Privind la splendida priveliște a stelelor și a cerului nopții, Curse șopti ca fermecată, „Noapte, spune-mi, tu, care le știi pe toate, oare se vor împlini ale mele vise vreodată?” Dar nici stelele și nici noaptea nu-i răspunseră. La fel nu-i dădu răspuns nici vântul, care, deși nu era puternic, se simțea atât de rece în jur. Mai ales prin geamul deschis al iatacului ei. De aceea și își înfășură Curse mai bine șalul în jurul trupului.

Apoi, oftând ușor, căci i se părea că însă-și timpul se încăpățâna să nu-i răspundă, Curse închise ochii. Îi fu dat astfel să audă cum se mișcau rotițele Ceasului Vremii, undeva în depărtare, și la fel auzea și mișcarea acelor pe acel ceas, căci doar ea avea o astfel de putere: să audă Timpul. Dar, deși auzea atât de clar acele elemente, nici măcar ea nu știa în pieptul cui sunt ascunse ele. Ce putea face era doar să le asculte. Asta îi dădea puterea să zâmbească mereu, știind că al lor popor era în siguranță.

Dar, după noaptea petrecută în Poiana Ahilarului, se simțea oarecum agitată. Nici măcar ea nu știa de ce se simțea astfel. De aceea și înțelese că ceva straniu i se întâmplase sau i se va întâmpla. Și la fel de stranii îi erau și cuvintele, cele care dădeau viață gândurilor ei, „De altfel știu că al meu vis e imposibil,” murmură ea într-o doară. „La fel e imposibilă a mea dorință. Cea născută într-o noapte petrecută departe de al meu iatac, în brațele iubirii. Sau… a fost oare doar un vis? Unul născut din această dorință incontrolabilă de-a iubi și a fi iubită? Nici măcar eu nu știu. Ce știu însă e că am fost atât de fericită atunci. În brațele lui. Ascultând ale lui șoapte. Simțind ale lui mângâieri pe piele. Și ai lui ochi, oh, ai lui ochi albaștri, ce mă priveau cu atâta dor, m-au făcut să mă simt vie, fie și pentru scurtă vreme. De aceea și mă întreb, oare el…”

Curse tăcu atunci când văzu o stranie lumină pe cer. Ca un foc ce se aprinse de la sine pe bolta neagră și apoi, mânat de propria putere, dispăruse undeva la orizont. „Și da,” murmură iar Curse, nostalgică. „A mea iubire e asemeni cometelor: are viață scurtă și ea.” Apoi, surâzând amar, închise geamul și îi întoarse spatele.

Dintr-o dată însă își aduse aminte de cuvintele acelei bătrâne pe care o întâlnise în stradă. Și ei i se păruse femeia stranie. Mai ales când îi strânse mâinile într-ale ei. La fel de stranii i se păruseră și cuvintele spuse de acea bătrână, „Știi, prințesă, cei care visează la eternitate și nemurire trebuie să aibă inimă vitează. De aceea te întreb, ești oare îndeajuns de puternică pentru astfel de vise?”

Atunci nu înțelese Curse prea bine ale bătrânei cuvinte. În acele clipe se întreba însă ce să însemne ele cu adevărat. Dar, cu cât se gândea mai mult la ele, cu atât le găsea mai stranii. De altfel nu doar cuvintele acelea erau stranii, dar și modul de-a vorbi al bătrânei. „Ceva ce n-am mai întâlnit până acum. Și asta că am fost adesea prezentă la întâlnirile bătrânilor neamului. Ei însă spun cuvinte înțelepte cu chibzuială. La fel vocea lor răsună altfel când rostesc ei astfel de cuvinte. Oarecum tărăgănat, ca să-i facă pe cei prezenți la reuniune și care aud ceea ce spun ei să înțeleagă adevăratul sens al cuvintelor, cel ascuns de altfel, căci nimeni nu spune adevărul în față. Și asta din cauza că nimănui nu-i place să-l audă. Acea bătrână însă mi-a vorbit cu franchețe. Dar și atât de neînțeles în același timp, căci…”

Păstră Curse iar tăcerea, amintindu-și zâmbetul bătrânei, „Șiret, de altfel!” Apoi privi la mărul pe care i-l dăduse bătrâna și pe care ea îl lăsase pe comoda de lângă pat. Dar, cu cât îl privea mai mult, cu atât se simțea mai vrăjită de el. De aceea și se apropie de el într-un final. Și, așezându-se pe pat, luă mărul în mână și îi analiză cu mare atenție a lui perfecțiune.

Deveni însă atentă când își aduse iar aminte de cuvintele bătrânei, „Ai grijă de acest măr, prințesă Curse, căci el e sursa vieții tale și a poporului tău. De altfel, de felul în care tu vei avea grijă de măr, va depinde și viitorul poporului tău: va cădea el sau va prospera.”

„Atunci am râs de fapt,” murmură Curse gânditoare, căci ea într-adevăr râse auzind aceste cuvinte spuse ei de bătrână. În acel moment însă, privind mărul, ce i se părea atât de viu, înțelese că pentru ceva îl primise ea totuși în dar. Nu știa însă pentru ce. Avea însă de gând să afle. De aceea și se ridică iar de pe pat și se apropie de fereastră. Apoi, la lumina slabă a stelelor de pe cer, îl văzu bine: era perfect. În ochii ei. Era roșu pe jumătate și auriu pe de alta. De asemenea lucea cumva straniu a lui coajă. Asta însă îi aduse lui Curse în minte o legendă auzită din bătrâni. Și acea legendă spunea că, „Dacă o fată nemăritată are un măr dulce în casă, înseamnă noroc și dragoste. Oare… să însemne asta că cât de curând o să-mi găsesc perechea?”

Tresări însă auzind o voce ciudată, „Vechile popoare asiatice însă susțin că să vezi un măr în vis e semn de mare întristare. De pierdere și durere sufletească chiar. Iar dacă-l vezi tăiat, înseamnă că viața cuiva se apropie de sfârșit. Deci: vei pierde pe cineva drag.”

Asta o făcu pe Curse să se încrunte, căci, privind în jur, nu văzu pe nimeni. Totuși spuse, „Eu totuși nu visez. Acest măr e real. Ba chiar îl țin în mână și…” Își dădu însă seama că era patetic să vorbească c-o voce a cuiva pe care nu-l vedea. De aceea puse totul pe seama oboselii și se băgă în pat. Astfel, cum era extrem de obosită, adormi curând. Și visă.

În acel vis se văzu mergând printr-o livadă de meri în dalbă floare. Și era atât de frumoasă grădina aceea că-i umplea sufletul de bucurie. Apoi, cu cât se îndrepta spre capătul livezii, văzu copacii plini de fructe, iar florile dispărură undeva. După asta, după ce mai dădu câțiva pași și era atât de aproape de capătul livezii, văzu că avea pielea mâinilor zbârcită și la fel își văzu și părul cărunt.

Dar, mai straniu de atât, auzi iar vocea de mai înainte, „Ți-am spus să ai grijă de acel fruct, prințesă, tu însă ai ignorat ale mele cuvinte.” Înțelese însă de data aceea a cui voce o auzise. Era a acelei bătrâne care îi dăduse mărul. De aceea și ascultă cu mare atenție ceea ce-i spuse ea mai apoi, „Și, cum n-ai ascultat ce ți-am spus atunci, va trebui să plătești pentru cele făcute, Curse! Cu propriul sânge!” Apoi, chiar în fața ei, văzu un imens măr, roșu pe jumătate și auriu pe de alta, și un imens cuțit care-l tăie în două. Asta o sperie enorm. De aceea și țipă înnebunită și se trezi din somn, ridicându-se brusc pe șezute…

***

„E băiat!” Îi spuse moașa prințesei Curse, după ce aceasta dădu naștere copilului, la nouă luni după ce avu acel vis.

Cu ochii în lacrimi, Curse luă copilul în ale ei brațe și-i privi fața. „Atât de luminoasă,” șopti tânăra mamă, forțându-se să zâmbească. „Și atât de cruntă soartă te așteaptă, copile, când încă nu ai văzut lumina zilei.” Astfel, privind la fața copilului ei iubit, Curse zâmbi trist. Avea totuși dreptate spunând că era cruntă soarta copilului ei, căci îl născu cât încă era noapte. La fel era cruntă și soarta ei, căci dădu naștere după multe ore de chin, fără să scoată măcar un sunet și asta din cauza că se temea să nu fie auzită de oameni.

Ce nu știa ea însă era că oamenii știau deja. Știau de păcatul pe care îl săvârșise și că avea un copil fără tată. De altfel această veste se răspândise ca vântul, după ce Curse refuză cererile în căsătorie a multor prinți și regi ce veniseră să-i ceară mâna. Motivul: avea inima deja juruită altuia.

Cel puțin spuse ea asta la început, cât nu știa că o să aibă un copil. Dar, după ce aflase, al ei tată ordonă să fie închisă într-un iatac și să nu iasă nicicând de acolo. Între timp însă regele ordonă supușilor lui de încredere să afle ce mizerabil îndrăznise să-i dezonoreze fiica. Aceia însă nu putuseră da de vinovat. Iar Curse, ori de câte ori era întrebată cine era tatăl copilului ei, murmura doar, „Un Spirit. L-am întâlnit în Poiana Ahilarului. Dar a fost doar în vis, când am visat atunci și un fruct de măr.”

Ceea ce îi atrase însă atenția regelui fu anume numele poienei. Și, cum era deja la curent că prin acele zone se învârtea ceva necurat, își zise că la sigur acolo era mâna diavolului. De aceea și ordonă supușilor săi ca de îndată ce-o da naștere pruncului acesta să fie ucis, iar Curse să fie închisă în munți.

Prințesa însă află de gândul mișelesc al tatălui la scurt timp după ce el dădu acel ordin. Dar, deși auzise asta, nu știa ce-ar fi putut face ca să-și protejeze pruncul. Ea doar știa că acel copil nu-i al diavolului sau al Ahilarului precum nu era al nici unui spirit rău. „E rodul iubirii,” spunea ea adesea. „E pruncul unui spirit bun. Al unui spirit luminos. Doar am nevoie de timp, ca să dau de el. Apoi, când va afla de-al său copil, el ne va salva.” Dar, al ei gând, rămase doar un vis.

În cele din urmă tresări, auzind strigătele înfuriate ale Siarilor, „Alungați demonul de aici! Cât mai departe de ale noastre case. Ucideți sămânța necuratului sau ne va spurca ogoarele și roada. Să-l facem să dispară! Să dispară!” Asta îi făcu prințesei inima să sângereze. Îi era și teamă. De aceea și privi țintă la geamul lăsat deschis, geamul prin care auzea acele cuvinte de ocară spuse ei, căci oamenii se adunaseră cu mic cu mare în fața Palatului, strigându-și dușmănia.

Pentru a o proteja, una dintre slugi, căreia i se făcu milă de Curse, vru să închidă geamul. Prințesa însă îi spuse, „Lasă-l deschis! Dacă poporul meu își spune astfel păsul, o să-l aud și eu! Plus la asta, n-am de ce mă ascunde. La fel sunt inocentă, căci n-am păcătuit în fața lor. Chiar și așa a lor ură îmi străpunge inima și-o face să sângereze.”

„Dar, domniță, cum puteți vorbi astfel? Știți prea bine că oamenii sunt furioși pentru că…”

„…am dat naștere unui prunc al cărui tată nu-l cunosc?” Și slujnica dădu din cap că da. Asta o făcu pe Curse să surâdă cu amărăciune, „Știu prea bine asta. Dar… dacă mi-i dat să sufăr din iubire, atunci voi suferi, căci…”

Se sperie însă cumplit, la fel ca și cele două slujnice ce erau cu ea, când ușa iatacului se deschise, fiind dată de perete. Imediat după aceea câțiva străjeri intrară în iatac, la ordinul regelui, să ia pruncul. Curse însă, de cum îi văzu, îl apără cu propriul corp. Ba chiar luptă cu înverșunare cu ei, în ciuda faptului că era sleită de puteri, strigându-le să nu se atingă de prunc. Ea era însă una, ei mulți.

Doar că acei soldați n-avură sorți de izbândă. Și, cât de curând, puterea copilului îi aruncă de perete. Asta îi minună pe toți. Să se apropie iar de el se temură însă. De aceea și stăteau locului și priveau cruciți la tânăra mamă și la copil, neștiind ce să facă.

Curse însă, înfuriată, îi privi și le spuse, „Să nu vă atingeți nicicând de al meu copil. De se atinge cineva, atunci ale sale mâini să fie arse de focul iadului. La fel ochii lor să nu mai vadă nicicând lumina zilei. Și la fel ale lor odrasle să n-audă nicicând glas dulce de izvor.” După aceea, ajutată de ale ei servitoare, se ridică din pat, își puse un șal gros pe umeri și se duse în sala tronului.

Îl găsi pe rege stând pe al său tron. Era îngândurat. Oarecum scârbit. Și, deși văzuse că Curse intrase în sală, nici n-o privi. Chiar și așa, cu toate că al ei părinte o ignorase, Curse se închină în fața lui și-i spuse, „Tată, chiar nu-ți vei privi nepotul?”

Asta îl înfurie nespus pe rege. De aceea și se ridică el brusc în picioare și răcni la ea, „Nepotul? Al cui? Al meu? Eu n-am nepoți, precum n-am nici copii. Și asta de când ai îndrăznit să-ți vinzi onoarea unui demon.”

Cuvintele lui loviră asemeni cuțitelor în pieptul tinerei mame. Chiar și așa ea nu era gata să renunțe și-i spuse, „Te-am rugat doar să ai încredere în mine. La fel ți-am spus că acest copil nu-i al diavolului. E al unui Spirit bun și… dacă ne dai puțin timp, când el va auzi de copil…”

„Încetează a îndruga verzi și uscate, Curse!” Îi strigă regele dezgustat. „Acel Spirit „Bun” e doar în capul tău. Așa că… piei din ochii mei! Tu, și al tău prunc! Și să nu vă mai văd nicicând trecând pe la palat, căci… voi n-aveți acest drept, odată ce sângele vostru nu-i al neamului meu. De aceea și a mea inimă n-o să tânjească nicicând după voi.” După care îi întoarse spatele. Și, apropiindu-se de masa încărcată cu bunătățuri, începu să clefăie, bucurându-se de a sa cină, fără să-i pese de fiica sa mâncase deja sau nu.

Văzând răceala tatălui, Curse nu mai spuse nimic. Doar îi întoarse spatele și se întoarse în iatac. Acolo le ordonă slujnicilor să-i strângă câte ceva într-o boccea, după care părăsi palatul. În fața palatului însă se opri. Apoi înfruntă cu destoinicie privirile încărcate de ură ale țăranilor, care o așteptau cu furci și topoare, cu făclii în mână și cu pietre, căci ei aveau de gând să stârpească răul din rădăcini în acea noapte.

Curse însă nu spuse nimic în apărarea ei. Nici măcar atunci când, îndreptându-se spre ieșirea din oraș, oamenii aruncară cu pietre în ea. Doar fiind deja în afara orașului se opri și-i privi pe oameni. Nu văzu îndurare în ochii lor. Și nici regret. De aceea și le întoarse într-un final spatele, dezgustată de al lor comportament. Apoi, cu capul plecat și cu sufletul în flăcări, se îndepărtă de acel loc, cât mai departe de el posibil.

Doar că al ei suflet îndurerat nu se putea obișnui cu idea că ea trebuia să părăsească al ei cămin astfel: alungată, asemeni unui câine care nu mai era de folos nimănui. De aceea și formă a ei minte cuvinte de blestem, ale unei mamei forțate să colinde lumea cu pruncul nou-născut în brațe, fără căpătâi și fără adăpost, „Să vă fie casă gaura șarpelui, dar nicicând să nu vă puteți ascunde în ea pe vreme de furtună. Dar, de veți găsi loc de adăpost cândva, să vă ajungă și pe voi din urmă ura celor pe care i-ați iubit cândva. Astfel să nu știți nicicând ce-i iubirea și bucuria, la fel cum al meu copil n–o să afle nicicând cum se simte dragostea poporului său. Și să n-aveți liniște până n-o să vă spălați păcatele, cele săvârșite când ați alungat o mamă cu un prunc în brațe din a ei casă și-ați forțat-o să colinde în neștire lumea. Și… de azi mă dezic să vă fiu prințesă, căci nu pot iubi un popor ce nicicând nu m-a iubit. Dar, pentru că v-am iubit cândva, chiar mai mult decât propria viață, spun doar atât: al vostru blestem să înceteze atunci când un suflet născut din neamul vostru va decide să ia blestemul asupra lui. Atunci se vor termina și relele ce s-au abătut cânda asupra voastră.”

If you spot this narrative on Amazon, know that it has been stolen. Report the violation.

***

La câteva zile după ce Curse fu alungată din palat, într-o dimineață geroasă, Siarii auziră strigătele ei de groază din Poiana Ahilarului. Asta îi scoase pe oameni din case și-i făcu să privească în zare. Dar, oricât se întrebară ei ce să însemne acele strigăte, nimeni nu știu să răspundă la această întrebare.

Cât de curând înțeleseră însă: Curse pierise și ea. La fel își înțeleseră și ei greșeala, când așchiile aprinse ale Ahilarului ajunseră până la ei, dădură foc caselor și ogoarelor. Și, întețit de suflarea lui Island, focul arse orașul din temelie.

Mulți dintre Siari însă, deși înnebuniți, scăpară din calea acelui iad. Multora dintre ei însă acel drum spre Porțile Orașului, căutând scăpare, fu și ultimul pe care merseră în viață. Asta din cauza că dacă nu căzură pradă flăcărilor, fură călcați de alții în picioare, de cei mai puternici ca ei. Apoi, trupurile lor fără viață se făcură cenușă la fel ca orașul pe care-l iubiră atât de mult.

Regele însă, deși văzu prăpădul și că ai lui supuși suferă, nu făcu nimic pentru ei. Doar îi lăsă să fugă din oraș. El strânse însă a sa sabie de mâner. Și, târând-o după el, umblă bezmetic pe holurile palatului în flăcări.

Într-un final ajunse la cripta din piatră albă în care odihneau foștii regi. Acolo se așeză pe piatră rece, își aranjă hainele și coroana, se culcă pe piatră și-și puse sabia pe piept. După care închise ochii și așteptă pur și simplu moartea, o moarte care de altfel nu întârzie să apară. Astfel își termină și el zilele, ars de focul blestemului propriei fiice. Același foc la care își condamnase fiica și nepotul doar pentru că nu-și călcase pe inimă și nu iertase. De altfel regele nu se căi nici înainte de moarte. Ba chiar el murmură pe piatra pe care murea, „Doar tu ești vinovată de cele întâmplate, Curse! Chiar și de moartea mea!”

Făcea el asta însă știind un vechi proverb al Siarilor, „Cel ce moare fără să se căiască de răul făcut, se mai naște odată. Dar cu sufletul blestemat. Și, în altă viață, va face același rău. Doar că în acea viață pedeapsa lui va fi crâncenă, căci cel ce-l va judeca și decapita fără milă va fi anume sângele său, cel pe care l-a renegat cândva.” Regelui însă nu-i păsa de asta. Pentru el conta doar că va renaște. Și că se va putea răzbuna mai apoi pentru dezonoarea suferită.

***

„Să-ți fie țărna ușoară, Mărite Rege al Siarilor,” șoptiră buzele lui Arvam. El se afla în acel moment la marginea pădurii, împreună cu soția și pruncul lor nou-născut. La fel, cu el, se aflau și câțiva din cei care scăpaseră cu viață din acel prăpăd. Alții însă, care reușiseră să se salveze fugind prin partea nordică a orașului, plecară cât mai departe de acele locuri, cu gând să nu se întoarcă nicicând. Arvam însă și restul care erau cu el nu știau asta, crezând că fuseseră singurii care se salvaseră.

Acest lucru îi făcea inima lui Arvam să sângereze cumplit: că atât de puțini se salvaseră. De fapt, cu el, erau doar cei care fuseseră de partea prințesei și încercaseră s-o salveze de răul propriului popor. Nu avură însă sorți de izbândă, căci mintea omului, dacă e orbită de rău și propriile credințe, nu înțelege adevărul nici dacă îl vede scris negru pe alb.

Tocmai de aceea și fură condamnați Siarii la pribegie până la urmă: că nu crezuseră în propria prințesă. Și fu exact așa cum prevestise Inlan Diar. La fel trăiră și viața amară a vântului, a șerpilor și a altor vietăți ce se tem de soare, la fel cum îi blestemase Curse, căci pătimiră toți, pentru că ea blestemase Siarii, fără să știe că parte din ei îi fuseseră credincioși până la urmă.

Dar totuși, în ciuda faptului că fuseseră vânați și hăituți pretutindeni, Siarii supraviețuiră. Așa cum glăsuia și profeția, căci nu degeaba Ceasornicul Vremii îi alesese drept stăpâni: se pare că aveau totuși un viitor măreț.

***

„Și-a fost odată ca niciodată, un oraș superb și alb, numit de toți Orașul Lumină. Un singur măr însă a fost de ajuns să-i înnebunească pe oameni. La fel acel măr i-a condamnat la o viață de pribeag, una plină de amărăciune, teamă și ură. La o astfel de eternitate de fapt,” rosti cu viclenie aceeași bătrână pe care Curse o întâlnise în stradă și îi dăduse mărul.

Acea bătrână nu era decât Tenebre, căci ea se deghizase atunci când Curse se întoarse în oraș după ce vizitase locurile sfinte ale Ceyyum Karuvil. În acele momente însă, după ce planul ei funcționase, Tenebre era în culmea extazului. Ba mai mult, stând în văgăuna ei, ascunsă de restul lumii, jongla cu un măr similar celui pe care i-l dăduse lui Curse.

Și râse. Isteric. Ca o nebună, transformându-se atât de repede din bătrână în Tenebre și invers. Asta însemna doar un lucru: că fiind în culmea extazului, Titanida nu se mai putea controla pe sine. Iar a ei putere avea liber să-și facă de cap.

Era însă doar o aparență. Tenebre știa ce face. Ea doar se bucura și încerca să prelungească cât mai mult a ei bucurie de-a fi învins Siarii. Și-i înșelase atât de simplu: sub forma unei bătrâne care dădu un măr unei tinere întoarse acasă. Nimic ieșit din comun ar spune unii. Doar că acel măr era nimeni altul decât Mărul Discordiei.

Acel măr nu era singur pe lume de fapt. Avea un geamăn, cu care Curse se juca în acele clipe, căci ea nu era sigură unde anume dispăruse celălalt după ce palatul se făcuse cenușă. Avea însă de gând să afle, de imediat ce ar fi fost posibil. Între timp își spuse să-și savureze victoria. Una și asupra Gaeiei cum credea ea, căci ea luase forma bătrânei după ce-o întâlnise pe Mama Pământ, odată demult, colindând astfel prin lume. De aceea își și spuse ea, „Ah, perfect de altfel, căci dacă oamenii sunt obișnuiți cu prezența ei atunci n-o să-mi fie nici mie greu să-i înșel.”

De altfel nu doar pe oameni avuse Tenebre de gând să-i înșele, ci și pe Island. Și făcu ea asta în acea zi când Curse ajunse în Poiana Ahilarului. Dar, deși făcuse asta având în minte idea de-al ucide sau de-ai lua măcar puterea, încerca și să-l țină departe de poiană ca să nu-și ajute iubita.

Numai că dădu greș, căci, în timp ce încercă să-i pună lui Island în mână un măr similar celui pe care i-l dăduse lui Tenebre, fu lovită brusc de-o sferă de gheață în stomac. Asta o aruncă cât colo într-un copac. Și, din cauza impactului și că nu se mai putea controla, Tenebre fu nevoită să-și ia chipul obișnuit.

Totuși, stând în patru labe, Tenebre privi la Island și rânji, „Mereu atât de cinstit și loial, Titane. Păcat însă, căci astfel n-o să știi nicicând ce-ai fi putut avea primind acel măr. Era un dar.”

„Unul plin de venin,” auzi ea răspunsul dat de Inlan Diar. O auzi însă din spate.

Privind într-acolo, Tenebre o văzu pe a ei veșnică rivală. Numai că, privind iar spre Island, nu-l mai văzu. Și înțelese ce se întâmplase de fapt, „Am vrut să înșel, dar am fost înșelată.”

„Așa și e,” spuse Inlan Diar, zâmbind, căci anume ea luă chipul fiului și începu a colinda Pădurea Kiago, simțind că Tenebre plănuia ceva împotriva lui. Titanida însă îi spuse fiului să rămână la palat. Și îi spuse ea asta știind ce se va întâmpla apoi în Poiana Ahilarului. La fel știa că doar Island era capabil să învingă Ahilarul și să-și salveze copilul. Dar, deși făcuse asta, nu se așteptase ca Tenebre să-i cadă atât de ușor în plasă. Se înșelase însă, căci Tenebre mușcă momeala, văzându-l pe Island trecând hotarul regatului și îndreptându-se spre Pădure. De aceea și-l urmă. Dar… înțelese cât de greșită fusese. De aceea și rânji, extrem de nemulțumită.

„Nu m-am așteptat nicicând c-o să fii capabilă de trucuri ieftine, scorpie,” îi șuieră Tenebre printre dinți.

„La fel cum nu m-am așteptat eu că o să fii aici. Dar, după cum știu că nicicând nu te înveți minte și că mereu cauți să pui mâna pe puterea feciorului, mi-am zis: de ce și nu?! Iaca și mi-a reușit.” Inlan Diar zâmbi apoi viclean.

Cât rivala ei vorbise, Tenebre se ridică în picioare în cele din urmă. Apoi, privind șiret la Inlan Diar, îi spuse, „Ce dacă o s-o pot avea?! De altfel o s-o am. Foarte curând. La fel cum o să vii la mine și-o să mă implori, în genunchi, să am milă de-al tău unic fiu, căci eu…”

„Visai cumva să profiți de pe urma Ahilarului?” Îi spuse Inlan Diar în batjocoră. „Dacă da, te-ai înșelat, căci acel copac arde deja, în flăcări mistuitoare. Dacă nu mă crezi, privește!” După aceea Inlan Diar formă o oglindă de gheață, nu departe de ea, în stânga. Astfel, privind la oglindă, Tenebre văzu cum ardea copacul. La fel văzu și copilul Boor în brațele tatălui său.”

Asta o făcu pe Tenebre să urle din toți bojocii, „Tu și trucurile tale ieftine, regină! Și… chiar ești toantă. Acel copil ne va ucide pe toți! De aceea și nu trebuie să trăiască.” Apoi aruncă o minge de foc asupra lui Inlan Diar. Dar, când lovi una de gheață formată de regină, se transformară cât de curând în săbii.

Deloc impresionată de trucurile ieftine ale lui Tenebre, Inlan Diar surâse. „De ce ieftine? Din câte știu un nou-născut înseamnă întotdeauna noroc și prosperitate. Un dar sfânt de altfel. La fel de sfânt precum e gheața pe care eu o mânuiesc, căci îi protejează pe cei care-s încă prea slabi să se apere singuri, de focul inimii tale, Tenebre. Același foc care a ars din temelii un oraș sfânt. La fel a ta mârșăvie i-a înnebunit pe oameni și i-a trimis în pribegie. Asta e ceea ce consider eu păcat. La fel și faptul că pentru a-ți atinge scopurile meschine ai folosit Mărul Discordiei. Era absolut necesar?”

Aceste cuvinte o mirară enorm pe Tenebre. „Știai?” Întrebă ea. Apoi deveni șireată, „Că am folosit mărul s-o înșel pe Curse?” Dar, deși părea interesată de răspuns, controla sabia. S-o atingă pe regină însă nu putu, căci sabia de gheață era mai puternică decât se așteptase ea.

Și nu doar Tenebre părea să folosească un astfel de șiretlic. La fel se întâmpla cu Inlan Diar, care îi spuse rivalei cu voce sigură. „Desigur că știam! Sau ce, chiar credeai că n-o să fac nimic sau n-o să veghez a ta nebunie? Dacă da, ești proastă, căci nici nu ești atât de importantă pe cât te crezi și nici nu mă tem de tine.”

„Chiar și știind asta n-ai făcut nimic s-o împiedici pe Curse să ia mărul. De ce? Ia stai, de știi asta ai fost acolo în acea zi. Dar n-ai intervenit, chiar dacă putea-i s-o salvezi atunci.”

Inlan Diar însă zâmbi. Apoi îi răspunse rivalei cu cuvinte înțelepte, „Ești sigură? C-aș fi salvat-o pe Curse? Nu fi toantă, Tenebre, chiar și dacă aș fi făcut ceva atunci n-aș fi putut împiedica Soarta să aibă loc. La fel cum nimeni nu poate de altfel, căci fiecare din noi își duce propria cruce. A ta a fost să-i dai ei Mărul Discordiei, a ei să-l primească. La fel singură a ales să petreacă acea noapte cu Island în Poiana Ahilarului.”

„Ba te înșeli acum! Island a sedus-o!”

„Știa însă ce face! Curse mă refer, căci Island n-a avut-o cu forța. Tu însă ai forțat lucrurile să aibă loc așa cum ai vrut. Și totul pentru pactul făcut cu Moirae și Ian Gyar. De ce? Din câte știam Siarii nu-ți stăteau în cale.”

„Doar… pentru că am vrut?” Spuse Tenebre cu viclenie. Apoi apăru o a doua sabie de foc și când cele două loviră, cea de gheață fu tăiată în două. Doar că, cât de curând, Tenebre văzu cu stupoare cum mici pumnale de gheață o înconjurară de pretutindeni. De aceea și mârâi furioasă, „Ṭayal! Acum înțeleg de ce erai atât de încrezătoare, Inlan Diar - copilul născut din Island și muritoarea Curse poartă în al lui sânge cadranul Ceasornicului Vremii. Asta înseamnă că unul dintre urmașii acelui copil va forma sticla Clepsidrei și a Ceasornicului: Kaṇṇāṭi.”

„N-o să spun că n-ai dreptate, pentru că ai. De altfel nici nu cred că se merită să ascund asta de tine. De ce? Pentru că asta înseamnă că noi am câștigat, iar tu ai pierdut, Tenebre. Chiar și alungând Siarii din ale lor case și condamnându-i la pribegie nu ai reușit să mă îngenunchezi. Nici să pui mâna pe Nēram Vāṉalai (Balanța Timpului și Spațiului). Prin urmare: va trebui să îți pârpălești sufletul în focul așteptării încă multă vreme de acum încolo, Tenebre. Voi toți de altfel, căci nicicând nu veți avea Puterea.”

Dintr-o dată Inlan Diar simți o furie de necontrolat. Asta făcu pumnalele care o înconjurau pe Tenebre să se întoarcă brusc cu vârful spre Titanidă. De străpuns însă n-o putură străpunge, căci, folosind focul, Tenebre mistui acele pumnale. Dar și ea dispăru, temându-se să nu sfârșească la fel ca acele pumnale: transformată în picături de apă.

Inlan Diar însă, văzând că rivala fugise, rânji dezgustată. „La ce mă așteptam de altfel?! Guzganii de teapa ei mereu fug când barca se scufundă. Doar că, Tenebre, uiți un lucru: asta nu e sfârșitul! La fel ne vom revedea noi mai pe urmă. Mult mai devreme de acel mare război! Și atunci, da, te voi face să plătești toate relele făcute mie și familiei mele.” După care dispăru și ea.

***

„E atât de mic și pare atât de neajutorat,” șopti Inlan Diar, privind cu dragoste de mamă la pruncul din brațele lui Island. Iar copilul, auzind șoaptele ei, începu să se miște continuu în brațele tatălui și să plângă, de parcă ar fi simțit că rămase orfan de mamă în acea zi.

Plânsul lui îl înduioșă pe Island însă. De aceea și murmură el cu dragoste apoi, privind fața copilului, „I-am zis Boor.”

Inlan Diar zâmbi, „Boor, Spiritul Vânturilor!” Apoi luă copilul în brațe și-l legănă ca să se liniștească. „Îmi place acest nume. Unul potrivit pentru un zeu, căci acesta e destinul acestui copil.”

„Un zeu?” Întrebă mirat Island.

„Da. De altfel ți-am spus despre asta. Când am văzut Fecioarele Umbrelor trecând prin Valea Plângerii: că trebuie să ne pregătim pentru venirea unei mari puteri pe Pământ. Vorbeam despre acest copil atunci, căci el este primul dintre zei. Da, e primul zeu. Restul se vor naște pe urmă. Astfel, unindu-și puterea, ei îi vor îngenunchea pe Titani, mânați și ei de avariție și orbiți de al lor orgoliu prostesc.”

„Dar, mamă, dacă Boor are o astfel de putere, atunci e posibil ca alții să încerce să-l vâneze, căci…”

„Deja au încercat,” iar ale mamei sale cuvinte îl uimiră pe Island. „Tenebre a încercat de altfel. Am întâlnit-o azi în Pădurea Kiago. Încerca să te ademenească cu Mărul Discordiei.”

„Atât de slab mă crede?!” Zâmbi Island cu neîncredere.

„Și totuși are dreptate, Island. Acum că ești tată ai și tu o slăbiciune - al tău copil. Astfel, până când nu vei reuși să stăpânești noua putere care crește și în tine, odată cu venirea acestui copil, ești vulnerabil. De aceea, te sfătui să nu te apropii o bună perioadă de Pădurea Kiago, iar dacă te întâlnești cumva cu Ahi, Mannar sau Tenebre, dispari, cât poți de repede. Și nu spun asta pentru că mă tem pentru noi, Island, ci pentru că mă tem pentru al tău prunc. El are nevoie de noi și atâta timp cât el e neputincios noi trebuie să ne protejăm. Așa că ascultă-mi sfatul.”

„Așa voi face, mamă. De altfel Boor are nevoie de asta, precum are nevoie de al său tată, dacă tot și-a pierdut mama,” spuse Island cu tristețe.

După aceea luă copilul din brațele mamei sale și se apropie de pragul Palatului. Apoi privi la orizontul roșu, de parcă ar fi vrut să-l arate și copilului, care deja dormea în brațele sale. Și, cu voce duioasă, îi spuse, „Știi, copile drag, cred că azi e apusul unei ere. Totodată e începutul unei noi epoci, una care începe cu tine, în ziua când tu te-ai născut. De aceea și ești tu aici, fiule, și de aceea vom lupta noi: pentru un nou început al lumii și desigur al poporului tău, Siarii.”