Așezată în pirostrii lângă scheletul lui Laṟṟa, Gaea-și plimbă încet mâna pe deasupra lui, având însă ochii închiși și încercând astfel să pătrundă dincolo de imaginea realității ca să vadă ce s-a întâmplat cu adevărat în trecutul cel îndepărtat în care pierise și spânul.

  Deodată ea-și strânse mai cu putere ochii și scutură din cap, făcându-i pe ceilalți lupi: Dike, Lodur, Boor, și Island să se privească cruciți, neînțelegând ce-ar fi putut vedea Mama Natură de reacționase astfel.

  Ochii ei se deschiseră însă brusc și priviră fix în față, fără ca retina lor să aibă vreo strălucire de viață. Din contră: ochii ei arătau în acele clipe ca cei ai Yātrīkar-elor când pătrunseră în adâncurile peșterii Kaṟkaḷ Pēy-ului - de un negru abisal și complet lipsiți de albul globului ocular.

  „Nāṉ iṅku irukkiṟēṉ” (Sunt aici!) Murmură Gaea înfrigurată, privind în spatele Titanilor și făcându-i și pe aceștia să-și întoarcă capetele și să privească în spate. Ei însă nu văzură nimic sau mai bine zis nu văzură ceea ce vedea Titanida: o luptă aprigă a spânilor, o bătălie în care se tăiară la propriu cu propriile arme, lăsând multe victime să cadă pe pământul cela arid, udându-l cu propria lor viață sub formă de sânge: „Ciṭṭukkuruvi iṉam aḻinta kālam atu.” (A fost atunci când neamul Spânilor a fost exterminat,) „Ēṉeṉṟāl, pūmiyiṉ celvattiṉ mītāṉa mōkam maraṇattai viṭa aḻivukaramāṉatāka iruntatu.” (căci râvna pentru bogățiile pământului a fost chiar mai distrugătoare ca moartea.)

  Înțelegând în sfârșit ce se întâmpla cu Gaea, Lodur făcu câțiva pași în față sub forma lui de lup, ca ulterior să-și ia forma obișnuită, fără a-și lua ochii de la Titanida care privea tâmp undeva în spatele lor, pe care ulterior o întrebă: „Și… cine anume a exterminat neamul Spânilor, Mamă Pământ?”

  Fără să-l privească, Gaea-i răspunse: „ei înșiși, căci… n-au putut să-și potolească setea de a avea mai mult, la fel cum n-au putut să vadă că bogăția unuia se află în oamenii de lângă ei și nu în cristalele strălucitoare ale pământului.”

  „Nu-i nimic straniu aici ca să fiu sincer,” interveni Boor, așezându-se pe a lui coadă groasă de lup negru. „Mereu au vrut mai mult, chiar și ceea ce nu le era destinat să aibă. Dar… au primit după merit se pare.”

  Anume aceste cuvinte o făcură pe Gaea să-l privească, iar a ei privire întunecată, fixată în adâncimea sufletului lupului Boor, cel transformat în acea ființă de Dike, îl făcu pe Zeu să se cutremure, de parcă ar fi fost el un spân pe cale să fie ucis de mâna unui frate.

  „Nicicând nu te bucura de moartea unuia, Zeu Boor…”

  „Da eu nici nu m-am bucurat de așa ceva,” spuse Boor surâzând și încercând astfel să distingă măcar un pic atmosfera tensionată. „Eu doar…,” bolmoji el, privind cu atenție în jur și în special căutând sprijinul tatălui său.

  Island însă era prea absorbit de ale sale gânduri ca să-și m-ai bată capul cu al său fecior, cel care nu-și putuse ține gura în astfel de momente.

  Gaea însă continuă, deloc deranjată de încurcarea Zeului: „căci cel care se bucură de moartea altuia are parte tot de o astfel de moarte.” Apoi, continuând să privească adânc în ochii lui Boor, pe care de altfel îl făcu să tremure involuntar înlăuntrul lui, ea se ridică în picioare și făcu câțiva pași spre el. „Sau moartea ceea poate fi a cuiva extrem de drag, cineva pe care nu vei fi capabil să-l aperi de-a fi răpit de ghearele morții și doar atunci vei înțelege cu adevărat ce-nseamnă bucuria cauzată de nenorocire.”

  În momentul în care Gaea vru să atingă spatele lupului Boor, tot privindu-l adânc în ochi, Lodur o apucă de încheietura mâinii drepte și, dintr-o smuncitură, o forță să-l privească, în timp ce al ei braț era un pic sucit, pentru a nu se putea împotrivi puterii lui: „cine ești tu?” o întrebă Lodur, căutând răspunsul în adâncurile ei. Dar sufletul Gaeiei nu vorbea, căci era „înghețat” de însăși moartea ascunsă pretutindeni în acele locuri, care de altfel îi făcu pe cei patru Titani să se cutremure deodată de parcă ar fi fost înconjurați de friguri.

  „Cine-s eu?” întrebă Gaea senină, schițând un zâmbet ciudat pe a ei față albă. „Chiar nu mă cunoști, Titane? Sau poate… întunecimea Cosmosului, luminat de-o lumină oarbă și falsă, te-a făcut să vezi neadevăr acolo unde-ar fi trebuit să vezi o poveste?”

  „Ūḻal!” scrâșni Lodur printre dinți. „Acum înțeleg de ce Gaea acționase ciudat: erai tu prin preajmă, căci numai tu ai puterea de-ai influența mintea și de a distorsiona adevărul.”

  „Oare?” spuse Gaea încrezătoare, iar convingerea din a ei voce îl încurcă pe Lodur pentru o clipă, făcându-l s-o privească confuz.

  O lovitură pe spatele Gaeiei, primită de la Dike, care-și folosise laba pentru asta, o făcu pe aceasta să scoată un oftat prelung și, închizând pentru o clipă ochii, se lăsă să cadă pe spate. Pământ tare însă n-atinse, căci Lodur o prinse numaidecât de brațe, iar ea „spânzură” astfel pentru câteva clipe, părând inconștientă.

  Dar… în clipa în care un râset de femeie se auzi nu departe de ei, cei patru Titani priviră într-acolo și-o văzură pe adevărata Ūḻal sau cum m-ai era ea cunoscută de ființele magice… Titanida Minciunii și a Decepțiilor.

  „Văd că încă nu mi-ai uitat mirosul, Titane Dike,” spuse Ūḻal cu oarecare batjocoră în glas. Dar totuși se simțea și faptul că era nemulțumită că al ei plan fusese dejucat atât de ușor.

  Pe Dike al ei joc teatral îl lăsă însă rece și, după ce se întoarse cu totul spre ea, făcu câțiva pași din locul în care se oprise: „nu… trebuie să recunosc că reușise-i să mă amăgești și pe mine. Pentru câteva clipe, căci știm cu toții despre capacitatea Gaeiei de-a „vedea lucruri.” Dar am înțeles cu adevărat cine ești doar după ce fratele meu Lodur ți-a spus numele.”

  „Și… ce-a fost ce m-a trădat?” spuse Ūḻal cu voce mieroasă și făcând și ea câțiva pași spre Titani.

  „Citez,” spuse Dike ironic: „căci cel ce se bucură de moartea altuia are parte de-o astfel de moarte.”

  „Nu văd nimic straniu în asta,” spuse Ūḻal, privindu-i confuză. „Oare nu astfel se întâmplă în lume? Chiar și aceeași lege a junglei vorbește despre asta: ochi pentru ochi și dinte pentru dinte.”

  „Nu la fel se întâmplă însă în lumea Titanilor, căci nu de moarte ne temem noi.”

  „Ah, da…,” șuieră Ūḻal printre dinți, nemulțumită să vadă că se înșelase pe sine în cele din urmă, „uitasem: de ce se tem Titani e să cadă de pe al lor vestit piedestal și nu de moarte. Numai că… a voastră cădere o să însemne același lucru: moarte.”

  Gaea-și reveni brusc în fire, scoțând un sunet ciudat din al ei gâtlej, de parcă ar fi stat mult timp sub apă, iar odată ajunsă la suprafață se grăbi să „înghită” tot aerul curat din jur.

  Apoi, după ce fu în sfârșit în stare să stea pe propriile picioare, Gaea se înturnă spre Ūḻal și-o privi țintă, mârâind ușor printre dinți: „iarăși tu îți bagi nasul unde nu-ți fierbe oala!”

  Ūḻal doar ridică comic din umeri, ca mai apoi, după ce ajunse în dreptul Titanilor, să pornească spre mica cărărușă ce se zărea nu departe de ei și care urca în sus, spre ieșirea din acea prăpastie.

  Gaea și restul o urmară cu toții cu privirea și văzură cum Ūḻal își schimbă brusc înfățișarea. A ei schimbare însă avu loc doar prin haine, culoare și lungime a părului, precum și culoare a pielii. Fața și ochii îi erau însă aceeași, căci deși Ūḻal era Titanida Înșelătoriei, ea nu putea nicicând lua alt chip. Doar dacă reușea să posede un alt trup, așa cum se întâmplase în acele clipe cu Gaea și care de altfel era singura Titanidă pe care Ūḻal o putea poseda.

  Astfel văzură cu toții cum părul până nu demult roșcat al lui Ūḻal și scurt până la umeri, deveni dintr-o dată negru și lung până aproape de coapse, prins într-o frumoasă cunună împletită la baza tâmplelor și a cefei, în timp ce în păr avea și ea ornamente florale. Apoi era culoarea pielii care deveni precum măslinele coapte, deși mai înainte-i fusese albă ca spuma laptelui, în timp ce rochia lungă până nu demult până la coapse și cu diverse tăieturi pe ea, ce-i lăsa mult la vedere frumusețea trupească, în special ai sânilor plini, deveni una lungă până la călcâie, croită dintr-un material asemeni satinului, de culoarea smaraldului, dar cu fâșii de culoare neagră și roșie pe el, chiar dacă părea oarecum să n-aibă sens acea combinație de culori.

  Chiar și așa, al ei nou veșmânt era superb, ceva ce-o făcea să pară asemeni prințeselor de la curțile regale, căci doar astfel se putea minți Ūḻal pe sine că-i din viță nobilă și că cândva o să aibă un întreg regat pus la picioare, când de fapt se știa prea bine că al ei regat e format doar din pietre, ascuns undeva în adâncul munților. Care munți însă… nimeni nu știa și anume astfel devenise Titanida Minciunii faimoasă - prin faptul că-i duse pe toți de nas și putuse să-și apere casa și propria viață în caz de necesitate.

  Cei cinci Titani tresăriră însă în momentul în care Ūḻal se opri locului, după ce urcase cam 30 de pași în sus pe pantă și, în timp ce-și ținea poalele rochiei cu ambele mâini, ea-și întoarse capul spre ei și le spuse cu glas șiret, trezindu-i astfel din amorțeala admirării veșmântului ei: „veniți! O să vă arăt ce se ascunde cu adevărat în inima acestui munte.” După care ea-și continuă drumul.

  Dike fu primul care dădu câțiva pași ca s-o urmeze pe Ūḻal. Se opri însă locului când Island se interpuse în calea lui. Și, privindu-l cu ochi ciudați, dar la sigur nu din cauza că ar fi fost și el posedat, ci de teamă, o ciudată frică ce-l cuprinse pentru a lui familie, Island spuse: „poate ar trebui totuși să încheiem aici a noastră călătorie? Nu, ce spui Dike?”

  Titanul însă tăcu și privi în adâncimea ochilor bunului său prieten, cel pe care-l transformase din dragon de gheață în lup. Anume această ezitare a Titanului Dike îi făcu pe Gaea și Lodur să se privească confuzi. Totuși ei deciseră să aștepte și să vadă ce-o decide Dike, căci îl știau destul de chibzuit și la sigur nu i-ar fi dus la pierzanie.

  „Să mergem totuși!” spuse Dike într-un final. Totuși el nu era de tot convis. Dar ceva-n interiorul lui îi spunea că urmând-o pe Ūḻal o să găsească o cale spre un loc ascuns în inima acelui munte, o cale care i-ar fi putut ajuta în acel război. „Și… chiar de sunt sigur că unii dintre voi consideră asta o prostie, anume faptul că o să am încredere în Ūḻal, eu totuși consider că are și ea o menire pe pământ.”

  „O menire? Care anume?” întrebă Lodur, apropiindu-se de Dike împreună cu Gaea.

  „Încă nu știu sigur, dar o să aflăm urmând-o. Deci… să mergem!” Și, la pas încet, dar sigur, începu să urce și el acea pantă.

  Ceilalți se priviră în tăcere vreme de câteva secunde, ca mai apoi să-l urmeze pe Dike, care ajunse deja sus pe buza prăpastiei și cât de curând intră în Grota Celvam, urmând-o astfel pe Ūḻal și începând poate și un drum spre moarte. Dar începuse el totuși acel drum nu singur, dar înconjurat de patru dintre ai săi buni prieteni, căci deși inițial doar patru se avântară în Pădurea Mocirloasă a Spânului să vadă adevărul ascuns în spatele secretelor, Island îi urmă cât de curând, mânat de-o stranie chemare interioară - cea de-ași ști fiul și prietenii în pericol și înțelese el că stând departe de ei nu face decât să se chinuie pe sine…

***

  Grota Celvam-ului, de pe Muntele Erimalai sau Muntele Lavelor Vulcanice, arăta la fel chiar și după mii de ani: aceleași tunele ascunse în inima muntelui, același întuneric pretutindeni și același aer încărcat până la refuz de picături de apă, ceea ce îngreuna atât de mult respirația unuia, încât adeseori, cel pătruns înăuntrul grotei, ajungea să simtă o imensă presiune pe piept, de parcă ar fi inhalat aer de magmă fierbinte și nu picături de apă.

  La fel se întâmplă și cu cei cinci Titani, a căror respirație deveni brusc șuierătoare, cu cât înaintau tot mai mult și mai mult în interiorul grotei.

  „Urăsc locul ăsta!” murmură deodată Gaea, atingându-și pieptul cu mâna, pe care-l lovi apoi ușurel pentru a alunga acea presiune, ca mai apoi să tușească scurt pentru a-și curăța căile respiratorii.

  „Te poți oricând întoarce!” îi spuse Ūḻal cu ironie și, pocnind ușor din degete, făcu să-i apară o torță aprinsă în mână, deși n-ar fi fost nevoie, căci toți cei prezenți acolo puteau vedea prin beznă de parcă ar fi fost soare puternic de jur-împrejur.

  Lumina torței însă sperie un stol de lilieci, care se agitară năprasnic și zburară pe deasupra lor, amenințând să se încurce în blana lupului Dike, singurul care nu-și putu schimba forma în umană, așa cum se întâmplă cu restul pe care a lui magie îi transformă în fiare pentru a-i feri de ochiul atotputernic al lui Maranam.

  Astfel le fu dat să lupte cu liliecii pentru ai alunga de lângă Dike minute în șir, timp în care Ūḻal stătu la câțiva pași de ei, privindu-i plictisită și căscând din când în când. Apoi, după ce se sătură de privit la acel patetic spectacol, Titanida Minciunii aruncă torța din mână spre lilieci, pe care-i alungă în câteva clipe de acolo, căci se temeau de focul ei ca de drac. Dar… deși ar fi trebuit să cadă la pământ, torța continuă să plutească în aer de parcă acolo ar fi fost forță gravitațională așa cum se întâmplă în navele cosmice.

  Asta-i miră nespus pe cei cinci Titani, care se priviră năuciți, la fel cum priviră apoi în spate și văzură acei lilieci, ce nu demult îi atacaseră, spânzurând iarăși cu capul în jos la câteva sute de metri de ei, dar totuși având ale lor priviri dușmănoase ațintite asupra intrușilor din grotă.

  „Câinii Parcăi!” șuieră Ūḻal printre dinți și, strângând brusc pumnul, făcu torța să se întoarcă la ea, ca mai apoi să-și continue drumul, urmată de ceilalți cinci care deciseră că-i o idee bună să-i stea prin preajmă, căci era clar ca bună ziua că Ūḻal m-ai trecuse prin acele tunele și nu cel puțin odată.

  „Ce vrei să spui cu Câinii Parcăi?” se interesă Gaea.

  „Nimic cu sens ascuns de data asta!”

  „De parcă de la tine ne-am putea aștepta la sinceritate,” bombăni Boor, care tăcu totuși când ceilalți îl priviră cu reproș.

  Singura pe care remarca lui Boor o lăsă rece fu Ūḻal care-și continuă drumul: „de vreți credeți ce spun, de nu vreți… iarăși e bine. Oricum n-am de gând să conving pe nimeni de ceva.”

  „De ce?” întrebă de data asta Dike, simțind în vocea ei o oarecare hotărâre.

Taken from Royal Road, this narrative should be reported if found on Amazon.

  „Pentru că n-am de ce să conving lumea că ceea ce văd și aud e realitatea și nu o minciună, iar asta e fără doar și poate din cauza că mi-am acceptat adevărata natură.”

  „Adevărata natură?” întrebă Island încurcat. „Vrei să spui că…?”

  „Așa e!” spuse Ūḻal, oprindu-se brusc și întorcându-se spre ei, iar lumina torței ei îi făcu pe cei cinci să închidă ochii sau să și-i apere cu brațul. „Căci… să fim sinceri: sunt Titanida Minciunii și n-am de ce mă ascunde de adevăr, căci… până și adevărul poate fi uneori o minciună, la fel cum minciuna poate fi adevărul pentru unii.”

  „Ah, urăsc când te joci cu cuvintele!” șuieră Gaea printre dinți.

  „Iar eu urăsc când ești tu prin preajmă!” sâsâi Ūḻal cuvintele, apărând brusc în fața Mamei Pământ și trecând torța aprinsă prin fața ei. „Nu ți-a spus nimeni că ești a naibii de nesuferită când vrei?”

  „Ce să-i faci?! Așa mi-i natura!” o tachină Gaea, făcându-i pe restul să zâmbească de a ei hâtrenie.

  Ūḻal doar strâmbă din buze și-i întoarse spatele, văzându-și de drum. Totuși spuse: „după cum am spus… în aceste locuri sunt destule capcane ascunse de către Titanida Sorții, iar prima dintre ele au fost ai ei câini fideli, Liliecii Pāmpu.”

  „Dar… ce nu înțeleg eu e ce câștigă Parca apărând acest loc cu capcane,” întrebă Lodur.

  „Asta deja trebuie să recunosc că nici eu n-o m-ai știu,” spuse Ūḻal fără a-l privi.

  „Sunt sigur totuși că ai măcar o idee despre ce-ar putea fi,” insistă Dike.

  „Sinceră să fiu sigură sunt doar de un lucru.”

  „Care?” întrebă Gaea.

  „Că Parca nu-i după bogățiile Spânilor, care de altfel încă continuă ascunse în adâncimea acestei grote,” răspunse Ūḻal, întorcându-se iar spre ei și luminând împrejurimile cu a ei făclie. „Dar… ce secrete ascunse are aici Parca nu știu. La fel cum probabil nimeni nu știe asta.”

  „Ce ține însă de tine: de ce erai cu acel Spân mort, cu Laṟṟa?” întrebă Gaea.

  Ūḻal strâmbă iar din nas, căci ura când era întrebată despre ale ei planuri. Totuși, dintr-un motiv necunoscut ei, la fel cum se întâmpla și cu faptul că ea putea poseda trupul Gaeiei, Ūḻal era mereu forțată să răspundă la întrebările Mamei Pământ și… să spună mereu adevărul: „pentru că eu da sunt după ale lor bogății.”

  Lodur rânji: „ceva neașteptat - Titanida Minciunii spunând adevărul.”

  Ūḻal rânji la el, arătându-și un pic dinții de parcă ar fi fost câine mârâind la vrăjmaș. „Bine că le știi tu pe toate,” și, țâfnoasă, le întoarse spatele. „Urmați-mă! Da cu atenție, căci… aici pericolele pot apărea de oriunde!”

  Ale ei cuvinte, deși fuseseră spuse cu oarecare batjocoră, avură totuși un efect ciudat asupra Titanilor, care brusc amuțiră și se aliniară în șir indian, pășind cu grijă prin acele locuri, căci a lor intuiție le striga dinăuntru să fie cât se poate de atenți, căci acele locuri, prin care cândva trecuse și Parca, erau cu adevărat periculoase și puteau fi mortale poate și pentru ei într-un final.

  Dar… cu cât înaintau tot mai mult și mai mult în adâncurile grotei, ochii lor vedeau lucruri care-i îngrozeau pe dinăuntru: schelete de animale lăsate la întâmplare acolo, animale care intraseră înăuntru mânați de cine știe ce chemare interioară, precum și schelete de-ale Spânilor, cei ce pieriseră de moarte bună sau nu chiar, căci era bine știut faptul că se uciseră ei până la urmă între ei, tot de dragul bogățiilor.

  „Oh, Cerule!” murmură Gaea abia auzit, acoperindu-și gura cu ambele palme, când trecură printr-un tunel mai larg și văzură lăsate pe lângă peretele din stânga zeci de schelete, iar în brațele unora dintre acele schelete se vedeau altele mai mici, semn că pruncii pieriseră odată cu ale lor mame.

  „Mila Fortunei!” rostise Lodur, scrâșnind printre dinți.

  „Nu numai,” adăugă Dike cu voce joasă. „Să nu-i uităm pe restul Titanilor avari, precum și de natura Spânilor, căci și ei erau buni la a râvni ce era a altora.”

  „Dike are dreptate!” spuse Island în cele din urmă. „Nu putem învinui doar pe unul pentru al nostru nenoroc, căci la fel cum se întâmplă cu Ūḻal - ea doar poate șopti minciuni la urechile oamenilor și celorlalte ființe, dar doar ființele vii sunt cele care ascultă de ea într-un final sau ajung să o ignore.”

  „Să știi că aud!” îi șuieră Ūḻal printre dinții, dar doar vocea ei se auzi în jur, căci ea deja trecuse printr-o mică despărțitură, de formă ovală, prin care se putea trece doar aplecându-te mult de spate sau târâindu-te pe brânci.

  „Mare scofală!” îi răspunse însă Boor. „N-a spus oricum nimic neadevărat.”

  „Totuși nu-i ceva pe placul lui Ūḻal, iar asta deja trebuie s-o acceptăm și noi,” spuse Dike și trecu primul prin acea spărtură, apărută acolo după ce se surpaseră maluri și îngrădiseră calea în tunel sau cel puțin asta părea la prima vedere.

  Dar lupului Dike îi trebuiră câteva clipe bune pentru a trece prin acea spărtură, care deși părea încăpătoare era totuși înșelătoare. Așa că, după ce reuși să-și bage capul prin ea și picioarele din față, își simți totuși spatele blocat în acea surpătură, de la jumătate și oricât de mult nu s-ar fi forțat să se tragă în față sau să se dea îndărăt nu putea și face.

  „Ce… ce mama naibii se întâmplă?” mârâi lupul printre dinți. „Părea destul de largă când am văzut-o. Acum… nici măcar un schelet n-ar putea trece prin ea.”

  Deodată însă-și trase capul înapoi și simți destul de bine lovitura peretelui din spate, când făclia ceea aprinsă-i trecu exact pe lângă bot, amenințând să-i dea foc blănii.

  „Ochi pentru ochi și dinte pentru dinte, Titane,” spuse Ūḻal sigură pe sine, iar când făclia se mută puțin într-o parte, Dike o putu vedea stând în pirostrii în fața lui și privindu-l țintă.

  „Ce joc m-ai e și ăsta, Ūḻal?” o întrebă lupul, scrâșnind din dinți. „Sau mai bine zis ce speri să obții prinzându-mă pe mine în capcană? Nu cred că e pentru a o ajuta pe Parca. Sau mă înșel?”

  „Ba nu. Nu te înșeli. Dar totuși… ai dreptate spunând că vreau să obțin ceva punându-te la ananghie.”

  „Să obții ceva? Ce anume?” întrebă lupul, privind adânc în ochii ei, care totuși nu spuneau nimic.

  Ūḻal scrâșni totuși ceva din dinți, când în spatele peretelui celuia se auziră icnete, iar trupul lupului începu să se miște puțin în față, semn că ceilalți patru începură a împinge lupul de la spate ca să-l ajute să iasă din încurcătură. Tocmai de aceea Ūḻal pocni din degete și spărtura ceea din perete se micșoră și mai mult, strângându-se mult în jurul lupului, care urlă la propriu când își simți oasele pârâind.

  „Am nevoie de ceva la schimb pentru a te curma de suferință, Titane. Altfel… o să pieri aici ca restul spânilor, care la fel ca și tine au visat la nemurire. Sau mai bine zis au visat să cumpere nemurirea cu bani.”

  „Și… asta-i ce-ți dorești și tu: nemurirea?” mârâi lupul cuvintele.

  „Ba nu!” spuse Ūḻal cu inocență. „Mă mulțumesc eu numai cu banii. Totuși… nu asta sper să obțin de la tine.”

  „Atunci? De ce ai nevoie?” întrebă lupul, icnind de durere, căci spărtura ceea se îngusta tot mai mult și mai mult.

  „Am nevoie de-al tău corp.”

  Lupul o privi brusc, dar se citea nu nedumerirea în a sa privire, ci ura, căci… pentru prima dată Dike simți ură pentru cineva. „Și… pot să știu pentru ce ai nevoie de-al meu chip?”

  „Asta deja-i ceva ce n-ar trebui să știi!”

  „Atunci… nu-i pact, Ūḻal, căci… n-am de gând să accept ceva fără să fiu sigur de rezultat.”

  „Prin urmare n-ai decât să pieri aici. Oricum… eu pot să obțin ce-mi doresc și folosind alte mijloace, precum… luând într-un final chipul Samayei, dacă tu nu mi-l dai pe al tău.”

  „N-ai îndrăzni, Ūḻal!”

  „Pune-mă la încercare!”

  „Dacă faci asta, atunci o să te vânez pretutindeni și n-am să am liniște până n-o să te văd stârpită de pe fața acestui pământ.”

  Ūḻal apropie și mai mult făclia de fața lupului pentru a privi ai lui ochi. Apoi, surprinsă, spuse: „wow, ură în ochii Titanului Dike. Ceva nou!”

  „Datorită ție!” auzi ea glasul Gaeiei în spatele ei, care lovi brusc cu un băț spre Ūḻal, forțând-o pe aceasta într-un final să sară în lături, lovind și ea cu făclia pentru a se apăra.

  Dike însă simți că Boor, Island și Lodur începură a împinge și mai tare din spate, reușind să-l miște puțin în față, căci oricât de puternică n-ar fi fost puterea lui Ūḻal, ea totuși nu putea învinge puterea unificată a celor trei. Ori… poate ar fi avut ea sorți de izbândă de s-ar fi putut concentra. Atacul Gaeiei însă o îndepărtă de acele locuri și prin urmare și a ei putere scăzu.

  Dar Dike se putu elibera doar în clipa în care, după mai multe lovituri contra lui Ūḻal, barate de aceasta cu a ei făclie, Gaea reuși s-o atingă pe umăr și cele două dispărură de acolo, teleportându-se. Exact în acel moment și se duse lupul dea berbeleacul, împins din urmă de puterea confraților săi, ale căror capete apărură brusc prin spărtură și încercând să vadă ce naiba se întâmplase totuși acolo.

  Îl văzură în cele din urmă pe bătrânul lup Dike ridicându-se de jos pe ale sale picioare tremurânde după ce se lovise de-un perete când se duse dea berbeleacul.

  „Huh, măcar e bine!” spuse Boor, rânjind.

  Lupul însă-l privi cu mustrare: „ați fi putut să vă uniți forțele un pic mai devreme. Astfel aș fi putut răsufla normal și nu simți cum trupul mi se strânge ca-ntr-o menghine.”

  „La fel cum tu ne-ai fi putut mulțumi și nu mustra,” spuse Lodur sigur pe el, trecând normal prin acea spărtură care redeveni de dimensiuni normale controlată de a lui putere. „Dar… ce mă puteam aștepta de la tatăl lupului Fenrir… aceleași năravuri ca și el, căci numai Fenrir poate fi nerecunoscător când îl scapi de la ananghie.” Apoi, clătinând din cap cu reproș, trecu pe lângă lup care-și scutura blana în acele clipe, împroșcând cu praf de jur împrejur.

  Tușind special pentru ai da lui Dike de înțeles că praful cela-i intrase în gât, Lodur își continuă apoi drumul, urmat de Island și Boor, care doar priviră și ei cu „reproș” la Dike, ca mai apoi să-și continue calea.

  „Da, da, mereu e lupul de vină!” mârâi Dike, scuturând din cap. Dar se opri brusc din a sa mișcare din cap când îi urechi îi răsună aceeași frază spusă doar că de Fenrir odată când el îl certase. Apoi, lupul Dike iar scutură din cap cu reproș, de data asta pentru sine, căci înțelese că el fusese cel care-l mustrase de atâtea pe ori pe al său fecior pentru astfel de fapte. Așa că murmură și el în cele din urmă: „după faptă și răsplată, măi Dike, măi, Așa că n-ai de ce să te plângi acuma,” și-i urmă și el pe ceilalți, cu toate că se m-ai auzeau pe ici colo ale sale oscioare pocnind, semn că-l ajungeau totuși bătrânețile din urmă.

***

  Imobilizată de perete, în timp ce bățul Gaeiei îi apăsa cu putere pe gâtlej, Ūḻal mârâi neplăcut, privind cu atenție la fața tuturor celor cinci Titani, căci anume puterea celor cinci reuși s-o imobilizeze pe ea, deși după ce ea și Gaea se teleportară, ea reuși să-și folosească puterea și le aduse pe cele două într-una dintre cele mai spațioase camere ale grotei Celvam, acolo unde de fapt se ascundea întreaga bogăție a regatului spânilor: munți întregi de aur și argint, având diferite forme precum ulcioare, cupe, lănțuge, inele și tot tipul de drăcovenii care se puteau găsi pe trupul unuia sau îmbogăți ale lui case, lucruri care fuseseră în parte obținute prin vicleșug, altele prin schimb, dar cele mai multe dintre ele fuseseră totuși furate, căci Spânii erau meșteri la așa ceva, precum erau ei și meșteri la înșelat, căci nu degeaba Ūḻal se aciuase pe lângă ei - îi ajutase să obțină multe dintre acele bogății, dar fusese și ea înșelată până la urmă și nu obținuse nimic.

  „Văd că nici aducându-vă aici, unde bate inima de aur a Celvam-ului, nu vă pot înmuia sufletele,” murmură Ūḻal, privind țintă de data asta în ochii lui Dike, care stătea în dreapta Gaeiei, care continua să apese pe beregata Titanidei Minciunii.

  „De ce am face-o?” întrebă Titanul. „Ca să ai din nou liber să ne minți, căci pentru asta ne-ai atras în această grotă - ai sperat să-mi obții trupul și astfel să pui mâna pe tot ce-ți poftește inima.”

  „Ba din contră: nu de asta am avut eu nevoie al tău trup,” spuse Ūḻal, abia auzit, căci bățul cela ajunse să-i gâtuie vocea.

  „Atunci?” insistă Dike.

  „Aveam nevoie de Samaya pentru a mă ajuta într-un plan. Dar… chiar dacă al meu plan de-ați obține trupul pare eșuat, totuși… ține minte, Dike va veni momentul când o să-mi dai al tău trup sau pe cel al Samayei de bună voie.”

  „Da tu ai înnebunit dea binelea!” șuieră Gaea printre dinți, apăsând și mai tare pe gâtlejul lui Ūḻal.

  „Crezi?” îi spuse aceasta, zâmbind totuși.

  „Sunt sigură, nu cred!” spuse Mama Pământ.

  „Atunci… vom trăi și vom vedea cine are dreptate și cine nu,” spuse Ūḻal sigură pe sine, „căci nimeni nu poate fugi de al său destin. La fel cum se va întâmpla și în cazul meu.”

  „Destin? Despre ce vorbești acuma?” se interesă Lodur. Dar fu nevoit s-o facă pe Gaea să ia bățul cela de pe gâtul lui Ūḻal, văzând că aceea nu m-ai avea aer și n-ar fi putut să le spună nimic.

  Gaea, nemulțumită, se trase apoi în spate, tot făcând mimici-mimici și deloc convinsă că făcuse bine, în timp ce în spatele ei se auzea tusea lui Ūḻal care încerca astfel să-și recapete fluxul normal al respirației.

  „Deci?” insistă Lodur, când Ūḻal începu a respira cât de cât normal, chiar dacă a ei respirație se m-ai auzea șuierând un pic în jur.

  „Nu știu exact care-mi este rolul în acest război împotriva lui Maranam. Dar totuși… m-am văzut luptând într-o pădure în flăcări.”

  „Te-ai văzut? Unde anume?” întrebă Dike încurcat.

  „În apele Caktiyiṉ Ātāram-ului, Izvorul cel Sfânt al Puterii.”

  Gaea se cutremură și privi țintă la Ūḻal, care-și ascunse privirea de ea. Lodur însă privi la Island, care privea totuși aiurea prin acea grotă, ca să-și oprească mai apoi privirea asupra munților celora sclipitori de aur și argint.

  La fel se întâmpla și cu Boor, care-și privi crucit tatăl, căci deși auzise el de Izvorul Puterii și știa că și în Palatul de Gheață se afla o copie a lui, totuși nicicând nu știuse că Island putu vedea astfel de lucruri. De aceea și-l întrebă pe Island: „dar tu de unde știi astfel de lucruri, tată?”

  „Pentru că anume Island mi l-a arătat cândva,” murmură Ūḻal, iar ale ei cuvinte îi făcu pe ceilalți, în afară de Island, s-o privească cruciți. „Le spui tu povestea, Island sau să le-o spun eu?”

  „Nu-i nimic oricum de dezvăluit acolo,” murmură Island și le întoarse spatele cu gând să se îndrepte spre ieșirea din grotă. Se opri însă auzind glasul lui Ūḻal:

  „Ba eu cred că e, căci anume atunci tu ai ajutat-o pe Parca să mă supună, iar Spânii au fost exterminați. Și asta doar pentru a o putea avea pe Curse și-ți îngenunchea fratele, pe Ahi. Sau… mă înșel cumva?”

  Island se cutremură și privi în față, de parcă ar fi fost împietrit, în timp ce prin fața ochilor îi trecu momentul când el o luase pe Ūḻal de mână acum mii și mii de ani, după ce-o făcuse să creadă că-i îndrăgostit de ea și-o duse în adâncurile acelui munte unde-i permise să-și oglindească chipul, iar ea-și văzu destinul. Apoi își aminti că fusese Parca cea care-l ajutase să vrăjească Poiana Ahilar-ului, acolo unde Island o avuse pe Curse în brațele sale și din a lor uniune se născuse Boor. Dar… ceea ce nicicând Island nu știuse, dar aflase odată intrând în acea grotă, fusese faptul că al său chip, pe care i-l împrumutase Parcăi după uniunea lui cu Curse, fusese de fapt și cel care-i înșelase și pe Spâni în cele din urmă și-i duse la pieire…