Zimbind cu amărăciune, Coallar decise că-i în sfârșit timpul să se ridice de pe tron. Odată în picioare însă, rămase lângă tron și privi prin încăperea sălii tronului său. Și iar zâmbi trist, căci acolo nu era nimeni, iar singurătatea și dezolarea văzute acolo fură simțite de rege asemeni cuțitelor înfipte în inimă. Probabil de asta și murmură el în cele din urmă:

„Un rege singur e-un rege mort până la urmă. De asta, măi Coallar, se pare că ți-ai irosit viața degeaba, căci, măcar când fantoma Anayei era aici nu te simțeai atât de singur. Acum însă simți din plin răceala și singurătatea acestei grote, ca o mare apăsare pe suflet.”

„E din cauza blestemului ce-l porți pe umeri, rege Coallar,” îi spuse vocea grotei. „Iar acel blestem a fost spus de un tată îndurerat ce și-a pierdut fiica cea dragă din cauza lăcomiei tale. De aceea și se simte atât de amar pe suflet, la fel cum se simte dezamăgirea ca un vierme neliniștit în stomac. Și, dacă sincer, eu cred că a fi dezamăgit e mai bine decât a fi ucis de toate acele suflete pe care tu le-ai călcat cândva în picioare.”

„Iar dezamăgirea ceea… cu ce-i mai bună ea decât moartea?”

„Poate pentru tine n-o fi ea bună și n-o fi servind la nimic. Pentru alții însă poate fi ca o gură de aer, căci, după ce ea trece și vine iar speranța, se pot ridica de jos și merge mai departe: fără regrete și fără a privi în urmă ca să facă rău celor care le-au făcut și lor rău.”

„Iar cu… a face rău celor care le-au făcut rău lor… te referi la fiul meu, la Ahi?”

„Nu doar el a suferit din cauza nebuniei tale, Coallar. Să nu uităm totuși că mulți din cei care-au părăsit pământul și-au intrat în Purgatoriu au făcut asta din cauza ta. Dar mai sunt și din cei ce-s încă pe pământ, rege, cei pe care tu i-ai dezamăgit. Numai că ei merg mai departe azi și te lasă în urmă, iar tu singur ești cel care va muri în ruine fără să ai pe nimeni care să-ți închidă ochii la plecare. Asta consider eu a fi cea mai mare pedeapsă pentru tine.”

Coallar însă zâmbi: „pedeapsă? Cred că aici te înșeli, bătrână vrăjitoare a grotei, căci fiecare din noi, trăind pe acest pământ viața pe care o trăim, plătește într-un fel pentru păcate săvârșite în altă viață. Dar totuși, spune-mi: cine-s ceilalți care mă lasă azi în urmă pe lângă al meu fiu Ahi? Te referi la acea vulpe roșie?”

„Ba nu, Coallar, aici te înșeli tu, căci nu-i poți lăsa în urmă pe cei pe care nu-i iubești, iar acea copilă nu știe cine ești tu în realitate. Poate că așa e totuși mai bine, căci destul a suferit la viața ei, mai ales neștiind cine-i sunt părinții sau care-i este rolul în lume. Dar ce ține de cealaltă vulpe, de cea bătrână, ea e cea care tot te lasă azi în urmă, chiar și dacă nu-și amintește defel că ați fost cândva legați de soartă.”

„Bătrâna vulpe?” Întrebă Coallar oarecum încurcat. „Dar… ce legătură am avut eu cu ea?”

Grota râse: „ești sigur că n-o cunoști, rege? Din câte știu ai iubit-o cândva nespus, chiar dacă în felul tău și-având în piept doar o inimă rece, de cărbune.”

Asta-l făcu pe Coallar să tresară. „Anaya?” Și el își întoarse capul spre stânga, acolo de unde se auzea vocea ceea stranie, a unei femei, vorbindu-i.

„Și ai dreptate. Doar că acea bătrână e sufletul înțelept al celei căreia i-ai distrus tu viața. Dar chiar și așa a ei soartă nu era doar să-ți dăruie ție o fiică, ci și să aducă un mare beneficiu acestui pământ. De aceea și-i încă în viață: pentru că lumea are nevoie de înțelepciunea ei, chiar dacă ea nu-și aduce aminte ce a luat de fapt lumea de la ea.”

Auzind aceste cuvinte, Coallar căzu pe gânduri. Apoi, ducându-și mâinile la spate, începu a merge încolo și-ncoace prin fața tronului său, după cum îi era felul. Și, abia într-un târziu, întrebă: „și totuși cine i-a dat bătrânei o nouă șansă? Al meu fiu Ahi sau a fost însăși părintele Haos?!"

„Aici greșești mult, bătrâne rege, căci chiar dacă Haos are puterea s-o facă, el de fapt nu știe despre existența acelei bătrâne, căci… ea pentru el nu-i decât un suflet din mulțime. Ce ține de Ahi, ei bine a fost într-un fel implicat. Dar el n-are puterea să reînvie sufletele moarte. Cea care i-a dat totuși șansa Anayei la viață a fost Gaea, la îndemnul Titanidei Înțelepciunii, Sophia, căci anume ea a citit în palma acelei tinere, cândva, demult se pare, adevărata ei menire. Numai că, făcând asta, Gaea avea nevoie să-i dea un rost bătrânei. Pentru asta l-a căutat pe Ahi, căci știa că anume el a luat copila Anayei cu gând s-o crească. Astfel i-au dat împreună un nou rost în viață.”

Coallar se opri dintr-o dată. „Ceea ce nu înțeleg eu e de ce totuși Ahi nu mi-a vorbit nicicând despre asta.”

„Pentru că era ceva ce tu nu trebuia să știi. Plus la asta, dac-ai fi știut, ai fi încercat în fel și chip să distrugi iar acel echilibru din sufletul bătrânei. De aceea și-ai fost ținut departe de acel copil în același timp.”

„Și… a servit la ceva această minciună?”

„Minciună? De ce minciună, rege?”

„Pentru că… chiar dacă am tins eu mereu spre ruină, eu totuși mi-am iubit copiii. Chiar dacă în felul meu. Și la fel cum mi-am iubit fiii aș fi iubit și-acea copilă.”

„Să nu ne mințim cu cuvinte dulci, rege Coallar,” îi spuse dintr-o dată grota cu voce aspră. „Tu nicicând n-ai iubit pe nimeni. De asta și ești singur acum, căci… să fim sinceri totuși: nici măcar nu te-ai iubit pe tine însuți, căci de te-ai fi iubit pe tine, ai fi făcut tot posibilul să-ți păstrezi familia unită. Și, dacă tot vorbim despre asta, rege Coal, spune-mi: la ce totuși ți-a servit încăpățânarea și să tinzi mereu spre tronul lumii?”

„La nimic,” răspunse Coallar cu amărăciune. „Și ai dreptate: am ales mereu distrugerea în locul creației, la fel cum am ales trădarea în locul înțelepciunii. Chiar și așa încă sunt de părerea că înțelepciunea e tot o formă de-a distruge. Doar că, rezultatul ei e dezamăgirea și nu ruina fizică.”

„Aici te greșești, rege Coallar, căci dezamăgirea nu-i pedeapsă, ci o nouă șansă și-o nouă forță. Tu însă ești prea încăpățânat să-i înțelegi adevăratul sens. Dar o să-l înțelegi totuși: în ultimele clipe înainte de moarte.”

Și, auzind aceste cuvinte, Coallar oftă prelung, simțind o mare durere în piept. De aceea-și plecă capul și, cu pași hârșâiți, se îndreptă spre partea dreaptă a grotei, acolo unde se afla și ieșirea spre lumea exterioară.

În fața acelei uși însă, ce avea o boltă impresionantă, din piatră, Coallar se opri și privi trist spre ea. Și, în acele clipe de mare tristețe pentru el, o văzu pe tânăra Anaya fugind din acea grotă în urmă cu mulți ani. Dar… faptul că ea nu privi nici măcar pentru o clipă în urmă, fu ceva care-l răni pe rege până în străfunduri, căci el mereu crezuse că ei îi păruse rău că-l lăsase singur. În acele clipe însă, când într-adevăr putu vedea adevărul, înțelese totuși că se mințise mereu pe sine.

De aceea și se întoarse apoi spre stânga. Și, cu ultimele puteri rămase, „topi” o ușă în peretele grotei. Apoi înaintă pe acel coridor aflat în spatele acelei uși secrete: cu pași hârșâiți și cu capul plecat. Dar, înaintând prin acel tunel, Coallar se miră, căci, dintr-o dată, începu să-și vadă amintirile reflectate pe pereți: văzu ziua când se întâlnise prima dată cu gemenele Upprisinn și Kaerlleikans, văzu momentele de mare iubire petrecute alături de Tenebre în apele negre și reci ale Râului Maranam, văzu nașterea lui Island, momentul când încercase să-l ucidă și iar văzu momentul fugii Anayei din grota sa.

De aceea se întrebă regele confuz: „ce se întâmplă? De ce văd aceste amintiri aici? Și de ce acum?” Nu primi însă răspuns de la grotă. Doar o durere ascuțită îi străpunse stomacul. Iar el, îndurerat, atinse acel loc cu palma încercând s-alunge totuși durerea. Nu-i reuși însă și simți acea durere crescând până nu scuipă sânge. Abia atunci își aduse aminte Coallar de rana de pumnal pe care bătrânul Aman, tatăl Anayei, i-o făcuse cu ani în urmă când îl înjunghiase. El însă crezuse că acea rană se vindecase, chiar dacă încă simțea otrava ceea curgându-i prin vene. Se înșelase însă și de ceea ce se temuse cel mai mult avea parte în cele din urmă: era ucis de oameni.

„Nu poate fi,” murmură regele îngrozit. „Pe oameni i-am îngenuncheat și oamenii mă îngenunchează și pe mine acum. Și totul pentru c-am visat la dragostea unei tinere fecioare. Ce minciună, Coallar. Ce minciună, căci ai ales moartea atunci și blestemul având-o pe ea între brațele tale, fără voie.” Apoi, surâzând iar cu amărăciune, își plecă capul și continuă să înainteze la pas lent, încă simțind durere în stomac.

Dar… simți și ceva ciudat în piept după asta: simți că regreta ale sale fapte trecute. Era însă prea târziu pentru regrete, precum era prea târziu să scape de acel blestem se pare. De aceea și-și spuse într-un târziu: „ajunge să-ți plângi de milă, Coallar. Mai bine resemnează-te și alege măcar o moarte glorioasă dacă tot ai trăit o viață de câine.”

Ultima parte însă Coallar o rosti cu ură printre dinți, căci își aminti că multe dintre cele ce făcuse la viața lui fuseseră totuși și pentru alții. Cel puțin se mințea astfel ca să se simtă mai bine. La fel nu înțelegea și cum putuse Tenebre să-l părăsească în cele din urmă și să aleagă a ei nebunie: cea de-a o elibera pe Eris din a ei captivitate, crezând că astfel îl va elibera și pe Mannar.

Dar, chiar dacă Coallar știa asta, că nebunia lui Tenebre n-avea margini și că slujind-o pe Eris n-o să-l elibereze nicicând pe Mannar, decise să nu întreprindă nimic. Nu încercă nici măcar s-o avertizeze despre al ei eșec, chiar dacă i-ar fi ajuns puteri pentru asta. Preferă s-o pedepsească astfel și pe ea, ca măcar astfel să se răzbune pe a sa soție pentru al ei abandon. Și, ștergându-și sângele de pe buze, atunci când simți că durerea de stomac îl lasă, Coallar grăbi pașii spre adâncurile acelei grote.

***

Grota regelui Coallar era una cu adevărat impresionantă și ascunsă totuși de ochii lumii, căci nimeni nicicând nu știuse că nu doar tunelul ce ducea spre sala tronului și însăși sala tronului alcătuiau a regelui regat. El însă-i știa toate colțișoarele precum știa și numărul exact de nivele care duceau mult spre adâncurile pământului: 66 la număr.

Acele nivele însă erau totuși stranii, căci nu aveau camere sau erau o singură mare cameră așa cum era și sala tronului lui Coallar. Acele nivele aveau un fel de gropi săpate în pereți, destul de încăpătoare de altfel și, în fiecare dintre acele gropi, se vedeau mistreți dormind, încolăciți într-o poziție ciudată de parcă ar fi fost șerpi.

Dar, chiar dacă nu li se vedeau ochii, era clar că anume un astfel de mistreț le atacase pe Bestla și Samaya când veniseră la grota lui, iar mai apoi pe Ahi și pe însoțitoarele lui, căci ei erau acolo anume să-i servească lui Coallar de hăitași ai musafirilor nepoftiți. Și nu erau puțini acei mistreți, ci probabil mii, creați dintr-unul singur de puterea întunecată a lui Coallar. De aceea și puteau fi ușor controlați de el și face orice acel rege nebun le cerea să facă. Dar, când puterea lui Coallar înceta să-i controleze, mistreții păreau cât se poate de normali, exact așa cum îl văzuse Anaya pe cel ce-l ucise apoi în fața grotei.

„Iaca și copiii mei!” Murmură Coallar cu mândrie în timp ce se plimba prin fața acelor culcușuri în care dormeau mistreții. „Și ei cu adevărat nicicând n-o să mă trădeze. Așa cum m-au trădat și ceilalți. Și… sunteți cu adevărat mândria mea, dragii mei.” Îi tot alintă regele, parcă cuprins de-un delir al nebuniei.

Dintr-o dată însă se opri în fața unei gropi ce părea să fie mai mare ca celelalte. Și, de parcă ceva i-ar fi atras atenția, Coallar se întoarse cu fața spre animalul adormit și-l privi o vreme. Apoi, simțind că inima-i bătea vertiginos în piept, închise ochii și ridică mâinile la 90 de grade de corp, cu palmele spre cer. Astfel, concentrându-se, Coallar reuși să formeze curenți de aer negru deasupra palmelor, curenți care formară mai apoi un fel de portal între el și acel mistreț adormit. După care deschise ochii, când simți că Portalul e gata format, și, inspirând adânc, trecu prin el.

Nimeri astfel într-o lume crepusculară, una în care era întuneric peste tot. Dar puterea lui Coallar reuși în cele din urmă s-o lumineze cu cărbuni încinși ce pluteau în jurul lui. Astfel, când fu destulă lumină acolo, Coallar privi în față și văzu același mistreț dormind la picioarele lui. Și rânji văzând animalul atât de cuminte și supus.

„Așa cum ar fi trebuit toate să fie!” Mârâi Coallar printre dinți, abia auzit. După aceea se puse în pirostrii în fața animalului și-i atinse creștetul capului. Astfel reuși să-i transmită un fel de impuls energetic animalului la creier, iar când acel impuls atinse zona frontală formă diverși curenți luminoși, ca luminile de fulger, care pătrunseră prin fiecare părticică a corpului animalului. De aceea și începu apoi a-i circula sângele cu repeziciune prin vene, iar când curenții ceia, împreună cu sângele, se întoarseră la creier, animalul deschise brusc ochii.

Iar ochii ceia erau roșii ca focul în acele clipe, părând a fi aceiași cărbuni încinși ce luminau aerul. El însă nu se mișcă decât atunci când Coallar îi ordonă să facă asta. Și, la îndemnul regelui, începu a scoate foc pe nări și-a lovi cu copita dreaptă, cea din spate, în pământ, aruncând scântei în jur.

Dar, în clipa în care Coallar vru să-i dea ordin animalului să distrugă ceva, acea lume crepusculară dispăru brusc, iar regele se trezi aruncat fiind de-un perete. Astfel, după ce lovi mai întâi peretele și apoi podeaua, simți iar o mare durere în trup și scuipă iar sânge. De aceea și murmură cătrănit în timp ce-și ștergea buzele și se chinuia să se ridice în picioare: „și totuși nu-i cinstit.”

„Pentru cine?” Îl întrebă vocea grotei. Dar, deși vru ea să pară calmă, se simți furia pusă în acea întrebare.

„Pentru mine, desigur,” răspunse Coallar, încă luptându-se cu durerea ca să se poată ridica în picioare. Când îi reuși totuși, privi la odraslele lui care erau încă adormite, la fel ca și acel mistreț pe care-l văzuse în acea lume crepusculară, și spuse: „și pentru ei, căci… am depus mult efort ca să-i creez, am depus mult efort ca să-i apăr de rele, am depus mult efort ca să-i fac să mă iubească, iar acum trebuie cumva să mă despart de ei.”

Grota râse: „vorbești de parcă ar fi feciorii tăi.”

„Ei sunt feciorii mei,” răspunse Coallar sigur pe sine. „De asta și-mi pare rău că trebuie să sufere odată ce nu voi mai fi eu să-i apăr. De aceea… încă consider necesar să-i distrug cu mâna mea. În caz contrar, odată ce puterea mea va dispărea, ei vor fi eliberați din nou în natură, vor fi vânați și exterminați de oameni. De aceea nu pot permite eu asta.”

„Și? Ce-o să câștigi ucigându-i?” Întrebă grota. Și, când ea puse acea întrebare, se auzi și-un scrâșnit din dinți.

Dar, chiar dacă vruse ea ca a ei frustrare să nu fie auzită de Coallar, regele auzi totuși. De aceea și privi el spre dreapta, de unde auzise vocea. Apoi, încă nevăzând pe nimeni, Coallar spuse: „poate că și n-o să câștig nimic ucigându-i. Dar măcar știu că n-o să sufere când eu n-oi mai fi.”

Apoi, întinzând mâinile în lături, Coallar închise ochii și bolborosi ceva neînțeles. Se pare totuși că rostise o vrajă, căci multiple săbii apărură peste tot în acea cameră și de fapt la toate nivelele grotei. Acele săbii însă nu pluteau haotic, ci stăteau cu vârful îndreptat spre acei mistreți adormiți, câte o sabie pentru fiecare animal. Dar nu asta fu cu adevărat impresionant, ci faptul că începură ele a arde dintr-o dată: atât lamele, cât și mânerele săbiilor, în timp ce mii și mii de cărbuni încinși începură a pluti peste tot în acea grotă, de parcă ar fi fost Cosmosul cu stele lui.

Deschizând ochii și văzând capodopera mâinilor sale, Coallar fu pur și simplu în delir. De aceea închise ochii iar, își plecă capul pe spate, își întinse mâinile în lături, și, după ce lăsă să-i scape din gâtlej un „ah, o adevărată plăcere,” îi deschise iar și văzu, sus pe tavanul grotei, arzând vâlvătaie, ceva ce părea să fie un rug inversat. „Iar tu ești tot acolo, adevărata mea sursă de putere,” murmură regele nebun. După care se îndreptă de spate și zâmbi viclean.

Deveni însă atent când auzi iar vocea grotei spunându-i: „ți-a spus cineva vreodată cât ești de crunt, rege Coallar?”

„Da,” răspunse el sec. „Și nu doar odată. Iar tu ai grijă să-mi amintești de asta de fiecare dată.”

„De parcă n-ai ști și singur,” îi răspunse vocea cu reproș. „Dar totuși, nu pot înțelege cum poți să-ți ucizi odraslele cum le numești tu în loc să le lași să-și îndeplinească rolul pe pământ.”

„Rolul?” Strigă Coallar înnebunit. „Ei vor suferi mai mult dacă-i las fără mine.”

„Sau poate vor avea un viitor măreț. Tu n-ai de unde ști asta, Coallar, căci tu doar ai văzut un fragment din acel viitor. Nimic mai mult.”

„Un fragment care m-a convins totuși că lumea va arde în flăcări, Nikkari. Aceleași flăcări care mă ard pe mine pe dinăuntru, căci același venin care mă ucide pe mine acum, lent, dar sigur, va ucide și pământul în cele din urmă, căci acel venin se află în inimile oamenilor. Și tot ei vor fi cei care vor distruge lumea până la urmă.”

„Și tu nu faci tot asta?” Îi spuse Nikkari în batjocură. „A-ți distruge capodopera cu propriile mâini în loc s-o lași în urma ta, ca mărturie a trecerii tale prin lume, e tot cruzime și venin, Coallar.”

„Cel puțin e un venin născut din dragostea mea pentru ei.”

„Crezi tu?”

„Desigur, căci… Gaea are dreptate spunând că dragostea părinților poate fi de mai multe feluri și că până și moartea e tot un fel de dragoste.”

„Ce dacă te înșeli?”

„E imposibil!”

„Eu cred că da. De aceea și te încăpățânezi să-ți susții „dreptatea,” doar ca să nu-ți accepți înfrângerea.”

„Ba cea care se înșeală ești tu, Nikkari!”

„De ce ești atât de sigur?”

„Doar… ceva ce simt.”

Nikkari râse. „Ce dacă ceea ce simți nu-i decât un produs al nebuniei tale, delirul de dinaintea morții?”

„Nu. Nu e,” spuse Coallar cu încăpățânare. „Nu poate fi astfel precum spui, căci… nu-i posibil să mă fi înșelat în tot acest timp, căci…”

Înnebunit, privi dintr-o dată în stânga și-o văzu pe adevărata Nikkari, fecioara acelei grote și cea care de altfel îi vorbise în tot acel timp. Și, la vederea ei, Coallar deveni confuz, căci ea arăta exact ca Anaya, cea tânără, căci Nikkari, la fel ca și Parca, avea puterea de-a se arăta lumii așa cum voiau ei s-o vadă.

„Tu… tu ești totuși aici!” Murmură Coallar înnebunit. „De ce? Credeam că ești doar o iluzie. O fantomă din cele albe, nebune, care mereu dansează prin fața ochilor mei.”

Nikkari însă surâse cu amărăciune, auzindu-l vorbindu-i astfel: „de asta-ți spun c-ai fost mereu greșit, bătrâne, căci n-ai fost decât un prost ce și-a imaginat nemurirea adunând-o din bucăți de viitor văzut în flăcări. Și, cum nu-mi dai de ales, se pare că și eu voi fi până la urmă nevoită să-mi distrug capodopera cu propriile mâini.”

„Să-ți distrugi capodopera?” Bâigui Coallar. „Care capodoperă?”

„Pe tine, căci… mi-ai fost fiu, Coallar. Ai fost a mea mândrie. Dar nebunia din tine m-a făcut să-mi pară rău c-am dat naștere unui monstru care-și distruge copiii cu propriile mâini. De aceea, ca tu să încetezi a-i distruge pe alții și pentru a permite acestei lumi să dăinuie și după tine, azi se va termina a ta domnie, Coallar.”

„Dar… stai! Cum e posibil ca tu să-mi fii mamă? Eu… eu n-am avut nicicând o mamă. Eu doar…,” bolborosea Coallar cu adevărat înnebunit în timp ce privea în stânga și-ndreapta de parcă căuta susținere de la cineva.

If you discover this tale on Amazon, be aware that it has been unlawfully taken from Royal Road. Please report it.

Nikkari însă-l privea țintă, căci ea nu mințea. Într-adevăr ea fusese cea care-i dăduse naștere lui Coallar, avându-l cu Titanul Tetapas. Dar, pentru că acea uniune fusese ceva ce ea nu-și dorise, preferase să nu-i spună lui Coallar cine era a lui mamă. Doar avu grijă de el până când el putu avu grijă singur de el, dar făcu ea asta mereu din umbră, căci el nicicând nu fusese conștient că ea era într-adevăr reală.

„Și… chiar de nu crezi ale mele cuvinte, Coallar, eu totuși ți-s mamă. Una care te-a vegheat mereu din umbră și care-a crezut că există lumină în a ta inimă. Se pare totuși că m-am înșelat, căci nu poate exista lumină în inima fiului unui șarpe… acolo poate exista doar venin.”

Apoi, dintr-o dată ea dispăru. De asta și strigă Coallar înnebunit: „dar… nu, stai! Unde pleci? Răspunde-mi la întrebare! Ce șarpe? Ce…” Înmărmuri însă, în clipa când o văzu pe Nikkari stând sub acel rug inversat. „Nu, nu, stai, nu face asta!” Strigă el iar. Dar nu putu da niciun pas din locul în care se afla el.

Putu doar să-și întoarcă capul. Astfel văzu că ale sale odrasle, mistreții, erau înconjurați de un fel de cortină de aer ce se întărea, de parcă ar fi fost protejați de cuști transparente, dar sigure. De aceea și privi apoi iar spre Nikkari și-o văzu strălucind puternic, în timp ce din palmele ei, poziționate față în față în dreptul pieptului ei, la o distanță de doar câțiva centimetri una de alta, ieșeau curenți de foc, asemeni fulgerelor, ce formau apoi un fel de bilă, ca un ghem, prin care treceau multiple fire arzând.

De asta și zâmbi Coallar înțelegând ce face ea până la urmă. Și, cu ochii pe acel ghem, el spuse: „și totuși, Nikkari, moartea asta nu-i chiar atât de strașnică precum cred unii. E chiar plăcut de privit uneori știind că cât de curând vei fi istorie. Chiar și așa mă bucur că anume tu-mi vei aduce sfârșitul, cea care mereu a fost martora suferinței mele. De aceea: pot să-ți cer o ultimă favoare? La despărțire?”

„Care anume?” Spuse ea totuși cu durere. Și-l privi și cu gingășie, chiar dacă știa că el nu meritase a ei iubire.

„Nimic pentru mine, nu te teme. Doar… ai grijă de-ai mei copii, căci ei pentru mine au fost totuși totul. De aceea și te rog pe tine, cea care mereu a văzut nebunia mea, să le veghezi pașii în lumea asta. Și, de-o exista un viitor mai apoi, ai grijă să fie ei bine. În rest… nu mai vreau nimic.” După care Coallar închise ochii și, cu palmele în sus, făcu acele săbii să-și întoarcă vârful spre el. Chiar și cele de la celelalte nivele se strânseră în jurul lui Coallar, semn că el totuși renunțase la a sa nebunie de a-și ucide copii. Ori poate… n-avea de ales?!

Dar, deși-și punea și ea aceeași întrebare: „ce-i totuși în sufletul fiului meu?” Nikkari decise totuși să fie implacabilă. Și, în clipa în care ghemul cela de foc fu de mărimea unei mingi de volei, aceasta crăpă, formând un fel de peliculă de foc de jur împrejurul ei. Apoi, flăcările din rugul de deasupra ei crescură în volum și-i dădură foc la propriu. Ea însă nu striga și nici nu se văita, la fel cum corpul ei păru să n-aibă de suferit de pe urma acelor flăcări. Ea doar privea spre fiul ei înconjurat de săbii. Și-i spuse: „adio, Coallar! Sper că în altă lume vei avea mai mult noroc!”

Pocnind din degete, Nikkari trimise acele săbii spre trupul regelui Coallar. Dar, în clipa în care vârful săbiilor atinseră al lui trup, cărbunii încinși din jurul lui luară foc și clinchet de săbii tăindu-i în jumătate se auzi de jur împrejur. Dar asta nu fu salvarea regelui Cărbune, ci a lui moarte, căci, cât de curând după aceea, grota pur și simplu explodă.

Apoi… se lăsă o liniște mortală în jur. Și, deși se mai zăreau pe ici pe colo scântei scăpărând în aer, locul cela părea părăsit. Doar un geamăt, auzit din depărtare, sparse liniștea ceea într-un final, în clipa în care doi ochi de mistreț… ochii mistrețului Coallar… scăpărară, iar el apăru în toată splendoarea chiar în locul în care stătuse Nikkari până atunci.

***

Explozia grotei Nikkari fu cu adevărat impresionantă, căci se văzu din depărtare asemeni lavei unui vulcan ce abia erupse. Dar nu doar cei din apropierea grotei văzură asta, ci și din mult prea îndepărtatele ținuturi, de parcă Soarta ar fi vrut să arate astfel tuturor că oricine se pune cu ea moare de mâna ei.

„Dar… nu înțeleg de ce,” murmură Mayar confuză. „Pentru ce totuși a fost sortit Coallar morții?”

„Doar… i-a venit ceasul morții. Atâta tot.” Auzi ea vocea Vieții în stânga ei.

Privind într-acolo însă, Mayar n-o văzu. Insistă totuși să afle un răspuns: „și totuși de ce?”

„Ca să dea lumii o nouă șansă, Mayar, căci… era timpul ca Coallar să-și încheie ciclul vieții pe pământ. Mă refer la al său trup, căci puterea lui e încă pe pământ.”

„Chiar și așa, din câte știu, energia și puterea unui Mag de tipul lui Coallar nu poate exista fără trup. Prin urmare un urmaș al lui ar trebui să le aibă, nu?”

„Ba te înșeli de data asta, Mayar, căci acea energie și puterea lui vor fi folosite să dea naștere unui nou destin.” Mayar însă se încruntă, căci nu înțelese ea prea mare lucru auzind astfel de cuvinte. Tăcu însă o vreme, privind în urma lui Vāḻkkai, al cărei trup transparent îl văzu în sfârșit trecând pe lângă ea și înaintând spre desișurile pădurii.” Și, la pas lent, și c-o mulțime de întrebări în cap, Mayar o urmă, căci… oricum: altceva ce face pe moment n-avea.

***

Șase luni după explozia grotei Nikkari, Dike și însoțitorii lui ajunseră în sfârșit la marginea pădurii Rophion. Astfel, ajunși chiar lângă ea, ei inspirară adânc aerul proaspăt al acelor locuri numite „acasă” și zâmbiră, căci prea mult timp stătuseră departe de acele locuri și prea mult suferiră fără a-i auzi a ei dulce cântare.

„Dar chiar și așa, chiar de drumul ăsta mi s-a părut o eternitate, suntem totuși aici. Acasă!” Spuse Fenrir fericit.

„Desigur că da, fiule, căci nicăieri nu-i mai plăcut ca acasă!” Spuse Dike mândru și-și odihni brațele pe umerii copiilor săi, care-i zâmbeau fericiți.

Doar Calmac mârâi nemulțumit: „iar mie asta mi se pare exagerare, căci… cum dracu să te bucuri c-ai ajuns într-o altă pădure? Nu-i decât una ca toate altele. Și… mi se pare și nerușinare să spui cu toată gura „am ajuns acasă” când i-ai luat pe alții de pe la casele lor și i-ai dus pe drumul pierzaniei. Nu crezi la fel?” Îl întrebă el pe ghoulul din stânga lui.

Acela însă doar îi arătă colții, semn că prea întrecuse el măsura. După care se îndepărtă de Calmac, care bombănea ceva neplăcut la adresa lui. Tăcu însă Calmac când surprinse privirea plină de reproș a Kalimērei, care se afla nu departe de el. Dar mai mult decât de frica ei Calmac tăcu când zări chipul pruncului de câteva luni ce era în spatele Kalimērei, căci ea-l purta prins de ea c-o fașă, la fel cum obișnuiesc femeile africane să-și poarte pruncii. Dar, chiar dacă-și întoarse el privirea de la ea și de la prunc, Calmac nu se liniști, ci mârâi printre dinți un abia auzit: „și iar eu sunt de vină,” după care se trase într-o parte.

Și comportamentul lui Calmac nu era de fapt ceva nou, ci ceva cu care toți se obișnuiseră deja, căci începuse el să se comporte astfel după ce-l întâlnise pe spânul Laṟṟa în acea pădure stranie. Numai că Calmac părea să nu fie conștient de-a sa stranietate și mai ales că îndeplinea într-un fel rolul Mărului Discordiei în grupul lor, căci mai mereu punea ceva la cale ca să-i rănească pe alții, la fel cum făcea ce făcea și băga zâzanie printre ceilalți. De aceea și se stârneau adesea certuri și bătăi în grupul cela și nu doar printre ghouli. Dar, chiar dacă Titanii erau conștienți de cine-i de vină, preferară totuși să „treacă neobservată” a lor preocupare și asta doar ca să n-abată un rău mai mare decât acela asupra lor.

Chiar și așa țineau mereu un ochi pe Calmac, căci de la el la sigur nu știai la ce să te aștepți până la urmă. Și, în timp ce-l tot analizau cu atenție, aflară că nu doar comportamentul lui era straniu, ci și al unora dintre soldați. Dar… nu puteau înțelege din ce cauză să se fi întâmplat asta totuși.

Tresăriră însă ei cu toții și-și luară ochii de la Calmac, în clipa în care Fenrir îi spuse vesel Sephirei: „să mergem! Azi trebuie neapărat să-ți arăt a mea casă.” După care o prinse de mână și-o trase după el în adâncul pădurii, nepăsându-i defel de chicotelile și coatele ce-și dăduseră ceilalți la vederea „îndrăznelii” lui.

Doar Ūḻal murmură melancolică, văzând dragostea tânărului lup: „Oh, ce ți-i și cu tinerețea asta! Nu crezi, Titane?” Și privi la Island care-o privea pe sub sprâncene, stând în dreapta ei. Ea însă-și îndulci și mai mult vocea, cochetând cu el: „mă refer la faptul că dac-am fi avut și noi mai mult timp pentru distracție atunci, poate că și n-ai mai fi avut mutra asta acră acum.”

Island însă nici nu se sinchisi să-i răspundă. Doar scutură din cap cu reproș și se îndreptă spre Dike care privea ca fermecat pădurea. Ūḻal însă se strâmbă în urma lui, chipurile „n-ai decât să mă ignori. Știu eu totuși ce spun.” Strigă însă ca din gură de șarpe când Boor o înșfăcă de braț s-o tragă după el spre pădure: „mai atent, frate! Doar nu tragi după tine o vită acum! Sunt o ființă din carne și oase,” murmură ea într-un final cu voce dulce. „Una… slabă de fire de altfel!”

„Iar eu… un dragon de foc!” I-o trânti Boor. Dar în loc să-i slăbească funia de la încheieturile mâinilor, o apucă și mai strâns de braț și-o trase după el, fără a atrage prea mare atenție plânsetelor ei cum „c-o doare.” Și Boor nu se lăsă înduioșat de a ei „durere,” tocmai pentru faptul că-i aflase șiretlicul, căci reușise ea odată să-l înșele. Astfel, rugându-l cu glas dulce să-i dea voie măcar în noaptea ceea să doarmă bine, Boor o dezlegase. Ūḻal însă dispăru în noaptea ceea, când credea că toți dorm. Dar reuși el totuși să pună laba pe ea cu ajutorul lui Fenrir, care făcea ce făcea și-o „mirosea” pe Titanida Minciunii de departe.

Și, cum fusese atunci pe cale s-o piardă, căci de-ar fi intrat în vreun pârâu sau lac în veci n-ar fi prins-o, Boor se jură să nu se mai lase înșelat de ea în veci. Și avea de ce se teme, căci de Ūḻal reușea să intre în apă lua numaidecât o altă formă și pe urmă caută-i urma.

Dar neiorlăiala lui Ūḻal păru impresionantă pentru ceilalți, care-o priveau pe sub sprâncene, căci nu înțelegeau ei ce tot se plânge atâta când Boor nu fusese chiar atât de dur cu ea. Și aceeași întrebare și-o punea și Nathaniel în acele clipe, stând cu ochii pe Titanida care se plângea de data asta Titanului Dike, cerând măcar de la el îndurare.

Dintr-o dată însă tresări, când Samaya-l prinse de braț și-i spuse: „să mergem și noi! Locul ăsta cu adevărat e impresionat. Astfel… am șansa să-ți arăt și eu a mea casă, a cărei frumusețe nu poate fi comparată cu nicio altă frumusețe din lume.” După care fugi singură spre pădure, convinsă fiind că tânărul o va urma cât de curând.

De aceea și zâmbi Nathaniel, privind în urma ei. Dar, când simți că-l arde ceva pe ceafă, privi în dreapta și-o văzu pe Yellen privindu-l pe sub sprâncene. De asta și-o întrebă mirat: „ce-ai cu mine?”

„Ce n-am cu tine mai bine zis,” îi șuieră fata printre dinți, „căci… ori mergi de ceri mâna fetei ori uiți de iubirea ta în veci. Și… nu te mai învârti atâta în jurul cozii, zâmbind atât de frumos lumii, căci nu faci decât să dai apă la moară bârfitorilor. Iar eu n-am să permit bârfe despre o fată din cauza ta.”

„Bârfe? Ce fel de bârfe?” Se bâlbâi Nathaniel.

Yellen însă clătină din cap cu reproș. Apoi, îndepărtându-se, bombăni furioasă: „ăsta chiar nu vede mai departe de lungul nasului.”

„Și acum… cu ce-am greșit?” Strigă el în urma surorii. Dar tresări iar când Arion îi puse o mână pe umăr. „Și tu tot să mă cerți ai venit?”

„Ba nu,” răspunse Arion cu voce nevinovată. „Are cine să te certe. Eu doar vreau să-ți dau un sfat.”

„Sfat? Ce sfat?”

„Să nu pierzi timpul, frate, ori rămâi fără fată! Iar ce ține de bârfele alea: nu-s decât realitatea, căci de crezi tu că săruți fata pe ascuns și c-o ții de mână tot departe de alții atunci ești cu adevărat prost, căci… știm cu toții despre asta. Doar tu și Samaya sunteți atât de inocenți crezând că nu vă vede nimeni.” După care Arion își văzu de drum.

În urma lui Nathaniel strâmbă din nas, căci nu-i plăcu lui să afle că știau toți despre secretul lui și-al Samayei. Dar decise să se gândească la asta mai târziu, când o văzu pe Samaya la marginea pădurii, așteptându-l. De aceea și grăbi pasul spre ea, doar mârâind ușor la cei care-și dădeau coate văzându-l îndreptându-se într-acolo.

***

Privind ca fermecată în jur, la acea lumină verde ce-i înconjura și ce părea să izvorască de sus, Sephir murmură în cele din urmă: „și-i cu adevărat superb. În special aceste luminițe, de parcă ar fi licurici.” Tresări însă auzind o superbă melodie în jur. De aceea și-și privi ea cât de curând soțul și-l întrebă: „iar asta? Ce-i asta?”

„Muzica de acasă,” spuse Fenrir, în timp ce privea și el încântat la tot ce-i înconjura.

„Muzica de acasă?” Întrebă Sephir încurcată.

„Da, așa e. Iar această muzică e născută din energia acestei Păduri, Sephir. Și… această muzică se aude doar când al ei adevărat stăpân se întoarce acasă.”

„Vorbești despre maestrul Dike?”

„Despre cine altcineva, căci doar atunci când tata se întoarce pe aceste meleaguri cântă copacii.”

„Iar tu se pare că ai mai auzit această muzică mai înainte.”

„Și ai dreptate. Prima dată am auzit-o când tata a fost plecat în Ținuturile Nordice ca să se întâlnească cu bunicul tău Island. Pe atunci încă trăia mama,” și Fenrir deveni dintr-o dată trist.

Sephir însă, simțind melancolia punând stăpânire pe el, îi atinse fața, forțându-l s-o privească în ochi. „Și mai apoi? De câte ori ai mai auzit-o?”

„Doar o singură dată după aceea: când m-am întâlnit prima dată cu Baradar.”

„Dar… ai spus că muzica se aude doar când maestrul Dike se întoarce acasă.” Spuse Sephir încurcată.

„Și ai dreptate, căci atunci când m-am întâlnit eu cu Baradar a fost când Samaya a luptat cu acea Mayar și-a fost adormită pentru multă vreme. Anume atunci tata, după sfatul avut cu bătrânii neamului nostru, a aburcat-o pe Samaya în spate și-a mers iar în Ținuturile Nordice. De data aceea s-a întâlnit cu regina Inlan Diar. Și, împreună, au adus-o pe Samaya în simțiri cu ajutorul Izvorului Puterii.”

„Hm, asta e deja ceva ce n-am știut.”

„Nici eu dacă sincer,” spuse Fenrir zâmbind, iar asta o făcu pe Sephir să fie și mai încurcată. „Doar… am aflat de la Arion asta. Mult mai târziu după acea întâmplare, căci probabil c-a simțit că vom fi nevoiți să ne întoarcem aici.”

„Chiar și așa, Fenrir, eu țin minte că voi ați venit la Palat la câteva luni după întâmplarea din Poiana Umbrelor. De ce totuși spui că maestrul Dike și Samaya au fost și mai înainte la Palat?”

„Dar eu n-am spus asta, Sephir. Am spus doar c-au fost pe Muntele Fricii, nu că au fost la Palat, căci acel izvor, cel al Puterii, nu se află în Palatul de Gheață!”

„Iar tu de unde știi unde se află Izvorul Puterii? L-ai văzut și tu cumva?”

„Ba nu. Doar am auzit despre asta. Și, din câte mi-a spus Arion, doar doi știu unde se află acel Izvor: Titanul Island și bunica ta, Inlan Diar!”

„Și ai dreptate, căci din câte mi-au spus, e mai bine ca lumea să nu știe unde se află acel Izvor, căci cel care-l găsește nu visează apoi decât la putere.”

„Ceva care de altfel nu mă miră deloc,” răspunse bărbatul, după ce se așeză pe rădăcina aeriană a unui copac secular. Apoi se lipi cu spatele de-al copacului trunchi și închise ochii.

Acea inocență văzută la el, cel care deveni dintr-o dată copil în pielea adultului, o făcu pe Sephir să zâmbească. După care ea se apropie de el și, așezându-i-se în poală, îl sărută dulce pe buze. „Știi,” îi spuse ea soțului, „e atât de plăcut să simt cum curge energia vieții prin ale tale vene. De parcă ar fi Puterea luată din acel Izvor.”

Asta-l făcu pe Fenrir să râdă. Apoi, prinzând-o în brațe, își lipi fruntea de a ei și stătură astfel timp de câteva clipe. Abia într-un târziu îi spuse: „de fapt e din cauza că mi-a fost atât de dor de acest loc, căci doar aici mă încarc pe deplin cu energie.”

Sephir surâse auzindu-l vorbind astfel. Și, privindu-l, îl găsi într-adevăr extrem de calm și atât de frumos, scăldat de acea lumină sfântă, verde. „E din cauza că aici ești din nou copil, Fenrir. E din cauza că ești acasă.”

„Așa și e,” spuse el fără să deschidă ochii. „Iar cu tine alături cu adevărat mă simt aici acasă,” după care-și lipi fruntea de pieptul ei și inspiră adânc al ei parfum, căci avea dreptate când spunea că-i acasă… doar că se referise el la brațele ei.

***

Mergând agale pe-o aleie largă, cu copaci seculari de-o parte și de alta, Nathaniel privi ca fermecat în jur. Și, văzând și el acea lumină verde și licuricii, mai ales auzind acea plăcută muzică în jur, bărbatul întrebă: „și totuși, Samaya, ce loc e asta?”

Tânăra însă nu-i răspunse dintr-o dată. Ea doar se opri locului, închise ochii și inspiră adânc al locurilor parfum. Apoi, îl privi iar pe bărbat și-i spuse veselă: „ăsta e cunoscut ca fiind drumul spre Râul Păcatelor, un loc pe care de altfel l-am colindat adesea fiind copil. Iar ce ține de această lumină verde - nu-i decât energia pură născută din inima Pădurii Rophion. Ca și muzica pe care-o auzi acum: e muzica de „bun venit acasă.”

De asta și surâse bărbatul: „iar eu am crezut că-i din cauza ta,” glumi el. „Dar se pare că nu-i decât magia locurilor.”

„Chiar dacă ai spus-o în glumă, tot există o sămânță de adevăr în ale tale cuvinte,” ceea ce-l făcu pe Nathaniel s-o privească pe sub sprâncene, crezând că-și bătea joc de el. Fata însă, deloc deranjată de acea privire spuse: „e energia de care-mi fusese dor, Nathaniel, căci doar aici sunt locurile pe care le cred cele mai frumoase - acasă.”

„Și nu-i întâmplător al tău dor,” răspunse bărbatul melancolic. „Până la urmă ați fost plecați pentru multă vreme de aici.”

„Sunt mai mult de 13 ani deja. Chiar și așa, faptul că uitasem cum arată aceste locuri mi se pare rușinos.” Apoi privi melancolică în jur.

Tresări însă când bărbatul se apropie de ea și-i atinse bărbia, forțând-o să-l privească în ochi. Dar mai mult o uimiră ale lui cuvinte: „ba nu-i rușinos, Samaya, să uiți lucruri mă refer. E rușinos doar atunci când ignori acele lucruri.”

„Când le ignor? La ce te referi anume?”

„Nu mă referisem că tu le ignori, ci lumea în general, căci atunci când noi ne prefacem c-am uitat binele făcut nouă, căutăm de fapt să distrugem lumea ca să ne fie tot nouă bine. În special mă doare să văd că distrugem natura și-a ei putere și asta doar pentru a demonstra altora că suntem mai puternici decât ea.” După care-i prinse mâna într-a lui și, la pas mărunt, își continuară drumul unul lângă altul. „Chiar și așa, sunt sigur că natura se va răscula în cele din urmă. Iaca atunci… mulți din cei „puternici” o să cadă, iar ea, natura, va redeveni din nou stăpână pe lume.”

„Sunt de aceeași părere. Dar totuși e straniu.”

„Ce anume?”

„Mă refer la lipsa magiei, a speciilor sau chiar a oamenilor. De exemplu mie mi-ar fi greu știind că nu mai există Titanii sau că Viața și Părintele Haos au fost dați uitării. Precum n-aș putea trăi, cred, fără să știu că Yggdrasil există.”

„Poate că ai dreptate crezând asta. Eu însă cred că dacă ei vor dispărea ceva în locul lor la sigur o să apară. Vorbim până la urmă de echilibru. La fel cred că n-o să dispară chiar totul. Doar… o să aibă un alt rol și-un alt nume.”

„Precum?”

„Precum…,” spuse Nathaniel gânditor. „Să luăm de exemplu Titanii: dacă ei dispar oamenii o să inventeze alții în loc, căci oamenii au nevoie de credință și să știe că cineva-i protejează de sus. De aceea vor apărea alți Titani în locul lor. Sau poate Zei, la fel cum e Zeu Boor. Numai că acești Zei, cred eu, o să aibă o mai strânsă legătură cu natura.”

„Nu știu, Nathaniel, poate ai dreptate. Dar totuși: pentru mine ar fi ciudat. Și, dacă sincer, nu vreau să mă gândesc prea mult la asta.”

„De ce?” Întrebă bărbatul mirat, oprindu-se în loc și privind-o.

„Pentru că sunt atâtea lucruri la care să mă gândesc, în loc să irosesc timpul cu întrebări despre ce va fi. Și…”

Deodată însă tăcu, simțind buzele bărbatului lipindu-se de ale ei, de parcă ar fi pecetluit acele cuvinte în interiorul ei. Și Nathaniel făcu asta, o sărută, doar ca să nu-i dea voie să se afunde iar în gânduri, așa cum simți el că era ea pe cale să facă. Iar acel sărut sfânt însemnă pentru el a sa confesiune de dragoste, căci o preferă în locul gândurilor și tristeții fetei.

Dar, spre marea lui uimire, Samaya nu fugi de data asta, simțind al lui sărut. Din contră: ea se lipi de pieptul lui, își încolăci brațele în jurul taliei lui și se dedică complet acelui sărut. Apoi, după o scurtă o vreme, ea deschise ochii și privi la fața bărbatului pe care o găsi atât de frumoasă în acele clipe. După care zâmbi și spuse: „iar după un sărut e timpul și pentru un pic de magie.”

Bărbatul însă o privi un pic încurcat. „Magie? Precum?”

„Doar… să spunem că mi-am adus aminte de primul nostru sărut.”

Nathaniel surâse. De aceea și-l privi ea pe sub sprâncene. Iar el, văzând că era pe cale să se supere pe el, se grăbi să se justifice: „doar… încă nu-mi vine să cred că ai confundat atunci grija mea cu încercarea de-a te săruta.”

„Eu doar…,” spuse Samaya încurcată, „confundasem al tău sărut cu al unui… cerb.”

Fu rândul lui Nathaniel s-o privească încurcat. Văzând-o însă că vrea să plece de lângă el, o prinse de mână și-o trase spre el. După aceea-și încolăci brațele în jurul ei și-o privi cu dragoste, spunându-i: „iar eu mă bucur că am fost eu atunci și nu un cerb. Și… cred c-am mințit atunci spunându-mi că nu mi-a plăcut, căci…,” chicoti însă dintr-o dată când simți degetele Samayei provocându-i fiori pe piele în timp ce-l gâdila. De aceea și-i spuse în timp ce se foia pe loc: „încetează!”

„De ce? Așa e mai vesel!” După care ea se trase un pic în spate și-l privi cu șiretenie.

Asta-l făcu pe bărbat atent. „Ce pui la cale?” O întrebă el, făcând câțiva pași spre ea.

„Eu ce pun la cale?” Întrebă fata cu glas jucăuș. „Doar… prinde-mă dacă poți!” Și-o zbughi spre râu cât de repede putu.

Voioșia ei îl făcu pe bărbat să se simtă atât de bine. Apoi, văzând că ea era departe deja, fugi după ea, căci vorba ceea: mai bine să trăiești din plin dragostea la tinerețe, care nu-i decât un cal nărăvaș, decât s-o regreți la bătrânețe, căci… libertatea și plăcerea ce-o simți în piept, atunci când îl ții pe cel pe care-l iubești în brațe, nu se compară cu nimic: nici chiar cu puterea avută în timp ce stai pe tronul lumii.

***

Furișându-se pe lângă copaci, Parca se apropie tot mai mult și mai mult de ieșirea din pădure. Și nu se opri decât atunci când putea vedea atât de clar locul în care Nathaniel și Samaya se hârjoneau în apa râului. Dar, deși-i vedea clar, râzând și bucurându-se de viață, Titanida rânji, căci plăcerea lor era ceva ce nu-i era pe plac ei.

De aceea și murmură ea într-un final: „n-aveți decât să vă bucurați de viață, dragii mei. În Râul Păcatelor. Dar… va veni ziua când veți îmbrățișa dezamăgirea. Și atunci… da… eu voi avea la sigur puterea în mâinile mele.” Și începu a râde în barbă, fericită să vadă că-i reușise al ei plan: cel de-ai readuce pe Rophioni acasă, în locul în care trebuia să aibă loc Profeția, așa cum credea Parca.

Apoi, când crezu ea de cuviință, întoarse spatele acelui loc și se afundă în pădure. Dar, în timp ce pleca de acolo, decise să fie invizibilă. De aceea și-și puse gluga pe cap. Dar în loc să dispară cu totul, deveni transparentă, așa cum se întâmpla doar în acea pădure, chiar dacă nu era Parca conștientă de ce se întâmpla asta sau de ce anume acolo.

La fel nu fu conștientă de faptul că nu fusese singură acolo, spionându-i pe cei doi îndrăgostiți. Ea doar plecă, fără a se uita în urmă, căci de-ar fi privit în urmă, măcar pentru o clipă, ar fi văzut-o pe Yellen urcată într-un copac și spionând-o anume pe ea.

Și, în clipa în care Parca dispăru la orizont, Yellen îi permise lui Accu să se desfășoare de pe a ei mână, ca mai apoi să se prindă bine de o creangă groasă. Și, când fu sigură că n-o să se rănească, se aruncă în jos de pe acea creangă. De căzut căzu însă lin, susținută bine de Accu. Apoi, când tălpile ei atinseră pământul, fata se uită spre râu. Și, văzând veselia celor doi tineri ce continuau să se joace cu apa, spuse:

„Și totuși, Parca, te înșeli amarnic de crezi că planul ți-a reușit. De ce? Pentru că Viața are alte planuri și nu coincid deloc cu ale tare. Dar… să te lăsăm să visezi o vreme. Așa dezamăgirea va fi mai puternică decât oricând.” După aceea, punându-și gluga mantiei pe cap, Yellen se pierdu printre copaci, îndreptându-se spre Est, acolo unde se afla de fapt și tabăra Rophionilor.