Cerul de deasupra Muntelui Fricii era de asemenea de un violet întunecat, bătând spre un negru abisal, când la acea oră de după amiază ar fi trebuit să fie scăldat într-un roșu cărămiziu al unui soare grăbindu-se la culcare, iar asta făcea ca totul în jur să se simtă extrem de ciudat și la fel de ciudat se comportau și animalele, insectele, și chiar plantele, care, date peste cap de acel neașteptat capriciu al naturii, se îmbulziră bulversate de prin ascunzișuri și se uitau cu teamă în jur, în timp ce plantele deveniră deodată extrem de țepoase de parcă s-ar fi pregătit de-o luptă.

  Apoi, deodată, un vânt al naibii de rece începu să bată de nicăieri, zgribulind totul în jur, iar un strigăt înfiorător, de răzbunare parcă, străbătu deodată zarea.

  Câteva clipe mai târziu două vulpi roșcate, încleștate una într-alta, se rostogoliră pe panta abruptă, îndreptându-se cu repeziciune la vale. Cu toate acestea însă, niciuna dintre vulpi nu se mulțumea doar cu a se ține agățată de cealaltă, ci reușeau, din când în când, să muște dureros din blana celeilalte.

  „Mayar! Inmar! Încetați!” se auzi strigătul Morenei de undeva din susul muntelui, ca mai apoi să se vadă și ea fugind în goana mare după cele două vulpi ce păreau a se lupta pe viață și pe moarte.

  O plasă apărută de nicăeri și care se întindea pe zeci de metri în zare, ca o setcă pentru îngrădit, le forță pe cele două vulpi să se oprească din a lor vertiginoasă rostogolire, iar datorită impactului cu plasa neobișnuită fură aruncate cât colo una de cealaltă, forțate astfel să se desprindă din ghearele celeilalte.

  După impact, ambele bulversate de această turnură de situație, se ridicară pe picioarele din față, iar când o boare de aer albastru fu aruncată peste ele, cele două își luară înapoi chipul uman, sprijinindu-se pe coate pentru a se putea ridica.

  Câteva clipe mai târziu Ahi apăru între ele, privindu-le furios: „v-ați răcorit acum?” le strigă el, privind la cât de jalnic arătau amândouă: părul vâlvoi, fața, gâtul și brațele zgâriate, iar ici și colo pe haine se vedeau pete pe sânge și urme de colți, de la mușcăturile pe care și le dădură una alteia în timpul căderii.

  „Eu n-am făcut nimic,” mârâi Inmar înfuriată. „Și singur ai văzut că prima m-a atacat, frate și că părea stăpânită de diavol, nu alta.”

  „Am văzut eu, dar … nici tu n-ai fost mai brează. Trebuia neapărat să-i amintești de trecut?” îi șuieră Ahi printre dinți.

  Mayar rânji, arătându-și dinții: „așa face mereu. Cerșește milă, apelând la sentimente!”

  „Tu… nerecunoscătoare mică ce ești,” îi strigă Inmar, ridicându-se brusc în picioare. „Ai uitat cine te-a crescut?”

  „Dacă n-ați fi fost tu și frățiorul tău iubit, Mannar, aș fi crescut lângă a mea mamă, într-un sat de oameni, și nu hoinărind lumea, împreună cu tine,” îi spuse Mayar pe un ton sacadat, încă așezată pe pământ.

  „Crezi că ai fi supraviețuit acolo? Printre oameni mă refer. Cu a ta natură?” îi șuieră Inmar printre dinți. „Sângele din tine, cel care curge vertiginos prin vene și care cere mereu alt sânge nu te-ar fi lăsat în pace, te-ar fi supus în cele din urmă și-n locul puilor pe care i-ai ucis cu cruzime pe acel imaș ai fi ajuns să ucizi oameni. Asta se numește instinct sălbatic, Mayar. Fiecare din noi îl are, chiar și oamenii. Nici tu nu ești o excepție.”

  „Poate și ai dreptate, dar totuși… mi-aș fi ales propria viață și nu aș fi ajuns monstrul care sunt astăzi. Nici nu știți cât regret că-s parte a familiei voastre și că am al vostru sânge curgându-mi prin vene,” mârâi Mayar, ridicându-se în picioare și intenționând să plece.

  „Mayar! Încetează!” îi strigă Morena, care era oprită la câțiva metri de ei. „Nu-ți poți renega originile, precum nu poți urî sângele care-ți curge prin vene.”

  Inmar privi năucită la Mayar, căci această confesiune o bulversă complet, când ea nu se așteptase nicicând ca fata să afle despre a lor rudenie.

  Ahi în schimb stătu locului, cu privirea ațintită undeva în depărtare, dar pe fața lui nu se citea nici uimire, nici teamă și nici frustrare că al lui mare secret fusese descoperit, de parcă se așteptase la asta.

  „De ce? De când sângele ce ne curge prin vene ne face o familie? Eu credeam că ceea ce ne unește este iubirea, respectul reciproc și… grija pentru celălalt. Dar … cum n-am aflat niciodată ce înseamnă asta, datorită lor, nu pot susține cu certitudine. Mă pot și înșela,” murmură Mayar furioasă.

Ahi surâse amar. „Noi suntem de vină pentru a ta neîmplinire, zici?! Însă… de ce atunci ai trăit în umbră în toți acești ani?”

  Mayar privi spre el, furioasă și încurcată în același timp, neștiind despre ce anume vorbea el.

  „Vorbesc despre pădurea fantomă din sufletul tău. O pădure creată de tine pentru a te ascunde de propria natură,” și Ahi în sfârșit își privi fiica, în timp ce în ochii lui se citea furia pentru a ei nerecunoștință și totodată reproșul pentru ale ei cuvinte. „Poate că Mannar ți-a schimbat destinul, dar cu siguranță n-a fost la cerința noastră.”

  „Atunci? Din cauza cui sunt monstrul de astăzi?”

  „Eris! Maranam! Parca! Titanii! Ce știu eu? Singura certitudine pe care-o am e că doar te-ai născut ca fiică a mea și că am participat la asta, precum am participat la a ta creștere. Atâta tot.”

  „Și… ar trebui să te numesc tată doar pentru asta?”

  „Mayar!” murmură Morena, vrând s-o facă pe fiica ei să-și vină în simțiri, dar Mayar n-o auzea în astfel de clipe, fiind complet orbită de ura ei pentru întreaga lume, de a ei nemulțumire că fusese lipsită de libertate și de faptul că nu i se dăduse șansa să trăiască propria viață. Mereu i se păruse că trăise viața altuia, cu chipul altuia, când cel mai mult și-ar fi dorit să poată să-și aleagă singură calea pe care să meargă, să simtă ce-nseamnă fericire, să simtă că este iubită, fapt ce o făcuse de fapt s-o urască cu adevărat pe Samaya, căci pentru asta o considera rivală și nu pentru că aveau puteri diferite și același chip.

  „Nu am nevoie să aud cuvântul „tată” din gura ta pentru a ști că-ți sunt părinte,” spuse Ahi pe un ton șuierător și încărcat de furie. „Simplul fapt că datorită mie ai apărut pe lume ar trebui să fie de-ajuns pentru a avea respectul și recunoștința ta.”

  Mayar se întoarse complet spre el, când până atunci șezuse doar pe jumătate întoarsă, țintindu-l cu ai ei ochii plini de ură. Apoi, făcu câțiva pași spre el în timp ce spunea: „atât respectul, cât și recunoștința se câștigă, și nu se cerșesc.”

  Ahi-și mișcă brusc mâna stângă, iar această mișcare o aruncă pe Mayar cât colo, de parcă ar fi primit o puternică lovitură de picior în stomac. „Să cerșesc? Eu?” strigă Ahi deodată cu voce tunătoare, iar a lui putere pe care nu și-o m-ai putea controla din cauza furiei îl făcu să arate cu adevărat înfricoșător: părul i se ridicase în sus, plutind în aer, de parcă ar fi fost bătut de vânt și la fel pluteau și poalele hainei, în timp ce ochii săi negri deveniră deodată sclipitori și deveneau și mai arzători din cauza că Ahi-și strângea tot mai tare și mai tare pumnii. „N-am nevoie să cerșesc nimic pentru a avea ceva. Sunt demn de cine sunt și numai pentru asta pot avea și tot ce-mi doresc,” răcni el, ridicându-se și plutind pe orizontală în aer, în timp ce se apropia încet de Mayar, care stătea încă pe pământ, apucându-se strâns cu ambele brațe de stomac, căci încă resimțea atât de puternic durerea cauzată de lovitura lui Ahi.

  Însă, Mayar era diferită de toți ceilalți cu care Ahi se confruntase de-a lungul vieții și la fel cum făcea el ori de câte ori se luptase cu Mannar în grota lui Coallar, privindu-și rivalul în ochi, îndârjit, și fără a-și pleca capul în fața lui, făcu și Mayar în acel moment și, pe neașteptate, ea aruncă o minge de foc spre Ahi, minge care se lovi de o alta aruncată de acesta, iar când cele două mingi se loviră una de alta, o boare de aer fierbinte ca de magmă se împrăștie în jur, forțându-le pe Inmar și pe Morena să-și acopere fețele cu brațele și să se arunce la pământ pentru a supraviețui, căci niciuna din ele nu avea puterea pentru a face față puterii unite create din ura unui tată și a unei fiice.

  Profitând că cele două bile de foc pluteau în aer, abia atingându-se una de cealaltă și părând a se inspecta sub atenta privire a lui Ahi, Mayar se ridică în picioare și, plesnindu-se cu palmele peste coapse, zvâcni și ea în aer, plutind la aceeași înălțime ca și Ahi, numai că vertical.

  Observând acea mișcare a fiicei sale, doar cu coada ochiului, Ahi decise că e timpul să devină pe cât se poate rațional, căci deși-și dorise să-i dea fiicei o lecție, nu-și dorea să provoace o catastrofă pământului, mai ales că nu știa încă cât de puternică este Mayar și cât de distrugătoare poate fi forța minții ei, la fel cum nu știa din ce cauză se supărase într-atât pe Inmar, când mai avuseră ele și mai înainte astfel de ieșiri, dar niciodată atât de violente.

  „Ce pretinzi?” o întrebă Ahi în cele din urmă, văzând firul roșu de foc ieșind din palma dreaptă a lui Mayar.

  „Să te distrug!” șuieră Mayar și ochii ei deveniră deodată nebuni, de parcă ar fi fost cu adevărat smintită, iar firul care abia se forma în palma ei zvâcni deodată în aer și se uni cu bila de foc formată de Mayar, împingând-o parcă înspre cea a lui Ahi. „Mayar, revino-ți!” îi ordonă el, văzând cum bila roșie a fetei în contact cu firul începu să se desfacă într-o parte de parcă ar fi deschis gura ca să înghită ceva.

„De ce? Te temi?!” spuse Mayar rânjind, însă acel glas ciudat și totodată neașteptat îl făcu curios pe Ahi.

  „Asta nu ești tu, Mayar! Dar cine ești? Arată-te!” ordonă Ahi furios, iar al său răcnet furios, de parcă le-ar fi speriat pe cele două bile de foc, le făcu să se înghită una pe alta. Însă bilele se uniră într-una doar datorită puterii lui Mayar, fapt simțit atât de bine de Ahi care, parcă sleit de puteri, căzu în genunchi pe pământ în momentul în care doar o singură bilă de foc mai plutea în aer.

  Îndurerat și neputincios, Ahi privi în sus și-o privi pe Mayar care-l privea atât de calmă, încă plutind în aer.

  Apoi, de parcă ar fi vrut să vadă până unde poate ajunge a lor nebunie împreunată, Mayar coborî cu picioarele pe pământ și începu să pășească spre al ei părinte, tot cu ochii ațintiți în ai lui care-o priveau fără să clipească.

  Ahi încercă de-odată să se miște însă nu-i reuși. Mai încercă odată, dar avu același rezultat. „Inmar, ajută-mă!” îi ordonă el surorii, dar nu primi niciun răspuns. „Inmar, mă auzi?”

  „V-a fi cam greu pentru ea să-ți răspundă în aceste clipe,” murmură Mayar cu ironie și, pocnind din degete, ea schimbă locurile cu Ahi, dar nu și poziția în care se aflau: ea în picioare, pășind încrezătoare spre el, în timp ce Ahi era îngenuncheat. Dar totuși Ahi putu vedea astfel că Inmar era inconștientă la pământ, la fel ca și Morena.

  „Ce le-ai făcut?” îi șuieră Ahi printre dinți.

   „Eu? Nimic! Doar să zicem că n-am vrut să las martori a dispariției tale” și Mayar brusc se opri.

  „Dispariție? Despre ce naiba vorbești?”

  „Mereu mi-ai stat în cale când am vrut să obțin ceva, mereu mi-ai călcat pe urme ca să-mi afli planurile și mereu m-ai bătut cu propriile arme ca să te simți învingător,” șuieră Mayar cuvintele, în timp ce ochii ei începură să se rotească ușor în cercuri mici și negre, de parcă ar fi fost intrarea unei găuri negre, în spirală, aflată în interiorul lui Mayar.

  „Parca!” mârâi Ahi în cele din urmă. „Tu erai?! Și eu care mă gândeam ce naiba a apucat-o pe Mayar să-și atace propriul neam.”

  „Ah, băgăciosule!” șopti înfuriată Mayar și, mișcându-și capul de pe un umăr pe altul, de parcă ar fi vrut să-și dezmorțească gâtul, se auzi un trosnet surd, după care Parca fu aruncată afară din trupul lui Mayar.

  Dar chiar și după separarea de Parca, Mayar continuă să stea locului, cu privirea pierdută, în timp ce-și strângea cu putere pumnii și doar un ușor scrâșnet din dinți se auzea venind dinspre ea.

  Ahi-și privi fiica timp de câteva clipe, încercând să înțeleagă ce se întâmplase cu ea, dar totul era prea ciudat ca să fie adevărat. Abia după alte minute de privit țintă la ea, murmură: „O capcană! Nu pe Mayar am scos-o din acea pădure împreună cu Morena.”

   „Cine știe?! Poate că da, poate că nu sau poate că eram doar eu, cea cu multe fețe, prefăcându-mă atât de vulnerabilă, atât de dornică să fiu protejată de … tata,” îi spuse Parca în batjocoră.

  „Ce pretinzi cu toate astea, Parca? Nu cred că e din cauza tuturor luptelor pe care le-am dat între noi de-a lungul mileniilor. De-ar fi fost așa de mult ne-am fi distrus unul pe celălalt.”

  „Și… ai dreptate, căci nu era intenția mea să te distrug. Nu până să obțin ceea ce mi-am dorit, iar unul dintre acele lucruri dorite de mine cu atâta râvnă a fost nașterea acestei copile. Sau ce… ai crezut că singur ai decis întâlnirea cu acea muritoare și s-o ai cu orice preț?”

  „Tu?! Dar … cum e posibil? Eu niciodată n-am fost influențat de tine,” murmură Ahi încurcat.

  „Și ai dreptate. Însă … uiți că am controlul asupra oamenilor și… am și puterea de-a o controla pe frumoasa ta surioară care, fiind născută pe jumătate din oameni, se supune tot mie,” îi spuse Parca râzând înfundat, de plăcere. „Datorită lui Inmar ai cunoscut-o pe Morena și tot datorită lui Inmar a crescut dorința în tine până în punctul în care nu te-ai m-ai putut controla și ai sedus-o, punând în pântecul ei sămânța unei mari puteri, căci în momentul în care Haos și Viața au decis nașterea Samayei, eu am decis nașterea lui Mayar, căci era prea crud ce plănuiau ei: nașterea unui suflet fără Umbră. De aceea s-a născut Mayar, pentru a fi Umbra Samayei, a ei parte întunecată, cea care v-a căuta mereu s-o supună, s-o distrugă, care nu-i v-a da nicicând timp să respire și care-o v-a ucide în cele din urmă.”

  „Dar… cum ți-a reușit să-l controlezi pe Mannar?” îngână abia auzit Ahi, când un val de durere, controlat de Parca, îl străpunse prin tot corpul, făcându-l să icnească ori de câte ori acel val îi trecea prin creier sau prin inimă.

  „Pe Mannar? Nu l-am controlat. Și… știi de ce? Pentru că eu am fost născută din a lui energie,” iar cuvintele titanidei sorții îl uimiră într-atâta pe Ahi, care-o privi ca trăsnit.

  „Din energia lui Mannar te-ai născut tu? Dar… cum e posibil?”

  „Ei bine, n-a fost chiar atât de greu, căci în momentul în care Yggdrasil, Haos, Lodur și restul au decis nașterea mea, la sugestia lui Shiman, regele ciclopilor, au avut alții grijă să le „sugereze” locul potrivit pentru a mea naștere - Poiana lui Mannar, locul în care el era întemnițat, iar când valul de energie de binecuvântare, controlat de Gaea și restul, a început să plutească ușor deasupra celulei lui, energia negativă a lui Mannar a ieșit singură din a sa palmă și, unindu-se cu cealaltă energie, au creat oul din care am fost născută. Prin urmare suntem uniți prin soartă cu al tău frate, având un singur scop în viața asta.”

Reading on Amazon or a pirate site? This novel is from Royal Road. Support the author by reading it there.

  „Eliberarea lui Maranam,” murmură Ahi, de parcă ar fi avut numai ce o revelație.

  „Ba nu. Maranam a fost eliberat deja și nu de noi. Al nostru scop e altul: să-l urcăm pe Maranam pe tron și după aceea să controlăm lumea,” strigă Parca și al ei chip întunecat luă complet în stăpânire și a ei parte bună, iar energia cauzată de al ei strigăt, făcu să se cutremure totul în jur.

  Dar totuși, deși intenționa să-l facă praf și pulbere pe Ahi cu a ei nebunie, în momentul în care în mâna ei apăru o sabie de foc și lovi în aer intenționând să-l decapiteze, cele două sfere de foc create din puterea lui Mayar și a lui Ahi, unite într-una, explodară brusc, creând un fel de portal, de formă ovală, nu prea mare, cam de vreo jumătate de metru în diametru, cu margini zimțate și o putere misterioasă le atrase înăuntrul acelui portal atât pe Parca, cât și pe Mayar.

  Doar strigătul înnebunit al Parcăi se mai auzi o vreme după ce acel portal se închise, căci la fel de rapid dispăruse precum apăruse, iar asta se datora totuși puterii lui Mayar, căci deși Parca-i controlase trupul și mintea, fusese totuși înșelată de propria soartă pe care se lăudase atâta c-o crease: ea nu putu controla ochiul minții lui Mayar, cel care-o proteja pe fată și care nu-și dorea ca ea să-și distrugă propriul sânge.

  După ce amețeala cauzată de acea neașteptată explozie trecu și Ahi putu în sfârșit vedea clar în fața lui, căci lumina aceea puternică îl orbise o vreme, el privi în jur, dar nu văzu nici urmă de Parca și Mayar, precum dispărură și bilele de foc. Doar Morena și Inmar mai zăceau încă pe pământ, controlate de o forță invizibilă.

  Deodată însă Ahi se uită în zare, acolo unde cerul scăpăra sub lumina fulgerelor continue care spinteca fără milă bolta din înalturi. „Maranam!” șuieră Ahi cu furie printre dinți. „Ai decis să-mi folosești copilul pentru ale tale scopuri meschine. Însă uiți un lucru: te-ai pus acum cu titanii și cu lumea din jur, amenințând să ne distrugi, să ne îngenunchezi în fața ta și să ne faci sclavi. Dar… nu-i loc pe acest pământ pentru tine, căci indiferent de natura noastră noi respectăm atât teritoriul, cât și puterea altora, fie el Mago rău, simplu vrăjitor sau fir de iarbă. Tu însă ai călcat totul în picioare și pentru asta ve-i fi pedepsit, chiar de v-a trebui să fac pact cu însăși diavolul.”

  „Și… ce ai de gând să faci?” auzi Ahi glasul mamei sale în spatele său, căci Tenebre apăru de nicăieri, dar doar ca o proiecție, datorită Palantir-ului ei, în timp ce ea continua să se ascundă în al ei culcuș.

  Ahi se întoarse încet spre mama lui, privind-o cu ură, căci știa că doar datorită dorinței ei nesăbuite de a o ajuta pe Eris îl expuse pe Mannar, ca mai apoi să-i supună și pe ei toți, iar el n-avea nici cea mai mică intenție de-a fi păpușa de teatru a nimănui. „Ce-o să fac?” spuse el rânjind cu ironie, în timp ce ura clocotea în sufletul lui. „O să-i distrug pe toți cei care v-or să mă supună și-o să fac asta începând cu tine dacă mi te ve-i opune.”

  Tenebre rânji și ea, căci deși nu-l iubise pe Ahi nicicând, totuși îl considera al ei fecior și l-ar fi vrut alături și nu luptând împotriva ei. „Nu am nici cea mai mică îndoială că ești capabil de așa ceva, Ahi. Dar… uiți un lucru: sângele apă nu se face. De aceea cauți s-o distrugi pe Parca. Pentru cele făcute lui Mayar.”

  „Și tot din aceeași cauză tu cauți să-l eliberezi pe Mannar, tot folosindu-te de Mayar.”

  „Nu văd nimic rău în asta. Suntem o familie…”

  „Încerci s-o ucizi. Atâta tot. Nu căuta o scuză pentru ale tale meschine fapte, căci știu prea bine că de Mayar ajunge să-l elibereze pe Mannar v-a fi ucisă, a ei putere supusă de el sau de însăși Maranam, iar el v-a fi invincibil.”

  „Ce contează un sacrificiu mic, pentru o cauză nobilă?!” murmură Tenebre, privindu-și cu superioritate fiul. „Ești nemuritor, Ahi. Chiar și dacă pierzi o fiică poți avea o alta.”

  „Atâta timp cât mai există viață pe pământ v-oi m-ai putea avea copii. Însă… mă îndoiesc enorm că Maranam v-a lăsa ceva viu de v-a stăpâni totul în jur. V-a fi doar întuneric și ruine.”

  „Va fi epoca noastră. Regatul nostru de glorie, iar cu Eris la putere…,” strigă Tenebre înfuriată, căci nu putea înțelege de fel încăpățânarea fiului și faptul că el nu vedea acel viitor măreț pe care-l vedea ea.

  „Eris?! Regină?! La putere?!” spuse Ahi și izbucni într-un râs isteric. „Dacă crezi că Maranam îi v-a fi supus lui Eris te înșeli amarnic, căci Maranam a fost născut ca rege și v-a muri rege, iar Eris v-a fi mai degrabă distrusă, decât încoronată.”

  „Minți! Te înșeli, căci…”

  „Ba nu, mamă. Nu mă înșel deloc, căci indiferent de cât de puternic nu ar fi stăpânul întunericului nu poate stăpâni pe veci peste lumină, nu atâta timp cât există încă oameni pe pământ. Nu atâta timp cât Viața e undeva acolo sus, în Cosmos, făcând tot posibilul să-l întoarcă în aceeași gaură fără fund din care-a ieșit,” îi șuieră Ahi printre dinți, după care brusc dispăru.

  La fel dispăru și proiecția lui Tenebre după ce el, cătrănită de tot ce văzuse și auzise, răcni ca apucata și, cu o lovitură de mână, dărmă Palantir-ul la pământ, făcându-l să se rostogolească și să se ascundă în cele din urmă într-un colț.

  „Inutili!” spuse Tenebre în cele din urmă, mârâind parcă cuvintele. „Același tată, același fiu! Ambii înnebuniți după muritoare: unul e gata să moară pentru o fiică născută pentru a-l face rege cu moartea ei, în timp ce un altul se ascunde ca un laș, în cușca lui, temându-se să iasă la iveală. Însă… o să-mi reușească mie ceea ce nu sunteți voi capabili: o v-oi face pe Eris regină. Mai întâi însă-l v-oi elibera pe Mannar, iar pentru asta trebuie să pun numaidecât mâna pe acea copilă, pe Mayar, indiferent de unde n-ar ține-o Parca ascunsă,” și Tenebre dispăru și ea, după ce pocni din degete.

***

  „Ce se întâmplă?” murmură Morena după ce-și veni în fire și privi spre Inmar care stătea în picioare, cu spatele la ea și privind țintă la pământul pârjolit deasupra căruia apăruse mai înainte portalul.

  „Viața se schimbă. La fel și taberele, murmură într-o doară Inmar, fără a-și lua ochii de la cercul cu margini zimțate creat de acea pârjoleală, la fel cum fusese și portalul.

  „Taberele?” murmură Morena încurcată. După care se forță și se ridică în picioare, apropiindu-se de Inmar. „Doamne Ferește, ce-i asta?” întrebă femeia speriată, observând în sfârșit locul pârjolit.

  „Mânia lui Mayar pentru tot ce i s-a întâmplat, iar acum că-i controlată de Parca care-i înveninează sufletul și mintea contra noastră, o cred capabilă de orice.”

  „Parca? Titanida Sorții? Dar… nu înțeleg. De ce-i trebuie ei Mayar?”

  Aplecându-se și luând de jos o pană albă ca cele ce cădeau adesea de pe trupul ei când Parca se transforma în pasăre, Inmar o strânse cu putere în mână, după care șuieră printre dinți: „toți vor puterea și înnebunesc pentru a o avea, dar mă îndoiesc că le v-a reuși. Mai ales având o putere atât de mare împotriva lor.”

  „Te referi la Ahi?”

  „Nu. Deși fratele meu e puternic, el totuși nu le poate face față de unul singur. De aceea v-a căuta aliați, în special spre Nord,” și Inmar își înturnă privirea într-acolo, unde se vedea cerul scăpărând deasupra acelor locuri.

  Privind într-acolo, Morena murmură: „Pădurea Rophion!”

  „Așa e. Rophionii au fost mereu predestinați pentru o cauză mare, dar nimeni n-a știut niciodată pentru ce. Acum însă ne este dat tuturor să înfruntăm acea realitate împotriva căreia am luptat mereu și am renegat-o și, se pare, că v-a trebui să luptăm alături de ei pentru a înfăptui profeția cerurilor și a salva pământul și sufletele din Aeon.”

  „Dar… ceea ce spui e imposibil. Chiar dacă oamenii nu știu multe despre magie și tot restul lucrurilor din lumea voastră, ei totuși au aflat despre rivalitatea Rophionilor cu vulpile roșii și în special de ura lui Ahi pentru fratele său Island, care de altfel luptă alături de Dike, regele Rophionilor.”

  Inmar schiță un zâmbet amar: „în cazul în care ne pândește un pericol de moarte uităm cu toții de rivalități stupide și orgolii și ne aliem pentru a supraviețui. Același lucru e valabil și pentru noi și pentru ei. De aceea, de azi vulpile roșii trebuie să-și înghită orgoliu, să-și lingă rănile, să uite trecutul, măcar pentru o vreme, și să privească doar în față.”

  „Și totuși vă temeți,” murmură Morena, simțind tremurând mâna lui Inmar, când i-o atinse.

  „N-o să neg asta, Morena. N-o să neg că mă tem de moarte, că mă tem de Rophioni, cum n-o să neg că nu-i v-oi considera vreodată prieteni sau v-oi uita de rivalitatea dintre noi. Însă… v-a trebui să plec capul și să înghit amarul din suflet doar de dragul de a m-ai vedea vreodată lumina zilei, căci … dacă Maranam ajunge să stăpânească lumea, nu v-om m-ai avea pentru ce trăi. Așa că… să mergem în tabără până Ahi n-a plecat și să-l vestim că-i v-om fi alături. Chiar de știu că n-are nevoie de noi, v-a trebui să ne accepte, căci acolo unde-s mulți luptând pentru o cauză, unul singur n-are reușită.”

Șchiopătând destul de tare, căci se rănise în lupta cu Mayar, apoi din cauza exploziei, Inmar porni în susul muntelui unde se afla tabăra lor.

  Morena însă mai stătu câteva clipe locului privind când la pământul pârjolit, când la cerul care scăpăra furios, după care privi la cer și spuse: „apără-ne mărite de răul care ne pândește și nu ne lăsa singuri, pe noi, păcătoșii.” Apoi, Morena porni încet pe urmele lui Inmar, căci deși n-o avea la inimă și n-o m-ai considera prietenă așa cum se întâmplase mai înainte, știa totuși că vulpea avea dreptate: doar unită omenirea putea supraviețui.

***

  „Ce ai de gând să faci?” întrebă Anaya cu jumătate de voce, intrând în mica încăpere în care Ahi se oprise după ce părăsise locul bătăliei cu Parca.

  Era acum așezat pe un scaun masiv, cioplit în piatră prețioasă, cu capul în mâini și extrem de gânditor. „Nu știu, dacă sincer,” murmură el după câteva clipe de tăcere. „Pentru prima dată în viață nu știu ce aș putea face sau încotro ar trebui să pornesc.”

  „Atunci ascultă-ți inima, dacă mintea se împotrivește,” spuse Anaya cu hotărâre, pășind spre el.

  Ahi-și ridică ochii și-o privi îndelung, căci această bătrână vulpe, ce odată fusese umană, reușise în timp să capete înțelepciune multă și poate că devenise chiar și mai înțeleaptă decât era el după atâtea secole de viață. Apoi, era faptul că Anaya reușea să-i citească în suflet, chiar și lucrurile pe care ar fi dorit să le țină ascunse, chiar și de el. „Însă… pentru a face asta trebuie să-mi calc pe orgoliu.”

  „Dar… ce ți-i cel mai drag: orgoliul sau Mayar?”

  „Ambele, nu pot renunța de altfel la niciunul din ei.”

  „Atunci ți-i dat să le pierzi pe amândouă și știi prea bine asta, căci există compromisuri în război, iar pentru asta unul trebuie să facă alegeri,” murmură bătrâna, așezându-se pe o mică piatră de formă cubică aflată nu departe de o fereastră oarbă săpată în perete, căci deși nu ducea în afară, Ahi putea vedea prin ea datorită puterii lui, atunci când voia să se mențină ascuns.

  Anaya însă n-avea acea putere, de a vedea prin perete ca prin sticlă. Dar chiar și așa, așezată pe acea piatră, cu barba sprijinită în mâini și cu coatele bine înfipte în genunchi, bătrâna zâmbi privind într-acolo, comparând acea fereastră cu cea a sufletului ei, care era complet oarbă și nu-i permitea să vadă în trecut, de parcă ar fi fost un punct de trecere interzis ei. „Și… mai este ceva la care unul trebuie să apeleze dacă vrea să aibă succes, indiferent de-i război sau nu,” murmură bătrâna.

  „Cum ar fi?”

  „La înțelepciune și tu știi prea bine asta, căci chiar de-l urăști pe Island și la fel urăști pe oricine se află de partea lui, trebuie să recunoști că niciunul din ei nu ți-au dorit nicicând răul.”

  „E absurd ce spui, bătrână vulpe, căci…”

  „Te-au atacat ei vreodată fără motiv? Te-au rănit doar de dragul de a te răni sau s-a luptat vreodată Island cu tine doar pentru a câștiga întâietate?”

  „Trebuie să recunosc că nu. Dar chiar și așa nu pot să neg faptul că propriul tată ne-a pus unul împotriva celuilalt.”

  „Ai spus-o singur: Coallar a fost cel care v-a înverșunat unul împotriva celuilalt, dar cel care a continuat pe urmă acest joc periculos ai fost tu,” spuse bătrâna cu voce calmă și-și întoarse privirea spre el.

  Ahi însă nu putu privi îndelung în ochii bătrânei și privi rapid în altă parte, dar chiar de observă acea ciudată mișcare, Anaya nu consideră asta ca fiind un triumf personal al ei. Ea doar zâmbi cu bunătate și-și continuă gândul: „cel care-a atacat mereu ai fost tu și trebuie să recunoști că așa e, la fel cum trebuie să recunoști că și de Island ți-a răspuns la ură a fost pentru a-și apăra pământul și ai apăra pe cei dragi lui. Tu însă ai făcut asta doar pentru orgoliu. Dar … n-o să-ți reproșez asta precum nu trebuie s-o faci tu. Motivele pentru care ai făcut ce ai făcut în trecut îți aparțin și de ve-i fi tras vreodată la răspundere pentru cele săvârșite ve-i plăti după merit. Dacă și insist asupra acestui fapt este pentru a te face să vezi punctele forte ale unei alianțe cu Island și cu Dike.”

  „Și… pot ști care sunt acele avantaje?”

  „Unul din ele și cel mai importat e că-ți ve-i păstra capul pe umeri. Dacă rămâi singur în această luptă ve-i pierde cu siguranță: fie pentru că-i ve-i sta în cale lui Maranam, fie pentru că ve-i da ochii cu Mannar, care deși și-a pierdut complet mințile și nu știe cine e, totuși m-ai păstrează în suflet ura pentru tine și v-a face orice să termine cu a ta existență. Apoi: v-a fi salvarea lui Mayar din ghearele întunericului și a o ajuta să-și ducă la bun sfârșit menirea pe acest pământ.”

  „Menirea? Ce menire?” întrebă Ahi uimit, căci de când o întâlnise pe Mayar nu văzuse nicicând clar care era de fapt al ei destin. Bătrâna însă părea să-l știe sau cel puțin pribuluia care ar putea fi.

  „Toate la timpul lor, Ahi. Nu grăbi roata vremii. Iar cel de-al treilea și cred cel mai important avantaj pentru toți cei implicați în acest oribil război, dar luptând împotriva lui Maranam, v-a fi supraviețuirea, iar de toată lumea v-a supraviețui atunci toate se v-or întoarce la normal și îți ve-i păstra și avantajele pe care le ai acum în fața altora.”

  „Avantaje? Cum ar fi?”

  Anaya privi din nou la fereastra oarbă săpată în piatră și zâmbi. Apoi buzele ei șoptiră un abia auzit: „să fii părintele unui posibil viitor Maranam.”