„Ce fac?” Se întrebă Karayel. Se afla în acele clipe nu departe de Barieră, într-un loc ascuns, împreună cu Īramāṉatu, privind la cum Cărbunarii cărau mari roci pe umeri, aducându-le din zonele stâncoase pe Câmpia Ātmā.

„Știu și eu?!” Răspunse Īramāṉatu într-o doară. „Caută ceva de lucru ca să nu se plictisească?”

Karayel îl privi pe sub sprâncene, chipurile ar fi întrebat, „Ești prost sau doar te faci?” Văzându-și însă prietenul ridicând plictisit din umeri, semn că nu știa și că ar fi preferat să fie lăsat în pace, scutură din cap cu reproș, mormăind sub nas un, „Tu sigur nu stai bine cu capul!” După care, furișându-se un pic mai în față, se uită cu și mai mare atenție la rocile aduse de Cărbunari nu departe de Barieră.

Astfel putu vedea că acele roci aveau toate mărimi și forme asemănătoare și la fel o culoare alb-surie destul de plăcută văzului. Ce părea neplăcut la acele roci era a lor suprafață zgrunțuroasă ce rănea deseori pielea palmelor Cărbunarilor când le aburcau pe umeri sau le coborau la locul prestabilit. Dar, în ciuda rănilor de pe palme, Cărbunarii nu scoaseră niciun sunet. Nici măcar un vaiet nu auzi Karayel în timp ce le privea cu atenție munca. De aceea și i se păru ciudat al lor comportament, la fel cum i se părea neînțeles faptul că aduceau pietroaiele celea acolo, căci nu păreau să le fi adus pentru a se adăposti în spatele lor în cazul unui atac din partea oștenilor Paṉi Makkaḷ-ului.

Totuși, deși toate acestea i se păreau ciudate, Karayel nu scoase un sunet. Avea multe întrebări și nedumeriri în cap, dar se decise să întrebe mai pe urmă. Tot ce era important în acele clipe era să-și dea seama măcar câte roci se aduseră pe acea câmpie și, dacă era posibil, motivul pentru care Cărbunarii le aduseră acolo. Din această cauză și căzu pe gânduri la un moment dat, părând complet rupt de realitate.

Tresări însă în clipa în care Īramāṉatu îi atinse umărul drept. Astfel, privindu-l încurcat și oarecum speriat, căci nu-l simțise pe acesta apropiindu-se de el, Karayel îl văzu făcându-i cu capul să privească spre pădure, în partea stângă a lor. Văzură acolo cum Vvokkam, care era așezat în acele clipe, stătea cu mâinile pe genunchi, oarecum spânzurate, ca tot omul ce suferise o înfrângere. La fel avea ochii închiși și capul puțin plecat. Dar, deși părea să-și fi acceptat înfrângerea acel rege al Cărbunarilor, Karayel nu se lăsă înșelat și-i spuse vântului de lângă el, „Pun la cale ceva! În special acel Vvokkam!”

„Asta e de la sine înțeles, căci nu cred că degeaba au umplut Câmpia Ātmā cu aceste pietroaie. Dar… ce anume plănuiesc ei?”

„Nimic de bine, cred eu! De altfel sunt sigur, căci… privește într-acolo!”

Uitându-se în dreapta, unde-i arătase Karayel să privească, Īramāṉatu îl văzu pe unul dintre Cărbunari ascuțindu-și un cuțit ce părea de vânătoare. Forma și tăișul lamei însă erau diferite, ceva ce-i atrase și lui atenția. În special îi atrase atenția acea daltă primitivă și un ciocan, din cele folosite pentru cioplit. Și, dându-și seama de asta, tresări și spuse abia auzit, „Vor să cioplească în piatră!”

„Așa e! Încearcă să dea formă acelor pietre!”

„Oșteni falși?”

„Mai degrabă o momeală! De aceea zic eu că trebuie să ne grăbim!”

„Să ne grăbim? Unde anume?” Se interesă Īramāṉatu cu ochii cât cepele, văzându-l pe Karayel furișându-se înapoi spre Tabăra Fiarelor.

„Să-i vestim și pe ceilalți!” Îi răspunse Karayel tot în șoaptă. După care, devenind invizibil, vântul se îndreptă de șale și merse cu pas sigur spre nord, acolo unde se afla al său tată împreună cu celelalte vânturi, ținând sfat.

Īramāṉatu, deși mare lucru nu înțelese din ceea ce-i trecuse prin cap lui Karayel, îl urmă. El însă, deși tot se ascunse luând acea formă invizibilă, nu privi doar în față, ci și pe delături. Astfel îi fu dat să vadă cum Vvokkam, care părea încă cufundat în gânduri, îi spiona de fapt cu coada ochiului. Și, văzând asta, Īramāṉatu își spuse, „O tactică șireată deci! Una menită să înșele vânturile! Nu, mărite Vvokkam, va trebui se pare să-ți pui pofta în cui, căci să înșeli vânturile nu-i chiar atât de ușor. La fel cum nu-i ușor să pui la cale un atac asupra lor. Și știi de ce? Tocmai pentru faptul că aceste vânturi, din regatul Paṉi Makkaḷ-ului, demult și-au pierdut mințile și-s capabile de orice, mai ales atunci când trebuie să-și apere țara.” După care, scrâșnind ușor din dinți, Īramāṉatu își continuă drumul, grăbind pasul ca să-l ajungă din urmă pe Karayel, care era deja departe.

***

„Iscoadele lui Kkāṟṟu lucrează bine văd,” auzi Vvokkam glasul lui Tikil chiar în spatele lui. Din această cauză și deschise ochii. De privit însă nu-l privi, ci se uită spre Barieră, acolo unde simțise prezența celor două vânturi, datorită puterii magice a simțurilor căpătată de la Tikil, dar pe care nu le văzuse. Apoi, surâzând viclean, îi spuse acestuia:

„Și totuși lucrează și pentru noi, chiar dacă nu-și dau seama de asta.”

„Spui asta din cauza că au mușcat momeala?” Și Tikil privi la Cărbunarii care începură a lovi în pietre cu acele cuțite mari de săreau așchii-așchii ascuțite peste tot.

„Nu doar de asta, ci și pentru faptul că, tot venind încoace, ne dau nouă de înțeles că-s nesiguri și că nu-s încă gata de-un atac sau să țină piept unuia.”

„Eu n-aș fi atât de sigur!” Spuse Tikil, căscând plictisit, în timp ce se așeză și el pe iarbă, nu departe de Vvokkam.

Privind într-acolo, Vvokkam îl văzu pe Tikil culcat pe coate, cu ochii închiși și privind cerul. Ba chiar căsca el în continuare, plictisit, căci acea așteptare nu-i era deloc pe plac. N-avea însă altceva ce face decât să aștepte. De aceea și încerca și el, pe cât posibil, să-și omoare timpul, măcar cum putea. Asta însă nu-i aducea plăcere defel, ceva ce știa bine și regele Cărbunarilor. Lui însă puțin îi păsa de starea de spirit a Titanului. Ce conta pentru el era să nu dea greș. De aceea și puse la cale acel plan cu pietrele, chiar dacă nu se gândise minuțios la asta, căci considera oportun să facă ceva și nu doar să aștepte. Astfel, aducând acele pietre pe câmpie și începând a le ciopli pentru a le da o formă de urs, așa cum obișnuise al său tată să cioplească figurine în pietre, doar că mai mici, spera să scoată dușmanul din a lui văgăună și să termine odată și pentru totdeauna cu acea nebunie, care lui i se părea nefirească. Motivul? Ei bine, lui i se părea că nu-i demn de un rege iscusit să stea ascuns și să nu dea ochii cu inamicul. Pentru el conta doar faptul că, luptând, putea determina cine-i superior și cine supusul. Inlan Diar însă, împreună cu restul dușmanilor pe care-i adăpostise, preferau lașitatea în locul demnității, iar asta-l cam scotea din sărite. Dar, cum altceva n-avea ce face ca să-i scoată pe câmpul de bătălie decât recurgând la șiretlicuri, decise s-o facă.

Decise el, dar totul se derula cu viteza melcului, căci pietrele celea, deși aduse în grabă pe câmpie, nu păreau din cele ușor de cioplit. Din contră, părea că vor avea mult de furcă cu ele și că la fel vor avea nevoie de zile, dacă nu luni, ca să le dea forma mult dorită. Luni Vvokam n-avea însă la dispoziție. De aceea și le spuse Cărbunarilor săi să termine munca, pe care le-o dăduse, doar în câteva zile, chiar și dacă acele „zile” erau prea mult pentru el. Dar, deși și-ar fi dorit ca acea trebușoară, la care se gândise și pe care o considera perfectă pentru a căpăta întâietate pe câmpul de luptă, să fie terminată în ore doar, înțelegea totuși că era ceva imposibil, căci puteri magice restul Cărbunarilor n-aveau. Puteri magice avea doar el. Chiar și așa nu s-ar fi descurcat de unul singur cu tot ce-și pusese în gând. Să dea puteri și celorlalți Cărbunari tot nu era o idee bună, căci le-ar fi dat acelora șansa să se răzvrătească mai apoi împotriva lui și chiar să-l detroneze. De aceea preferă răul cel mai mic și alese așteptarea.

Tikil însă, care nu știa de planul lui Vvokkam, simțea că totul decurge mult prea lent pentru gustul lui. De aceea și începuse a pune la cale propriul plan. La fel nu-i spuse „aliatului” său despre asta, considerând că acela nu era încă demn să-l știe. Dar, deși se gândise îndelung la acel plan în ziua aceea, nu găsise nimic perfect, așa cum credea el. Simțea însă că trebuia să fie ceva legat de Magul Pietrelor Negre și de a lui putere, căci, nu știa de ce, dar simțea că doar astfel Paṉi Makkaḷ-ul ar fi căzut. Numai că, deși simțea el toate astea, nu știa nici de unde să înceapă și nici unde să termine.

Văzând însă că Cărbunarii, la ordinul lui Vvokkam, începuseră să aducă pietre pe Câmpia Ātmā își spuse să lase gândurile pentru mai târziu și mai întâi să vadă ce punea acela la cale. De aceea și se apropiase de el pe la spate, gândindu-se că Vvokkam, care părea gânditor, va vorbi singur la un moment dat și se va da de gol. Nu se întâmplă asta însă. De aceea și începu Tikil a tot strâmba din nas, considerând că era chiar straniu că Cărbunarul tăcea în acele clipe când, mai înainte, vorbise adesea cu sine însuși, arătând tuturor a sa nemulțumire. Chiar și așa nu spuse Tikil nimic și nici chiar nu-i reproșă nimic lui Vvokkam, gândind că poate va reuși mai târziu să afle ceva. Numai că, în clipa în care îi zări pe Īramāṉatu și Karayel spionând din spatele acelor zone de pază și mai ales când îl zări pe Vvokkam spionându-i la rându-i, deși părea că nu vede și nu aude nimic, Tikil își spuse, „A naibii viperă veninoasă: deși știe că-l urmăresc, permite dușmanului să-și facă de cap chiar sub nasul lui. Asta deja nu-mi mai place, căci îmi dă de înțeles că ar putea juca un joc dublu și cu mine.” Dar, deși gândi el asta, iarăși nu spuse nimic.

Până la un moment dat când zărise cele două vânturi furișându-se spre Nord. Atunci fu când se decise să-și facă simțită prezența, decis fiind să-l tragă pe Vvokkam de limbă. Cum să facă asta nu știa. La fel nu știa de ce vânturile celea se îndreptaseră spre Nordul Paṉi Makkaḷ-ului, căci, din câte știa el, Palatul reginei se afla mai spre Est. Un gând care începu a-i da târcoale mai apoi și din această cauză păru gânditor în timp ce stătea semiculcat pe iarba ceea, sprijinit pe coate și privind cerul cu ochii închiși.

Dintr-o dată însă, aducându-și aminte că Inlan Diar era o fire precaută și că n-ar fi permis nicicând fiarelor și oamenilor săi să trăiască împreună, tresări. Apoi, ridicându-se pe șezute, privi spre Barieră, încruntându-se. O mișcare observată și de Vvokkam în cele din urmă, căci acesta îl întrebă cât de curând, „Se întâmplă ceva?”

„Da. Vânturile și vulpile roșii ale lui Inmar. Știu unde-s.”

Fu rândul lui Vvokkam să tresară. „Știi? De unde?”

„Doar bănuiesc. Totuși cred că al meu gând e corect și că anume în partea nordică a Paṉi Makkaḷ-ului și-au pus bazele taberei.”

„Atunci, crezi că-i mai oportun să atacăm dinspre nord?”

„Ba nu. Asta ar fi o idee proastă. Chiar și așa e bine de știut unde își au tabăra de va fi nevoie de acționat după un plan B. De aceea, ia zi-mi: care-i treaba cu pietrele?”

„Doar un șiretlic. Mă gândesc să le dau o formă. Una de urs. După care, folosindu-mi puterile obținute de la tine, să le dau „viață.” Astfel putem să-i momim pe toți în afara Barierei și să ne continuăm atacul.”

„Eu zic totuși că ar trebui să ne gândim la altceva. Mă refer după ce dai formă și viață acelor urși de piatră.”

„La altceva? La ce anume?” Se interesă Vvokkam încurcat.

„La…,” își începu Tikil gândul pe care-l termină după prima prepoziție, căci, dintr-o dată, îi veni în minte numele lui Coallar. Astfel, știind prea bine de ce era acela capabil și mai ales de capacitatea acestuia de a manevra focul și alte substanțe explozibile, Tikil săltă cât de curând în picioare. După care, întorcându-i spatele lui Vvokkam, îi spuse grăbit, „Tu doar continuă ce-ai început! Restul planului lasă-l pe mine, căci te asigur că va fi ceva rapid și a naibii de efectiv!” Apoi, tot grăbind pasul, își puse gluga pe cap și se afundă în întunecimea pădurii.

„Ce tot pune ăsta la cale?” Se întrebă Vvokkam și mai încurcat decât înainte. Ba chiar se ridică în picioare și făcu câțiva pași spre pădure, gândind să-l urmărească pe Tikil și să vadă ce-i putea aceluia mintea. Se opri însă după câțiva pași înțelegând că poate avea acela dreptate și era necesar de terminat mai întâi treaba cu urșii de piatră. De aceea întoarse cât de curând spatele pădurii și se îndreptă spre ai săi Cărbunari pentru a le da ultimele instrucțiuni și a-i grăbi, căci ceasul ticăia mult prea rapid pentru gustul lui pe când munca mâinilor Cărbunarilor era mult prea lentă.

Întorcând spatele pădurii însă nu observă ochii cuiva spionându-i. Erau ochii mai multor persoane, ascunse printre frunzele copacilor și ale lianelor, dar totuși nu ochii pădurii. Cine-i spiona pe Cărbunari? Nimeni altele decât Nimfele, trimise acolo de Melia, căci era absolut necesar să știe ce punea dușmanul la cale. Și, apărând acolo, nimfele cerură tot ajutorul naturii, știind prea bine de puterea lui Tikil de-a depista iscoade. Dar, spre marele lor noroc, Tikil nu le „mirosi” acolo, deși trecuse la doar câțiva metri de ele. Ba chiar, făcând asta atât de brusc, Tikil le forță să se lipească de trunchiurile copacilor, care fură mai apoi înfășurați de liane. Astfel, datorită părului lor verde și a faptului că purtau haine tot din aceeași culoare cu frunzele sau cu trunchiurile copacilor, nimfele fură confundate cu natura însăși. Pentru cât timp mai erau în siguranță însă nu știau. De aceea se deciseră să se retragă mai în adâncul pădurii, cel puțin pe moment, ca astfel să fie mereu acolo, cu ochii pe tabăra dușmană.

***

Un clinchet ciudat al frunzelor se auzi dintr-o dată în toată Pădurea Tenebre, în special în zona Nordică a pădurii, acolo unde fusese Grota Regelui Cărbune. Astfel, auzind acel clinchet, Nikkari, Melia, Zeal și restul se opriră locului și priviră cu atenție în jur. Găsiră astfel pădurea mult prea stranie. Ceva ce nicicând nu văzuseră până atunci, precum faptul că verdele frunzelor deveni negru dintr-o dată, cu stranii sclipiri pe suprafața lucioasă, în timp ce lianele, care stătuseră atârnate până atunci, începură să se învârtă una în jurul celeilalte, ținând-o pe cealaltă în captivitate.

Anume această stranietate a lianelor o făcu pe Melia să pară mai îngrijorată ca niciodată. Și, privindu-le cu atenție, le spuse celorlalți, „Cred că ar trebui să ne grăbim! Cineva se apropie! Cineva care nu-i de partea noastră!”

„Maranam?” Întrebă Nikkari, încruntându-se ușor.

„Ba nu,” auziră ele glasul stins al Alenei, care-și venise puțin în fire. „E cineva cu puteri mai slabe decât Maranam, dar totuși unul cu puteri mai mari decât ale noastre.”

„Și tu, de unde știi tu asta?” O întrebă Inmar, privindu-și țintă surata.

Alena doar surâse însă. Apoi, abia șoptit, spuse, „Pentru că am mai simțit puterea asta odată. În catacombele Grotei Kaṟkaḷ Pēy-ului, acolo unde m-am născut. E o poveste însă mult prea lungă ca să fie spusă acum. De aceea consider că e mai bine să ascultăm de nimfă pe moment și să ne grăbim.”

Deși răspunsul Alenei îi bulversă pe toți, în special pe Inmar, care, deși o știa de două decenii deja, nu auzise nicicând a Alenei poveste, deciseră să nu insiste să afle mai multe detalii. In special decise asta Inmar, care, deși nu bănuise nicicând ce se ascundea în spatele unei vulpi vesele, își dădea prea bine seama că era de fapt un trecut întunecat. Cu toate acestea se simți și cumva trădată, căci i se părea că nu fusese destul de capabilă să-i câștige Alenei încrederea de aceasta nu-i spusese nicicând despre asta.

Tresări însă când simți privirea Alenei ațintită asupra sa. Din această cauză și privi în ochii suratei, care îi spuse abia auzit, „Nu considera asta un eșec personal, Inmar! Faptul c-am trecut sub tăcere al meu trecut n-are de-a face cu tine.”

„Atunci? De ce-i legat faptul că n-ai spus nimănui despre asta?”

„Doar… am încercat să trăiesc!” Murmură Alena, zâmbind trist. După care, simțind c-o părăseau puterile, închise ochii. Spuse însă curând după asta, încă cu ochii închiși, „La fel cum sper să supraviețuim și acum. De aceea, să mergem spre nord, spre zona Kaṟkaḷ Pēy-ului! Doar astfel putem supraviețui.”

Nikkari se opuse însă, „E periculos! De mers pe jos până în zona stâncoasă a Kaṟkaḷ Pēy-ului. De ce? Pentru că acolo se află șarpele Tetapas, care, de află că trecem pe acolo, își poate folosi puterea să ne atragă în grota lui și apoi să ne ia sufletele, închizându-le în Ulciorul Koṭi.”

„Din câte știu Tetapas e legat de Grota ceea blestemată,” interveni Eṉōl. „Astfel, chiar dacă ne simte trecând pe acolo, n-o să ne poată face nimic.”

„Eu însă sunt de altă părere,” spuse Zeal gânditoare. Apoi, simțind privirile celorlalți ațintite asupra ei în așteptarea răspunsului, fata îi privi și le spuse, „Visul! Cel pe care l-am avut nu demult. Cel în care Tetapas mi s-a arătat și apoi mesajul trimis mie prin Argol, de-a vizita preotesele Uyarvu, nu mi se mai pare întâmplător așa cum am crezut la început.”

„Înseamnă că știa că ne putem îndrepta într-acolo,” murmură Nikkari, simțindu-se încurcată. „Întrebarea mai importantă e însă: de unde știa asta?”

„Āram!” Șopti Melia dintr-o dată, iar tonul vocii ei, tremurător și grav, îi făcu pe ceilalți să tresară. Ea însă, deși privită de toți, se uită în pământ. „Se pare că e adevărat ce-am auzit de la Driade: Āram e de partea lui Maranam de data asta. Din această cauză și i-a transmis lui Tetapas că va avea oaspeți importanți. Iar Tetapas, care-i nerăbdător ca întotdeauna sau poate doar șiret și a vrut să se asigure astfel, a apărut mai întâi în visul prințesei, după care i-a transmis un mesaj „întâmplător” lui Argol. De aceea eu tot cred că nu putem să ne îndreptăm într-acolo. Poate fi o capcană.”

„Atunci, să facem exact contrariul!” Spuse Zeal sigură pe sine.

„Contrariul? Ce ai în vedere?” O întrebă Inmar, confuză.

If you spot this narrative on Amazon, know that it has been stolen. Report the violation.

„Pentru început, să ne despărțim! Voi luați-o spre nord, apoi cotiți-o spre Est și găsiți o cale de-a intra în regat. Eu între timp… o să fiu momeală!” Și, fără să aștepte, le întoarse spatele celorlalți și porni pe același drum pe care veniseră.

Eṉōl, văzând-o pe Zeal îndepărtându-se, vru s-o lase pe Alena jos și să-și urmeze prințesa, așa cum îi ceruse și Inlan Diar. Nikkari însă îl prinse de braț, oprindu-l, și-i spuse, „Nu, comandante, e periculos!”

„E mai periculos s-o lăsăm singură! Poate nimeri în capcana lui Maranam. Și… de-o pierdem…”

„Asta n-o să se întâmple!” Spuse Melia dintr-o dată. „Merg cu ea! La fel și nimfele o pot proteja. Tu însă, comandante, ești mai de folos aici. Așa că, rămâi! Ce ține de Zeal… am eu grijă de ea!” Apoi, scoțând o muzicuță din frunză de arțar de la brâu, în timp ce porni pe urmele lui Zeal, Melia trimise un mesaj celorlalte nimfe să fie pe poziții, căci e posibil ca o luptă să se înceapă și că era necesar de acționat discret, dar fără să dea greș.

Văzându-le pe Melia și Inmar, care o urmă cât de curând, deja afundându-se în pădure și mai ales când nimfa se prinse de-o liană și aceasta o duse cu repeziciune spre măruntaiele pădurii, iar vulpea se ascunse printre tufișuri pentru a-și pierde urmele, Nikkari privi la comandant și-i spuse, „Să ne grăbim și noi! Nu-i timp de pierdut!” Apoi, fără să aștepte acceptul lui, folosindu-și puterea, formă un portal din cărbunii și rocile care acoperiseră fosta grotă a lui Coallar. Și, exact după ce-o formă, trecu prima prin acea oglindă din fum din interiorul portalului.

Eṉōl însă ezita. Stătu locului, privind țintă spre drumul pe care dispăruse Zeal. I se citea grija în priviri și la fel se simțeau ciudat și bătăile inimii în al lui piept. Bătăi simțite și de palmele Alenei, care abia-abia îl atingeau. De aceea și-i spuse ea abia auzit, „O să fie totul bine, comandante! Cu prințesa-șarpe mă refer!”

„De unde știi asta?” O întrebă Eṉōl fără s-o privească.

„Doar… simt! Și, spre deosebire de tine, am încredere în ea, căci știu bine ce-i poate lui Zeal pielea. Nu odată am pătimit toate de pe urma șireteniei ei. O șiretenie a cobrelor de care n-a dat dovadă nici chiar Tenebre, care-i considerată regina Nopților Eterne și Titanida Tenebrelor. De aceea ar trebui să ai și tu încredere în ea, comandante. În special să ai încredere în învățămintele pe care i le-ai dat de-a lungul timpului, căci, deși nu pare, Zeal e un bun învățăcel, din cei care nicicând nu uită ce-au învățat.”

„Totuși… e periculos, căci tot ce-am învățat-o e inutil acum cu Tikil la libertate și Maranam prin preajmă!”

„Chiar și așa ei sunt tot din carne și oase. Deci pot fi uciși!”

„De unde știi?” Întrebă Eṉōl încurcat, privind-o cu colțul ochiului. Astfel o văzu pe Alena zâmbind, încă cu ochii închiși. La fel simți brațele ei încolăcindu-se și mai mult în jurul grumazului lui. Nu făcu ea asta însă pentru că simți că cade, ci pentru ai da încrederea de care avea nevoie. De aceea, când brațele ei se încolăciră mai mult în jurul grumazului lui, Eṉōl simți o stranie pace în suflet. Ceva ce-l încurcă și mai mult. Dar, deși simți asta și-și dădu seama că se datora Alenei, pe care o știa a lor dușmancă, nu se împotrivi, căci își dădea seama că avea nevoie de acea pace pentru a gândi liber. De aceea, când Alena murmură un abia auzit, „Doar știu!” se decise: întoarse spatele drumului pe care Melia și Zeal plecaseră și, cu capul sus, trecu și el prin portalul care se închise cât de curând. Ba chiar, când portalul dispăru, pietrele, care-l formaseră, căzură cu zgomot la pământ.

Una dintre acele pietre se rostogoli din vârful mormanului până ajunse la bazele lui. Astfel, ajungând jos, începu să fumege ciudat, de parcă ar fi dat de înțeles cuiva că în acel loc se întâmplase ceva straniu. Apoi, de parcă ar fi primit un impuls de la piatra care se transformase brusc în cărbune fumegând, și celelalte pietre începură să fumege. De fapt întregul morman de pietre fumega, umplând acel loc de un fum gros și greu de respirat. La fel scăzu dramatic și vizibilitatea acelui loc, de parcă însăși natura se proteja acționând astfel.

Șiretlicul lui Nikkari însă, căci datorită puterii ei acele pietre începură să fumege, nu-l înșelă pe Tikil. Acesta, apărând lângă acel morman de pietre, la câteva clipe după ce Eṉōl, Nikkari și Alena trecură prin portal, pe același drum pe care plecaseră Zeal și Melia, privi cu atenție în jur și spuse, „Un camuflaj!” Apoi, zâmbind ciudat, adăugă, „Și totuși unul la care nu m-am așteptat nicicând. La fel cum nu m-am așteptat ca regele Cărbune, cel vestit și de temut cândva, să fie praf și pulbere acum. Dar… toate la timpului lor! Așa cum a fost mereu, căci acest bătrân câine și-a trăit veacul și azi e doar istorie. Nu și sursa puterii lui, cea care îmi dă mie șansa să câștig se pare.”

Spunând aceste cuvinte, Tikil izbucni în râs, unul greoi și puternic ce făcu să răsune zarea. Ba chiar și frunzele copacilor începură să tremure și mai ciudat decât până atunci, iar negrul trupurilor lor minuscule și tremurătoare începu să lucească. Secunde după doar acel negru al frunzelor începu să se lichefieze la propriu și să picure strop cu strop pe pământ, făcându-l să aburească, căci erau de fapt picături de smoală cele ce cădeau de pe frunze, picături controlate de puterea cuiva. A cui însă nu era clar.

Ce era clară însă era forma lor și a lor putere impresionantă, căci, odată ajunse pe suprafața pământului, acele picături nu erau absorbite de sol, ci rămâneau pe suprafața lui ca mărgele negre. Apoi, când următoarea picătură cădea din înalturi, umplând acel loc de și mai mulți aburi, se unea cu prima picătură formând un lanț după ce altele cădeau de sus. Ce era straniu însă era faptul că indiferent de cât de multe picături de smoală nu căzură din înalturi, frunzele nu-și pierdură a lor formă. La fel nu-și pierdu din intensitate și strălucirea acelui negru de pe frunze. Ce lua formă însă erau mici șiroaie de smoală fierbinte, care începură să se îndrepte spre mormanul de pietre fumegânde mai apoi.

Nu se îndreptară însă neobservate, deși mișcarea acelor mici șiroaie era mută. Ele fură observate de Tikil într-un final, care le privi totuși doar cu coada ochiului. El însă, deși le vedea clar venind spre el și avându-l pe el drept țintă, nu se mișcă niciun milimetru din locul lui. Nu păru deloc îngrijorat sau că ar fi plănuit ceva. Doar stătea în locul în care se oprise, privind cu coada ochiului în jur, încercând să înțeleagă cui se datora acea putere.

Să înțeleagă însă de ce fusese ales drept țintă nu-i reuși. Chiar și așa nu se dădu bătut și nici nu dădu bir cu fugiții, de teamă să nu fie și el lichefiat. Tikil doar zâmbi șiret și spuse, „O tactică demnă de un rege-cărbune!” când mai rămaseră doar câțiva metri între el și acele șiroaie. Apoi, când acele mici dâre de lichid negru se aflau la doar un metru de el, Tikil își folosi puterea și formă o mică sferă neagră între palmele strânse căuș, o sferă care „explodă” brusc fără a-l răni pe el, dar care mătură totul pe o rază de câțiva metri în jurul lui.

Astfel, când impactul acelei explozii încetă să mai fie resimțit, depărtându-și brusc palmele, Tikil făcu acele șiroaie de păcură încinsă să-și oprească cursul. După care, când își poziționă palmele față în față, îndoind brațele la nouăzeci de grade și ținându-le drept, acele dâre se ridicară în aer și începură brusc a șerpui. Apoi, când el începu a-și undui brațele în jurul lui, trasând diverse linii și desenând o imagine stranie a unui oval traversat de acele linii desenate de el, un ciudat sac apăru la câțiva metri în fața lui, un sac format dintr-un material negru, asemeni cărbunelui, și cu linii de foc pe el, ce evidențiau acele linii desenate mai înainte de el. Și, când acel sac se contură complet în fața lui, lichidul negru, căzut de pe frunze și care șerpuise până atunci în jurul lui, controlat de puterea lui Tikil, se îndreptă brusc spre sac, intrând în el la comanda Titanului. Apoi, când tot lichidul din jur fu închis în sac, Tikil strânse brusc palmele în pumn și, de parcă ar fi tras sfori în lateral, legă acel sac la gură, iar șerpii de păcură din interiorul lui începură să se zbată când se simțiră în captivitate.

Acea „neliniște” a șerpilor de păcură însă îl făcu pe Tikil să surâdă iar. Ba chiar râse din nou ca un nebun, simțindu-se atotputernic. După care, trăgând sacul cela brusc spre el, tot folosindu-și puterea, îl făcu mic cât să poată fi prins la brâu. Și, când știu săculețul cela în siguranță, bătu ușor cu palma peste el, murmurând un, „Acum e mai bine!” Apoi, fericit, întoarse spatele locului, afundându-se și el în pădure, pe același drum pe care venise și îndreptându-se în aceeași direcție ca și Zeal, Inmar și Melia, de parcă ar fi știut ce puneau ele la cale.

În urma lui însă, atât de brusc că păru ireal, apăru Poṟi Ivar. Nu apăru însă mistrețul ca prin magie acolo, ci doar fu lăsat să se vadă de ceilalți după ce fumul negru din jur se disipă în fața lui. Și, privind țintă în față, exact în spatele lui Tikil, care nu-l observă, ochii mistrețului începură brusc să ardă în timp ce glasul regelui cărbune se auzi venind dinspre el, „Și totuși, Tikil, ai câștigat doar o luptă, nu războiul! Următoarea bătălie o câștig eu, la fel cum o să-ți văd capul căzând de pe umeri, tăiat de sabia unui urmaș de-al meu, fără doar și poate.” După care, întorcând spatele mormanului fumegând, dintr-un salt, Poṟi Ivar se îndreptă în fugă spre locul în care ceilalți mistreți Paṉṟi îl așteptau, căci era necesar să intre și ei în luptă deja, așa cum le-a fost menirea, când Nikkari și-a salvat feciorul, transformându-l în altă fiară, doar ca să fie sigură că va câștiga nu doar o bătălie, ci întreg războiul.

***

„Pari să cunoști destul de bine acest loc,” spuse Eṉōl dintr-o dată, văzând-o pe Nikkari mergând drept înainte, fără să ezite.

„Așa e,” răspunse Nikkari fără să-l privească. După care, deschizând larg palma dreaptă, făcu să apară alți cărbuni încinși, ce pluteau în jurul lor și le luminau calea când cei ce arseseră până atunci se stinseră.

„Și totuși nu înțeleg de unde-l cunoști,” insistă comandantul.

Nikkari surâse, trist însă. După care oftă, simțind o grea apăsare pe suflet, și spuse, „Doar un loc în care m-am născut, comandante. Un loc din care am făcut parte mereu, chiar dacă mereu am vrut să scap de aici.”

„Să scăpați? De destinul care va fost hărăzit atunci când a-ți apărut pe lume? Un vis imposibil cred eu.”

„Nici nu greșiți de altfel, căci într-adevăr e doar un vis acesta de-a avea libertatea mult dorită.”

„Dar totuși un vis pe care țineți cu tot dinadinsul să-l împliniți simt eu. De ce?”

„Pentru că doar astfel voi simți împlinirea curgându-mi prin vene,” murmură Nikkari abia auzit, simțind o mare de tristețe punând stăpânire pe ea. Apoi, oftând, își plecă capul și închise ochii, simțind totuși din plin magia acelor locuri.

Văzând-o tristă după astfel de cuvinte, Eṉōl nu mai spuse nimic, deși vru să întrebe atât de multe despre acel loc straniu prin care treceau și pe care Nikkari îl cunoștea se pare. Nu îndrăzni să întrebe nimic însă, căci consideră inoportun să aducă și mai multă suferință în inima cuiva care părea să sufere deja din cauza unui destin care îi fusese hărăzit, dar pe care se pare că nu și-l dorea. La fel decise să tacă gândindu-se că poate ar fi făcut la fel de-ar fi fost în pielea ei: n-ar fi revelat altora acel mare secret al existenței ei, doar ca să se asigure că va avea o șansă, una cât de mică în viitor, de a-și vedea visul cu ochii.

În cele din urmă, când Nikkari întrebă, „Și totuși, comandante, cum e să fii om?” Eṉōl o privi încurcat și întrebă:

„Să fii om? La ce anume vă referiți?”

„La existența lui în general, dar la cum se simte să fii unul în mod special.”

Și mai încurcat după ce auzi acel răspuns, Eṉōl privi țintă la spatele ei, încercând să înțeleagă, după modul în care mergea Nikkari, ce anume voia să afle de la el. La fel i se păru ciudat s-o vadă cumva gârbovită, când mersese semeață până atunci și că până și vocea îi era diferită de cea auzită la ea până să treacă prin acel portal. Ce era diferit la acea voce? Tremurul. Da, acel tremur abia sesizabil, dar care exista totuși, al unui copil obijduit, dar care se încăpățâna să-și facă dreptate cu propria-i putere, chiar dacă limitată. De aceea și se întrebă Eṉōl când înțelese asta, „Ce să fie toate astea? Și mai ales… de ce pune astfel de întrebări stranii?”

Tresări însă iar în clipa în care Nikkari îi spuse, „Nimic straniu, comandante! Doar… voiam să știu ce simt oamenii, căci eu nicicând n-am trăit printre ei. Doar… printre ființe magice, precum Coallar, Ahi sau Inlan Diar. Tu însă ai în vene sânge uman.” Acest răspuns și mai ales faptul că Nikkari putea să-i citească gândurile, îl făcu pe Eṉōl s-o privească cu ochii cât cepele. Ba chiar păru și mai mirat când o văzu pe Nikkari privindu-l. Și, surâzând, îi spuse, „Mirat că știu?” Eṉōl dădu mașinal din cap că da. „Din a ta privire.”

„A mea privire? E… o oglindă cumva?”

„Așa e. La fel cum e o oglindă privirea fiecărei ființe umane. Dar, deși se știe asta, că prin ochii oamenilor li se poate citi sufletul, doar câțiva au acest dar de-a le citi trecutul și viitorul în a lor privire, iar eu sunt una din acele ființe ce poate face asta.”

„Și? Care-i al meu viitor?” Întrebă Eṉōl după câteva clipe de ezitare. Dar, secunde doar după aceasta, când i se păru că Nikkari era pe cale să-i dea un răspuns, dădu din cap că nu și spuse, „Ba nu. Nu vreau să știu nimic.”

„De ce? Asta îți poate aduce avantaje în viitor.”

„Sau îmi poate aduce mai aproape sfârșitul. La fel… n-o să mă ajute la nimic să știu al meu viitor. Doar o să mă facă să mă îngrijorez pentru nimicuri.”

Nikkari iar zâmbi. „Tipic uman. Mă refer aici la faptul că preferați să trăiți în întuneric când poate fi mai ușor trăind la lumină.”

„Depinde de lumină. De ce? Pentru că sunt diferite tipuri de lumină în lumea asta: sunt din cele dătătoare de viață, din cele născute din inimile pure sau care izvorăsc din înalturi. În același timp sunt și lumini înșelătoare, precum cea a focului, care, deși pare vie și prietenoasă, arde totuși. La fel cum arde soarele pe cer în zilele de vară atunci când Helyos e supărat.”

„În asta cred că te greșești, comandante!”

„În ce anume?” O întrebă Eṉōl încurcat.

„Că focul poate doar arde, iar a lui lumină doar înșela,” îi dădu Nikkari răspunsul, întorcându-i spatele. Un răspuns care îl făcu pe Eṉōl să se simtă mai încurcat ca niciodată. „Și știi de ce cred că ești greșit?”

„Pentru că nu cunosc lumea?”

„Ba nu. Pentru că nu te cunoști pe tine. La fel ca orice altă ființă în lumea asta. În același timp nimeni nu cunoaște adevăratele elemente care au creat acest pământ de fapt.”

„Apă, aer, pământ și foc,” murmură Alena, făcându-l pe Eṉōl să tresară, căci el crezuse că ea iar își pierduse cunoștința. Din această cauză și-o privi, dar văzu doar ai ei ochii închiși și al ei cap ușor bălăbănindu-se pe al lui umăr.

Nikkari însă, deloc surprinsă de răspunsul vulpii, spuse, „Și are dreptate. Anume focul a creat acest pământ împreună cu celelalte elemente. Apoi, când cele patru și-au unit puterile, au dat naștere celorlalte elemente și abia după asta a apărut tot restul pe pământ.”

Eṉōl scutură din cap, încurcat. „Credeam că Părinte Haos a creat totul.”

„Și nu te înșeli de fapt. Lui însă i-a fost posibil asta doar unind puterea celor patru elemente pe care le-a găsit în Cosmos. De fapt doar 2 dintre ele mai există în Cosmosul știut de noi azi.”

„Cum adică doar două? Atunci, unde au dispărut celelalte două elemente?” Întrebă Eṉōl și mai mirat ca înainte.

„N-au dispărut ele nicăieri. Doar… s-au întors acolo unde le este locul, în Īṭaṉ Ellaiyaṟṟa sau Edenul Infinit cum mai este cunoscut până în zilele noastre.”

Spunând aceste cuvinte, Nikkari se opri locului. La fel se opri și Eṉōl. Făcu el asta însă pentru că o văzu pe Nikkari oprindu-se, chiar dacă nu înțelegea ce-o făcuse să se oprească. Dar, deveni atent, în clipa în care văzu o torță apărând în mâna ei dreaptă - una roșie, ca mai apoi, doar secunde mai apoi, una albastră să-i apară în cea stângă. Apoi, chiar sub privirea mirată a comandantului, Nikkari aruncă cele două torțe în față, torțe care nu căzură la pământ, ci continuară să plutească la cam doi metri deasupra pământului, cruciș. Astfel, când lumina lor se uni, două cercuri se văzură formându-se în jurul lor: cel extern de culoare roșie și cel albastru în interior. Apoi, când lumina celor două cercuri fu destul de puternică ca să se vadă ceva în jur, cercurile scoaseră la iveală două masive porți de piatră, o descoperire care îl făcu pe Eṉōl să privească în față, cu gura căscată, și să întrebe mai apoi, „Ce-i… asta?”

„Poarta Infinitului sau Ellaiyaṟṟa Vāyil!”

„Poarta Infinitului?” Întrebă Eṉōl al naibii de mirat. „Adică… e asta Poarta spre acea lume de unde spui că Părintele Haos a luat celelalte elemente pentru a crea a noastră lume?” Nikkari dădu din cap că nu. „Atunci?”

„E doar… o poartă, comandante! Una dintre cele șapte porți care fac legătura dintre această lume și Cosmos sau celelalte lumi.”

„Adică, ce vrei să spui e că… mai există și alte lumi în afară de al nostru iubit Pământ?”

„E posibil. Nimeni nu știe asta. Nici chiar eu, cea care își ia puterea de aici.”

„Atunci, de unde știi că aceasta este una dintre cele șapte porți ce leagă pământul de celelalte lumi?”

Nikkari surâse, „O taină pe care nu ți-o pot spune, comandante. Dar totuși o taină pe care ți-a fost dat s-o vezi cu ochii tăi.”

„De ce?”

„Pentru că așa ți-a fost scris: să vezi infinitul, dar să nu-l poți atinge.” După care, acoperindu-și capul cu gluga pelerinei sure, Nikkari îi spuse lui Eṉōl, „Acum așezați-o pe Alena chiar lângă poartă și dați-vă câțiva pași în spate, căci chiar nu vreau să vă rănesc. Nu asta îmi este intenția. Doar… s-o salvez pe ea.” După care, limpindu-și palmele de parcă ar fi spus o rugăciune, Nikkari închise ochii și-și plecă puțin capul.

Eṉōl, deși mare lucru nu înțelese din cele spuse de Nikkari, căci prea era bulversat de tot ce auzise într-o singură zi, făcu totuși ceea ce ea îi ceruse. Apoi se trase câțiva pași în spate, mulți mai mulți decât ar fi fost poate necesar, și privi țintă la cele două Porți ale Infinitului. Văzu astfel că poarta din stânga avea roci gravate pe ea și desene ce păreau a fi reprezentarea munților, în timp ce pe poarta din dreapta se vedea reprezentarea cerului infinit și a apelor ce acopereau pământul în întregime. Și, chiar de-a curmezișul ambelor porți, când Nikkari trimise spre ele un val de energie neagră luminoasă, se văzu un imens șarpe negru, cel cunoscut drept Ṭirākaṉ. Acesta, mai mult decât un șarpe, avea formă de dragon, ceea ce simboliza uniunea dintre Yin și Yang și puterea celor patru elemente ale pământului, un șarpe c-o putere impresionantă de altfel, căci era considerat a fi protectorul focului din subterane și la fel al cerului, cel creat tot din foc. Puțini însă cunoșteau adevărata valoare a acestui șarpe-legendă, care mai era doar o frescă ce unea puterea a două Porți de Piatră. Totuși, deși exista practic în umbra lumii, Ṭirākaṉ se preocupa pentru ea și-și folosea întreaga putere pentru a-i asigura stabilitatea, un șarpe a cărui începuturi nu erau cunoscute, la fel cum nu se știa unde anume dispăruse el sau unde ajunse de-și ducea veacul, departe de ochii lumii și chiar a Cosmosului de fapt.

Astfel, când puterea lui Nikkari și-a lui Ṭirākaṉ se uniră, în centrul celor două cercuri create de puterea torțelor, se văzu un imens Titan. Nimeni altul decât Atlas de fapt, cel care purta povara Planetei Pământ pe umeri și care-și avea capul plecat. Apoi, la brâul lui Atlas, se văzură cele două făclii formate de Nikkari, iar alături de făclii un mic ulcior ca cel purtat de Gaea la cingătoare și un mic corn asemănător celui folosit de Boor pentru a controla vânturile. Astfel, după ce această imagine fu creată, chiar deasupra locului în care zăcea Alena, inconștientă de data asta, se formă o bulă asemănătoare celei create de Ionas când simțea dușmanii și voia să-i apere pe cei nevinovați.

Formându-se acea bulă, chiar sub ochii comandantului, îl făcu pe Eṉōl să se frece puternic la ochi, crezând că avea vedenii. Nu vedea însă lucruri inexistente, ci realitatea. La fel văzu cum Alena fu atrasă în interiorul acelei bule și, după ce luă poziția pruncului în pântecul mamei, mici lumini albastre și roșii fură trimise spre ea, ca lumini de laser, care păreau a-i lecui trupul printr-o tehnică nemaiîntâlnită până atunci. O tehnică care funcționa de minune totuși, căci, curând după asta, Eṉōl o văzu plutind pe spate în interiorul acelei bule, văzu cum pielea i se coloră puțin recăpătându-și culoarea naturală, cea a omului sănătos, când fusese albă ca varul cât ei veniseră până acolo. Apoi, când se zări un zâmbet schițat pe fața Alenei, un zâmbet asemănător celui schițat de prunci în brațele protectoare ale mamei lor, Nikkari spuse, „Vāḻkkai maṟṟum ataṉ mūlam vāḻum aṉaittum ācīrvatikkappaṭaṭṭum!” (Binecuvântată fie Viața și tot ce trăiește prin ea!) După care, privind la Eṉōl, îi zâmbi și, întinzându-i o torță ce ardea albastru, îi spuse, „Atinge infinitul, comandante, căci altă șansă de-al simți atât de aproape n-o să mai ai. La fel… bucură-te din plin de energia simțită aici, cea care-ți umple sufletul și cea care o să-ți dea puteri pe câmpul de luptă când o să ai cea mai mare nevoie de ea. Eu, între timp, vă aștept nu departe de acest loc, căci a mea prezență pare să vă împiedice pe voi să vă încărcați cu energie.”

„Cum rămâne cu tine însă? Oare n-ai și tu nevoie de aceeași energie?”

„Am. Eu însă o port mereu în suflet, căci, la fel ca aceste porți, eu sunt parte a Izvorului de Energie, unul care se umple până la refuz doar fiind aproape de aceste porți sau redând viața celor amenințați să nu mai aibă parte de ea. Așa cum s-a întâmplat în cazul Alenei și la fel cum se întâmplă de fiecare dată cu oamenii când petrec timpul în sânul naturii, lipsiți de gânduri rele, avariții și slăbiciuni. Așa cum trebuie să fie de fapt energia dintre om și natură.” Apoi, întorcând spatele acelui loc, Nikkari se îndepărtă câțiva pași, chiar sub privirile comandantului care zâmbea, căci înțelese el totuși că Nikkari nu era doar un izvor de energie, ci și unul de înțelepciune, unul de care avea atâta nevoie acea lume… acel Univers aflat în prag de război…