur, care te-a blestemat să fii victima propriei capcane. Astfel, fiindcă a rostit ea acel blestem înainte să piară de mâna ta, blestemul ei a devenit mai puternic decât te-ai așteptat. De aceea și stai locului de secole, sărmănelule.” Iar ultima parte a frazei Morena o rosti c-o batjocură vizibilă în glas, să-i facă în ciudă Ahilarului și să nu-i mai treacă aceluia prin minte s-o atace mai apoi.

Ahilarul însă, cătrănit, îi șuieră printre dinți, „Ia mai taci!” Și era cu adevărat furios, căci nicio altă ființă umană până atunci nu mai îndrăznise să-l provoace astfel. Pe el, cel cu puteri magice curgându-i prin vene. Dar, tot el, era forțat să stea locului din cauza unui lucru atât de neînsemnat în opinia lui - blestemul.

Ceea ce nu știa însă Morena și probabil nu știa nicio ființă pământeană era că Ahilarul putea fi salvat. Din a lui capcană desigur. Și s-ar fi eliberat el de-un suflet viu ar fi acceptat de bună voie să-i ia locul. Doar că… care-i prostul să se jertfească pentru un demon?! Nici măcar un suflet rău nu fusese în stare de-un așa sacrificiu. De aceea și stătea Ahilarul încă în același loc și fără speranța că poate o să scape vreodată.

Chiar și așa Ahilarul nu era dispus să cedeze. Și, în timp, începuse să recurgă la vicleșuguri. De ce? Ca să-i fie mai ușor să-i cadă cineva în plasă și să scape. Pentru asta însă trebui să învețe dansul cobrelor. Apoi învăță vraja ochilor lor. Și, în cele din urmă, învăță a vorbi mieros, ca să îndulcească urechile oamenilor și să-i facă să vină singuri la el. Și, desigur, să renunțe la al lor suflet. Doar că, de veacuri deja, nu se găsise niciun prost să facă asta. Dar, după cum Ahilarul nu era din cei care lasă pe cineva nepedepsit pentru a lui neascultare, cei care îndrăzniseră să-i stea împotrivă pieriră de mâna lui, căci vraja lui reușea să-i aducă până la picioarele lui și astfel cădeau pradă nebuniei Ahilarului, care, cătrănit că iar nu-i reușise să scape, nu lăsa nici praful din trupul acelui „ticălos.”

Din această cauză și nu știuse nimeni nicicând de ce-i el în stare. Dar, cum oamenii dispăreau prin preajma acelor locuri și fără urmă de altfel, se inventară legende de groază despre Poiana Ahilarului și sufletele vii începură a ocoli acele locuri și pe de departe. Chiar și așa se mai găsea câte un curajos care nu credea în legende. Doar că… nu ajungea să mai spună și altora că nu făcuse el bine să nu creadă în ele.

Totuși, făcând asta, nepermițând oamenilor să treacă pe acolo, pierduse șansa ca vreunul, mai slab de înger, să se avânte prin acele locuri. De s-ar fi avântat vreunul dintre aceștia prin Poiana Ahilarului, duhul s-ar fi salvat fără doar și poate, căci avea el darul convingerii când voia el. Și vraja acelor ochi ce se învârteau în cercuri ar fi funcționat cu cei mai „păcătoși din fire.”

Morena însă, înțelegând toate acestea, căci era o femeie inteligentă, îi spuse surâzând, „N-ai decât să încerci să ascunzi de vrei. Oricum știu eu că nu-i așa.”

„Da nu mai spune,” i-o întoarse duhul tăios. „De unde mă rog știi tu asta?”

„Citesc în ochii tăi?!” Întrebă femeia cu viclenie. „Și îmi spun ei adevărul, căci chiar dacă n-am eu puteri magice tot simt eu când e ceva în neregulă cu cineva. Iar tu… ei bine, tu ești exemplul perfect al nereușitei. Iar acum că, din prostie, ai activat sfera mea de protecție sau aura cum ai numit-o, în veci nu mai pui laba pe mine. Deci… nici nu scapi tu de acolo.”

Deveni însă atentă văzând că ochii Ahilarului deveniră dintr-o dată maro închis și sclipiră ciudat. Mai ales o intrigă mișcările încete, abia observate ale ochilor, care se uitară mai întâi în jur de parcă ar fi vrut să se asigure că nimeni n-o să-i strice planurile, după care se uită spre ea. Nu spuse însă nimic duhul. Cel puțin la început. Doar o privea și se juca cu mica lui sferă, care devenise complet neagră, dar totuși strălucea straniu, aruncând-o în sus și prinzând-o cu aceeași mână.

Trucul lui însă o făcu pe Morena să se întrebe, „Ce pune ăsta la cale?” Dar, neștiind cum ar trebui să acționeze după aceasta, decise totuși să nu privească la drăcovenia ceea de sferă ca să nu-i cadă Ahilarului în plasă. Privi însă atent ai lui ochi care erau încă ațintiți asupra lui. Și, la un moment dat, zări și-un zâmbet în colțul buzelor. La fel surâse și ea, căci realiză că acela se hotărâse și-o să-i spună ceva interesant.

Și așa a și fost, căci, la doar două secunde după aceasta, Ahilarul întrebă, „Ce dacă te conving la un schimb?”

„Schimb? Ce fel de schimb?” Întrebă Morena. Și întrebă ea asta nu că ar fi fost extrem de curioasă să afle ce avantaje îi putea aduce acel schimb, ci din cauza că voia să afle ce-i putea mintea Ahilarului.

Duhul însă, crezând că-i captase atenția, își zise că-i o idee bună să nu piardă acea ocazie. De aceea și folosi încă un vicleșug pe care-l învățase în timp: își coborî pe cât putu vocea, ca să fie plăcută auzului, ba chiar se simțea ea mieroasă, la fel își îmbună și privirea, iar zâmbetul viclean de pe față îi deveni dintr–o dată inocent. Și, în timp ce se oprise în dreptul Morenei și-o privea țintă, îi spuse, „Unul extrem de benefic pentru ambii. Și, dacă accepți, te asigur că obții ce-ți dorești tu cel mai mult în viață.”

Morena tresări auzindu-l vorbind astfel. „Ce-mi doresc eu cel mai mult?” Se întrebă. „E să-mi găsesc fetița. Dar… cum știe ăsta de ale mele dorințe? Și-a băgat cumva nasul în amintirile mele?” Și, cum nu-i plăceau deloc indiscreții, își încreți fruntea. Chiar și așa își zise să nu renunțe și-i spuse oarecum tăios Ahilarului, „Hai, uimește-mă! Ce-mi poți tu propune atât de valoros încât să fiu eu capabilă să accept acest pact.”

Fu rândul Ahilarului să tresară. „Știe,” își spuse el. „Că-i doar un truc. Ah, a naibii femeie. Cum a aflat ea asta? Dar, nu, nu asta e important, ci de ce vrea să afle al meu plan deși știe că-i capcană.” În voce însă spuse, „Să schimbi o viață pe alta și-un păcat pe-o bucurie.”

„Așa, și?”

Duhul strâmbă din nas. Nu-i plăcuse indiferența simțită în vocea Morenei. Și, cum nu se putea controla când era iritat, ochii i se colorară iar în roșu. Apoi, atât de brusc că Morena tresări și se trase doi pași în spate, aruncă flăcări înspre locul unde ședea Morena. Cel ce pătimi însă din cauza acelor flăcări fu el însă, căci, imediat ce aruncase flăcările celea, ele se întoarseră spre el, ca prin magie.

Asta îl făcu pe Ahilar să răcnească ca apucatul în timp ce ardea vâlvătaie. Numai că, cât de curând după ce el bătu din palme, focul de pe el se stinse, iar Morena văzu că nu era deloc rănit. De aceasta și murmură ea cu oarecare ironie în glas, „Nu, da, era de așteptat. Un rău altuia nu-i scoate ochii.” Tăcu însă când îl văzu pe Spirit privind-o cu ochi răi.

„Văd că încerci să mă bați cu propriile arme, muritoare neînfricată,” îi spuse el cătrănit în timp ce-și scutura cenușa din plete și de pe haine. „Numai că eu sunt mult mai puternic decât crede al tău creier mic. Eu… eu sunt al naibii de puternic. Și, dacă îmi propun…”

„Atunci fă și nu te lăuda atâta,” auzi Ahilarul glasul lui Mayar undeva în stânga Morenei. De aceea și privi înfuriat într-acolo, căci ura intrușii. Numai că, înainte să dea cu ochii de tânără, icni când un pumnal i se înfipse în inimă.

Support creative writers by reading their stories on Royal Road, not stolen versions.

„Tu,” mârâi Duhul abia auzit. „Iar tu îți bagi nasul în treburile mele. De ce?”

„Pentru că de nu întreaga lume va arde de răul tău. E ceva ce urăsc de altfel,” îi spuse Anaya sigură pe sine. De auzit o auzi însă doar Ahilarul și Mayar, căci Morena n-avea puterea s-o vadă pe bătrână.

Femeia însă se miră să-l audă pe Ahilar șuierând printre dinți, „Iar eu ce urăsc e mirosul puturos de vulpi. Mai ales din cele ce-și bagă nasul unde nu le fierbe oala așa cum faceți voi două. Mereu apăreți când nimeni nu vă cheamă.” Apoi, atât de brusc că până și Mayar tresări, la fel cum făcuse Morena, Ahilarul își scoase pumnalul din piept și-l aruncă spre tânără.

Ținta însă nu și-o atinse duhul, deși Mayar nu se mișcase niciun milimetru din locul ei și asta din cauza că Anaya, care apăru brusc în fața fetei, prinse pumnalul din zbor. Apoi, înfuriată, privi spre Ahilar și-i spuse, „Și văd că încă n-ai învățat lecția, diavole cu trup de lemn. Încă încerci să te pui rău cu cei pe care nu-i poți învinge.”

„Da, da, dacă zici,” mârâi Ahilarul în batjocură. Apoi, aruncând sfera ceea, cu care se jucase, în dreapta sa, făcu să apară un tron de lemn, ars pe alocuri și mâncat de carii prin altele. După care merse și se așeză pe el, căscând dulce. „Nu, cu ce ocazie pe aici de data asta?” Întrebă el în cele din urmă, plictisit și privind oarecum chiorâș la ele trei femei.

„La sigur nu să-ți facem ție o vizită,” îi spuse Mayar tăios. „Dar… dacă și-ți scarmăn un pic pielea nu cred c-o să fac cuiva un rău. Doar bine. Întregii lumi de altfel. Așa că, de nu vrei să vezi ce-mi poate într-adevăr pielea, îți sugerez să stai cuminte pe dărăpănătura ceea de lemn și să nu-ți bagi nasul în treburile mele.”

Își scutură însă brusc capul când Ahilarul urlă la ea, „Nu-i dărăpănătură, da tron.” Ceva care-o făcu pe Mayar să-și lovească apoi urechile cu palmele ca să-și alunge țiuiala.

Apoi, deloc deranjată de furia duhul, îl privi chiorâș și-i spuse, „Doar asta am zis și eu, nu?”

„Ah tu…” Își ținu însă limba după dinți Ahilarul când văzu o sferă de foc în mâna Anayei. Semn rău pentru el, căci de arunca bătrâna vulpe sfera ceea asupra lui, la sigur l-ar fi pârpălit ca pe-un pui pe frigare, căci anume acea bătrână vulpe avea o putere extraordinară asupra lui. Ceva ce el nu putea înțelege defel de ce. Dar, cum să fie precaut era o idee bună, se așeză comod pe tronul său. Acționa însă ca un copil bosumflat. Ba chiar și murmură la un moment dat, „Sunteți atât de nesuferite. Ambele de altfel.”

„De parcă ai fi tu mai breaz.” Îi spuse Anaya cu voce calmă. Apoi ea să uită la Mayar, doar cu coada ochiului, și-i spuse, „Fă ce ai de făcut, da repede. Trebuie să ne grăbim s-o ștergem de aici. Nu știm ce-i poate trece ăstuia prin cap.”

Mayar, care privea în acele clipe țintă la Morena, care de altfel făcea la fel, doar dădu ușor din cap, semn că înțelese. Apoi, simțind ceva ciudat în piept, mai făcu un pas spre locul în care stătea femeia. La fel făcu și Morena de parcă Mayar era reflecția ei în oglindă. și, dintr-o dată, cele două își întinseră mâinile drepte în față. Dar, în timp ce mâna Morenei nu trecu de acel perete transparent al aurei, cea a lui Mayar trecu prin ea. Asta o miră extrem de mult, căci din câte știa ea nimeni nu fusese nicicând capabil să învingă aura cuiva. Nici cel mai puternic mag. Ei însă îi reușise. Și atât de ușor de altfel. De ce?

Răspuns însă nu primi. Doar tresări când Morena îi atinse palma în cele din urmă. Și, în acel moment, ceva magic se întâmplă: lumea din jurul lor „îngheță,” de parcă acel moment trebuia să fie ceva unic. Doar al lor. Nevăzut nicicând de alții. De aceea și întrebă Mayar, „Cine ești tu?”

Morena însă nu-i răspunse. Părea să n-o fi auzit. Asta i se păru chiar ciudat tinerei, căci nu putea înțelege deloc ce se întâmpla în acele clipe în jurul ei. De aceea decise să ceară ajutor și închise ochii.

Pătrunse astfel în acea lume crepusculară a ochiului ei interior. Dar, spre deosebire de data trecută când el doar se deschise și-o ajutase cu a lui putere, de data aceea îi spuse, „M-ai chemat, stăpână?”

Mayar, deloc uimită să-l audă vorbindu-i, căci nu era de fapt prima dată când ea vorbea cu ochiul ei interior, îi spuse cu voce tremurândă, „Da. Am nevoie să mă ajuți să citesc trecutul cuiva. Al acestei femei, căci simt ceva ciudat la ea. La fel simt și că are ceva al meu. Dar nu pot înțelege ce.”

Se încruntă însă nițel când ochiul o întrebă, „Sunteți totuși sigură? Că vreți să aflați? Mă refer la trecut, căci de el a-ți fugit mereu. Acum însă văd că vreți să-l înfruntați. De ce?”

Tânăra însă scrâșni din dinți, „Ai știut, nu-i așa? Cum arată al meu trecut.”

Ochiul tăcu însă. Doar clipea deseori acoperindu-și ovalul galben din mijloc cu membrana verde. Și, de fiecare dată când ovalul galben apărea iar în fața ochilor lui Mayar, devenea mai luminos. Dar, când tânăra începu să se înfurie pe acea tăcere și strânse pumnii, iar scrâșnetul dinților ei se auzi atât de puternic în jur, ochiul înțelese că era timpul și spuse, „Da. Am știut. La fel ca și tine de altfel, stăpână. Doar că, spre deosebire de tine, n-am ignorat acel trecut. Tu însă, de teamă, l-ai ascuns în inimă. Am știut însă că odată și odată o să vrei să-l cunoști și de aceea nu l-am șters complet din a ta ființă.”

„De ce? Vrei să spui că există un secret ascuns legat de al meu trecut?”

„Nu-i doar trecutul tău, stăpână. E al multora deopotrivă. Și al acelei femei tot.”

„Atunci? Cum pot să aflu cum arată acel trecut?”

„Doar… privind în interiorul tău. Astfel vei afla adevărul, cel ce ochii tăi nu l-au văzut, dar pe care l-a știut inima ta. Prin urmare, de-o să pătrunzi cumva în interiorul acelei ființe, pe care o ai în fața ta în lumea reală și apoi o să mergi fără teamă pe cărările ascunse ale inimii ei, vei fi capabilă să afli ce păcate ascunde a ei inimă. La fel o să afli și adevărul.”

După asta ochiul tăcu. Doar lumina galbenă a retinei lui o scălda pe Morena într-o lumină caldă, aurie. Și, chiar dacă acea lumină părea neînsemnată, Mayar înțelese că era semnalul pentru ea să acționeze. De aceea și-și închise ochii. Și, întinzând mâna dreaptă în față, în acela lume crepusculară, reuși să pătrundă într-o altă lume, total necunoscută ei. În acea lume însă simțea atât de clar bătăile inimii Morenei, ceva ce-o uimi.

Chiar și așa ea nu-și retrase mâna. Doar așteptă. Și, curând, simți că tălpile ei goale atinseră ceva rece. La început nu înțelese ce era. Dar, curând, înțelese că era iarbă moale sau mușchi. La fel simțea și respirația pădurii din jur, cufundată în întuneric. Numai că, deși nu văzu nimic atunci când deschise ochii datorită întunericului care învăluise pădurea, Mayar știa că se afla într-un loc sigur. La fel nu simțea nici urmă de rău în jurul ei. Simțea însă atât de clar și atât de plăcut pe piele pulsațiile dragostei de mamă.

„Ce-i asta?” Se întrebă ea confuză, atingându-și brațele în locul în care simțea acele pulsații. „Atât de plăcut. Și atât de cald. Ceva ce n-am mai simțit până acum.”

O luminiță însă, văzută în depărtare, atât de brusc de altfel, o făcu pe Mayar să-și acopere ochii cu brațul. Secunde însă după aceea, când fu capabilă s-o privească liber, o văzu că pulsează. Simțea și că ceva o trăgea spre acea lumină, de parcă o ață ar fi fost prinsă de-al ei piept, iar celălalt capăt de luminița aurie. Ba chiar simți că-i trasă înspre acel loc, de parcă la celălalt capăt al firului invizibil s-ar fi aflat cineva. Cine anume? Nu știa. Avea însă de gând să afle. Așa că nu se împotrivi chemării, ci merse cu pași siguri spre ea.

***

Mușchi rece și moale se simțea sub tălpile goale ale lui Mayar, care continua să înainteze încet prin acea pădure. Nu mai că nu mai era întuneric în jur, ci peste tot se zărea lumina soarelui, care scălda acel loc într-o lumină caldă, aurie. Răceala mușchiului simțit sub tălpi o făcu însă pe Mayar să se cutremure. Apoi, deschizând ochii, pe care-i ținuse închiși până atunci, privi în jur și înțelese că, deși era încă în Pădurea Kiago, era atât de departe de Poiana Ahilarului, în locuri necunoscute ei totuși.

De aceea și se opri. Și, rotindu-se ușor pe călcâie, privi cu mare atenție în jur. Dar, cum nu cunoștea deloc locurile, se întrebă, „Și totuși unde-s? Mai ales… ce-i mirosul ăsta pe care-l simt atât de puternic? Ceva plăcut. Ceva… fag,” aproape că strigă tânăra. Apoi își simți inima bătând nebunește în piept. „Miroase ca atunci. Demult. În casa noastră.” Și, ca să găsească sursa acelui miros, tânăra se grăbi să intre tot mai adânc și mai adânc în pădure.

În cele din urmă însă ajunse la marginea pădurii. Ceva ciudat după părerea ei, căci urmărise sursa mirosului. Mai ciudat însă i se păru ei să vadă sclipind în zare apa unui lac. „Asta deja ce mai e?” Se întrebă Mayar. „Din câte știu lacul ăsta nu există. Sau… nu l-am văzut eu poate?” Și, simțind că curiozitatea pusese stăpânire pe ea, tânăra ieși din pădure și se îndreptă spre apă. Dar, cu cât se apropia mai mult de lac, cu atât îl găsea mai ciudat. Mai ales că nu vedea nicăieri sursa lui de alimentare. „L-au făcut oamenii se pare,” își spuse ea, înțelegând în cele din urmă adevărul.

Și, ca să vadă cum apăruse acel lac acolo, Mayar își trecu palma prin fața ochilor așa cum o învățase Anaya. Astfel îi fu dat să vadă cum localnicii satelor de prin prejurul Pădurii Kiago munciseră luni de-a rândul să sape albia acelui lac. Apoi, cu ajutorul Gaeiei, care dezlegă sacul ploilor deasupra acelui loc, lacul fu umplut cu apă proaspătă, până la refuz.

„Dar chiar și așa nu miroase a stătut cum se întâmplă cu lacurile fără alimentare externă. De ce? Magie?” Privind în jur însă nu găsi însă o sursă de putere. Cel puțin nu una de Magie Neagră. De aceea și se încruntă.

Dar, în momentul în care zări o tânără venind înspre lac, din zona vestică a pădurii, Mayar își zise că-i timpul să se ascundă. Rămase totuși locului, deși nu știa nici ea de ce. Doar privea țintă la acea tânără care se apropia de ea și care căra în mână un coș de rufe pe care avea de gând să le spele. Dar, deși i se părea cunoscută de undeva, Mayar nu putu înțelege la început cine să fie. Doar când acea tânără se lăsă în pirostrii lângă lac și se apucă de spălat, Mayar simți miros de fag venind dinspre ea. Și, când ochii tinerei se umeziră, aceasta șopti, „Mama!”

O uimi însă enorm că tânăra Morena nu auzise șoapta ei. La fel își aduse aminte că, trecând pe lângă ea, Morena nici măcar n-o privi. De aceea și strigă Mayar într-un final, „Mamă, tu mă vezi? Sunt aici. Mă vezi?” Morena însă nu răspunse. De aceea și se întristă Mayar, crezând că poate că femeia o uitase și de aceea n-o putea vedea.

Decise însă să petreacă puțin timp alături de a ei mamă. De aceea se puse în pirostrii nu departe de locul unde spăla Morena rufele și-o privi o vreme. Apoi, simțind nevoia să-și oglindească chipul în ape, privi înspre lac. Se miră însă să vadă că arăta diferit: purta rochie albă, până la genunchi, cu mâneci scurte. Avea părul negru ca al Morenei și nu roșcat și la fel chipul ei nu mai era cel al Samayei, ci un mix între cum arătase ea până atunci și chipul mamei.

Dar, în clipa în care Morena începu să cânte, Mayar uită de uimirea de a vedea că arăta diferit și-o privi ca fermecată pe a ei mamă care cânta cu glas duios:

„De departe, dinspre munți, glasul tău îmi cântă șoapte,

Dulci povețe de iubire, lângă foc, în plină noapte.

Și ascult eu glasu-ți dulce, dragul meu și scump amor,

Căci de-al vocii tale cântec mă cuprinde iar un dor.

Și la fel eu simt cum dorul ne face el sclavii lui,

Sclavii dragostei și-ai lumii, sclavii pământului,

Chiar și-așa mă simt în stare să iubesc, să fiu iubit,

Să am parte de fericire tot privind spre asfințit…”

Ascultând în tăcere glasul mamei cântând duios, Mayar se simți fericită. Și, prin fața ochilor ei, se derulară imagini la care visase mereu: să vadă în zare, venind spre ea, iubirea, având chipul unui tânăr fecior cu ochi negri și mustăcioară ca pana corbului. Doar că… „Nu-s ale mele vise,” își spuse Mayar în cele din urme. „Sunt visele mamei se pare,” și zâmbi. „Și arată frumos acel tânăr la care ea visează. Să fie oare tata?” Dar, inspirând dintr-o dată adânc parfumul de fag ce se simțea dinspre Morena, Mayar iar zâmbi, „Acum înțeleg de ce-mi era cunoscut acest miros. E pentru că fagul înseamnă mirosul mamei.”

Și, uitând de tot și de toate, Mayar își spuse că-i timpul să trăiască măcar pentru câteva clipe așa cum voia ea și nu cum îi spuneau alții. De aceea și se apropie de Morena și-o privi îndelung. Văzu astfel că avea piele fină, întunecată la culoare, gene lungi și dese, și la fel avea păr lung și negru. Păr pe care Mayar îl mângâie dintr-o dată, iar asta îi dădu șansa să vadă cum se ascunse de fapt mirosul de fag în pletele mamei: era din cauza că înainte să vină la lac să spele rufe, Morena încinse focul cu lemn de fag. De aceea și mirosea atât de sfânt în acele clipe.

Simțind însă prezență străină acolo, dar totuși cunoscută ei, Mayar se încruntă și privi spre locul dinspre care venise și Morena. O văzu astfel pe Inmar venind spre lac. Dar, ce-o miră pe tânără fu să înțeleagă că și Inmar n-o vedea. „De ce?” Se întrebă ea. „Și mai ales: ce caută ea în amintirile mamei?”

Tăcu însă și le privi cu mare atenție pe Inmar și Morena, când vulpea îi spuse femeiei, „Frumoase-ți sunt cuvintele cântecului, Morena. Ca întotdeauna de altfel.”

Privind însă la chipul Morenei, Mayar o văzu zâmbind. Și la fel văzu că nu era deloc speriată. De aceea și se miră tânăra. Mai ales s-o audă pe Morena spunând, „Desigur că-mi sunt dulci cuvintele, Inmar. Pentru că asta se întâmplă de obicei cu inima pură: cântă cântece de dragoste atunci când i-i bine, iar când i-i greu pe suflet mai pune și un pic de tristețe printre ele.” Apoi, terminând de spălat o albitură, o aruncă lângă celelalte deja spălate, ca să aștepte cuminte rândul la clătit, și luă alta. După care, continuându-și lucrul și fără să privească la Inmar, care se așezase în dreapta ei, întrebă, „De ce ești aici? Te știam plecată spre nord, cu celelalte vulpi.”

Mayar se miră și mai tare, „Dar cum e asta posibil? De unde știe mama că Inmar e o vulpe?” Privi însă la Inmar când aceea spuse:

„Să spunem doar că ultima dată când m-ai văzut, atunci când am vrut să fur un pui din curtea ta, m-ai făcut curioasă. În special să aflu ce se ascunde în inima oamenilor. Mai ales după ce m-ai primit și ospătat în casa ta. De aceea și m-am întors iar aici. Dar mă tot roade un gând dacă sincer: chiar nu ți-i teamă de mine? Că-ți pot face rău? Sunt o fiară până la urmă.”

Morena însă iar surâse. Dar nu spuse nimic. Doar își aminti că în urmă cu doi ani cei din satul lor se mutară din locurile aride în care trăiau și-și făcură apoi case nu departe de acea pădure. Și, ca să se stabilească cu traiul, avură nevoie de doi ani de zile. Chiar și așa merită efortul, căci reușiră să sape acel lac pentru a avea sursă de apă și să spele rufele, dar și aveau și ce vâna în pădure și cu ce se hrăni. Plus la asta… era un loc liniștit după părerea lor.

Până într-o seară când Morena auzi lătrat de câini în sat. Ceva ce-o miră, căci la acea oră târzie din noapte până și câinii dormeau. În acele clipe însă se dădeau de pământ nu alta și ea nu putea înțelege de ce. De aceea și decise să vadă ce se întâmplă, căci nu era deloc fricoasă din fire. Și, după ce lăsă rochia pe care o cusea în acele clipe în coșul cu lucruri, se ridică în picioare și se apropie de masă luând lumânarea în mână. Apoi se apropie de ușă.

Numai că, când o deschise, dădu nas în nas cu Inmar. Nu era însă în forma ei umană, ci în cea de vulpe Inmar în acele clipe. Chiar și așa Morena nu se sperie. La fel nu se înfurie când își dăduse seama că vulpea se furișa de altfel spre coteț. Ele doar se priviră o vreme.

Dar, spre deosebire de Morena care-o privea cu curiozitate, Inmar era în încurcătură, căci chiar nu știa ce să facă. „De-o atac,” își zise ea, „atunci vie din satul ăsta la sigur nu plec, c-or să mă atace cât de curând cu furci și topoare. Da nici să fur pui nu pot acum, căci nu mai e deloc interesant odată ce-am fost descoperită. Dar totuși: de ce mă privește atât de insistent? Și deloc cu teamă de altfel.” De aceea și se întoarse cu totul spre ușă și privi îndelung la acea tânără femeie, ce purta o rochie albă, până la călcâie și avea un felinar în mână.

Tresări însă când Morena îi spuse cu glas jucăuș, „Și… mult o să mai stai acolo?” Inmar însă nu înțelese la ce se referise ea. Morena însă știa prea bine ce face. De aceea îi și spuse, „De ți-i foame, încetează să te mai ascunzi în pielea vulpii. Și… intră!” După care îi întoarse spatele și intră în casă, fără să închidă ușa.

Inmar însă n-o urmă imediat. Ezita, căci… să intre ca vulpe în casa femeii era o idee proastă - de-o vedeau sătenii s-ar fi gândit că vruse s-o atace și atunci cea atacată avea să fie ea. Să ia trupul tinerei Inmar tot nu se încumeta, căci s-ar fi putut s-o sperie. Și, înnebunită, aceea să fugă unde-or duce-o ochii. Chiar și așa, simțind foamea rozând-o pe dinăuntru, luă chipul tinerei Inmar și intră în casă.

Dar, spre marea ei uimire, când Morena dădu cu ochii de ea îi zâmbi. De aceea și se încruntă Inmar și întrebă, „Știai?”

„Aga,” răspunse Morena calm, lăsând un pui fiert și ce mai avea ea pregătit pe masă. „De altfel de mic copil știu că există magie pe lumea asta. De văzut însă am văzut nu demult. O vulpe la marginea pădurii cu un pui în gură.”

„Nimic ciudat după părea mea,” murmură Inmar încurcată.

„Așa ar fi fost de nu te-ai fi transformat atunci în ceea ce văd acum.”

„Chiar și așa, cum de mai recunoscut? Ca vulpe arăt ca orișicare alta. Ce dacă era o vulpe adevărată și nu eu?”

„Atunci m-aș fi ascuns. Dar n-a fost cazul pentru că eram sigură că ești tu. De ce? Pentru că deși nu ești conștientă de asta arăți diferit de celelalte vulpi. Ba chiar și ochii tăi licăresc diferit: deloc sălbatic. Și acum: mănâncă! Știu că ești lihnită de foame. De aceea am și pregătit azi mai mult decât de obicei, căci… nu știu de ce, dar am simțit c-o să am oaspeți. Și-am avut dreptate de altfel.”

Mirată de cuvintele femeii, Inmar o privi în tăcere. Și avea de ce să fie mirată, căci ea nicicând nu crezuse că arăta diferit de celelalte vulpi. Cele sălbatice și nu magice. Pe de altă parte însă se sinchisea să se așeze la masa femeii. Dar, când văzu că Morena mânca liniștit și mai ales simțind că i se lipise stomacul de spate de la atâta foame, se așeză și ea și începu să mănânce.

În timp ce mânca însă privi în jur și văzu că acea casă părea stranie. Oarecum pustiită. De aceea și întrebă, „Dar ceilalți? Unde-s?”

„Ceilalți? Care ceilalți?” Întrebă Morena curioasă și privi în aceeași direcție în care privea Inmar. Înțelegând în cele din urmă la ce se referise vulpea spuse, „Aaa, te referi la ceilalți membri ai familiei mele. Ei bine… acum sunt singură. Am avut cândva și tată și mamă, dar nu mai sunt în viață, iar frați sau surori viața nu mi-a dat. Acum îs singură. Dar… mi-e bine așa.”

„De ce? Credeam că oamenii preferă să trăiască în familie.”

Morena iarăși zâmbi, mirată de inocența vulpii. „Nu toți oamenii tânjesc după alții. Sunt și cei care se simt bine chiar de-s singuri. Eu sunt una dintre ei.” Apoi mâncară în tăcere.

După acea noapte însă, Inmar și Morena începură a se vedea adesea la marginea pădurii. Dar, deși tânăra femeie vedea în Inmar o prietenă, nu la fel gândea vulpea, care-i stătea alături doar din pură curiozitate și pentru că avea ce mânca atunci când îi era lene să vâneze. Acea legătură însă nu dură mult. Cam vreo două luni. După asta Inmar și vulpile se duseră spre Nord. Chipurile după hrană. Cel puțin așa îi spuse Morenei, căci în realitate ea merse să-l ajute pe Ahi să se răzbune pe Siari.

În ziua aceea însă, când o văzu Mayar, Inmar revenise. Ceva straniu după părerea tinerei. Nu la fel crezu însă și Morena. Ea într-adevăr era fericită, căci îi fusese dor de a ei prietenă și de timpul petrecut împreună. De-ar fi știut însă că Inmar avea planurile ei poate c-ar fi stat departe de ea. Dar așa… neștiind că viclenia vulpii nu dispare de-o tratezi cu blândețe, îi dădu șansa să acționeze nestingherită pe la spatele ei. Și, cum Morena avea un val gros pus pe ochi, valul inocenței, nicicând nu bănui de-a vulpii trădare. La fel cum nu bănui nicicând despre planurile pe care Inmar le avea în legătură cu ea. Planuri care de altfel aveau să-i schimbe viitorul: odată și pentru totdeauna.