În acea dimineață, când porniră în sfârșit spre casă, Pădurea Tenebre decise să-i încânte pe călători cu a ei splendoare. Astfel, de jur împrejurul lor, se auzea șuieratul plăcut al vântului, cel ce făcea frunzele copacilor să tremure într-un dans ciudat. La fel de mlădios se mișcau și crenguțele arbuștilor văzuți ici și colo prin pădure de parcă s-ar fi închinat în fața lor. Apoi, tot prin pădure, se vedeau fiarele. Doar că ele nu se iveau acolo ca să-i pună în pericol sau să-și arate colții. Nu. Ele doar apăreau de după trunchiuri, din scorburi sau de prin tufișuri și se uitau îndelung la acel grup mare ce se îndepărta de acele locuri, probabil ca să nu se mai întoarcă nicicând.

„Ce se întâmplă totuși?” Murmură dintr-o dată Mago, observând de printre crengi mai multe veverițe roșcate și negre pândindu-i.

„E pădurea,” îi răspunse Malon în șoaptă. „Simte că rămâne singură.”

Mago îl privi însă chiorâș, „Nu că i-ar fi fost ei de noi până acum, că mare lucru pentru ea n-am făcut noi. De aia și cred că e totuși altceva. Doar că nu înțeleg ce.”

„Doar curiozitatea,” interveni Fenrir în discuția lor. „De altfel Malon are dreptate: pădurea într-adevăr simte că rămâne singură.” Văzându-l însă pe Mago privindu-l ciudat, Fenrir îi spuse surâzând, „Da nu glumesc eu. E așa cum spun: chiar dacă zici tu că n-ați făcut mare lucru pentru pădure, ca să vă ducă pe urmă lipsa, pădurea asta tot o s-o facă. De ce? Pentru că doar știindu-vă aici se simțea oarecum mai protejată.”

„Acum cred că exagerezi,” o trânti Mago dintr-o dată. „Nici că am fi vrăjitoare s-o apărăm de Tenebre.”

„Ce dacă totuși ați făcut asta?” Interveni Sephir în discuția lor. „Chiar și fără puteri magice curgându-vă prin vene.”

„La ce vă referiți, prințesă Sephir?” Se interesă Malon.

„La simplul fapt că fiind voi aici Tenebre a fost ținută ocupată și departe de răutăți, din cele care distrugeau această pădure. Acum însă, cu voi plecând din aceste locuri, simt eu c-o să se întoarcă iar la vechile metehne. De aceea și vă privesc ciudat animalele. De parcă ar simți pericolul aproape.”

„Singurul pericol de pe aici sunteți tu și al tău soț,” glumi Bestla, apropiindu-se de ei împreună cu Samaya. Apoi, deloc deranjată că Sephir și Fenrir o priveau pe sub sprâncene, spuse, „Unul o poate îneca de-i trece prin minte în timp ce celălalt s-o ardă din rădăcini dacă n-o fi capabil să să-și țină nervii în frâu. Așa că, dragii mei, cred eu că fiarele astea se uită după noi doar ca să se asigure că voi doi plecați de aici și cât mai curând posibil.”

„Cum rămâne cu tine?” Îi spuse Arion, care stătuse cuminte în dreptul lui Malon până atunci. „Poate totuși fiarele celea se uită după noi ca să se asigure că anume tu pleci de-aici, nu crezi?”

„Eu? De ce? Din câte știu n-am făcut rău nimănui până acum.”

„Doar le-ai arătat altora adevărata natură,” spuse Fenrir, rânjind. „Și, cum altora nu le place să-și privească mutrele hidoase în oglinzile create de tine, natura i-a trimis să stea cu ochii pe tine ca să nu-ți faci de cap.”

„Da nu zău?!” I-o întoarse Bestla arțăgoasă. „Din câte țin minte singurului animal hidos căruia i-am arătat cum arată când își iese din minți ești tu. Nu demult de altfel. Sau… ar trebui să povestesc și altora despre acea întâmplare?” Apoi Bestla își aținti ochii asupra lui.

Fenrir, aducându-și aminte de întâmplarea de care vorbea Bestla, ceva ce se întâmplase de altfel nu cu mult timp înainte să-i întâlnească ei pe Siari, privi cât de curând în altă parte. Apoi bombăni, „Nu-i nevoie! Oricum nu-i o istorie chiar atât de interesantă încât să fie spusă și altora.”

„Ba sunt eu de altă părere,” murmură Samaya surâzând, „căci întâmplarea ceea e de altfel una comică. N-ar strica să râdem nițel de lup dacă tot avem timp.”

Fenrir îi arătă colții, „Tu cu cine ții?”

„Cu cei care plătesc să-mi țin gura?” Și Samaya râse.

„Atunci… să aștepți tu când ți-oi plăti eu pentru tăcere.” După care, supărat, îi întoarse spatele fetei și se îndreptă spre Dike și Boor care se aflau în fruntea grupului.

„Mai nou s-a supărat,” murmură Samaya, extrem de mirată să vadă copilăriile fratelui. Și chiar că era ciudat, căci crezuse că odată însurat i-o fi venit mintea la cap. Dar… ți-ai găsit cui?! Apoi, văzând că Sephir o privea chiorâș, cu brațele cruciș pe piept, semn că nu-i plăcuse ei că Samaya și Bestla îi tachinaseră soțul, tânăra lupoaică spuse, „Fără supărare. Doar glumeam și eu. De ce toată lumea e împotriva mea acum?”

„Sunt doar… geloși că nu pot ca noi!” Spuse Bestla mândră nevoie mare. Avea și de ce să se simtă astfel, căci reușise să-i calce pe coadă pe cumnat și soră, ceva ce-o ținea în formă de altfel. Numai că, simțind c-o pișcă ceva de braț, privi chiorâș la Arion, care se apropiase tiptil de ea, „Ce-ai cu mine?”

Arion doar rânji. Apoi îi trimise un gând, „Să-ți mai ții gura nu vrei? Nu de alta, dar strici dispoziția altora.”

„Bine că le știi tu pe toate!” Bombăni Bestla. După care grăbi pasul să ajungă lângă taică-su, căci Arion chiar o supărase ținând cu lupul și nu cu ea.

„Mai ceva ca un copil,” gândi Arion, care înțelese în sfârșit că reușise s-o zădăre pe fată. Dar… s-o împace… nu făcu nimic, căci nu prea avea el chef în acele clipe să afle toți de ale lui sentimente față de Bestla. Nu că alții n-ar fi știut de asta. Dar…

Dintr-o dată însă Arion se opri când auzi sunet de tobe în jur. La fel se opriră și ceilalți și priviră cu mare atenție la copacii care începură dintr-o dată să freamăte vertiginos din ale lor frunze și crengi. Până și arbuștii tremurau straniu. Ceva ce nu mai văzuseră până atunci, căci nu părea că acel tremurat al copacilor avea de-a face cu vântul.

Dar, când simțiră că teama li se strecura în oase, se cutremurară cu toții. Ba chiar se strânseră unii în alții simțind frigul înconjurându-i. Apoi, când „vântul” cela straniu se liniști, grăbiră cu toții pasul, căci înțeleseră că acolo se întâmpla ceva straniu. Mult mai straniu decât „e pădurea cu ochii pe noi” cum susținuseră ei mai înainte. Și nu se înșelau de altfel, căci, cât de curând, toate fiarele pădurii dispărură undeva.

***

Ajungând la marginea unei poiene, Dike se opri. Apoi, după ce ascultă timp de câteva clipe, le făcu semn și celorlalți să se oprească. După care, cu mare atenție, Titanul se uită în jur, încercând să înțeleagă ce-l deranjase totuși. Numai că acolo nu văzu nimic altceva în afară de frumusețea florilor și a ierbilor, precum nu simți nimic mai mult decât aroma naturii sălbatice.

Chiar și așa se simțea și mai îngrijorat decât înainte. Și la fel îl găsiră și Fenrir, Arion și Nathaniel, care se apropiară de el în cele din urmă, văzându-l că se oprise. Dar, deși cei trei erau lângă Titan, uitându-se și ei în aceeași direcție ca și Dike, nu văzură nimic straniu. De aceea și-i spuse Fenrir tatălui, „Pare sigur acest loc și extrem de liniștit. Totuși simt că te îngrijorează asta. De ce?”

„Pentru că e prea liniște,” răspunse Titanul, încruntându-se. „La fel cum e totul ciudat în jur."

Și, pentru a fi sigur că-i reușește să înțeleagă acele locuri, Dike închise ochii și adulmecă zarea. Numai că nu-i reuși să-și imite feciorul, care făcea asta ori de câte ori se afla în pielea lupului. De asta și se încruntă el iar, căci nu-i plăcea lui faptul că nu simțea nimic. Și, pentru prima dată în lunga lui viață, începu să regrete că nu se putuse nicicând transforma în lup, deși avea sânge de fiară. De aceea și se considera el slab, căci ale lui simțuri nu-l ajutau deloc să înțeleagă ce era totuși ciudat acolo.

Chiar și așa, Titanul decise că nu era momentul să-i îngrijoreze și pe ceilalți. El doar se uită la Fenrir și întrebă, „Nasul de lup nu-ți spune nimic?”

„Nu,” răspunse Fenrir mirat. „Ar trebui cumva?”

„Ar trebui,” îi răspunse Dike într-o doară. „Doar că, de mă las pe mâna ta, atunci o să fie vai și-amar de pielea noastră.” După care dădu din cap cu reproș.

Făcu asta însă doar ca să-l zădăre puțin pe Fenrir, căci se simțea gelos pe ale lui simțuri, care de multe ori îi scoaseră pe toți de la ananghie. Chiar și așa era mândru de el, ca și de Samaya de altfel, căci ei erau singurii din familia lui care se integraseră în două lumi fără probleme și fără a se da de gol.

Prima lume era cea a fiarelor. Astfel, când erau în pielea lupilor, puteau trece neobservați și chiar să nu dea altora de bănuit că-s fiare magice, de nu făceau nimic ieșit din comun. Ba chiar, uneori, lui Fenrir îi reușea să alunge și iepurii când se apropia, deși atunci când își folosea puterea ca să trimită o energie protectoare în jur aceștia se apropiau fără probleme de el. De aceea și glumea lupul adesea când vedea iepurașii fugind de el, „De rămân vreodată prizonier în pielea lupului, la sigur mor de foame.” Doar că… n-avea el norocul se pare să moară vreodată de foame.

A doua lume și cea mai complicată în opinia lui Dike ca să te integrezi era cea a oamenilor. De ce? Pentru că aceștia se bazau și pe rațiune, nu doar pe instinctele de supraviețuire ca în cazul iepurilor. Gemenilor însă le reuși să înșele și intelectul oamenilor și deși nu fuseseră prea mult timp printre ei, reușiră totuși să nu se dea de gol dățile când Dike sau Island îi duseră prin satele oamenilor ca să vadă dacă se puteau camufla. Dar, văzând că gemenilor le reușea asta de minune, Island îi spuse odată lui Dike, „Poate-i dai de suflet și te însori iar, aaa? Nu cred să-i afle vreodată cineva că au suflet de fiare.”

Gemenilor însă acea glumă nu le plăcuse. De aceea stătuseră supărați pe Island pentru gluma ceea multă vreme. Reuși el totuși să-i împace spunându-le povești și că spusese el acea glumă doar pentru că era invidios, căci nici una din nepoatele sale n-ar fi reușit la sigur ce le reușea lor. Iar la întrebarea gemenilor „De ce?” le răspunse fără ezitare, „Pentru că sunt prea capricioase ele din fire.” Pentru asta însă o supără pe Bestla. Pe ea însă o împăcă mai ușor, căci fetei îi trecea supărarea de se juca cineva cu ea cu caii de aer.

Fiind prea cufundat în astfel de amintiri, Dike tresări când Arion spuse, „Poate ar trebui totuși să mergem dincolo și să verificăm de-i sigur locul?”

Dike însă dădu din cap că nu, „E prea riscant.” Apoi îl scoase pe Ionas din teacă și privi îndelung la al său mâner. Dar, oricât de mult nu privi el la Ionas, acela nu lumină albastru, așa cum se întâmpla de fiecare dată când erau dușmani prin preajmă. Asta însă nu alungă teama din sufletul Titanului. Din contră: părea că-l neliniștește mai tare.

În cele din urmă, Titanul se uită la ceilalți. Astfel le văzu pe Samaya, Bestla, Sephir și Yellen ajutându-i pe Siari să-și dea jos boccelele din spate dacă tot făcuseră un popas scurt. De aceea și murmură el trist dintr-o dată, „Și totuși ei nu simt nimic.”

Se înșela însă, căci, cât de curând, ochii lui Sephir se colorară în negrul cărbunelui umed. Apoi, simțind o ciudată răceală pe piele, tânăra puse mâna pe coada biciului Cattai. Nu-l scoase însă de la brâu. Doar strânse cu putere a lui mâner și privi cu mare atenție în jur. Dar nu făcu ea asta neobservat, căci, cât de curând, Bestla o întrebă, „Ce se întâmplă, Sephir?”

„E pădurea,” murmură Sephir înfrigurată. „Devine sălbatică!” Cuvintele ei însă, deși fură spuse ca să-i răspundă Bestlei la întrebare, fură auzite de toți. Din această cauză și începură să se agite și să se întrebe unii pe alții ce-i așteaptă de data aceea. Și, văzându-i pe toți atât de agitați, Dike și băieții se apropiară în cele din urmă de restul.

Numai că mare le fu mirarea la toți când auziră iar tobele bătând cu putere în jur. Apoi vântul începu să sufle cu putere, zgribulind coroanele copacilor de parcă aceia ar fi fost câini pe cale să se bată. Și nu doar copacii avură de pătimit de pe urma vântului. Restul plantelor și animalelor din pădure tot, căci ici și colo se zărea câte un rătăcit grăbindu-se spre a lui căsuță. Și la fel se zgribuliră și Siarii, strângându-se unii într-alții să nu fie luați pe sus.

Priviră însă mirați la Boor când aceluia îi trecu prin minte să glumească, „Și totuși ăsta nu e vântul nostru.” De asta și-l priviră Mago și Malon, care erau în spatele grupului cu Zeul, pe sub sprâncene.

„Adică nu-i vântul vostru?” Întrebă Malon încruntându-se. „Doar sunteți Zeul vânturilor. Cum poate fi unul în afara controlului zeului Boor?”

Boor însă surâse, văzând încurcarea de pe fețele celor din jur, în special de pe cea a lui Malon. Apoi, privind atent în ochii lui, după ce se aplecă nițel de spate, îi spuse, „Să știi, tinere, că nu-i chiar așa. Adică poate că și sunt eu Zeul vânturilor, dar nu toate mi se supun. Și, ca să dezvălui tuturor un mare secret al lumii, o să vă spun iaca ce: sunt trei vânturi pe Pământul ăsta care nu ascultă de nimeni. Primul dintre ele e Kkāṟṟu - Vântul Pustiurilor. Al doilea și cel mai periculos de altfel e Savaṉṉā - Vântul care colindă întinsurile Lumii de Dincolo. Iar al treilea, care de altfel e și cel mai puțin văzut de alții, e anume Aḻivu - Vântul distrugerii și a stihiilor. Dar, chiar dacă atât de puțin se simte acest al treilea vânt, e și cel mai distrugător, căci dacă se înfurie de-a binelea pune tot ce întâlnește în cale la pământ.”

„Atunci, care din ele se simte acum?” Întrebă Mago. Dar, când simți rece în spate și atât de brusc, se înfășură mai bine în haină. Și, luându-și ochii de la Zeu, privi cu atenție în jur.

Numai că înghiți el în sec, ca și ceilalți de altfel, când Sephir spuse, „Aḻivu!” Apoi, unul câte unul, cei aflați la marginea poienei, se înfrigurară simțind cum cineva extrem de rece îi strânse în brațe.

Asta nu fu însă marea surpriză. Din contră: fu doar începutul, căci vântul cela nebun începu dintr-o dată să sufle cu atâta putere că îndoia copacii până la pământ. La fel pleca și firele de iarbă până atingeau pământul de parcă s-ar fi dat din calea lui. Dar firele de iarbă și copacii nu se plecau ei în toate direcțiile, ci direct spre călători, de parcă ar fi vrut să-i ia pe sus și să-i poarte cât mai departe de acele locuri pe ale sale aripi.

Dar nu prea îi reuși lui Aḻivu să facă asta din cauza lui Boor și a Sephirei, care strângeau cu putere mânerul bicelor lor Cattai. Și, deși spusese Boor mai înainte că n-avea el influență asupra acelui vânt, tot reușea el cumva să-l controleze. Cel puțin le reușea să nu-i permită să-și facă de cap așa cum i-ar fi plăcut lui Aḻivu s-o facă.

Dintr-o dată însă, când se auzi un sunet asurzitor din înalturi, tresăriră cu toții. Apoi, înfiorându-se, mulți se aplecară până la pământ de teamă că era iar Tarther și i-ar fi putut lua în gheare. De altfel aveau de ce să teme, căci acea pasăre rea, pasărea diavolului cum mai era Tarther cunoscut printre Siari, făcuse nu doar odată victime.

Dike însă nu se lăsă înșelat de acel strigăt așa cum se întâmplă cu Siarii. Pentru el strigătul lui Tarther nu era ceva înfiorător. Chiar și așa continuă să privească în jur, auzind atât de clar acel sunet asurzitor ce-l pătrundea și pe el până la oase. Dar, deși privea cu mare atenție în jur, nu-și putu da seama până la urmă de unde se aude. De aceea și șuieră el printre dinți dintr-o dată, „De unde mama naibii se aude totuși?”

„Spre cer!” Auzi el dintr-o dată strigătul lui Yellen. Și, privind în stânga sa, o văzu pe fată uitându-se în sus. Astfel văzu și el, prin acea spărtură a bolții pădurii, zeci de Șoimi Pern survolând zarea. Al lor zbor nu era însă drept, ci lin, de parcă ar fi căutat pe cineva cu privirea cât zburau deasupra pădurii.

De aceea și strigă Fenrir dintr-o dată, „Sunt iscoadele lui Cronus, tată! Caută ceva. De aceea să ne ascundem ori n-au să ne lase în pace!”

„Sunt de acord cu Fenrir!” Strigă și Nathaniel. „De stăm ascunși, măcar o vreme, au să ne piardă urma!” Apoi, întorcându-se spre ai săi, dădu ordinul să se ascundă. Iar Siarii nu mai așteptară să li se mai spună odată. Așa că, care și pe unde apucă, se puse la adăpost ca să nu fie văzut de iscoade. Unii chiar intrară în scorburi, căci majoritatea dintre tufișuri erau deja ocupate. Și, deși se temură ei să nu dea nas în nas cu ursul, intrară totuși prin scorburi doar ca să nu fie văzuți de sus.

Unauthorized reproduction: this story has been taken without approval. Report sightings.

Doar că, deși toată lumea căuta să se ascundă, pe Bestla o mânca pielea. De aceea, stând chiar sub acea spărtură din bolta copacilor, privi cu furie la cer și spuse, „Eu cred c-ar fi totuși o idee bună să dea măcar cineva ochii cu ei.” Apoi, jucându-se cu a ei mică săgeată, vru să se ridice deasupra copacilor și să pună șoimii ceia pe fugă.

Numai că, încrucișându-și ea brațele pe piept cu gând să se ridice în aer, simți mâna dură a cuiva apucând-o de chică. De aceea termină de bolborosit acele cuvinte stranii pe care le bolmojise mai înainte și privi chiorâș spre cel care o forțase să atingă iar pământul cu tălpile.

Numai că, dând cu ochii de un nas mare și de doi ochi negri scăpărând, ai tatălui ei pe care se părea că-l înfuriase rău, Bestla se tupilă nițel. Și avea și de ce să stea cuminte, căci când Boor se înfuria nu era de glumă cu el. Mai ales când îi mârâi printre dinți, „Dacă ți se spune să stai chitic și să nu-ți arăți mutra în fața altora e pentru că așa trebuie. La fel e pentru că alții, mai înțelepți și mai experimentați ca tine, au decis astfel. Tu însă nu, îți arde de joacă, ca atunci când tu și Arion ați căzut pradă magiei lui Ian Gyar. Atunci tot voiai să te distrezi și de aia ai pus doi bărbați să se bată pentru tine. Sau ce, o cauți iar cu lumânarea?”

Văzând că Boor era cu adevărat furios, Bestla doar dădu din cap că nu. Apoi, încă ținută de chică de taică-su, fu nevoită să se pună la adăpost. De nu o pățea. Și rău de altfel.

Arion însă, deși stătea ascuns deja, nu-și putu ține gura. Se simțea lezat auzindu-l pe Zeu amintindu-i de acea zi neagră a vieții lui. De aceea și bombăni într-un final, nemulțumit, „De ce plătesc eu acum oalele sparte pentru neascultarea altora?”

„Nici chiar din cauza altora,” îi murmură Fenrir la ureche. „Ai meritat-o de altfel. Pentru că te-ai lăsat înșelat de șarpe.”

„Credeam c-am plătit deja pentru asta,” șuieră Arion printre dinți. „De altfel încă simt laba ceea după ceafă. Și asta datorită ție.”

„Nu… a fost pe bun merit,” după care lupul se trase puțin în spate, căci înțelese că dacă îl mai zădără mult pe Arion, poate să primească mai apoi o copită de la cal. Drept mulțumire pentru laba ceea primită de Arion atunci.

Se calmară însă toți și cât de curând de altfel. Apoi, cu respirația practic întretăiată, priviră cu mare atenție în jur. Nemaiauzind însă nimic în jur și mai ales nevăzând pe nimeni, nici după ce priviră la cer, oamenii începură a ieși de prin ascunzători. Fură însă nevoiți să se întoarcă la locul lor când șoimii reveniră deasupra pădurii. De data asta erau mai mulți ca înainte și croncăneau asurzitor, tot cu ochii pe împrejurimi.

Asta însă îl cam neliniștea pe Nathaniel, ca și pe toți restul de altfel. Doar că numai el îndrăzni să-l întrebe pe Fenrir, „Ce totuși crezi că caută?” Stăteau ambii pe brânci, în spatele unui imens trunchi căzut de-a curmezișului unei răriști de copaci.

„Cel mai probabil pe noi,” îi răspunse tânărul lup în șoaptă. „Totuși mă miră asta, căci știam că Cronus nu-i atât de prost. Și nu-i prost el tocmai pentru că știe că dacă noi cădem, cade Haos, apoi Uranus și în cele din urmă el. De aceea și mă gândeam c-o să stea cuminte. Se pare că m-am înșelat.”

„Ba nu te-ai înșelat deloc,” auzi el glasul Samayei chiar în spatele lui. Asta însă îl făcu să tresară, căci n-o simțise venind.

De aceea și-i arătă colții, mârâind, „Tu și trucurile tale învățate de la Zeal. O să mă omori odată și-o dată cu zile. Mai ai să te furișezi atâta? Doar nu ești cobră, ci lup.” Samaya însă surâse, „Ți-i a râde cumva?”

„Doar n-oi plânge?!” Spuse fata mirată. „Și, dacă sincer, ești prea delicat la ale tale, frățioare. Iar fata dintre noi sunt eu.” Adăugă ea, făcându-i cu ochiul. „Acum, să revenim la ale noastre și de ce cred că nu-i Cronus: pentru că șoimii ăștia nu-s controlați de el.”

„Nu? Atunci de cine?”

„Tenebre. Coallar. Știu și eu?! De-un lucru sunt sigură însă: că nu-s ai lui Cronus și asta pentru că n-au gulerul alb la gât. Ai lui Cronus da. De asta și-i mândru el nevoie mare ori de câte ori ai lui șoimi izbândesc. Și, tocmai pentru că nu știm cui se închină ăștia, zic să stăm o vreme tupilați. Nu ar fi bine să dăm altora de știre că ne îndreptăm spre Pădurea Rophion în cele din urmă.”

Nathaniel însă nu se dădu bătut. „De ce am totuși impresia că nu pe noi ne caută totuși?”

„Poate că și ai dreptate,” spuse Fenrir. „E posibil să fie alții căutând văgăuna lui Mannar. Chiar și Cronus, căci deși pare el fricos din fire nu-i prost. La fel știe că dacă ajunge să-l controleze pe Mannar o poate controla și pe Eris. Iar asta poate fi un mare avantaj pentru el.”

„Sau să-i facă felul,” glumi Samaya.

Fenrir își zise însă că-i rândul lui s-o tachineze pe fată. De aia și spuse în glumă, „Asta ai înțeles-o singură sau cu ajutor de sus?”

Samaya îi arătă colții însă. Apoi murmură ceva drăguț la adresa lui. Doar că Fenrir nu înțelese ce îi spusese ea. Văzuse doar ale ei buze mișcându-se și înțelese că acele cuvinte de „bine” îi erau adresate. De asta și se încruntă, căci ura când Samaya făcea asta. Și, deși încercase de atâtea ori să învețe ai citi Samayei pe buze, nu putu și pace, căci numai ei i se primea acel șiretlic atât de bine. Chiar și după ce învățase a vorbi ca toți oamenii normali.

Dintr-o dată însă, auzindu-l pe Dike spunându-le, „Să mergem!” Fenrir îl privi mirat, uitând de a sa mică ceartă cu Samaya. Dar, văzând că Titanul, urmat de Arion, ieșiră din a lor ascunzătoare, făcură și ei la fel. Stăteau însă cu toții cu ochii pe cer. Șoimii însă nu se mai vedeau prin apropiere. Și, văzându-i pe toți privind speriați în jur, Dike le spuse, „Nu mai e niciun pericol deja. Au plecat spre nord și nu cred să se întoarcă curând.”

„Chiar și așa, zic eu să ne grăbim să plecăm de aici și să găsim un loc mai ferit,” spuse Boor. „Nu-mi place mie că suntem în câmp deschis la moment.”

„Nici mie,” spuse Dike hotărât. „De aceea și-am zis mai înainte că e timpul să mergem. Așa că… să ne urnim din loc.” Apoi, împreună cu Arion, porni în față.

Ceilalți însă îi ajutară mai întâi pe Siari să-și aburce desăgile din nou în spate. Apoi, pregătiți de drum și rugându-se cerului să nu mai treacă printr-o sperietură ca cea prin care trecuseră în acea zi, porniră la pas lent în urma celorlalți.

Și merseră ei astfel, în tăcere, pentru multă vreme, de parcă s-ar fi temut să nu fie auziți. Doar într-un târziu, când erau destul de departe de acele locuri, Fenrir îi spuse tatălui, după ce se apropie de el împreună cu Samaya și Sephir, „Cum crezi, tată, șoimii ceia cu adevărat caută celula lui Mannar?”

„Cel mai probabil că da. Doar că le va fi destul de greu să-l găsească.” Răspunsul lui îi miră pe cei patru tineri. De aceea și Dike adăugă, zâmbind, „Mă refer la faptul că Lodur și Gaea l-au ascuns bine. Și nimeni până acum n-a putut să-i învingă cei doi. Nici chiar Cronus.”

„De ce? Cronus e la fel de puternic precum cei doi Titani. Dacă își dorește…,” bolmoji Arion. Văzându-l însă pe Dike rânjind satisfăcut, se cruci.

Dike însă, văzând încurcarea de pe fața lui Arion, râse cu poftă. Apoi spuse, „Ba n-o să-l găsească în veci, căci chiar dacă Cronus e puternic, el nu poate învinge Magia Neagră a primilor Titani. De asta și n-a dat nimeni de Mannar în acești 13 ani. Și tare mă îndoiesc c-o să-l găsească cineva vreodată.”

„Uiți însă de cealaltă Samaye, tată. De Mayar. Ea are puterea să deschidă acea celulă din câte știu,” spuse Fenrir, oarecum îngrijorat.

„Aici țin să-ți dau dreptate, fiule. De asta am și decis să ne întoarcem în Pădurea Rophion. Fiind acolo putem face măcar ceva să le zădărnicim planurile.”

„Dar dacă nu ne reușește? Atunci ce-i de făcut?” Spuse Samaya, oarecum gânditoare.

„Atunci, de ăla scapă din a sa cușcă, îmi dă șansa să mă răzbun pentru toate relele făcute nouă,” șuieră Dike printre dinți. Și chiar strânse mânerul lui Ionas de parcă s-ar fi pregătit de luptă. De altfel chiar își dorea asta: să dea ochii cu Mannar odată și odată și să-l facă să plătească pentru moartea Samandrei.

***

Intrând în fugă în grotă, Tenebre strigă ca apucata, „Coallar, Coallar, eu l-am găsit! L-am găsit pe Mannar!” Dar, în timp ce înainta prin tunelul ce ducea spre sala tronului, își dădu seama că era ceva straniu acolo. De aia și se încruntă, căci acea liniște, simțită în jurul ei, i se părea stranie.

Mai ciudat de atât i se păru însă faptul că torțele de pe pereții tunelului, cele cu cobră de piatră pe ele, nu se mai aprindeau singure când ea trecea pe lângă ele. Asta chiar că fu teoria conspirației pentru Tenebre, căci așa minune, să fie acele torțe stinse când ea trecea prin acel tunel, nu se întâmplase niciodată în acele două milenii de existență a ei. De aceea și privea ea cu mare atenție în jur. Ba chiar se întrebă la un moment dat, „Ce se întâmplă totuși aici?”

Primi răspuns însă doar ajungând în sala tronului. Acolo, dând cu ochii de Coallar, care plutea în acea bulă ciudată, Tenebre se cruci. „Și asta, ce mama naibii e asta?” Strigă ea. Coallar însă nu spuse nimic. Nici chiar nu reacționă. Din această cauză și se apropie Tenebre de el. Și, privindu-l cu mare atenție, văzu în sfârșit că el căzuse pradă vrăjii cuiva.

Privi însă Tenebre cât de curând spre stânga, spre tronul lui Coallar, când simți mișcare dintr-acolo. Astfel îi fu dat să dea ochii cu tânăra Anaya, care stătuse ascunsă după tron de când plecaseră Dike, Boor și Island din acea grotă. În acele clipe însă, deși văzuse că Tenebre era furibundă, tânăra nu se ascunse iar, ci merse direct spre dânsa. Și, când erau la doar doi pași una de alta, Tenebre răcni ca apucata, „Tu, iar mi te învârți printre picioare.”

Numai că, vrând s-o apuce pe tânără de gât, se lovi în plin de un perete transparent, căci bula lui Ionas nu era doar în jurul lui Coallar. Magia sabiei proteja de fapt inocenții, iar fantoma tinerei Anaya era o victimă inocentă până la urmă. Dar, lovind peretele cela, Tenebre se înfurie și mai tare și strigă, „Ah, urăsc aura sabiei celeia blestemate! Ionas, la fel de netrebnic ca și al lui stăpân.”

Apoi Titanida inspiră adânc ca să se calmeze. Îi trebui însă câteva minute să poată gândi iar rațional. Abia după aceea privi iar la Anaya și o întrebă, „Tu, știi ceva despre ce s-a întâmplat aici? Sau măcar cine a fost cu Dike în această grotă?” Răspuns însă nu primi. Ba chiar Anaya continua s-o privească țintă de parcă ar fi provocat-o. De asta și se aruncă iar Tenebre asupra ei, gândind că dacă atacă pe neașteptate o să înșele magia lui Ionas.

Se înșelase ea însă, căci, lovind a doua oară acel perete transparent, fu aruncată cât colo. Și, lovind podeaua când căzu, simți o durere ucigătoare în șale. Asta o făcu să scrâșnească din dinți. Apoi privi cu ură la Anaya, șuierându-i printre dinți, „N-o să vorbești, așa e?”

Anaya tăcu și de data asta. Părea că face asta special ca s-o scoată pe a ei rivală cu totul din sărite. Și-i reușea de minune asta, căci, ridicându-se în picioare, tot văitându-se auzind cum îi pârâiau oscioarele, Tenebre se apropie iar de acel perete. De data asta însă nu-l atinse. Doar își trecu mâna prin fața peretelui până simți o boare magmatică venind dinspre ei. Ba chiar acel contact al magiei ei și a lui Ionas formă flăcări în a ei palmă, flăcări care colorară acel perete, doar pe alocuri, în cărămiziu. Apoi, încet-încet, pe acel perete se văzură vinișoare roșii de parcă ar fi fost vinele în corpul uman. Ciudat la acele vinișoare însă era faptul că migăiau, asemeni luminițelor pe pomul de Crăciun.

„Straniu!” Își spuse Tenebre văzând asta. Mai ales văzând că Anaya nu fu deloc speriată de acea schimbare a zidului. Și, pentru prima dată, Tenebre înțelese ce se întâmpla de fapt: Dike, cu ajutorul lui Ionas, înconjurară acel loc cu Sfera Vieților, o energie dătătoare de viață, care, în contact cu magia neagră a cuiva avea efect invers celui dorit de cei cu gânduri negre.

Dar, ce fu și mai straniu pentru Titanidă, fu să vadă că, atingând acel perete, îi reuși cumva să-l întoarcă pe Coallar spre ea. Apoi, privind în ochii lui, văzu ceea ce se temuse o viață să afle. De aceea și se cutremură. Și, privind țintă în ochii soțului, întrebă cu voce tremurândă, „Coallar, tu ai avut o copilă cu muritoarea?”

„Așa e,” răspunse Anaya. Asta o uimi enorm pe Tenebre, căci ea nicicând n-o auzise pe tânără vorbindu-i. Doar o văzuse ascunzându-se după tron ori de câte ori apărea ea în grota lui Coallar. În acele clipe însă nu doar că vorbise. Îi spuse un adevăr, unul care o răni până în străfundul sufletului.

„Și… cine-i acel copil?” Întrebă Tenebre, scrâșnind din dinți.

„Asta e deja un secret pe care n-am de gând să ți-l dezvălui, Tenebre,” spuse Anaya calmă, privind țintă la Coallar. „Precum nu o să i-l spun nici lui nicicând.”

„De ce?” Întrebă Tenebre extrem de uimită.

„Pentru că asta va fi pedeapsa mea pentru el. Pentru tot răul pe care mi l-a făcut. Și a ta într-un final.”

Tenebre rânji. „Crezi că asta o să mă îngenuncheze? Faptul că Coallar a avut un copil cu alta? Ba te înșeli, căci nu-i primul lui copil cu cine știe ce…”

„Cea care se înșeală ești tu, Tenebre,” murmură Anaya, privind de data asta la Titanidă. „Nu faptul că Coallar are un alt copil ce nu-i al tău e a ta pedeapsă, ci faptul că anume propriul tău sânge te-a trădat.”

„M-a trădat? Al meu sânge? Despre cine anume vorbești?”

„O să afli. Dar la momentul potrivit. Așa că nu grăbi lucrurile, Tenebre, ori te poți arde mult mai rău în focul pe care vrei să-l încingi pentru alții.”

„Știi deci ce am de gând să fac cu acel copil,” bâigui Tenebre încurcată. „Dar… cum e asta posibil?”

„Nici eu nu știu cum a fost posibil să-ți pot citi gândurile. Cert e că pot. Așa că te avertizez, Tenebre, de nu vrei să pierzi tot ce ai, stai departe de acel copil.”

„Să stau departe? Eu cred că…” Tăcu însă simțind o stranie energie în jur. De asta se încruntă și privi cu atenție prin grotă. Nu văzu însă pe nimeni. De aceea și privi iar la Anaya. Doar că își dădu seama cât de curând că nu simțea acea energie venind de la ea. Din această cauză se încruntă iar și se întrebă, „A cui să fie oare?” Dar, deși își puse această întrebare, nu-și putu da seama cine să se fi furișat acolo.

Privi însă cât de curând spre intrarea în grotă, când văzu că toate fantomele albe se adunaseră acolo. Nu la chemarea ei. De aceea și scrâșni din dinți, văzând că nici fantomele nu le mai putea controla. Dar, dacă tot erau acolo, își zise să profite de pe urma lor și întrebă, „Dragele mele, scumpele mele, spuneți-mi, cine a îndrăznit să intre fără voie pe al meu teritoriu?” Fantomele însă tăcură. Clipe la rând de altfel. Apoi, când acea energie se simți mai puternic în dreapta lor, dinspre intrare, priviră și ele ca și Tenebre într-acolo. Dar, când dădură ochii cu Ian Gyar, fantomele se făcură cât de curând nevăzute, speriate de a lui înfățișare. La fel se ascunse iar și Anaya. Doar Tenebre privi cu ură la el și îi șuieră printre dinți, „Iar tu îți bagi nasul în treburile mele!”

Ian Gyar însă, deloc deranjat de strigătul ei, se apropie de Tenebre privind-o țintă în ochi. Apoi, fiind la doar un pas de ea, rânji ciudat și-i spuse, „Și totuși simți când sunt prin preajmă. Iar eu care credeam că nu.”

„Nu, să zicem doar că ai reușit să mă înșeli puțin. Odată ce ți-ai schimbat pielea, șarpe,” îi spuse Tenebre în batjocură, făcând aluzie la al său nou „trup.” Asta însă îl făcu pe Ian Gyar să râdă în hohote. Ceva ce o făcu pe Tenebre să se încrunte, „Am spus ceva comic?” Sâsâi ea printre dinți.

„Comic poate că nu. Dar… măcar am înțeles acum că n-o duci prea bine cu capul. Nu în ultima vreme, căci, mai nou, ți-e frică.”

„Frică? Mie? De tine?”

„Ba nu. De tot ce ne înconjoară. Și chiar e straniu, căci credeam că ție nu ți-e frică de nimic. Doar ești atotputernica stăpână a Magiei Negre, nu? Mult superioară chiar și Magilor Răi. De asta nu înțeleg ce te preocupă atât de mult de ai ajuns să-ți întrebi fantomele despre ce se întâmplă. Doar să nu fii luată prin surprindere mai apoi.”

„Spune-i doar precauție. Nimic rău de altfel, căci acest nou rău, pe care-l simt suflându-ne în ceafă, nu-i de partea noastră.” Apoi, terminând de murmurat cu teamă aceste cuvinte, privi cu mare atenție în jur. „De altfel e un rău care ne va înghiți pe toți. Inclusiv și pe tine. Iar asta se va întâmpla de îndată ce va pune stăpânire pe aceste întinsuri.” Și, spunând aceste cuvinte, Tenebre făcu câțiva pași prin grotă, analizând cu mare atenție fiecare colțișor al ei.

Ian Gyar însă o privi pieziș. Avea și de ce, căci, auzind-o îndrugând astfel de tâmpenii, i se părea că-i nebună. Dar, observând în sfârșit acele vinișoare de foc de pe peretele bulei, înțelese că Tenebre era mai lucidă decât părea. Mai mult decât atât, teama din ochii ei era reală, căci chiar n-avea ea când să joace teatru. Nu în acele clipe. De aceea și-o întrebă în cele din urmă, „Și totuși cine-i ăsta? Un alt mag? Mult mai puternic decât noi?”

„Nu știu, șarpe. Și, dacă sincer, am impresia că acesta e mai mult decât un Mago.”

„E Eris atunci?” Întrebă Ian Gyar simțind stranii pulsații pe piele. „Din cauza ei se simt aceste vibrații în jur? Ca să ne facă să ne temem și s-o ajutăm să scape din a ei închisoare.”

„Nici asta nu e. Cel puțin asta cred. Și crede-mă: știu prea bine ce-i poate pielea mamei și cât de mare e a ei influență. Dar… nu-i ea, căci l-am găsit pe Mannar și am văzut că anume ea îl controlează prin vibrațiile diamantului negru pe care el îl poartă pe frunte. Și, anume în acel diamant, am văzut-o pe ea și e încă în Māṉsṭar Kēlaksi.”

„Ia stai un pic. Dacă zici că l-ai văzut pe Mannar înseamnă că…”

„…l-am găsit, așa e. Numai că e închis într-o celulă din care nu-l vom putea scoate noi. Chiar dac-o fi să secăm de puteri.” Ian Gyar însă râse. „Crezi că bat câmpii acum?” Întrebă Tenebre încruntându-se când se întoarse brusc spre el.

„Da, pentru că știu prea bine imensa putere pe care o deținem. Iar dacă o unim…”

„…o să facem o gaură-n apă,” spuse Tenebre în batjocură, iar Ian Gyar strâmbă din nas. „Și știi de ce? Pentru că noi nu putem învinge Magia Neagră a primilor Titani. Asta e ceva ce nimeni n-a reușit nicicând.”

„Maranam însă o va putea învinge,” gândi Ian Gyar cu voce tare. Apoi, dându-și seama că poate vorbise prea mult, se întoarse brusc spre Tenebre și-i spuse, „Magia Neagră a primilor Titani. Asta înseamnă că…”

„…Gaea și Lodur au folosit-o acum treisprezece ani pentru a-l închide pe Mannar într-un Māṉsṭar Kēlaksi aici, pe Pământ. De asta spun că e imposibil să-l eliberăm doar în doi.”

„Atunci? Ce propui să facem: să stăm cu mâinile în sân și să așteptăm până un altul ne va îngenunchea?”

Fu rândul lui Tenebre să surâdă. Apoi, apropiindu-se mult de Ian Gyar și privind țintă în ochii lui, spuse pe șoptite, „Nu, dacă o să avem ajutorul altcuiva. Singură însă nu pot obține acel ajutor. De aceea și am nevoie de ajutorul tău: să iau copila lui Ahi de pe Muntele Fricii și s-o duc în Pădurea Rophion. Acolo ea îl poate salva pe Mannar.”

Ian Gyar găsi însă stranie a ei cerință. De aceea se încruntă la început. Apoi, descrețindu-și fruntea, murmură, „De ce să nu-i ceri ajutorul lui Ahi? Fiind al tău fiu te poate ajuta fără probleme.”

„Ba n-o s-o facă. Nicicând de altfel, căci el nicicând n-o să accepte să-și jertfească fiica ca să-și salveze fratele. Pe cel pe care îl urăște de moarte de altfel. De aceea, ca să avem succes noi, trebuie să-l înșelăm pe el. Doar astfel o vom putea lua pe Mayar de acolo.”

Auzind cele spuse de Tenebre, Ian Gyar rânji. Apoi își spuse, „Să-l înșel pe Ahi! Va fi plăcerea mea nevinovată!” Și era cu adevărat fericit la acel gând, căci nu doar odată, în lunga lui viață, îi fu dat să se înfrunte cu Ahi. Dar, cum Ahi era mult mai puternic ca el, regele șarpe primise de fiecare dată răni adânci. După fiecare bătălie de altfel când fu nevoit să se retragă cu coada între picioare. De aceea, să se răzbune pe cel mai de temut dușman al său îl făcea să simtă o mare plăcere.