Era o zi frumoasă acea zi când Dike îi întâlni pe Siari la marginea Pădurii Rocu. La fel era soare pe cer și era senin. Doar că, dintr-o dată, se adunară nori negri la orizont, iar cerul începu să scapere și să tune atât de furios încât până și viețuitoarele pădurii ieșiră de prin ale lor ascunzișuri și priviră la cer. Și erau toate speriate și mirate în același timp, căci chiar nu puteau înțelege ce se întâmplase cu natura în acea zi de-și ieșise complet din minți.

La fel gândeau și Siarele, cele lăsate în tabără să aibă grijă de copii. În același timp ele se ocupaseră de spălat și gătit cât ceilalți se duseră la marginea pădurii s-o apere. Ce-i mânase într-acolo? Un vis. Avut de mulți dintre ei de altfel. Și în acel vis ei văzură toți același lucru: Pădurea Rocu mistuită de flăcări. Acele flăcări însă nu erau ale Hestiei, ci ale dușmanilor, care dăduseră foc pădurii doar ca să-i nimicească pe ei. De aceea și se duseră Siarii într-acolo: să încerce măcar să împiedice acel rău să le atace tabăra și casa.

Doar că, faptul că ei nu se mai întorceau, o făcu pe Karina, una dintre fecioare, să-și atingă pieptul. Era îngrijorată. Mai ales cu acel cer negru ca cătrana pe care îl vedea cu ai ei ochi verzi ca iarba pe care călca a ei talpă goală. Și avea de altfel de ce să fie îngrijorată, căci norii păreau să se înghesuie unii într-alții de parcă ar fi fost boi într-o cireadă încercând să se adape la râu. Din această cauză și se întrebă tânăra într-un final, „Oh, cerule, ce se întâmplă totuși cu tine azi?”

Nu primi însă niciun răspuns. De aceea și privi în jur și văzu că și celelalte fecioare priveau cerul la fel de îngrijorate. Apoi, simțind greutate în mâini, Karina se aplecă și lăsă coșul cu rufe ude pe care le spălase la râu și se întoarse în tabără ca să le întindă să se usuce. Numai că nebunia cerului o ajunse din urmă. Și, copleșind-o, o făcuse să uite de-ale ei îndatoriri.

Dintr-o dată însă, când ea se aplecă să ia o rufă udă și s-o pună la uscat, tresări auzind glasul unei femei, care îi spuse, „Ciudate vremuri trăim.” De aceea și privi în dreapta ei și văzu o bătrână, stând pe locul pe care stătuse ea mai înainte, cu ochii ațintiți la cer așa cum făceau încă celelalte fecioare și copiii. Dar, deși n-o cunoștea pe bătrână, Karina nu se alertă, căci era obișnuită cu Gaea, care adesea apărea astfel prin lume. De altfel o întâlniseră și Siarii și nu odată. De aceea și nu se temu ea. Doar o privi cu atenție, căci de data aceea era ceva diferit: toiagul în care bătrâna se sprijinea, căci deși o văzură pe Gaea având diferite chipuri, purta ea același toiag. Dar, deși i se păru Karinei ciudat acest lucru, își spuse că poate e o ciudățenie a Gaeiei. De aceea doar o întrebă:

„De ce credeți asta, Mamă Pământ?”

Cuvintele Karinei o mirară pe bătrână extrem de mult. De aceea se întoarse ea spre tânără și-o privi atent. În sinea ei însă se întreba, „Ce șiretlic să fie asta? Mă pune cumva fetișcana asta la încercare?” Dar, înțelegând până la urmă că fata habar n-avea cu cine avea de-a face, bătrâna zâmbi viclean și-i spuse, „Din cauza cerului. E atât de furios. De altfel e atât de înverșunat cu voi, cu Siarii, care de mai bine de un secol sunteți forțați să trăiți în pribegie. Acum însă, sărmanii de voi, mai sunteți forțați să înfruntați și ura cerurilor.”

Pe Karina cele spuse de bătrână o alertară nițel, căci nu aceeași manieră de-a vorbi avea Gaea. Dar totuși își spuse că poate ea se îngrijorează pentru nimicuri. De aceea lăsă rufele pe mai târziu și făcu câțiva pași spre bătrână. Și cât merse spre ea o întrebă, „Ură? Dar de ce ne-ar uri cerurile? Nu înțeleg?”

„Pentru că… ah, Karina, ce întrebări pui și tu?!” Spuse bătrâna cu oarecare dojană în glas. „Cum de ce? Din cauza blestemului lui Curse fără doar și poate. Același blestem care va pustiit sufletele. Dar… sunteți voi oare vinovați de asta? Chiar sunt sigură că nu, căci… de ce să plătească alții pentru al ei moment de plăcere petrecut în brațele Dumnezeu știe cui?”

„Dar, noi nu…,” se bâlbâi Karina. „Noi nu plătim pentru al ei păcat. Noi plătim pentru faptul c-am alungat-o din palat cu un nou născut în brațe și că pe urmă a fost ucisă de Ahilar.”

„Pe meritate de altfel,” șuieră bătrâna cu ură printre dinți, ceva ce-o alertă în cele din urmă pe tânără. Văzând asta însă, bătrâna surâse, „Doar… un gând. De altfel era dreptul vostru s-o alungați. De ce? Pentru că Siarii sunt oameni drepți la ale lor și pedepsesc păcatul cuiva după merit. Indiferent de rangul social al păcătosului. De aceea și consider asta corect, c-ați alungat-o, căci… hai să ne gândim bine la asta: dacă una din voi ar fi dat naștere unui copil fără tată, ar fi fost ucisă fără doar și poate. Mai întâi însă ar fi fost biciuită și gonită în afara Orașului aruncându-se cu pietre în urma ei. Eu însă sunt sigură că niciuna din voi nu și-ar fi blestemat neamul pentru asta. Sau mă înșel?”

Cuvintele dulci ale bătrânei reușiră într-un final să alunge îndoiala din sufletul Karinei. Apoi o făcu să se încrunte, căci chiar i se păreau ei adevărate cele spuse de bătrână. Plus la asta, era tristă văzându-și poporul prigonit pentru un păcat pe care nu-l săvârșiseră. Și, fiind astfel copleșită de gânduri și îndoieli, bătrânei șirete îi fu atât de ușor să le vrăjească, căci magia ei acționa ca un balsam pe sufletul tinerelor. De altfel nici nu puteau acționa altfel Moirae, căci luaseră iarăși un singur chip, de data asta al bătrânei, ca să înșele. La fel cum făcură în cazul lui Baradar.

De altfel nu doar că erau mieroase cuvintele lui Moirae, dar și mincionase. De ce? Pentru că Siarii nicicând nu uciseră femeile ce dădură naștere pruncilor fără tată. Din contră: ei mereu o ajutară pe mamă să-și crească copilul și întregul sat îi era părinte acelei ființe. Tinerele însă n-aveau de unde ști asta, căci nimeni nu se sinchisise să le povestească despre tradiții și obiceiuri trecute. De altfel Siarii nu puteau fi învinovățiți de aceasta pentru că erau mult prea ocupați să se ascundă și să supraviețuiască ca să vorbească de adevăruri. Asta însă a devenit în timp călcâiul lui Ahile pentru ei.

Iar Moirae, care aflaseră cumva despre asta, își ziseră să profite de pe urma acestui fapt. De aceea, în timp ce continua să-i îndulcească urechile tinerei, se plimba în jurul ei, ca magia să acționeze mai bine asupra rațiunii tinerei. De aceea îi și spuse bătrâna într-un final, „Să știi, Karina, că Salvarea voastră nu-i departe. E mult mai aproape decât crezi. Și se numește ea Răzbunare.” Aceste ultime cuvinte Moirae le șuierară printre dinți iar cu ură. Asta le făcu pe tinere să se cutremure. Și, încet-încet, în sufletul lor se strecură ura, frica, dorința de răzbunare, cruzime și de rău.

Permițând însă răului să le controleze sufletele nevinovate, le dădură șansa celor trei Moirae să triumfe. De aceea și zâmbiră ele satisfăcute într-un final. Ba chiar se întoarseră ele cu spatele la tinere la un moment dat și își frecară palmele, murmurând fericite, „Al nostru plan a funcționat! Perfect de altfel!” Și chiar erau fericite, căci reușind în asta aveau de la Tenebre promisiunea să fie salvate din a lor captivitate, căci faptul că erau ele în Pădurea Rocu era doar ceva de moment. Un șiretlic al Parcăi și a lui Tenebre, care își uniseră forțele și le ajutară pe ele să scape din Grota Arkadia, pentru scurtă vreme. Exact cum se întâmplase atunci când Orașul Alb căzuse.

Dintr-o dată însă bătrâna Moirae tresări când Karina șuieră printre dinți, „Răzbunare?” Asta o făcu pe bătrână extrem de atentă. Apoi se întoarse ușor spre tânără și ascultă ce avea aceea de spus mai departe. Karina însă o privi țintă în ochi, atât de lucidă de altfel, că Moirae se cutremură, crezând că eșuase, „Și… la ce ne va servi nouă această răzbunare?”

„Doar am zis,” murmură bătrâna cu viclenie. „E a voastră salvare.”

„Nu văd însă cum ne va ajuta. Sau mai bine zis cum să ne asigurăm acea salvare.”

Moirae se încruntă. De data asta chiar nu putea înțelege ce-i în mintea Karinei sau dacă era ea într-adevăr lucidă ori era doar un efect advers al magiei ei. De aceea își spuse să vadă dacă erau adevărate ale ei gânduri. Din această cauză se apropie ea de Karina. Și, oprindu-se chiar în fața ei, îi zâmbi șiret în timp ce-i puse ambele mâini pe umeri. Apoi, cu glas mieros, îi spuse, „Cum să vă asigurați salvarea? Simplu: furați sufletele celor ce s-or răscula împotriva voastră.”

„Să furăm sufletele? Cum? Noi n-avem o astfel de putere.”

Moirae rânjiră dintr-o dată: nu le plăcuse faptul că tânăra punea astfel de întrebări. Mai ales că le înțelese trucul. Chiar și așa îi spuseră, „Nu e nevoie să folosești magia ca să obții asta. E necesar doar să fiți proprii stăpâni. Să vă conduceți singure, căci… sunteți atât de puternice, atât de frumoase și inteligente. De aceea nu văd rostul să permiteți altora să vă conducă. Mai ales bărbaților. Astfel, dacă tot aveți totul de partea voastră, pentru ce să vă închinați în fața celor care vă forțează să faceți muncă de sclave? Nu poți nega că am dreptate, căci în timp ce ei se distrează la marginea pădurii, voi sunteți roabe aici: spălați, gătiți, aveți grijă de copiii altora și nu de ai voștri. De ce dară faceți asta când aveți aceleași drepturi ca și ei?”

„Pentru că-i a noastră îndatorire,” se încăpățână Karina.

„Îndatorire?” Spuse bătrâna în batjocură. „Față de cine? La sigur nu față de voi, căci sunt sigură că v-ar plăcea să cântați și să fiți fericite nu să fugiți de urgie din cauza păcatelor alteia.”

„Ea are dreptate. Da, are dreptate,” murmurară celelalte tinere ca fermecate. Asta o făcu pe Moirae să surâdă viclean.

Dintr-o dată însă bătrâna deveni extrem de atentă. Văzuse ochii Karinei ațintiți undeva la brâul ei. De aceea și privi și ea într-acolo și văzu acea mică sticluță din care băuse și Baradar și care strălucea ciudat în acele clipe. Atât de ademenitor de altfel. De aceea și-și spuse bătrâna, „În sfârșit. Magia a acționat asupra lor și poțiunea e gata.” După aceea luă sticluța în mână și i-o întinse Karinei, spunându-i cu glas mieros, „Acesta e elixirul vieții. Ca să bei din el nu trebuie să jertfești nimic. Doar să crezi. Și de crezi cu adevărat, atunci pui capăt pribegiei. Și nu doar asta o să aveți, ci și nemurirea și puterea supremă de partea voastră.”

Cât spuse aceste cuvinte, Moirae privi la celelalte tinere. Astfel, folosindu-și puterea, făcu să apară sticluțe similare în mâinile fecioarelor. Și, cât ele priveau ca fermecate la lumina ce se vedea din interiorul sticluței, Moirae pocni din degete, iar de jur împrejurul lor apărură Yātrīkarele. Niciuna dintre fete nu le văzură însă, căci erau deja complet supuse vrăjii lui Moirae.

Doar Karina părea mai lucidă decât celelalte. La fel doar ea auzi strigăte din depărtare. Li se striga numele de altfel. La fel simți îngrijorarea în glasul lor. Dar, când să privească într-acolo, Moirae deschise sticluța pe care o ținea în mână, iar mirozna acelui lichid din interior o supuse complet. Și, într-un moment al nebuniei, Karina luă sticluța în mână și bău. La fel făcură și celelalte Siare.

Făcând asta însă își blestemară sufletele. Totodată le permiseră Yātrīkarelor să le posede, căci, după ce Siarele băură poțiunea lui Ian Gyar, fură atacate de Yātrīkare, care le alungară sufletele din trupuri, transformându-le în fantome, în timp ce sufletele Yātrīkarelor controlară ale tinerelor trupuri. Dar, făcând asta, Yātrīkarele schimbară complet a tinerelor înfățișare, căci ochii li se acoperiră de pielița albă după ce deveniră mai întâi roșii. La fel părul negru le crescu mult la fel ca ghearele ce aminteau mult de fiare. Și, cu ură, priviră apoi spre Dike și ceilalți, care ajunseră în sfârșit în tabără.

Văzând-o pe bătrână, Dike strigă înfuriat, „Moirae, iar te ții de rele!” Și, folosindu-și magia, trimise un val de aer albastru cu ajutorul lui Ionas, când lovi aerul. Asta le forță pe cele trei Moirae să apară cu adevăratul lor chip în fața Titanului. Zâmbeau însă fericite, căci triumfaseră: chiar în spatele lor stăteau Yātrīkarele, Fecioarele desăvârșite, care nu se mai temeau de soare sau de Titani.

Din această cauză și le strigă Moirae Yātrīkarelor dintr-o dată, „Atacații!” Iar Fecioarele Demonice se repeziră spre Dike și ceilalți. Doar că se loviră de peretele bulei transparente. Asta le făcu să urle ca apucatele și să zgârie peretele bulei cu unghiile lor ascuțite.

Din cauza larmei însă, copiii din afara bulei începură să plângă speriați. De asta și strigă Geran, „Protejați copiii!” Și vru să iasă din bulă.

Dike însă îl apucă de braț și-l forță să stea locului. Apoi îi spuse, privind țintă la Moirae, „N-au să atingă copii, căci Moirae n-au putere asupra lor din cauza Gaeiei. Dar… tinerele Siare sunt pierdute. Pentru totdeauna de altfel.”

Cuvintele Titanului îl făcură pe Geran să se cutremure. „Pierdute? De ce?” Și-l privi îngrozit.

„Pentru că ceea ce voi vedeți sunt doar ale lor trupuri, controlate de Yātrīkare. Pe când ale lor suflete se îndreaptă deja spre Purgatoriu. Și, pentru că s-au lăsat înșelate de Moirae, vor lua locul Yātrīkarelor lângă acea Poartă. Astfel… vor aștepta o eternitate să fie lăsate să intre în Purgatoriu și să-și spele păcatele. Numai că asta e posibil să nu se întâmple nicicând.”

Din cauza cuvintelor lui o femeie din spatele lui Dike țipă înnebunită. Apoi, căzu la pământ și începu să plângă ca o nebună, în timp ce-și ținea ochii ațintiți asupra uneia dintre noile Yātrīkare - a ei soră de fapt.

Geran făcea la fel în acele clipe: privea la Karina, care stătea chiar în fața lui și-l privea cu ură. Ai ei ochi însă, ce-l priviră cu dragoste până nu demult, aruncau săgeți înveninate înspre el în acele clipe. De asta și se cutremură sărmanul Geran, căci înțelese că femeia pe care o iubea, căreia îi dăruise inima și jurase s-o ia de nevastă era pierdută pe veci, așa cum spuse Titanul. Și, înțelegând asta, Geran începu să se blesteme pe sine, căci anume el insistase ca fecioarele să rămână în tabără, crezând că vor fi mai protejate astfel. Se înșelase însă. Atât de mult de altfel…

Chiar și așa trebuia să se ia în mâini și să meargă mai departe, căci de luciditatea și puterea lui depindea soarta celorlalți. De aceea și strigă într-un final copiilor rămași în afara bulei să vină la el. Apoi, privind la ceilalți din bulă, care plângeau înnebuniți, căci multe dintre acele fecioare pierdute le fuseseră fiice, surori și iubite, tânărul le spuse scrâșnind printre dinți, „Mergem spre Nord!”

„Spre Nord?” Întrebă unul dintre tineri. „Dar acolo e…”

„Da. Acolo e Pădurea Tenebre. Dar anume acolo și ne vom ascunde, căci cum ea a îndrăznit să ne atace azi o vom ataca și noi mereu. De aceea e decis: mergem spre Nord azi. Și de azi o vom ataca pe Tenebre oriunde n-om vedea-o. O vom secătui de puteri de trebuie, căci de ucis n-avem noi putere. Dar chiar și așa de azi n–o să aibă liniște, la fel cum ne-a furat și ea nouă azi liniștea.”

Apoi, cu lacrimi în ochi, strânse în brațe unul dintre copii, care plângea neconsolat, căci a lui soră și singura care îi rămase pe lume se transformase în acea zi în Yātrīkar. De aceea și-l luă Geran pe băiatul de 6 ani sub aripa lui: pentru că rămase ca și el singur pe lume. Apoi, întorcând spatele acelui loc și Karinei, pe care o iubise atât de mult, porni primul spre Nord.

Siarii, unul câte unul, deși măcinați de durere, îl urmară. Și-l urmară ei pe Geran tocmai pentru că înțeleseră că nu puteau face nimic să-și salveze fiicele, surorile și iubitele. Puteau doar supraviețui. Astfel le făceau în ciudă dușmanilor lor, care păreau să le vrea pieirea cu orice chip.

***

Cu ochii în lacrimi, Spiritul Karinei privea în urma lui Geran și a celorlalți care se îndepărtau de acel loc cu inima frântă. Și se blestemă pe sine pentru că se lăsase înșelată, căci dacă ea ar fi rezistat vrăjii, Siarii n-ar fi fost îngenuncheați iar în acea zi. Răul era însă făcut și nu putea învinovăți pe nimeni până la urmă. Doar pe sine.

Apoi, auzindu-le pe celelalte fecioare plângând îngrozite, Karina se întoarse și dădu cu ochii de Maranam, Spiritul Morții, care se apropia deja de ele. Nu venise el însă pe jos, ci pe spatele calului său Vakkurti (făgăduință). Dar, deși venise după ele, Karina văzu în ochii acelui Spirit al Morții durere.

De aceea și-i vorbi Spiritului în gândul ei, căci ea era sigură c-o aude, „E timpul?” Și se închină ușor în fața lui.

„E timpul!” Îi răspunse acel Maranam. „Așa că luați-vă rămas bun de la acest loc care va fost casă și să mergem.”

Ale lui cuvinte le făcură pe celelalte tinere să plângă și mai tare. Karina însă își șterse lacrimile. Apoi, ridicându-și capul cât mai sus, le spuse mândră, „Să mergem, surori! E timpul!”

„Dar de ce?” Întrebă una dintre fecioare. „Noi nu suntem vinovate de nimic. De ce să plecăm astfel din această lume?”

„Simplu,” îi răspunse Karina cu voce severă. „Pentru a noastră prostie de-a ne dori salvarea cu orice preț. De aceea și ne-am blestemat noi sufletele. Astfel, cum suntem singurele vinovate că am devenit fantome în astă lume, trebuie să ne acceptăm și pedeapsa.”

„E cruntă însă. Mult prea nemiloasă,” spuse o altă tânără.

Privind-o, Karina spuse, „Și crezi că eu nu știu asta? La fel cum știe fiecare din voi. Dar e ceva împotriva căruia nu putem sta. Cel puțin nu acum. De aceea consider necesar să ne supunem și să mergem cu capul sus spre locul care ne-a fost hărăzit drept loc de Pedeapsă: Poarta Purgatoriului.”

„Noi însă nu vom trece nicicând pragul acelei porți,” spuse o a treia tânără.”

„Speranța că asta va fi posibil într-o zi nu ne-o ia nimeni,” îi răspunse Karina. „De aceea și vom aștepta. Cât trebuie de altfel, căci eu sunt sigură că lumea și chiar Soarta însăși ne va răzbuna într-un final. Sau poate aceeași Soartă, care ne-a condamnat azi la pieire, o să ne dea șansa să ne facem dreptate cu propriile mâini. Așa că eu spun azi adio lumii, cu speranța că mâine o voi vedea iarăși, având trup de femeie.”

După aceasta Karina le întoarse spatele. Înainte să pornească la drum însă, privi la Maranam și el îi arătă să meargă drept în față. Ea însă porni doar după ce văzu că el ținea în mână un băț similar lui Alabar. De aceea zâmbi și-și spuse, „Și totuși mai este speranță!” După aceea se urni din loc.

În urma ei tinerele o urmară și ele. Una câte una. Dar, fără să fie conștiente de asta, căci erau controlate de Maranam, se aliniară în grupuri de câte nouă mai întâi și apoi o urmară pe Karina.

După câțiva metri de mers prin pădure însă, trecură printr-un fel de poartă formată din fum. Astfel ajunseră pe un drum ciudat: cu pomi în floare pe partea dreaptă în timp ce partea stângă era străjuită de copaci uscați. La fel, în timp ce înaintau tinerele pe acel drum, văzură că copacii în floare erau puternic luminați de lumina solară în timp ce copacii uscați se cufundau tot mai mult și mai mult în întuneric.

„Ce drum e ăsta?” Îl întrebă într-un final Karina pe Maranam, care venea în urma lor pe al său cal negru ca smoala.

Iar el îi răspunse telepatic așa cum pusese și ea întrebarea, Maraṇattiṉ Pātai (Drumul Morții.)

„Cel ce duce spre Podul Yeomna?”

„Așa e.” Apoi Maranam surâse. „Văd că muritorii cunosc câte ceva despre Lumea de Dincolo.”

„Doar din auzite,” îi răspunse Karina surâzând. „Acum însă mi-a fost dat și să văd acest loc. Chiar dacă nu înțeleg de ce.”

„Pentru că era necesar,” răspunse Maranam. Apoi, lovind cu al său băț de lemn în pământ, făcându-l să se lungească cât să ajungă la sol, acel Spirit al Morții transformă drumul pe care călcau picioarele în Podul Yeomna. El însă rămase pe acel drum cu pomi în floare în partea dreaptă și uscați în cea stângă.

Unauthorized reproduction: this story has been taken without approval. Report sightings.

Văzând că locul unde se aflau se schimbase, Karina vru să se întoarcă. Stătu însă locului când auzi vocea Spiritului în cap, „Nu te întoarce nicicând și nici nu privi în urmă, Fecioară cu ochi verzi, ori vei întoarce lumea împotriva ta.”

„Atunci? Ce trebuie de făcut?” Întrebă Karina calmă.

„Doar mergeți în față. Mai mult și mai mult. Ajungeți la acea masivă poartă de lemn și ciocăniți de nouă ori. Apoi așteaptă și ți va deschide, căci sunteți deja așteptate în acel loc.”

„În acel loc? La Poarta Purgatoriului te referi?”

Spiritul însă tăcu. Multă vreme de altfel. Abia după ce văzu că Podul Yeomna începu să tremure sub picioarele Fecioarelor, mai spuse doar atât, „E tot ce-am putut să vă spun, Fecioare. Restul depinde de voi.” Apoi, întorcând calul, plecă în galop de acolo, căci el își terminase misiunea: le aduse pe fecioare la Pod. Restul într-adevăr depindea de ele.

Auzind copitele calului îndepărtându-se și mai ales simțind podul mișcându-se amenințător sub ele de le făcea pe sărmanele fecioare să se țină de ale lui margini sau una de alta ca să nu cadă, una din tinere o întrebă pe Karina, „Ce-i de făcut acum?”

Karina însă, care stătea pe acel pod ce se clătina de parcă ar fi stat pe drum drept, îi răspunse calmă, „Doar l-ați auzit pe Maranam. Trebuie să mergem înainte. Așa și vom face.”

„Dar podul ăsta se clatină!” Murmură o altă tânără îngrozită.

„E doar din cauza fricilor noastre. De aceea, mergeți cu capul sus și nicicând nu priviți în urmă. Doar astfel vom reuși.” Apoi, surâzând, Karina merse tot înainte și înainte pe acel pod.

Fecioarele făcură la fel. Chiar dacă cu teamă: își îndreptară mai întâi spatele, ridicară umerii lăsați, surâseră și merseră tot înainte. Și, chiar dacă acel pod se clătina amenințător, vrând să le arunce de pe el, niciuna din ele nu căzu într-un final în apele Styxului.

Astfel ajunseră la acea Poartă de Lemn despre care îi vorbise Spiritul. Ajunsă acolo închise ochii și, ca prin minune, toate fecioarele ajunseră să poarte pe umeri pelerine negre. La fel aveau glugile pe cap, iar ochii lor deveniră negri ca smoala. Și ochii Karinei la fel aveau o altă culoare, căci trecuseră deja de granița dintre lumea reală și cea de Dincolo. De aceea și aveau un alt rol. Și, știind asta și având inimă ușoară, Karina surâse. Apoi ridică mâna, bătu de nouă ori și… așteptă…

***

Văzându-le pe Siare mânate din urmă de Maranam, Tenebre surâse. Avea și de ce, căci ea văzu diferit modul în care Siarele părăsiră lumea: ea le văzu în Palantir fugind ca bezmeticele prin Pădurea Rocu, încercând să se salveze. Dar acel Spirit al Morții le ajunse pe toate din urmă și le biciu năprasnic pentru a lor neascultare.

Numai că, dintr-o dată, zâmbetul de satisfacție de pe buzele Titanidei dispăru. Asta se întâmplă în clipa în care văzu o mare tarantulă neagră intrând în a ei ascunzătoare. Doar că Tarantula nu intră pe ușa din față, ci pe una secretă, ce se deschise în trunchiul copacului secular în care Tenebre își avea ascunzătoarea.

Și, în urma acelui animal, intră și Gaea. Dar, deși nu se temuse nicicând de Mama Pământ mai înainte, Tenebre începu să se teamă în acele clipe. De ce? Pentru că văzu furia scăpărând în ochii ei. La fel înțelese de ce era Gaea acolo: s-o facă să plătească pentru moartea Siarelor. Asta o cam făcu pe Tenebre să tremure. Dar, când simți mirosul urât al Tarantulei, Tenebre strănută brusc.

„Să-ți fie de… rău!” Îi spuse Gaea în batjocură. Asta deja fu ceva nu pe placul Titanidei, căci ea o știa pe Gaea ca fiind bună și mărinimoasă, că mereu sărea în ajutorul celor oropsiți. Dar, de se comporta ea astfel, răutăcios, însemna un lucru: că fusese călcată pe coadă, rău de altfel, și voia răzbunare.

De asta și rânji Tenebre. „Ceva ce nu-ți stă în fire, surioară,” o tachină ea pe Gaea. „Mă refer la a vedea focul urii scăpărând în ochii tăi. La fel să spui cuvinte de rău altora.” Dar, în timp ce ținea un ochi asupra Gaeiei, îl ținea pe celălalt asupra tarantulei Visam, care se oprise în spatele Gaeiei și-și mișca rapid piciorușele din față. Asta era ceva cunoscut deja de Tenebre: de Visam făcea asta însemna că va gusta în acea zi din trupul cuiva. Al ei fără doar și poate.

Din această cauză și se trase Tenebre în spate, cu gând să se ascundă după tron. Dar nu tăcu, ci-i șuieră Gaeiei printre dinți, când zări o mărgică de venin pe dinții lui Visam, „N-ai îndrăzni, surioară! De altfel n-ai niciun drept să mă ataci iar.”

„Crezi?” Spuse Gaea cu ironie. „Mie însă mi se pare că te înșeli. La fel ca data trecută când nu m-ai crezut în stare să te pedepsesc pentru a ta participare la căderea Orașului Alb. Atunci ți-am arătat că nu doar că îndrăznesc, dar și pot. De aceea ai petrecut un întreg secol prinsă în plasa lui Visam. N-a fost suficient însă să înveți lecția văd, căci iar te-ai apucat de răutăți alături de Ian Gyar și Moirae. De aceea și mi-am zis azi: ah, copiii năzbâtioși trebuie pedepsiți, Gaea. În caz contrar se transformă în demoni. De aia și sunt aici: să te fac să plătești pentru ale tale fapte.”

Aceste cuvinte o făcură pe Tenebre să strâmbe din nas, căci își aduse aminte de chinul prin care trecuse prinsă în plasa aceea. De altfel rămase prinsă în plasă imediat după ce părăsi regatul lui Ian Gyar, căci, când se teleportă, nu se mai putu controla și nimeri drept în centrul imensei plase a lui Visam, care-și construise căsuța cât era de mare văgăuna lui Tenebre. De aceea și nu putu ea să vadă de îi reușise lui Ian Gyar să facă poțiunea. Doar după ce scăpă, în urmă cu vreo zece ani, reuși să-l viziteze iar. Astfel află de la el că și el pățise același lucru ca și ea și la fel se întâmplase și cu Moirae: Visam, la ordinul Gaeiei, îi prinse pe toți în plasă.

Chiar și așa, în zece ani reușiră ceea ce nu putură face într-o sută: creară poțiunea Umbrelor și apoi puseră la cale cum să înșele fecioarele Siarilor. În acele clipe însă, dând ochii cu Visam și amintindu-și de secolul de chinuri din plasa ei, căci din cauza că se tot foia încercând să scape, se atingea de plasă și asta ardea ca naiba. De parcă ar fi dormit pe urzici sau cărbuni încinși. Dar, chiar dacă înțelegea prea bine prin ce-i va fi dat iar să treacă, Tenebre nu-și ținu gura închisă și-i șuieră Gaeiei printre dinți, „Acum cred că greșești, surioară, căci eu n-am făcut nimic rău ca să plătesc pentru asta.”

„Minți și nici măcar nu roșești,” îi strigă Gaea.

„Am pielea tuciurie. De aia și nu se vede când roșesc,” spuse Tenebre în batjocură. Doar că simți dintr-o dată o lovitură puternică în stomac, când Gaea aruncă spre ea Palantirul pe care-l înșfăcă de la locul ei.

Și când Palantirul o lovi pe Tenebre, zburară în doi destui metri până se loviră dureros de trunchi. După care, mai lovind și podeaua când căzură cu zgomot, icni sărmana Tenebre de parcă ar fi fost lovită cu barosul în cap. Asta însă n-o calmă deloc pe Gaea. La fel nu se simți răzbunată. De aceea și continuă să strige la Tenebre, „Știu eu prea bine ce-ți poate mintea. Și la fel știu de ce faci toate astea: încerci s-o scapi pe Eris. Doar că… va trebui să treacă multă apă pe Styx ca să ai tu succes, surioară.”

Tenebre rânji, „Pe Styx? Știi prea bine că apele Styxului nu curg, Gaea. Ele doar fierb, iar cine cade în ele e sortit chinului veșnic. Așa că…”

Gaea însă râse. Din toată inima de altfel. Apoi rosti cu viclenie, „Din această cauză am spus ce-am spus. Și… poate că vei reuși totuși s-o salvezi pe Eris când Styxul va începe să curgă. Până atunci însă, Visam, scumpo, învaț-o pe a mea surioară cum să se comporte. Aș învăța-o eu, dar… am treburi mai importante pe moment. Ca de exemplu: să-mi plâng durerea.” După aceea, scrâșnind din dinți, Gaea dispăru.

„A naibii viperă,” șuieră Tenebre printre dinți, privind țintă la Visam. Nu era însă sigură cui spusese acele cuvinte totuși: Gaeiei sau tarantulei. Dar, când văzu picioarele negre și păroase ale tarantulei mișcându-se și că se îndrepta de fapt spre ea, Tenebre vru să se tragă mai în spate. N-avu însă unde, căci stătea deja lipită de trunchi.

Dintr-o dată însă Visam se opri locului. Apoi începu să-și miște iar piciorușele din față de parcă ar fi dus ceva la gură. „Asta e deja semn rău,” bombăni Tenebre. „Se pregătește cumva de festin? Nu, nu cred. N-ar îndrăzni.”

Își aduse aminte însă că Gaea îi dăduse șansa să se apere înainte de plecare. De aceea și se târî cât de repede putu spre Palantirul care se rostogolise câțiva metri de lângă ea când căzuseră. Și, târându-se spre el, spera să-l folosească pentru a da foc locului și-a o forța pe Visam să fugă. Dar, când tarantula începu iar să se miște spre ea, Tenebre înșfăcă brusc Palantirul, se ridică în picioare și fugi să se ascundă după al ei tron.

Numai că tronul cela era ascunzătoare doar cu numele. Și, nici una nici două, Visam aruncă un fir negru și lipicios spre el. Firul se lipi de piciorul stâng din față al tronului, se înfășură rapid în jurul lui, iar când Visam subse firul cela înapoi în gâtlej aruncă tronul de perete și-l făcu țăndări.

Văzându-se expusă, Tenebre începu să tremure ca varga. Chiar și așa înțelese repede că să stea locului și să aștepte moartea nu era o idee bună. De aceea și folosi puterea Palantirului și înconjură locul cu fantome. O mulțime de fantome de altfel, care se învârteau amețitor în jurul tarantulei, strigând și încercând s-o atingă cu ale lor mâini reci.

Visam însă nu era proastă. Și, deși era un simplu animal, avea destulă forță în ea. De aceea, de imediat ce fantomele se aruncau asupra ei, arunca cu fire lipicioase înspre ele. Și, de imediat ce firele se lipeau de fantome, le învăluia atât de repede, transformându-le în mumii. Iar Visam făcea toate astea atât de repede încât lui Tenebre i se învârteau ochii în cap încercând să nu le scape din ochi.

Doar că, imediat ce văzu că nicio fantomă nu mai era capabilă s-o apere, Tenebre încercă focul. Astfel, când o minge cu lavă clocotită fu aruncată înspre Visam, aceasta scuipă un ghemotoc de pânză spre ea. Și imediat ce pânza și mingea intrară în contact, pânza se înfășură cu repeziciune în jurul mingii, de parcă ar fi prins-o în capcană. Suferi însă și plasa, căci lava ce se scurse prin crăpăturile mingii o arse pe alocuri. De scăpat din capcana lui Visam mingea nu scăpă până la urmă, căci pânza ceea avea și puterea focului în ea și asta datorită tarantulei care fusese creată anume din flăcării Lumii de Dincolo.

Asta însă o înfurie la culme pe Tenebre, care strigă, „Ah, tu, jigodie! Cum îndrăznești să-mi stai împotrivă? Mie, regina Umbrelor! Cea care…” Ale ei cuvinte însă o lăsau pe Visam rece. Chiar și așa n-o scăpă pe Tenebre din ochi, căci o zări, doar cu coada ochiului, târându-se, cu spatele lipit de perete, spre ușă și vrând astfel să scape.

Chiar și așa tarantula nu se mișcă deloc din locul ei. Ba chiar părea că-i oarbă sau doarme, căci avea ochii închiși în acele clipe. Șansa perfectă după cum credea Tenebre. Doar că… se cam înșela, căci când fu la doar un pas de ușă și rânji fericită crezând că scăpase, un fir lipicios, aruncat din piciorul din spate al lui Visam, se înfășură cu repeziciune în jurul gleznei stângi. Apoi, dintr-o mișcare, Visam o aruncă pe Titanidă înspre perete. Iar când Tenebre lovi copacul, acesta se cutremură atât de tare că câteva rădăcini crăpară. Și, din acele crăpături, începu să se scurgă un lichid verde.

Numai că, cât de curând, acel lichid verde se văzu curgând și pe pereții scorburei, semn că copacul fusese rău rănit. Asta însă n-o împiedică pe Visam să arunce fir după fir spre Tenebre, de un verde briliant. Și cu cât mai multe fire arunca spre Titanidă, fire care se lipeau bine de corpul ei, o făceau pe aceasta să arate mai rău decât Muma Pădurii: verde și lipicioasă.

Ulterior, după ce consideră că aruncase destule fire spre Tenebre, care era deja trântită la pământ și imobilizată de pretutindeni, tarantula începu să meargă agale spre Titanidă. Astfel, ajunsă chiar deasupra ei, începu să desprindă firele ce nimeriseră pe trunchiul copacului și pe alte obiecte din scorbură și să le tragă spre ea. Dar nu le înghițea apoi, ci le lipea tot de Titanidă. După care începu să înghită acele fire, care erau lungi, ridicând-o pe Tenebre tot mai sus și mai sus, spre ai ei colți. Dar o făcea cu așa viteză că Tenebre, care fu ulterior înfășurată în acele fire ca într-un giulgiu, simți că amețește.

Chiar și așa o cam strângea frica din spate. Mai ales când auzi un râs ciudat. Era râsul lui Visam. Îl cunoștea de altfel bine, căci îl mai auzise odată, demult, când încercase să fure puterea Cerbilor ce păzesc o intrare secretă în Lumea de Dincolo. Acolo, după ce merse destui metri prin acel tunel secret, auzise râsul ciudat al cuiva în spatele ei. Nu înțelese ea atunci dintr-o dată a cui râs îl auzea. Dar, privind în spate, văzu ochii de foc ai tarantulei și dinții rânjiți. Astfel înțelese în sfârșit în ghearele cui nimerise de bună voie și din prostie. De aceea și începu a fugi de nebună prin acel tunel, cu gând să scape.

Și, cu astfel de amintiri în minte, încă auzind acel râs straniu, Tenebre începu să se milogească, „Visam, scumpo, cred că nu-i nevoie să ne rănim una pe alta. Ba mai mult cred că am putea să ne înțelegem între noi, așa, ca două femele ale răului. Astfel, ajungând la un consens, putem să devenim puternice. Atât de puternice încât…”

Își ținu însă cât de curând limba după dinți, când auzi clănțănitul colților lui Visam. Semn rău de altfel, căci îl mai auzise odată, demult, cam cu vreo 2 milenii în urmă, când intrase în tunelul cela demonic. Atunci tot îl auzise și după asta simțise mușcătura veninoasă a lui Visam, ceva care-o duru ca naiba. Ceva ce de altfel își dorea din tot sufletul să nu mai simtă nicicând.

Doar că… Visam avea alte planuri. Așa că, imediat ce aruncă o plasă neagră peste Palantir de-l orbi, își înfipse colții în carnea amară a Titanidei. Și-i înfipse atât de adânc că Tenebre urlă ca apucata de răsună întreaga pădure de răul ei.

***

CU DOUĂ MII DE ANI ÎN URMĂ. TUNELURILE LUMII DE DINCOLO

Tunelurile Lumii de Dincolo sau Coridorul lui Visam cum mai era cunoscut de Titani se aflau în cel mai Nordic colțișor al Muntelui Fricii. Un loc despre care știau atât de puțini de altfel, căci de acolo venea un miros greoi, de putregai, ceva care te pătrundea până la oase. Și, tot de acolo, se auzea acel râs ciudat pe care îl auzise Tenebre în scorbura ei.

Dar, chiar dacă era un locșor ocolit de toți și pe dedeparte de altfel, Tenebre merse în ziua aceea anume acolo. De ce? Pentru că aflase de la Eris că anume puterea Cerberilor, ce păzesc intrarea secretă în Lumea de Dincolo, ar putea-o elibera din Māṉsṭar Kēlaksi. Așa că, fără să se gândească prea mult la asta, Titanida merse anume în acel loc.

Astfel, ajunsă în fața intrării acelor Tuneluri, 6 la număr, dar care aveau totuși o singură intrare, Tenebre se opri. Privi apoi rânjind la gaura ceea neagră, căscată în peretele muntelui și care era înconjurată de fum negru și-un miros puturos. Și, frecându-și fericită palmele, își spuse, „Acum e acum, Tenebre.” După care intră.

Numai că, după vrep 300 de metri de înaintat prin tunelul din mijloc, la capătul căruia se aflau Cerberii conform spuselor lui Eris, Titanida simți o stranie mișcare în spate. Asta o făcu să simtă furnicături reci pe spinare. Să se întoarcă însă și să vadă ce-i acolo nu îndrăzni. Chiar dacă nu știa ce-o urma. Era însă sigură de un lucru: că nu era vorba de Cerberi, căci aceia erau ținuți în lanțuri groase și nu puteau scăpa. Ea își spuse doar că poate i se năzare de la mirosul cela insuportabil și continuă să înainteze.

Dar, după alți câțiva zeci de metri, auzi râsul cuiva. Ceva diavolesc. Ceva nemaiuzit de ea în cele două deceni de trai, căci ea merse în acel loc înainte să-l întâlnească pe Coallar. Și anume acel râs o făcu într-un final să se oprească și se uite cu teamă în urmă să vadă ce o urma totuși.

Privind în urmă însă dădu mai întâi cu ochii de doi cărbuni încinși - ochii unei fiare înalte de cam doi metri. Și nu chiar în fața ochilor, ci la cam 5 metri distanță de ea. Chiar și așa vedea bine cât de feroce scăpărau acei ochi și la fel auzea destul de bine clănțănitul dinților tarantulei Visam, căci cu ea se întâlnise Tenebre în acel tunel. Și, pe lângă clănțănit, văzu și mărgele de venin picurând din colții fiarei din fața ei.

De aceea și strigă ca apucata și-i întoarse spatele tarantulei, fugind spre adâncurile muntelui, căci ea gândea că atunci când va da ochii cu Cerberii tarantula va dispărea. Numai că, surpriză: tarantula avea mai multă forță decât ea crezuse. Și, după ce-o fugări bine prin acele tunele, cam vreo 15 minute de altfel, o ajunse din urmă.

Să-și înfingă însă colții în Titanidă nu putu direct, căci atunci când se aruncă asupra ei cu gând să muște, Tenebre împinse Palantirul în față. Astfel colții lui Visam mușcară din materialul dur al Palantirului. Ceva ce-o făcu să audă rădăcinile colților pârâind semn că se rupseră. Dar, înainte să rămână fără acei dinți, Visam scuipă Palantirul din gură, care se rostogoli până la picioarele Titanidei.

De stins Palantirul nu se stinse. Din contră: lava din interiorul lui începu să clocotească, iar lumina produsă de clocotul cela scăldă tunelurile într-o lumină roșie. Asta îi dădu șansa lui Tenebre să vadă cum Visam își scuipă cei doi colți veninoși, care se rupseră când mușcase ea Palantirul: unul câte unul.

De asta și rânji Tenebre, „Acum mai mușcă dacă poți!” Numai că cobi se pare, căci cât de curând apărură alți colți în gura lui Visam, mult mai ascuțiți decât primii. Și, văzând asta, Tenebre șuieră printre dinți, „Să fiu al naibii!” Și chiar era, căci îi întoarse spatele tarantulei cât de curând și fugi mâncând pământul uitând de Palantir și de tot.

Visam însă nu se urni din loc din prima. Mai întâi râse iar ca apucata. Apoi scuipă un fir veninos spre Palantir, îl înfășură în jurul lui și apoi îl aruncă cât colo înspre ieșirea din acele tunele. Iar ea, cuminte, porni în urma lui Tenebre, căci știa prea bine încotro se îndreptase Tenebre când o luase pe unul dintre tunelurile adiacente la dreapta: direct în capcană.

Mai bine zis în plasa ei. De aceea și nici nu se grăbi șireata de Visam. N-avea de fapt unde, căci Tenebre se lipse bine în plasa tarantulei, care îngrădea acel tunel. De aceea, imediat ce ajunse nu departe de Titanida care tremura ca varga, Visam râse iar ca o nebună. Și, nici una nici două, se repezi spre Tenebre și-și înfipse colții adânc în carnea ei.

Asta o făcu pe Tenebre să urle. Iar urletul ei se auzi peste tot în acele tunele. Ba chiar și Cerberii, care ședeau culcați pe burtă în acele clipe, se ridicară de jos și priviră în jur, uimiți. Nevăzând însă pe nimeni, mârâiră năprasnic, împroșcând cu salivă înveninată de jur împrejur.

Strigătul lui Tenebre însă nu ajunse doar în adâncurile muntelui. Spre exterior tot. Și prinse Palantirul din urmă taman când ieșea rostogolindu-se pe acolo pe unde intrase Titanida. Apoi, neputându-se controla, începu să salte pe acel pământ denivelat și pietros, îndreptându-se spre pădure. Asta făcea ca lava din interiorul Palantirului să se agite mult de părea sfera ceea ciudată pe cale să explodeze.

Era însă doar o aparență, căci imediat ce intră în pădure, unde era semi-întuneric, lumina roșietică fu acoperită de cenușă. Și doar ici și colo se mai zărea câte o fișie roșie, prin crăpăturile din acel material dur ce „orbise” peretele Palantirului pe dinăuntru. Astfel reuși să se camufleze, căci, în caz de necesitate, putea să se prefacă o piatră sau un fruct ceva căzut de sus. Nu că acolo ar fi fost fruncte, dar…

Asta însă stârni curiozitatea copacilor din jur. Cum nu de altfel, căci trăiau ei de secole bune deja pe pământ și până atunci nu dădură ochii cu pietre cu suflet. Mai ales din cele care se mișcă singure prin pădure. De aceea și-și pictară acei copaci ochi, sprâncene, nas și buze pe scoarță. Și, cu cât se minunau mai tare, cu atât li se încruntau mai mult sprâncenele părând semne de întrebare.

Mai ales era vizibil asta la sprâncenele unui copac destul de gros, liderul acelor locuri se pare. Acela, deși bătrân, era al naibii de curios din fire. Și, crescându-și mâini, pe care le puse în șolduri într-un final, se aplecă nițel de spate, strâmbând din nas, în timp ce analiza cu mare atenție rostogolirea vioaie a acelei pietre ce trecea pe lângă copaci.

La un moment dat chiar mormâi copacul, „Și drăcovenia asta ce mai e?” Apoi, vrând să vadă ce năstrușnicie intrase la el în pădure, întinse mâinile în față cu gând s-o prindă când o trece prin fața lui.

Numai că Palantirul cela era șiret din fire. Așa că, simțind pericolul și mai ales văzând mâinile celea de lemn în fața lui, săltă pe deasupra lor când fură cât pe ce să-l prindă și apoi continuă să se rostogolească la vale. Șiretenia Palantirului însă îl făcu pe copac să scrâșnească din dinți, încruntându-se. Apoi, privind în urma drăcoveniei care reușise să-l înșele, le strigă celorlalți copaci, „Pune-ți bă mâna pe el! Aia nu-i piatră obișnuită! E lucru diavolesc se pare.” Iar copacii, care-l ascultau ca pe un părinte, își crescură cât de curând mâini pe trunchiuri și încercară din răsputeri să prindă drăcovenia mișcătoare.

Palantirul însă nu era prost. Să se lase prins nici atâta. Așa că pe unde era rost sălta, pe unde se putea trecea pe dedesubt sau dacă realiza că unul din copaci e mai prostuț de felul lui aluneca alene chiar pe lângă trunchiul lui.

Doar că șiretenia lui avu o limită. Și… nimeri în capcană intrând într-o scorbură când încerca să alunece pe lângă. De ieșit înapoi însă nu putu, căci acea scorbură nu era una obișnuită. Acela era culcușul unui mistreț sălbatic, unul din cei controlați de puterea magică a lui Coallar.

De altfel, de cum Palantirul intră în scorbură, Coallar știu că ceva ciudat intrase în culcușul animalului său de companie. Așa că rânji fericit și deschise ochii. Apoi sări de pe creanga groasă pe care se cocoțase ca să aibă un somn liniștit și-și frecă palmele, bolmojind, „Se pare că mi-a nimerit ceva în labe. Ceva al naibii de valoros se pare.” Așa că, într-un suflet, ajunse la scorbură și scoase Palantirul afară.

Numai că Palantirul vru să-i scape din mâini și s-o șteargă de acolo. Nimeri însă cât de curând în sac, căci Coallar tot era un drac din fire. Așa că, când regele Coal strânse bine baierele sacului în care băgă Palantirul cu forța, acesta începu să se zbată la propriu, încercând să scape și să se întoarcă la Tenebre.

De scăpat însă din sac nu putu. Așa că se „cuminți” cât de curând. Ceva al naibii de curios în opinia lui Coallar. Chiar și așa se temu să-l scoată din sac de teamă să nu fie un șiretlic. El doar îl înșfăcă bine subsuoară și se grăbi spre Grota lui, cu gând să „citească” Palantirul și să vadă ce drăcovenie mai era și aceea.

Palantirul însă era unul cu moț. Unul care asculta doar de ordinul lui Tenebre, singura care-l putea citi, căci nu degeaba îl numise ea Sfera Umbrelor. Așa că, după ce se așeză pe al său tron și scoase Palantirul din sac, Coallar văzu cu stupoare că era orb. De aceea, înfuriat, îl aruncă într-un colț, căci oricât de mult efort nu depuse nu-l putuse activa.

Numai că, imediat ce atinse peretele grotei, Palantirul îi trimise o viziune lui Coallar: cea în care fecioarele Yātrīkar traversau Pădurea Rocu și se îndreptau spre Muntele Fricii. Și, știind prea bine cine-s acele diavolițe, Coallar își zise să stea cuminte și ascuns o vreme, căci chiar nu-și dorea să lupte cu ele.

La fel făcu și Palantirul. Înțelegând că acolo era loc sigur pentru el, se „tupilă” în colțul cela, chiar părând o piatră obișnuită. Și așteptă. Multă vreme de altfel. Dar făcu bine, căci imediat ce Tenebre și Coallar își uniră destinele, ea începu să treacă prin grota ceea și dădu de Palantir.

De aceea și-l privise ea pieziș pe Coallar vrând să vadă dacă folosise el Palantirul. Ba chiar îl întrebase despre asta într-una din zile după momente de plăcere. El însă îi răspunse plictisit, „Doar un ochi orb. Fără importanță.”

„Atunci… pot să-l iau eu?”

„Pentru ce?” Întrebă Coallar mirat.

„De decor,” fu răspunsul șiret al Titanidei. Iar Coallar, care chiar crezuse că Palantirul era orb și inutil, i-l dădu Titanidei. Astfel, recăpătându-și lucrul de valoare, Tenebre surâse. Avea și de ce de altfel, căci… Sfera Umbrelor ascundea mai multe taine decât oricine s-ar fi așteptat vreodată.