„Yātrīkar!” murmură deodată Gaea în neștire, privind în urmă în timp ce continuau să avanseze pe aceeași Câmpie Succubi înconjurată de pretutindeni de nori alb-cenușii de fum. „Se apropie!” m-ai spuse ea și, fără să vrea, se cutremură din cap până-n picioare.

  „Se apropie, dar nu de noi!” îi spuse Lodur, care pășea în dreapta ei, fără să privească altundeva decât în față. „De fapt, Yātrīkar sunt acum după o jertfă, dar nu din rândurile noastre, ci pe Muntele Fricii!”

  „Muntele Fricii?” întrebă Island speriat, privindu-i țintă pe cei doi. „Asta înseamnă că Tărâmurile Gheții…?”

  „Ba nu! Nici asta nu e!” răspunse Lodur calm. „Vor ataca satul vulpilor roșii și bârlogul lui Ahi. Dar… încă nu știu motivul pentru care vor să facă asta.”

  „Mayar!” îi lămuri Dike, ajungându-i din urmă. „Ceea ce caută Yātrīkar este copia Samayei, fără să știe însă că acea copilă a lui Ahi de mult nu m-ai este pe acel munte și nici de partea lui Ahi.”

  Izkina surâse. „Nu m-aș mira deloc ca vulpile cele puturoase să fie în cele din urmă atacate și jupuite de piele. De mult era timpul.”

  „Mai bine ai avea grijă de propria piele,” îi spuse Sephir. „Yātrīkar se pot întoarce oricând și cum Tomai nu m-ai e, capul altcuiva poate zbura de pe umeri.”

  „Și… asta de unde-o m-ai știi, vrăjitoare? Ai văzut-o în sfera ta magică?” întrebă Calmac, chicotind apoi, fericit nevoie mare de a sa strălucită idee.

  „Ba nu, nu în Palantir am văzut asta, ci pe fruntea ta. Exact în locul unde se citesc destinele, iar între ochii tăi scrie clar: cap tăiat în 24 de ore de acum înainte!” răspunse Sephir sigură pe sine și-și continuă drumul.

  Calmac strâmbă din nas și se opri locului. Dar totuși îl cam prinse frica din spate și, după ce-și atinse fruntea cu mâna de parcă ar fi vrut să atingă acel destin, se cutremură din cap până-n picioare, murmurând: „brrr, aduce-ți-mi aminte să stau cât mai departe de vrăjitoarea asta.”

  Boor însă, care era la doar câțiva pași de el, ajungându-l din urmă, se opri în stânga lui și-l privi din cap până-n picioare, strâmbând la urmă din nas.

  „Ce acuma?” întrebă nemulțumit Calmac, văzându-se luat drept țintă de analiză.

  „Nimic important! Doar voiam să văd și eu un cadavru ambulant în carne și oase! Absolut… deloc impresionant!” adăugă Boor și, după ce-și drese glasul, zeul își continuă drumul, mergând semeț în fața ghoul-ului care-l urmă bolmojind fel de fel de „blesteme” la adresa celui ce-a inventat minciuna, soarta, și tot felul de drăcovenii legate de viața unuia.

  „Ți-aș sugera să fii atent cu ce-ți dorești și ce vorbești, Calmac,” îi spuse Kalimērā, când ea și Zorrota ajunseră în sfârșit în dreptul ghoul-ului și așa cătrănit de vorbele lui Boor și a Sephirei. „Nu de alta, dar Moirae îți pot îndeplini dorința cât ai zice pește sau a-i pocni din degete.”

  „Moirae?! De parcă acele ursuze și de când lumea vrăjitoare au treabă cu mine. Ele-s invidioase doar pe frumuseți, iar tu stăpână, poți fi mai pe gustul lor pentru jupuit pielea decât mine.”

  Zorrota vru să-i ardă una după ceafă ghoul-ului pentru a-l învăța minte pentru a lui îndrăzneală, dar se opri când văzu că Kalimērā clătinase din cap că nu. Apoi, după ce Calmac se grăbi înainte, vrând să o ajungă pe Sephir din urmă și s-o m-ai tragă de limbă cu privire la al său destin, Zorrota o întrebă pe Kalimērā: „de ce m-ați împiedicat, stăpână? Aș fi putut oricând să termin cu a lui existență. Astfel aș fi dat exemplu și celorlalți să nu întreacă măsura când îți vorbesc.”

  „Și? Ce câștig aș fi avut eu din asta?” întrebă tânăra femeie, fără să-și privească însoțitorul, deși Zorrota se holba buimac la ea, neînțelegând la ce se referise ea de fapt. „Pentru toți și pentru toate este răsplată în lumea asta. Va fi una și pentru mine, căci pentru cele săvârșite cu Tomai și pentru că am îndrăznit să ridic sabia asupra unui suflet viu, însăși Viața mă va pedepsi pentru asta.”

  „Dar totuși, uneori e nevoie să ucizi ca să nu fii ucis.”

  „Asta e valabil doar pe câmpul de luptă, Zorrota. E valabil doar la război, când ești atacat din toate părțile și forțat să te aperi ca nu ajungi să fii hrană corbilor. Acolo însă, în Pădurea Succubi, chiar dacă am fost forțate să fim soții fără voia noastră, aveam totuși o oarecare libertate.”

  Femeia însă mințea, căci în ciuda faptului că Zorrota fusese mereu bun cu ea și-o ajutase de multe ori fără știrea lui Tomai, ei totuși îi era frică de ghouli, căci îi văzuse acționând în culmea nebuniei, ca atunci când le atacaseră satul sau când curmaseră viața multor copii ai oamenilor, văzuse ale lor stranii ritualuri și mai ales îi era teamă de a lor sete continuă de sânge. Totuși, acum, odată cu moartea lui Tomai, când devenise văduvă, câștigase un oarecare drept și-o oarecare întâietate în fața celorlalți, căci anume acea stranietate a ghoul-ilor o punea la adăpost, căci fiind mama viitorului lor conducător îi dădea imunitate. Numai că Kalimērei îi era teamă de acel viitor necunoscut, incert, cu multe pericole presărate în calea lor și mai ales îi era frică de nebunia celor care ajunseră într-un final să fie poporul condus de ea. De aceea, neștiind prea bine cum ar fi trebuit să facă ca să aibă succes, sufletul Kalimērei era plin de îndoieli și temeri, de sentimente contradictorii și adesea simțea cum o ceață deasă și neagră punea stăpânire nu doar pe a ei minte, făcând-o să se simtă ciudat, cumva amețită, ci și-i punea un val pe ochi, făcând-o oarbă în fața lumii și-n fața sorții.

***

  „Yellen, te-ai trezit?” întrebă Bestla, văzând-o pe tânără deschizând ochii și privind țintă în față de parcă doar trupul ei ar fi fost acolo, nu și mintea. „Ce-i cu ea? De ce tace?” o întrebă Bestla apoi pe Samaya, când aceasta se apropie de cele două, cu gând să-i verifice pulsul lui Yellen.

  Dar, înainte de a atinge încheietura mâinii lui Yellen, simțind o ciudată vibrație în jur, Samaya îi ordonă Bestlei: „retrage-te! Acum, Bestla! Poate fi periculos!”

  Acel „poate fi periculos” îi aduse pe Nathaniel, Fenrir, și restul un pic mai aproape, căci după seara trecută, când febra lui Yellen ba scădea, ba creștea, făcând-o să delireze, ar fi fost ceva deloc neașteptat ca ea să m-ai vină cu o nouă ciudățenie și în acel moment.

  Și așa a și fost, căci în momentul în care Samaya-i atinse încheietura mâinii drepte pentru a-i verifica pulsul, dar fiind în permanență cu ochii pe ea, Yellen își întoarse brusc fața spre ea și ochii ei, injectați cu sânge, o priviră cu ură. Apoi Yellen se năpusti deodată asupra Samayei, întinzând mâinile s-o apuce de gât, iar acel neașteptat atac îi făcu pe ceilalți să sară în lături, iar o parte din ei chiar căzură la pământ când săriră și fură apoi nevoiți să se târască pe brânci de acolo, punându-se la adăpost.

  Privindu-și sora, în timp ce aceasta era încleștată în luptă cu Yellen, Fenrir mârâi, arătându-și colții: „ce au toți zilele astea cu transformatul și nebunia? Nu puteți fi și voi normali ca toată lumea?” spuse el cu reproș, aruncându-le o ocheadă Bestlei și lui Arion.

  „Asta era despre noi acuma?” spuse Bestla arțăgoasă, vrând să sară asupra lui Fenrir și să-și ea pârleala pentru a lui neobrăzată remarcă. Dar fu oprită de Arion, care-i apăru de nicăieri în față și-i puse mâna pe umeri: „Are dreptate Fenrir de data asta, Bestla! Să nu uităm că el și Sephir au avut de pătimit de pe urma noastră când cu șarpele Ian Gyar. Așa că nu avem ce-i reproșa.”

  „Și… crezi că eu nu știu asta?! Numai că să-mi aducă mereu aminte de asta și să nu piardă ocazia de-a mă tachina pentru cele săvârșite mi se pare prea din cale afară. Mai ales…”

  „La o parte!” strigă Mago, când Samaya și Yellen, care forțau una cu cealaltă, se rostogoliră pe pământul tare, dar cu destule pericole în calea lor, cum ar fi cioturi de ierbi uscate sau arbuști, pietre ce ieșeau doar colțuri din pământ sau diverse alte drăcovenii ce se pot găsi prin pădure, precum crengi uscate sau bucăți din cuiburi căzute din copaci, iar pentru a se apăra, Arion o strânse cu putere de brațe pe Bestla și, folosindu-și puterea, cei doi zvâcniră în sus, aproape atingând crengile copacilor.

  Reveniră apoi pe pământ, în direcție opusă celei în care se duseră de-a berbeleacul cele două tinere ce luptau, numai că se văzură iar forțați să sară în lături, căci cele două își schimbară brusc direcția, venind spre ei.

  Fiind la adăpost, Bestla sâsâi printre dinți: „m-am săturat eu de nebunia altora!” și scoase de la brâu mingea gelatinoasă, chiar dacă încă nu se gândise cum s-o folosească pentru a o imobiliza pe Yellen și-a o ajuta pe Samaya. Dar, în timp ce se juca cu acel material ciudat și lipicios ce i se scurgea pe podul palmei și printre degete, Bestla-și aduse aminte că atunci când Arion o ridicase în sus, ochii ei ageri zăriră printre crengi un păienjeniș destul de mare cu o tarantulă neagră și păroasă mergând agale încolo și-ncoace pe a sa pânză, de parcă ar fi vrut să demonstreze lumii cât era de mândră de a ei capodoperă.

  „Perfect!” șuieră Bestla printre dinți, fericită fiind că-i venise o astfel de idee strălucită. Numai că, în momentul în care energia produsă de mintea ei și proiectată asupra gelatinei din mâna ei, se canaliza tot mai mult și mai mult, iar pânza de păianjen de culoare albastru-vinețiu se forma din ce în ce mai mare, se văzu prinsă în ea, căci nefiind atentă la ceea ce se întâmpla în jur, fusese lovită din spate de Yellen și Samaya care-și schimbară iarăși traiectoria și astfel Bestla fusese aruncată în sus, ca mai apoi să cadă pe spate, iar pânza gelatinoasă îi prinse capul în capcană.

  Deși nu era momentul de zâmbete, văzând că lupta dintre Samaya și Yellen devenea tot mai acerbă, ceilalți râseră totuși, căci imaginea capului Bestlei acoperit de o pânză ciudată de păianjen, o făcea să pară o mare tarantulă blondă.

  „Minunată reacție!” o tachină Fenrir, scuturând din capul lui de lup, căci decise să se transforme dinainte în caz că Samaya va avea nevoie de ajutor. „Ar trebui să-ncerci mai des astfel de trucuri! Măcar astfel mă simt și eu la circ!”

  Reușind în cele din urmă să-și scoată plasa de gelatină de pe față, Bestla-i aruncă o privire furioasă lui Fenrir, care rânjea fericit, arătându-și colții. „Ar trebui s-o încerc pe blana ta. Cel puțin ți-ar fi răcoare vara, căci blana aia groasă te face să-ți pierzi și ultimii neuroni de la căldură!”

  „Hei, încetați! Nu-i momentul!” le strigă Malon, dar tăcu sărmanul când Bestla și Fenrir priviră furioși spre el și ambii își arătară colții în felul lor. „Nu, fie, continuați, dacă asta vi-i pe plac!” murmură în cele din urmă tânărul și sări într-o parte, când Samaya și Yellen își schimbară din nou direcția, venind direct spre el.

  Astfel, având drum liber spre un imens arțar, gros de abia-l cuprindeau 5 bărbați zdraveni, Samaya și Yellen se loviră în plin de el, iar forța de lovire le aruncă cât colo una de cealaltă.

  „Nevoie de ajutor, surioară?” vru s-o tachineze Fenrir, văzând cum Samaya resimți puternic lovitura în special în șale, căci atunci când era în forma lupoaicei o astfel de lovitură nu era cine știe ce, dar în forma ei umană duruse ca naiba.

  „Mai bine-ai merge și-a-i vedea de nu-s Yātrīkar prin preajmă, decât a îndruga prostii,” îi șuieră Samaya printre dinți, binecuvântându-l cu o privire încărcată de energie negativă.

  „Aș merge, dar… nu-s decât un lup,” spuse Fenrir rânjind, numai că înțelese că se îngroșase gluma, când Arion îl prinse cu putere de blană și astfel, luându-l pe nepregătite, nu-i dădu timp să-și folosească puterea. Așa că, atunci când Arion îl aruncă-n sus, Fenrir își schimbă brusc forma, căci văzu sub el nu pământ tare pe care să-și fixeze labele în cădere, ci spatele calului Arion, și înțelese că de cade ca lup pe spatele calului alb, atunci o să fie vai și amar de coastele lui.

  Bestla surâse văzând vitejia lui Arion: „așa-i trebuie, dacă îndrugă doar verzi și uscate!” Apoi privi după Arion și Fenrir care se îndepărtară în grabă de acel loc.

  „Bestla, nu sta locului!” îi strigă Samaya, văzând că Yellen se ridicase deja în picioare și, pe nepusă masă, ea luă forma unei Yātrīkar, asemănătoare celei văzute de Samaya în memoriile fetei de când satul părinților ei fusese atacat de Fecioarele Demonice și una dintre Yātrīkar, care părea să fie bună la suflet, fusese în cele din urmă învinsă. Numai că această Yātrīkar, în care se transformase Yellen în acel moment, avea și ceva diferit: ochii ce inspirau teamă, unghii negre și ascuțite, pe care fata părea să aibă de gând să le folosească pentru a scărpina bine pielea cuiva, și aura negativă pe care a ei ură o răspândea în jur.

  „Yellen, revin-o-ți!” îi strigă Nathaniel, apărând deodată între sora lui și Samaya, cu gând să facă apel la ale ei sentimente și s-o întoarcă în lumea reală. Numai că se cam duse de-a berbeleacul când Bestla, folosind teleportarea, apăru deodată în dreapta lui și-l împinse cu putere în lături.

  „Stai în banca ta, pui de om, dacă nu te mănâncă încă spatele!” îi spuse tânăra cu reproș, vrând să pară destul de înțeleaptă și atotștiutoare. „Cu Yātrīkar oamenii întregi la minte nu se pun. Numai cei ce li s-a urât cu viața, căci…,” dar avu și Bestla soarta lui Nathaniel și când își reveni din amețeală, văzu că de fapt stătea în patru labe în stânga lui Nathaniel.

  „Ce spuneai despre oameni întregi la minte?!” o tachină Nathaniel, făcându-i cu capul să privească în față și-o văzu pe Yellen pe locul în care stătuse ea, privindu-i cu ură.

  „Nu, da! Trebuie să recunosc că a ta surioară e ceva de speriat! Numai când mă gândesc că am fost cea care-a ajutat-o să-și descopere adevărata natură… ar fi trebuit să-i sucesc gâtul în schimb. Am fi fost acum la adăpost!”

  „Iar apoi ar fi pus Yātrīkar gheara pe tine și te-ar fi scărmănat bine pentru asta!” îi spuse Samaya, trecând printre ei în forma ei de lupoaică sură și forțându-i să-i facă loc. „Nathaniel, faceți destui pași în spate, căci simt că Yellen n-o să se oprească fără ajutor, iar pentru asta am nevoie ca Fenrir și Arion să se întoarcă mai întâi. Până când o să am grijă să-i tăbăcesc bine fundul lui Yellen, ca să nu-i m-ai treacă ulterior prin minte să ne atace sau să se transforme în Yātrīkar.”

  „Ar fi trebuit să te gândești la asta înainte să-i fi trimis de aici!” îi reproșă Bestla ridicându-se în picioare, iar Nathaniel îi urmă imediat exemplu. „Acum suntem două contra una numai și la cum îi știu puterea unei Yātrīkar cele scărmănate bine și cu fundul tăbăcit o să fim noi în cele din urmă.”

  „Atunci n-ai decât să stai la adăpost!” îi spuse lupoaica în glumă și-i făcu cu ochiul, în timp ce se oprise locului și privi în urmă.

  „Și să-ți las ție toți laurii?!” întrebă Bestla, strâmbând din nas. „Mai bine pas!” și făcu câțiva pași spre Samaya.

  „Mai bine mi-ai spune ce-aveai de gând să faci cu plasa aia lipicioasă de păianjen. Nu cred că era pentru a o face pe clovnul și-a o pune la tine în cap.”

  „Ba bine că nu! Voiam s-o folosesc pentru imobilizarea viperei de colo. Numai că… să zicem că am calculat pașii greșiți.”

  „Atunci m-ai încearcă odată! Între timp eu pregătesc „prada” și… atent peste cine arunci pânza ceea într-un final. Nu de alta, dar țin la a mea blană și nici nu mi-i cald vara în ea,” spuse Samaya în glumă, semn că auzise tot ce-i spusese Bestla lui Fenrir. „Iar tu Nathaniel, la o parte din calea noastră! N-am nevoie de prăzi ușoare de căzut în acea plasă.”

  „N-oi fi având tu nevoie de el, dar am eu!” șuieră Bestla printre dinți. „Sau ce, crezi că mă pot dubla și tripla ca să țin de ambele părți ale plasei?!” spuse ea, încruntându-se.

Enjoying this book? Seek out the original to ensure the author gets credit.

  „Nu… fie pe-a ta!” spuse Samaya rânjind și, pe nepusă masă, sări ea asupra lui Yellen, vrând s-o ia astfel prin surprindere și-i reuși, căci o puse pe aceasta la pământ, imobilizându-i brațele cu labele ei puternice. Apoi, apropiindu-și botul de fața tinerei Yātrīkar, îi spuse printre dinți: „cuminte, fetița mea, dacă nu vrei să simți urmele lăsate de colții mei pe al tău grumaz!”

  Dar, semn că nebunia Yātrīkar punea tot mai mult stăpânire pe mintea și voința lui Yellen, aceasta reuși s-o lovească pe lupoaică în cap, c-o piatră pe care-o prinse în mână din zbor după ce-și folosi puterea ca s-o atragă spre ea, căci piatra se aflase la câțiva metri de ele în acel moment, iar anume pentru asta Samaya n-o consideră periculoasă.

  Scuturându-și capul cu putere pentru a alunga amețeala, fiind deja la câțiva pași de Yellen care reuși în cele din urmă să se elibereze, simțind cum puterea Samayei slăbi, lupoaia șuieră printre dinți: „și-am vrut eu să fiu blândă astăzi! A naibii zi blestemată care începe prost de draga dimineață,” și, arătându-și colții, sări iarăși asupra lui Yellen și cele două începură a se scărmăna bine una pe alta: Samaya folosindu-și colții, dar fără a o răni de moarte pe fată, în timp ce Yellen își folosea ghearele ascuțite pe care le înfipsese destul de puternic în umărul Samayei în cele din urmă, de-o făcu pe lupoaică să urle de durere de se cutremurară zările.

***

  „Aia a fost Samaya?” întrebă calul Arion, auzind strigătul lupoaicei în spatele lui.

  „Așa se pare,” mârâi Fenrir, care se ținea cu ambele mâini de coama calului pentru a nu fi dărmat jos, în timp ce cei doi fugeau ca gândul spre marginea pădurii. „Și… ai fi putut fi la fel de grijuliu și cu mine când m-ai aruncat în sus. Ai fi putut măcar să mă anunți despre ale tale planuri.”

  „Și să pierd toată distracția?!” auzi Fenrir glasul interior al lui Arion de data asta. Așa că el îi răspunse în același fel, folosind telepatia:

  „De ce pe șoptite?” întrebă Fenrir.

  „Pentru că simt prezența Parcăi pe aici!” îi răspunse calul și, când ajunseră la marginea pădurii, calul „frână” brusc de-i alunecară copitele vreo câțiva metri în față, iar acea forță de „frecare” a copitelor cu pământul îl aruncă pe Fenrir de pe spatele calului de m-ai nu se duse sărmanul de-a berbeleacul. Dar avuse totuși noroc și căzu pe propriile picioare, chiar dacă se duse în gât vreo câțiva metri până se opri. „Fără supărare!” auzi el glasul lui Arion în spatele lui și, când își întoarse capul și-i aruncă aceluia o „privire de mulțumire” pentru zvârlitura ceea, îl văzu pe Arion în forma sa normală, survolând zarea cu a sa privire.

  Și, deși ar fi vrut Fenrir să-i întoarcă favoarea „calului,” decise totuși s-o lase pentru mai târziu. Apoi, mișcându-și comic nasul într-o parte și într-alta pentru a se calma, căci tare simțea că-l mănâncă, semn c-o să-i fie ciudă pentru ceva, se apropie în cele din urmă de Arion și întrebă: „e ceva la orizont?”

  „Nimic în partea ceea până când. Dar… simt totuși o prezență ciudată.”

  „Ciudată? În ce fel?”

  „Ghoulii!” spuse deodată Arion și se întoarse brusc și privi spre Fenrir, făcându-l pe acesta să-l privească cu ochi mari, neînțelegând de ce anume privește spre el. Înțelese în cele din urmă că de fapt Arion privea pe lângă el. „Îi simt venind din partea ceea!”

  Fenrir râse însă neîncrezător. „Ei, las-o mai moale cu vrăjile! Ce să facă ghoulii aici? Mai ales atât de departe de Pădurea Succubi? Monștrii ceea n-o să iasă în veci de acolo, căci…”

  „Urmează-mă!” îi ordonă Arion și fu primul care fugi în direcția în care privise.

  „Politicos ca întotdeauna!” șuieră Fenrir printre dinți, nemulțumit că fusese încă odată pus în fața neașteptatei situații de-a fugi. Dar… n-avu încotro și-o luă la goană pe urmele lui Arion.

  Dar… cu cât Fenrir lăsa tot mai mulți copaci în urma sa și se apropiau de cealaltă margine a pădurii, cu atât mai mult începu și el a simți mirosul ghoul-ilor. „Ce naiba se întâmplă?” gândi Fenrir. „Să fi avut dreptate calul și Maranam i-a scos și pe acei monștri din bârlogul lor?” se miră însă auzind glasul lui Arion în capul lui, deși era sigur că nu transmisese acele gânduri nimănui.

  „Nu-i Maranam care-i controlează!” spuse Arion cu o voce întreruptă din cauza fugii.

  „Atunci?”

  „Vom vedea ajungând la marginea pădurii. Sunt pe câmpia de dincolo de pădure.”

  „Bine că le știi tu pe toate!” mârâi Fenrir și-și înteți iarăși pasul.

***

  „Bestla, acum!” îi strigă Samaya, după ce reuși s-o imobilizeze iarăși pe Yellen, în urma unei alte runde de scărmăneală.

  „Acum! Încă nu-i gata!” îi strigă Bestla, forțându-se să grăbească procesul, dar oricât de mult efort nu depunea ea, ochiurile plasei nu se formau la fel de repede pe cât ar fi vrut.

  „Cât ți-a m-ai rămas?” o întrebă din nou lupoaica, luptând cu Yellen care părea că înnebunise de-a binelea, urlând de înfiora totul în jur.

  „Știu și eu?! Vreo jumătate de mileniu?!” încercă să glumească Bestla.

  „Atunci îți dau doar 10 secunde!” îi șuieră Samaya printre dinți. „Nu de alta, da dacă scapă și de data asta din prinsoare, atunci o să fie vai și amar de pielea noastră, căci… puterea ei crește, Bestla. Cu fiecare secundă!”

  „A naibii Yātrīkar! Nu știu când să se oprească! Nathaniel, apucă de…,” vru să-i strige Bestla tânărului, dar se miră să vadă că el deja ținea de capătul celălalt al pânzei. „Atunci… doar fugim!” îi strigă ea în cele din urmă și cei doi o luară la goană spre Samaya și Yellen care forțau una cu cealaltă.

  „Acum!” îi strigă Bestla Samayei, după ce ea și Nathaniel făcură un salt în aer, iar acel strigăt o făcu pe Samaya să sară în lături, iar când Bestla și Nathaniel atinseră pământul cu picioarele și priviră în urmă, văzură cum plasa, căreia îi dădură drumul din mâini fiind deasupra lui Yellen, se încâlcea tot mai mult în jurul tinerei Yātrīkar, căci aceasta, simțindu-se prinsă în capcană, înnebuni dea binelea și se zbătea cu toată forța, neținând cont că de fapt se încâlcea tot mai mult și mai mult în ea.

  „Acum e bine!” spuse Samaya, atingând umărul Bestlei, iar când Bestla și Nathaniel o priviră, văzură că era toată numai zgârieturi pe față, pe gât și pe brațe, iar veșmântul îi era numai găuri, căci deși Samaya luptase cu Yellen sub formă de lupoaică, puterea Yātrīkar reuși totuși să-i rănească și trupul uman, iar asta se văzu destul de clar când ea-și reluă din nou forma obișnuită.

  „N-aș zice după mutra ta acră!” o tachină Bestla. „Poate… aș fi trebuit să m-ai întârzii puțin cu plasa ceea?! Nu de alta, dar i-aș fi dat șansa să-și termine opera de artă,” spuse ea, atingând zgârietura puțin sângerândă de pe fața Samayei.

  „Trofeele războiului!” glumi tânăra lupoaică. Apoi zâmbi, privind la Nathaniel care privea trist spre Yellen, în timp ce aceasta se m-ai calmase puțin, văzând că din plasa ceea nu scapă. „Nu-ți fă griji pentru ea! O să fie bine de îndată ce se întoarce Gaea și tata. Cu ajutorul lor o putem întoarce înapoi!”

  „Și… n-ai putut să ne anunți de la început?” întrebă Bestla supărată. „L-am fi trimis pe Arion să-i caute de-aseară. Astăzi n-am fi tras spaima asta soră cu moartea.”

  „Aseară erau ocupați cu ghoulii. N-aveau ei timp pentru noi.”

  „Cu ghoulii?” întrebă mirat Mago, apropiindu-se de ei, împreună cu Malon.

  „Mmm, aseară ghoulii s-au aliat nouă în lupta contra lui Maranam, iar odată cu moartea lui Tomai ei pornesc de fapt pe un nou drum.”

  „Și totuși… nu prea-mi surâde mie ideea să lupt cot la cot un ghoul barbar,” murmură Bestla, neplăcut surprinsă de acea veste.

  „De parcă te-ar întreba cineva!” glumi Samaya.

  „Și totuși… sunt de acord cu Bestla,” interveni și Nathaniel. „Să nu uităm totuși cât de mult rău au făcut ghoulii oamenilor dea lungul vremii și că… tot ei au fost cei ce i-au ajutat pe Moirae să transforme fecioarele Siar-ului în Yātrīkar.”

  „Dar… cum de știi tu asta?” întrebă Samaya mirată. „Tata și ceilalți au aflat asta abia aseară de la Tomai.”

  „Întrebarea cum ai aflat tu despre asta,” întrebă Bestla bosumflată. „Din câte știu n-ai trecut pe acolo.”

  „Mi-a spus Sephir!” îi spuse Samaya cu voce împăciuitoare. „Și… înainte să te superi pe a ta soră mai mare că nu ți-a spus ție mai întâi, te anunț că vin deja încoace și cât de curând o să ne spună în persoană.”

  „Mare scofală!” șuieră Bestla printre dinți și se îndepărtă de ei, căci simțise o mare supărare pe suflet, de parcă fusese dată la o parte, și nu pentru că Sephir nu-i spusese ei mai întâi despre asta, ci pentru că Samaya n-o anunțase mai înainte pe ea, deși o crezuse cea mai apropiată persoană de sufletul ei.

***

  „N-am crezut în veci că o să trăiesc să văd ghoulii luptând de partea noastră,” spuse Fenrir, privind buimac în depărtare spre grupul condus de Dike, care venea direct spre ei, în timp ce Fenrir și Arion se aflau deja la marginea Pădurii Spânului.

  „Dacă e să fiu sincer, nici eu,” spuse Arion. „Dar totuși, consider că așa o să fie mai bine pentru noi.”

  „De ce? Pentru că o să avem un motiv în plus să fim scărmănați de încă cineva din propria echipă? Să nu uităm de bomba cu ceas numită Yellen care numai ce ne-a arătat ce poate,” spuse Fenrir în glumă, numai că nu-i prea reuși. „Am înțeles eu, stai fără grijă: gluma asta n-o spun decât ție,” murmură Fenrir nemulțumit, surprinzând privirea plină de reproș a lui Arion.

  „Și totuși… nu știu de ce mă îndoiesc de asta,” spuse Arion, în timp ce dădu din cap cu reproș, ca mai apoi să privească iarăși în zare.

  „O fi din cauza că ai probleme de autostimă și încredere?”

  „O fi, dar la sigur doar din cauza ta. Până să te întâlnesc, n-am avut nicicând astfel de probleme. De la tine le-am învățat se pare,” și Arion rânji împăciuitor.

  „Colțos ca întotdeauna!” șuieră Fenrir printre dinți și porni în întâmpinarea lui Dike și a celorlalți.

  „Iaca na, s-a supărat mai nou!” spuse Arion în glumă. „Hei, lupule, te-ai fi putut scuti de-un efort în plus și-a-i fi stat locului! Nu de alta, dar și ceilalți tot vin încoace!” dar n-auzi decât răspunsul telepatic al lui Fenrir cu un mârâit fioros de furie. „Ok, să înțeleg că am întrecut măsura!” și Arion zâmbi fericit, că îi reușise iar să-l scoată pe Fenrir din sărite, deși acela se jurase mai înainte să nu-i m-ai permită nicicând asta.

***

  Pășind alături de tatăl său, în timp ce se îndreptau spre Pădurea Spânului, la marginea căreia stătea și-i aștepta Arion, Fenrir tot fornăia din nas, dar fără a zice nimic.

  „Hai, zi ce ai pe suflet și nu m-ai scoate atâta flăcări pe nas c-o să arzi lumea-n jur,” îi spuse Dike în glumă, dar totuși pe un ton împăciuitor.

  „Da nimic important! Să zicem că-i doar o mică altercație cu calul.”

  „Și? Cine-a câștigat de data asta?”

  Fenrir își privi tatăl pe sub sprâncene. „Aș m-ai fi fornăit eu pe nări de câștigam eu, tată?”

  „Ei bine, eram sigur de asta. Dar… voiam s-o aud din gura ta,” spuse Dike zâmbind, apoi puse o mână pe umărul fiului. „N-o lua în nume de rău, măi Fenrire! Consider-o o glumă între prieteni, zâmbește când e de zâmbit și întoarce-i favoarea când se ivește șansa. Dar… nu urî nicicând și nici nu fi trist. Fericirea pe acest pământ e atât de scurtă și atât de rară.”

  „Nu-s eu supărat, dar totuși… simt că mi-a rănit orgoliul.”

  „Orgoliul? Și, ți-a ținut cândva orgoliul cela de cald, te-a apărat de dușmani sau te-a hrănit cumva în vreme de foamete?” întrebă Dike, făcându-l pe Fenrir să-l privească cu ochi mari.

  „Nu, dar totuși… cum poate trăi unul fără orgoliu?! Ar însemna să fim goi pe dinăuntru.”

  „Ori poate ne-ar face mai buni, nu crezi?”

  „Adică?”

  Dike zâmbi iarăși, mulțumind cerurilor că-i dăduse încă odată șansa să fie atât de aproape de al său fiu și de a-i m-ai da un sfat prețios înainte de a fi prea târziu, căci Dike trăise mulți ani pe acest pământ și văzuse multe. De aceea știa cât de repede se poate termina viața unuia, iar el nu era încă sigur că ai săi copii pot avea viață veșnică la fel cum avea el. Așa că, se hotărâse să le fie mereu aproape, atât cât le va da Viața șansă să trăiască pe acest pământ și mereu să audă din gura lor doar cuvinte bune, să vadă a lor inimă bătând în al lor piept, în timp ce ei vor fi înconjurați de prieteni buni, de iubire, și de bunătate, în ciuda dușmanilor ce-i pândeau de pretutindeni.

  Punându-și brațul pe după gâtul tânărului lup, Dike-l trase mai aproape de el, căci nicicând nu se sinchisise să meargă atât de aproape de fiu și nici să-și arate așa deschis dragostea pentru fecior: „fără orgolii prostești unul poate trăi, măi băiete, da iaca fără prieteni nu poate. De aceea ar trebui să mulțumești cerurilor că ai astfel de prieteni devotați aproape, așa cum e Arion, căci în ciuda glumelor pipărate pe care vi le faceți unul altuia, știți ambii că celălalt vă va apăra fără doar și poate spatele în luptă.”

  „Dar tu, tată?! Ai tu prieteni devotați care să-ți apere spatele în caz de război?”

  „Desigur că am, fiule! Unul dintre ei ești tu!”

  „Ei, de parcă fiul unuia îi poate fi și prieten.”

  „Desigur că poate, Fenrir! Sau cum crezi că au trăit la începuturi oamenii? Nu erau atât de mulți pe cât sunt acum. Așa că, pentru a supraviețui în condiții mult mai neprielnice, tatăl a trebuit să se bazeze mai întâi pe fiu, apoi pe nepoți și așa până în zilele noastre. Și… numai privește în spate,” spuse Dike, oprindu-se și cei doi se uitară la cei ce se apropiară de ei și trecură apoi pe lângă dânșii, lăsându-i în urmă. „Aceștia sunt pe moment prietenii mei și, chiar de nu-s atât de sigur că toți îmi vor fi aproape în vreme grea, nu-mi rămâne decât să am încredere că binele va birui asupra răului în cele din urmă.”

  „Dar cum rămâne cu ghoulii, tată? Să nu uităm că nu demult vedeau doar victime în jurul lor și erau conduși doar de cruzime. Nu-s atât de sigur că vor fi aliați de nădejde în cele din urmă.”

  „Nu judeca cartea după copertă, Fenrir și niciun popor după aparențe. Nu atâta timp cât n-ai trăit măcar pentru o scurtă vreme printre ei și nu știi cum sunt ei de fapt, căci indiferent de natura ființelor pământului, fiecare din ei are și-o parte luminată în al lor suflet. De aceea ar fi bine să avem încredere chiar și în firele de iarbă care par neînsemnate, căci a lor magie poate în cele din urmă să te salveze dacă e nevoie.”

  „Și totuși, eu nu pot fi atât de optimist precum ești tu,” spuse Fenrir trist.

  „De ce?”

  „Pentru că pretutindeni în jurul nostru e numai trădare și rău, iar cu Maranam umblând liber pe aceste meleaguri cine știe la ce ne m-ai putem aștepta?! De fapt, a trecut nu de mult prin această Pădure a Spânului, iar după asta Yellen a luat-o razna. De altfel se lupta cu Samaya când am venit noi încoace. Poate că luptă și acum.”

  „Știu, fiule! Știu și de Maranam și de Yellen, numai că Maranam nu-i cel care-a influențat-o pe Yellen, ci Yātrīkar.”

  „Yātrīkar? Dar… cum e posibil? Venind încoace cu Arion n-am dat de nicio urmă de-a lor.”

  „Dar totuși au putere asupra acelei copile, căci se apropie timpul când cele două armate angajate în luptă vor căuta aceleași idealuri pentru a reuși în acest război ce se apropie. Și… se pare că vom m-ai avea oaspeți neașteptați, în afară de Maranam, ghouli, și Yātrīkar, care de altfel se îndreaptă acum spre Muntele Fricii.”

  „Spre Tărâmurile Gheții?”

  „Ba nu. Ținta lor e de data asta Ahi, da iaca motivul pentru care fac ele asta-l putem doar ghici.”

  „Cealaltă Samaya!” murmură Fenrir.

  „E posibil, fiule! E posibil, dar… toate la timpul lor!” și cei doi se afundară tot mai mult și mai mult în pădure, urmându-i pe ceilalți, iar Arion veni ultimul, căci decise să m-ai arunce o ocheadă în zare, să se asigură că Yātrīkar nu se vor răzgândi și nu se vor întoarce din drumul lor spre Muntele Fricii, hotărând să treacă mai întâi pe la ei și s-o ia și pe Yellen cu ele.