„Destinul lor a fost atât de tragic,” rosti Samaya abia auzit în timp ce privea țintă la licuricii care sclipeau atât de frumos deasupra cascadei. Apoi oftă. Și, fiind cu spatele la pădure, total absorbită de ale ei gânduri, tânăra nu-l observă pe Nathaniel apropiindu-se de ea.

Dar nici bărbatul nu făcu nimic ca să-i atragă atenția. Doar îi dădu timp să se gândească la cele spuse. Apoi, după ce se așeză pe piatră, lângă ea, o întrebă: „și totuși, al cui destin spuneai că a fost tragic?”

Samaya însă tăcu. De asemenea nu-l privi și nici n-o miră a lui prezență acolo. Ea doar privea la sclipirile fosforescente văzute pe suprafața apei de parcă ar fi fost licăriri ale trecutului văzute doar de ea. Și, într-un târziu, când crezu ea că privise destul la acele licăriri, îi răspunse bărbatului la întrebare: „ale stăpânelor Icoanei Sufletelor.”

„Stăpânele Icoanei Sufletelor? Dar… ce-i asta și de unde știi tu despre ele?” O întrebă bărbatul mirat.

„Pentru că… le văd,” murmură ea tristă, privind la imaginea acelui lac sclipitor de parcă i-ar fi spus povești. „Și, dacă sincer, e singurul lucru pe care-l văd tot timpul în fața ochilor. Al lor trecut mă refer. Și văd asta de când m-am întors din Deșertul Uitării, de parcă acolo s-ar fi activat ceva și s-ar fi deschis sacul cu amintiri. Numai că… nu-mi văd amintirile, ci pe ale lor. De parcă aș trăi a lor soartă.”

„Dar, de ce crezi asta?” O întrebă bărbatul și mai încurcat. „Simți ceva diferit de data asta?”

„Așa e, Nathaniel. Simt de parcă mi-ar arde sufletul pe dinăuntru. De parcă aș avea puterea lui Fenrir și același foc ce-l arde pe el pe dinăuntru mă arde și pe mine. Dar, acel foc, nu-i din cauza durerii mele, ci a ceea ce le-a fost dat lor să sufere. Și-i ceva cu adevărat greu de suportat.”

Bărbatul tăcu, deși vru s-o întrebe mai multe despre asta. Apoi, privind și el apele Cascadei, spuse oarecum nostalgic: „până la urmă durerea e tot o formă de-a crește, Samaya. Și, prin durere, ne trăim într-un fel și trecutul.”

„Dar, Nathaniel,” spuse Samaya, privindu-l țintă, „ce-ai face dacă într-o zi ai avea puterea să schimbi trecutul? Al tău și-al poporului tău? Ce-ai face tu în cazul dat: ai interveni ca să-l schimbi?”

„Întrebi din cauza a ceea ce vezi?” O întrebă el privind-o țintă în ochi. „Mă refer la trecutul acelor stăpâne ale Icoanei Sufletelor. Simt că întrebi asta pentru că ai puterea să-l schimbi.”

„Ba nu. Nu de asta întreb, căci… chiar de-aș vrea asta, eu nu-l pot schimba. Doar că simt că altfel ar fi trebuit să se fi întâmplat lucrurile și altfel să fie al lor destin.”

„Ce dacă te înșeli?”

„La ce te referi anume?”

„La ceea ce spui: că altfel ar fi trebuit să fie al lor destin. Eu totuși cred diferit.”

„De ce?”

„Pentru că… știi, uneori m-am gândit și eu la asta: la ce aș face dacă aș putea schimba trecutul.”

„Și? La ce concluzie ai ajuns?”

„Că n-aș schimba nimic. De ce? Pentru că am învățat din el și, dacă l-am schimba, ne-am schimba și noi, iar asta nu ne garantează că prezentul ar fi mai bun. Sau în genere: de-ar exista un prezent acum de-am schimba trecutul.”

„Eu totuși cred că nu-i drept că nu ne putem schimba trecutul.”

„De ce? E ceva ce-ai vrea să schimbi în al tău trecut?”

„În al meu trecut?!” Murmură Samaya gânditoare. „În al meu probabil că nu. Dar aș fi vrut să fi putut schimba trecutul mamei și al acelor două surori, căci a lor soartă cu adevărat a fost crudă.”

„Dar, Samaya, vrând-nevrând, până la urmă ți-ai schimba și trecutul.” Tânăra îl privi încurcată. „Mă refer că schimbând trecutul mamei tale automat îl vei influența și pe al tău. La fel și cu acele două surori despre care vorbești, căci de într-adevăr soarta lor e strâns legată de a ta atunci, de ele au un alt trecut, tu vei avea un alt viitor.”

„Și? Nu crezi c-aș putea avea o soartă mai bună? Noi toți de altfel.”

„Ce dacă va fi mai rău decât acum? Și nu greșesc spunând asta, căci… destinul e unul, noi însă suntem mulți. De aceea, vrei tu sau nu vrei, atunci când schimbi soarta cuiva anume o schimbi de fapt pe a tuturor celor din jurul lui și tot așa. E ca un lanț de evenimente care se unesc sau se despart unele de altele în funcție de influența unuia. Prin urmare: cine ne garantează că schimbând ceva vom trăi într-adevăr mai bine?”

„Inima? Speranța că totuși va fi mai bine?”

„Inima? Samaya, inima unuia e înșelătoare. La fel e și speranța, căci… nu face decât să te țină pe loc, visând ca soarta să se schimbe. De aceea și spun că-i mai bine ca să lăsăm soarta nestatornică să-și aibă cursul ei, iar noi să facem tot posibilul să nu ne înecăm în vâltoarea ei. Prin urmare, de vrem să trăim mai bine și de vrem un viitor mai bun, atunci trebuie să luptăm pentru asta nu să stăm pe loc și să facem presupuneri.”

„Asta s-a simțit ca ceartă. La adresa mea,” spuse tânăra înveselită.

„Ba nu. A fost doar un gând, la fel ca ceea ce-ai spus și tu. Și… din câte știu… nimeni nu-i pedepsit pentru ce gândește. Sau… mă înșel cumva?”

Privindu-se în ochi, în care sclipea inocența, cei doi tineri simțiră dintr-o dată o stranie conexiune între ei. La fel cum fiecare din ei își surprinse un gând fugar prin minte: „și totuși simt ceva.” Dar ce anume?! Era până când un secret… chiar și pentru ei

***

„Am zis și-o repet,” bombăni Fenrir iritat, „nu-mi place mie Goyan ăsta și punctul.”

„De parcă cineva te-ar întreba despre ce-ți place ție?!” Îl tachină Arion. De asta și-l privi lupul furios, căci prea-și băga acela nasul în treburile altora. Și, deși ar fi vrut să-i arată că mai nou știe cum se pedepsesc băgăcioșii folosind magia, decise să-și țină furia în frâu, căci până la urmă se aflau încă în pădure, nu departe de tabăra lui Goyan, pândind să vadă ce-o să se întâmple până la urmă cu el. Dar din cauza că nimic straniu nu se întâmpla și că părea tabăra ceea cufundată în somn simțea și Fenrir acea anxietate în suflet.

Până la urmă însă se sprijini și el de-un copac așa cum stătea sprijinit și Arion și-și încrucișă brațele pe piept. După care privi în sus auzind foșnetul frunzelor copacului care fremătau întruna. Și iar bombăni: „și vouă nu vă place calul nu-i așa? Ei bine nici mie. Se pare însă c-o să trebuiască să-l suportăm o vreme.” Și-l privi apoi pe Arion pe sub sprâncene.

Acela însă căscă dulce, semn „fiecare cu dracii lui.” După care închise ochii și se prefăcu că „doarme.” Asta-l scoase și mai mult din sărite pe Fenrir. Dar stătu totuși locului. Și, vrând să-și calmeze anxietatea din suflet, se lipi cu totul de trunchiul cela și închise și ochii.

Gândurile însă îi umblau aiurea prin cap, iar el se tot întreba: „și Samaya, s-a întors ea deja?” Noaptea însă nu-i răspunse. La fel tăcură și copacii, iar gândurile lui se liniștiră și ele într-un final neauzind niciun răspuns.

Tresări însă dintr-o dată simțind pe cineva lipindu-se de el. Dar, când deschise ochii și văzu că era Sephir cea care se lipise de el, răsuflă ușurat și murmură un abia auzit „ce ușurare!” După care brațele lui se încolăciră în jurul trupului ei, iar după ce-și atinse iar capul de trunchiul copacului închise și ochii și se lăsă pradă visării.

Sephir însă simți că nu se putea liniști și asta era din cauza inimii soțului care-i bătea nebunește în piept și pe care o simțea dansând pe palma ce-i atingea pieptul bărbatului. De aceea și-i spuse în șoaptă într-un final: „te simt neliniștit, tinere lup. Se întâmplă ceva?”

„Ba nu. Doar… sunt preocupat pentru Samaya, căci… neștiind nimic despre ea… mă face să simt că vreau să zbor până în Cosmos și asta doar ca s-o aduc înapoi. Dar, cum n-am o astfel de putere, nu pot decât să aștept să se întoarcă. Atât.”

„Și totuși nu înțeleg de ce te îngrijorează atât de mult faptul că ești departe de ea.”

„Pentru că noi nicicând n-am fost separați pentru atât de multă vreme?!” Încercă el să glumească. Văzând însă privirea piezișă a soției, schimbă tema: „doar… gânduri!”

„Chiar și așa sunt gânduri care denotă că n-ai încredere în ea.”

„Aici însă te înșeli, căci nu pentru că n-am încredere în a mea soră mă tem, ci pentru că n-am încredere în această lume. Prea e ea șireată de-a reușit să creeze o copie a Samayei doar ca s-o rănească.”

„Sau poate ca s-o apere, nu crezi?!” Fenrir însă o privi încurcat. „Mă refer la faptul că nimic nu apare întâmplător pe lume. La fel lumea asta are încredere în noi, tinere lup. De aceea ar trebui să vezi dincolo de aparențe și să te încrezi în soartă.”

„Poate că și ai dreptate,” murmură bărbatul într-un final. După care iar închise ochii.

Privindu-l o vreme, Sephir văzu că chipul lui denota totuși liniște, ceva ce ei nu-i reușise asta nicicând: să simtă furtuna în suflet și să n-o arate pe față. De aceea și începu să-l invidieze pe tânărul lup, așa cum ajunse ea să-l numească cu dragoste când erau în doi. Dar, într-un final, doar spuse: „și totuși ești și liniștit.”

„Crezi?”

„Ba nu: sunt sigură. De ce? Pentru că din câte am auzit gemenii au o legătură specială. Știi și tu, chestiile de genul: de ceva i se întâmplă geamănului meu simt și eu. Prin urmare, de Samaya ar fi fost cu adevărat în pericol, atunci n-ai mai fi stat tu aici cuminte, ci ai fi fost deja în Cosmos, războindu-te cu părintele Haos și cu Hestia.” Fenrir râse. „Și nici să nu-mi zici că nu-i așa că te știu prea bine. Plus la asta: atâta timp cât Nathaniel e cu ea n-ai de ce te teme, căci el la sigur n-o s-o lase singură de-i în pericol.”

„Mai mult de pericolul cela cu trup uman mă tem.”

„Pericol cu trup uman? Cine anume?”

„Nathaniel, cine altul?!” Și Fenrir zâmbi complice. „Iar pericolul la care mă refer e la el și Samaya, singuri, într-o poiană întunecată, pe timp de noapte. Și… știi și tu ce se poate întâmpla noaptea când sunt doar doi într-o poiană în care miroase plăcut a iarbă și flori. Poți să…,” un ghiont primit de la soție-l făcu totuși să-și țină limba după dinți. „Doar spuneam și eu. N-o lua în nume de rău.”

„Iar tu ar trebui să gândești mai puțin și la fel să vorbești mai puțin, căci… prea multe tâmpenii ajungi să vorbești în ultima vreme. Plus la asta: ar trebui să ai mai multă încredere în oameni și iubire. Cine știe: poate și funcționează și pentru tine ca să fii mai înțelept.” Apoi, furioasă, vru să se desprindă din brațele lui.

Numai că… scapă Sephir dacă poți, căci Fenrir își încolăci cu putere brațele în jurul ei văzând-o că voia să scape. Apoi, strângând-o la piept, îi sărută creștetul și-i spuse cu glas duios: „în tine doar am încredere. Pentru mine-i de ajuns.” Și-și culcă iar capul pe trunchiul cela după aceea. Astfel, strânsă la piept de-al ei soț, Sephir auzi atât de bine bătăile inimii lui. Numai că băteau două inimii în pieptul lui, iar ea nu înțelese la început de ce. Abia într-un târziu înțelese că de fapt erau inimile lor cele care băteau la unison, de parcă ar fi fost în ritmul Ceasornicului Vremii, cel care bate necontenit.

Astfel, în îmbrățișarea tandră a celor doi îndrăgostiți, natura-martoră a dragostei lor se calmă și ea. Apoi, cuprinsă de-un dor nostalgic adus de vânt, natura întreagă începu să fremete din frunze, să-și legene crenguțele coroanelor și iarba de pe lângă trunchiuri. Iar acel vânticel șugubăț, ce șerpuia plăcut printre ierburi, închise povestea de dragoste a celor doi îndrăgostiți în a lui desagă și, tot pe furiș, se grăbi până ajunse în acea tabără de corturi ce părea totuși adormită.

***

Deși era târziu în noapte, Goyan nu dormea. Doar stătea în tăcere, așezat la masa rotundă din centrul cortului. Și… era singur, în ciuda faptului că-i ordonase Yātrīkarului să-i aducă o fecioară în cortul lui în noaptea aceea. Preferase însă până la urmă singurătatea. Și, când Yātrīkarul îi aduse o tânără, regele-i spuse sec că vrea să fie singur, iar tânăra, văzându-se scăpată, măcar în noaptea aceea, izbucni în plâns.

Pe rege însă nu plânsul ei îl impresionă, ci să-și aducă aminte de curajul lui Marry. De fapt din cauza ei și era treaz la acea oră târzie, privind la lama pumnalului Eftir Daudann ce stătea pe masă, chiar în fața lui. Și, nu departe de pumnal, se afla o lumânare de seu, arsă deja pe jumătate, și care lumina atât de plăcut fața regelui și forma pumnalului.

You might be reading a pirated copy. Look for the official release to support the author.

Dar nu doar asupra lor se reflecta lumina lumânării, ci și asupra pânzei cortului. Astfel, în dansul flăcării micuțe, se creau povești pe acea pânză, iar personajele acelor povești erau figurine fără chip, dar totuși atât de bine conturate pe pânză, figurine care fuseseră reale cândva, dar care erau în acele clipe doar reprezentării ale amintirilor cuiva. Ale cui anume însă nu era clar.

Știa însă Goyan cine anume erau acele figurine și ce povești anume picta flacăra pe pânză: erau fragmente din acel mare război al Nomanzilor cu Oamenii lui Obregon, atunci când Poporul Soarelui Apune a fost eliberat din jugul asupritorilor și-a putut apoi respira cu tot pieptul aerul libertății, chiar dacă printre ruine. De asemenea acele figurine de pe pânză aminteau și despre victime, căci multe-au căzut atunci în vreme de război.

Și, când simți o ciudată presiune pe suflet, Goyan murmură trist: „și totuși e trist în vreme de război.” După care, punându-și brațele pe masă, își culcă capul pe ele și privi îndelung la dansul flăcării reflectate pe lama îngustă a pumnalului. Apoi, simțind că-i timpul, își întoarse privirea și privi mica flacără, iar dansul ei ciudat totuși i se păru fascinant, asemeni dansului fecioarelor pe care le avuse cândva în cortul lui și care-i dansară înainte să le aibă doar pentru o singură noapte în patul lui.

„Dar totuși… sunt atât de diferite,” mai murmură regele. După care-și întinse mâna spre lumânare, pe care-o atinse doar cu buricele degetelor, atingând-o de parcă ar fi atins pielea catifelată a unei fecioare. „Și… ah, cât aș fi dat s-o fi avut și pe ea în brațele mele,” murmură el cu regret, aducându-și aminte ce simțise în timp ce atinse pielea catifelată a feței lui Marry. „Păcat însă c-a preferat moartea în locul patului meu. Astfel ar fi simțit ce n-a simțit nicicând. Numai că… numai că…”

Tresări însă când auzi zgomot de săbii lovite una de alta. Privind însă în jur nu văzu nimic. Dar totuși înșfăcă pumnalul și-l strânse cu putere în mână, căci se temea de moarte ca de drac. Chiar și așa, chiar de se pregătise de atac, își dădu seama într-un târziu că era singur și se calmă cât de puțin. Dar, când auzi iar săbii lovite, privi totuși spre pânză și văzu imaginea a doi tineri ce-și încrucișară armele în luptă și se priviră cu ură în ochi. Apoi, unul dintre ei, cel din dreapta, fiind mai puternic, își împinse vrăjmașul cu putere în spate, iar cât acela se clătină pe picioare încercând să-și mențină echilibrul, cel puternic îi tăie totuși capul dintr-o singură mișcare.

Anume această imagine a cruzimii îl făcu pe Goyan să se apropie de pânză în cele din urmă. Numai că, la doar un pas de pânză, imaginea cu cei doi luptători dispăru, iar în locul lor apăru silueta unei tinere. Asta-l făcu pe Goyan să zâmbească nostalgic. Și, întinzându-și mâna în față, contură cu palma silueta acelei tinere. Apoi, în timp ce atingea fața acelei tinere, murmură regele trist: „și totuși, bunico, se pare c-am eșuat. Se pare că soarta m-a îngenuncheat până la urmă, fiind atât de cruntă cu noi, căci… din tine a luat naștere al nostru popor, iar eu se pare că-i sunt sfârșitul. Și… nici nu știi cât de rău îmi pare că fugind după nemurire am uitat învățămintele tale, cele lăsate în scris anume pentru noi.”

Acea figurină însă părea să nu țină cu Goyan, în ciuda faptului că el îi vorbea cu dragoste. Și, într-o clipă, ea se întoarse cu fața spre el și-i înfipse pumnalul drept în pântece. Asta-l făcu pe Goyan să se chircească îndurerat și să-și atingă pântecele. Dar, când privi a sa mână, văzu totuși că nu era mânjită de sânge. De aceea și privi confuz din nou la pânză: astfel o văzu pe acea tânără ce-l lovise căzută la pământ și cu un pumnal înfipt în trup. Chiar și așa, locul prin care ea-l lovise pe Goyan avea o tăietură adâncă în pânză.

„Ce se întâmplă?” Se întrebă regele confuz. „Nicicând până acum ea nu m-a atacat. Dar azi a făcut-o. De ce?” Dintr-o dată însă scrâșni din dinți simțind un fel de arsură pe degetul arătător al mâinii drepte în care încă ținea pumnalul. Și, privindu-l, văzu că-l ținuse involuntar pe lamă și că se tăiase destul de adânc. Chiar și așa nu merse să-și oblojească rana, ci privi atent la mărgelele roșii ce i se prelingeau pe deget. Și spuse: „și-s totuși proaste femeile astea. Preferă să moară pentru o dragoste imposibilă, decât pentru o cauză nobilă. Dar chiar și așa, chiar de știm noi ce le poate pielea, nu putem trăi noi fără ele.”

Se întoarse însă brusc spre cort când slujitorul său de încredere intră. Și, plecându-și capul așa cum îi era obiceiul, așteptă până regele-i vorbi. Goyan însă tăcea și-l privea insistent încercând să ghicească mai întâi ce fel de vești aducea: bune sau proaste. Văzând însă că cu ghicitul n-o să-i meargă în seara aceea, îl întrebă: „ce se întâmplă, Briado? Vești proaste?”

„Ba nu, rege Goyan. Nu-i asta. Doar că… se pare c-avem vizite.”

Auzind asta fața lui Goyan se înveseli brusc, chiar dacă nici el nu știa de ce. Apoi întrebă: „ce fel de vizite și din partea cui?”

„Încă nu știu, rege, căci doar i-am văzut din depărtare, pândindu-ne tabăra. De apropiat nu m-am apropiat însă din cauza aurei luminoase ce-i înconjoară. Asta mi-a dat de înțeles că nu-s oameni simpli, ci au puteri magice. De altfel încă-s aici. Nu departe de cortul nostru. Și… cred că c-aută ceva. De aceea ar fi mai bine dacă…”

„Ba nu. Dă-le pace!” Spuse Goyan oarecum plictisit, căci crezuse că vizitele celea-s cineva important. „Probabil doar curioși. De aceea, când și-or satisface curiozitatea și-o să vadă că n-au ce obține de-aici, o să plece singuri. Iar acum pleacă! Am nevoie să fiu singur și să mă gândesc.”

„Desigur, stăpâne!” Se grăbi Briado să răspundă. Apoi merse ca racul în spate, căci Goyan considera o ofensă dacă cineva-i întorcea spatele ca să plece. De aceea toți trebuiau să se dea îndărăt când plecau și să nu-l privească în ochi.

Goyan însă nici măcar nu se sinchisi să-și privească slujitorul plecând. El doar se apropie de pat, puse pumnalul sub pernă și se culcă în așternutul alb, învelindu-se până sub bărbie, fără să-i pese de altfel de acele mărgele roșii care încă i se prelingeau pe deget și care lăsau mici pete pe pânza albă a cearșafului. Și, după ce regele închise strâns ochii, murmură în timp ce căsca dulce: „și totuși trăim vremuri interesante. Dar… o să mă gândesc mâine la asta. La fel cum mă voi gândi mâine la acel musafir nepoftit. Mai bine azi mă afund în gânduri și amintiri, căci măcar astfel simt plăcerea și puterea timpurilor demult apuse.”

***

CU TREI MII DE ANI ÎN URMĂ

Însoțită de Kaerlleikans și Upprisinn, bătrâna Gaea înainta încet pe străzile înguste și întortocheate ale Orașului Soarelui. Dar, deși ea se uita cu atenție în jur să vadă măcar un suflet de om nu era nici țipenie acolo, iar asta chiar i se păru ciudat.

„De parcă orașul ăsta ar fi fără viață,” murmură ea într-un final. Și, când văzu că le făcu pe fete s-o privească curioase, ea adăugă: „mă refer la orașul ăsta ce pare mort în Soarele Apusului, deși, conform numelui lui, la Apus ar fi trebuit să revină la viață, căci de asta și a fost numit în trecut Orașul Soarelui Apune, căci anume pe vremea asta străzile forfoteau de lume și se auzea strigăt și veselie de jur împrejur. Acum n-auzi decât liniștea și pustiul bătând alene din aripi pe deasupra orașului. Atâta tot.”

„Dar, Mamă Pământ, de ce e totuși atât de tăcut acest oraș? Și la fel văd străzile gri, când, din câte am auzit, trebuiau să fie aurite. Cel puțin pentru asta acest oraș era vestit în trecut,” spuse Upprisinn.

„Și ai dreptate, copila mea. Acest oraș a fost aurit odată. Acum… nu-i decât o ruină și asta din cauza Nomanzilor, care se tem de răscoală ca de drac. Tocmai de aceea și-au interzis localnicilor să iasă la apus. Și acest oraș trăiește astfel de mai bine de patru secole. Dar, deși am crezut că vremurile o să se schimbe și că Nomanzii o să fie mai înțelegători cu acești oameni, m-am înșelat, căci n-au făcut decât să-i asuprească și mai mult. Iar asta din cauza micii armate a lui Obregon.”

„Obregon? Dar… cine-i el?” Se interesă Kaerlleikans.

„Vlăstar din vechiul neam al Orașului Na Greine. Sânge pur de altfel. De asta și-i atât de viteaz de i-a făcut pe Nomanzi să tremure ca frunza în vânt numai la gândul că el și-ar intensifica și mai mult atacurile asupra orașului.”

Upprisinn însă privi speriată în jur, auzind astfel de cuvinte, căci înțelegea că până la urmă astfel de cuvinte n-ar fi trebuit spuse. Cel puțin nu în plină stradă. Gaea însă părea să nu se teamă deloc, căci ea continuă să pășească înainte deși observase temerile tinerei. Și, ca s-o liniștească, îi spuse: „nu te teme, că nu ne aude nimeni, căci cei care ar trebui să ne-audă sunt acum în alt loc.”

„În alt loc?” O întrebă tânăra confuză. „Unde anume?”

„Plănuind cum să se apere, căci e vremea schimbărilor, copila mea. De aceea și s-au strâns azi Nomanzii la sfat, încercând să plănuiască cum trebuie următoarea apărare, căci mica armată a lui Obregon le suflă în ceafă deja dinspre vest, când până nu demult le-au slăbit rândurile dinspre nord.”

„Dar… Mamă Pământ, totuși consider că-i riscant,” spuse Upprisinn aproape în șoaptă. „Să nu uităm totuși că acest oraș e în război și astfel de cuvinte…”

„O să facă gaură-n apă,” spuse Gaea sec. „N-o să se întâmple nimic, căci n-au ei treabă cu femeile. Și, chiar și de ne-o auzi până și împăratul, n-o să întreprindă nimic și asta pentru că știe prea bine cine-s eu și ce-mi poate pielea.”

„Vreți să spuneți că i-ați spus astfel de cuvinte în față?” Întrebă Kaerlleikans surâzând. Dar, deși cuvintele ei fuseseră doar o glumă, se miră când Gaea o privi drept în ochi, semn că avuse dreptate. „Nu poate fi.”

„Ba se poate, căci anume eu le-am prezit acest război. N-au crezut însă ale mele cuvinte. Le-au considerat cuvintele unei babe nebune. Iaca și suportă consencințele, căci Obregon e tipul cela de câine care-și înfige adânc colții și nu lasă prada să respire decât atunci când e complet secătuită de puteri. Exact ca copacul de colo.”

Privind în direcția arătată de Titanidă, fetele se mirară să vadă un imens copac uscat. Chiar și așa el încă se menținea falnic, deși părea gata-gata să fie doborât de-un vânt mai puternic.

„De ce nu-l taie?” Întrebă dintr-o dată Upprisinn. „Pare să fie destul de bătrân. Plus la asta: de cade, distruge totul în jur, căci…”

„Ba n-au să-l taie,” răspunse dintr-o dată Titanida, iar ura simțită în vocea ei le făcu pe fete atente. „Și n-au să-l taie Nomanzii nici de-ar fi să cadă lumea întreagă, căci ai avut dreptate când ai spus că acest copac e bătrân. Are nu mai puțin de 400 de ani. Și a fost sădit în locul cela în ziua când Nomanzii și-au ridicat flagul pe zidurile de apărare ale acestui oraș declarându-l al lor. De aceea, de cade copacul ăsta, cad și Nomanzii. De asta și nu-l taie ei, căci de-l taie înseamnă că-și acceptă înfrângerea.”

„Dar totuși, cum e posibil ca un copac să trăiască 400 de ani?”

„Pentru că existența lui e strâns legată de cea a Nomanzilor. De aceea, chiar de-l vezi amărât și pe cale să se prăbușească, n-o s-o facă. Nu atâta timp cât Nomanzii stăpânesc aceste pământuri. Dar, în ziua când o să cadă ei o să cadă și copacul de colo.”

„Ce dacă Nomanzii nu cad și armata localnicilor e învinsă?” Întrebă Upprisinn.

„Atunci și copacul de colo va învia, căci acest copac de Cedru își ia puterea din cea a poporului care l-a sădit. Și asta e ceva sfânt deja, căci Cedrii sunt de fapt și copacii preferați ai stăpânului Universului tocmai pentru a lor menire pe lume și desigur al lemnului de-o calitate rar întâlnite.”

„Dar, Mamă Pământ, cum e posibil ca un copac de Cedru să fie aici? Credeam că-s întâlniți doar în țările Orientului Asiatic. Mult prea departe de aceste locuri și…”

„Știi, Upprisinn,” spuse bătrâna, îndreptându-se de șale, „copacul ăsta de Cedru își are propria istorie și propriile reguli de viață. De aceea nu ține de oameni unde crește, ci de el însuși.” Apoi, observând iar spionul lui Obregon nu departe de ele, Gaea porni spre copac, iar când ajunse lângă el, se așeză cu încredere pe una dintre rădăcinile lui aeriene uscate.

„Și simt că copacul ăsta-și are istoria lui,” murmură Kaerlleikans privind cu atenție la falnicul copac fără frunze.

„Și ai dreptate. E o poveste lungă asta cu copacul, da cred că se merită spusă.” Tăcu însă Gaea o vreme, timp în care inspiră adânc al Cedrului parfum de parcă asta i-ar fi adus amintiri în minte. Apoi, ascultând cu atenție scârțâitul copacului, ceva venind din adâncuri, Gaea se ridică de jos și se apropie de trunchiul lui, lipindu-și fața ridată de scoarța la fel de ridată a copacului. Și, dintr-o dată, se auzi o stranie muzică în jur.

De asta priviră fetele mirate în jur și întrebară: „și asta? Ce fel de muzică e asta?”

Gaea zâmbi, văzându-le atât de emoționate. Apoi murmură: „unii spun că asta e cântecul auzit din Aeon. Alții o numesc melodia sufletului. Eu însă știu sigur că-i cântecul Copacului de Cedru, un cântec unic pe care numai acest copac sfânt îl poate cânta.”

„Dar, Mamă Pământ, cum e posibil să cânte un copac? El doar n-are glas. Nici coarde vocale.”

„Ești sigură, Kaerlleikans?” O întrebă Titanida privind-o cu atenție. „Mă refer la: ești sigură că n-are glas și nici coarde vocale? Eu… n-aș fi atât de sigură, căci chiar dacă majoritatea oamenilor n-aud glasul lui, copacul ăsta vorbește. La fel ca fiecare copac din jur. Și, da, vorbesc ei. Spun multe lucruri înțelepte, chiar dacă în modul lor greoi, tărăgănat. Dar totuși le spun, căci știu că-s auziți de vânt, de soare, de cer și de ceilalți copaci, viețuitoare și ierburi din jur. Astfel își plâng ei durerea, căci nu odată au simțit securea mușcându-le din trunchiuri. Dar, când copacii sunt fericiți, ei cântă. Precum cântă acest copac acum.”

„Dar… despre ce cântă acest copac acum?” Întrebă Upprisinn, atingând scoarța ridată a copacului. Și, de parcă ar fi simțit alinare în atingerea tinerei, Cedrul gemu. Era însă un geamăt plăcut auzului, ca o dulce încântare.

A lui încântare însă fu percepută doar de Gaea. La fel ea simți nostalgia în acel geamăt. De asta și oftă și ea și apoi spuse: „despre Războiul Fiarelor, fiica mea. Un război demult uitat de lume.”

„Războiul Fiarelor? Cel despre care a menționat Maestrul Dike când eram încă în căsuța ta?”

„Așa e, Upprisinn,” rosti bătrâna cu glas stins. Apoi privi la tânăra ce se așezase pe rădăcina de alături. „De fapt noi știm bine acel război, căci am trecut prin el. Am văzut cum multe picături de sânge și lacrimi au udat atunci pământul. Am văzut mulți eroi căzând în bătălie, eroi care-au luptat cu sufletul ca să apere acest loc. Dar sărmanul oraș tot a căzut sub asuprirea dușmanului, căci… așa i-a fost scris.”

„Dar de ce i se spune totuși Războiul Fiarelor dacă a fost un război între oameni?” Întrebă Kaerlleikans extrem de uimită.

„Asta e chiar o întrebare destul de bună. Dar totuși nu-i deloc întâmplătoare denumirea dată acelui război, căci atunci oamenii s-au transformat la propriu în fiare. S-au sfâșiat de altfel unul pe altul, însângerând și mai mult acest sărman pământ.”

„Și cine totuși au fost Fiarele? Nomanzii?” Întrebă Upprisinn. Și privi apoi un păianjen fugar pe scoarța copacului.

„Ba nu, fiica mea, fiarele acelui război au fost Oamenii Soarelui Apune. Fiare fără inimă de altfel, care-au fost îngenuncheate până la urmă, căci nicio fiară nu scapă de inundă pământul ăsta în sânge. Se pare însă că aceleași fiare își vor face iar de cap pe aceste meleaguri în curând.”

„Și de ce am eu impresia că singură nu știi de partea cui ești. Pe deoparte îmi pare că ești de partea Nomanzilor, mai ales când spui astfel de cuvinte. Dar pe de alta am impresia că ții cu Poporul Soarelui. De aceea și întreb: tu de partea cui ești până la urmă și de partea cui sunt și Titanii?”

Asta o făcu pe Gaea să zâmbească. Dar simțea și încurcare, căci întrebarea lui Kaerlleikans era totuși ideală. Chiar și așa, chiar de știa răspuns la întrebarea ceea, preferă să nu-l spună și fetelor, căci era de fapt ruptă în două în acel război și jumătate din ea era de partea Nomanzilor pe care-i considera ai ei copii viteji, iar cealaltă era de partea Orașului Soarelui Apune, cel care i se închina fiului ei Helyos.

Dar, ca să nu lase întrebarea ceea în aer, Gaea minți: „nu-s eu de partea nimănui până la urmă. De ce? Pentru că-s toți ai mei copii, iar o mamă trebuie să fie imparțială, chiar și în vreme de război.”

„Și totuși cred că n-ai dreptate, Mamă Pământ, spuse Upprisinn, „pentru că nu există imparțialitate pe lumea asta. Și… de vrem noi sau nu vrem, nu putem iubi egal: nici lumea, nici unul pe altul, căci iubim pe cineva pentru frumusețe, pe altul pentru înțelepciune, pe altcineva pentru că ne face să zâmbim, iar pe cei mai mulți pentru valoarea lor și pentru că-s unici. De aceea, tocmai pentru că cântărim pe fiecare pentru ce reprezintă nici nu putem spune că iubim la fel.”

Și fu șah-mat pentru Upprisinn, căci replicii ei înțelepte Gaea nu-i găsi o cale de atac. Dar, chiar dacă ar fi putut ea inventa ceva ca să iasă învingătoare în mica luptă dintre ele, Gaea tăcu, căci pentru ea avea mai multă însemnătate să tacă cu înțelepciune când situația o cerea, decât să lupte cu arme acolo unde era loc doar de pace.