Plimbându-se agale pe acea potecă nu prea largă dintre ai săi lupi și Yātrīkare, Colte se tot uita în stânga și-n dreapta, arătându-și colții și mârâind, „Urăsc eu locurile astea! Prea puțin aer de respirat!” După care, închizând pentru câteva clipe ochii, adulmecă aerul.

Kaṇkaḷ, care era la doar doi pași în spatele lui, îl privi crucită. Chiar și așa, decise să întrebe, „La ce anume te referi?” Văzând însă că el tăcea, privi și ea în aceeași direcție ca și el. Doar că ea nu vedea nimic din ceea ce părea să vadă Colte.

Apoi, când lupul mârâi, „La tot și la nimic în concret,” Kaṇkaḷ îl privi iarăși. Dar, în loc să-și continue gândul, Colte porni să se plimbe pe acea potecă, la pas lent. Kaṇkaḷ însă, înțelegând că nu degeaba acționa Vanamarul astfel, decise să-l urmeze, căci era convinsă c-o să spună el ceva mai mult decât deja spusese. Și avu dreptate, căci, la nici două minute după aceea, Colte murmură, „În special urăsc faptul că trebuie să așteptăm iar ordine.”

„Asta era,” gândi Kaṇkaḷ, rânjind. Dar, în glas, spuse, „Și totuși știi că-i absolut necesar să așteptăm de data asta, Mūlai. Fără ajutorul promis nu putem noi învinge dușmanul.”

Mūlai însă, după ce se opri locului, întoarse capul spre ea. Și, arătându-i colții, semn că nu era deloc fericit cu acea explicație, spuse, „Și… crezi că ajutorul acelui lenos de Titan al groazei o să ne ajute la ceva?”

„Desigur,” spuse Kaṇkaḷ sigură pe sine. „De altfel, Tikil e singurul în stare s-o îngenuncheze pe Inlan Diar. Și, de el face asta, atunci nu doar că vom avea control deplin asupra Pāṇi Makkal-ului, dar și întreaga putere ascunsă în Regatul Gheții. Ceva indispensabil pentru noi de altfel. Mai ales acum că pantera Accam Kuṉṟu nu mai e pe acest pământ.”

Colte însă rânji. Apoi, continuându-și drumul, spuse, „Nu știu cât de dispărută e păcătoasa ceea de panteră, dar simt totuși că cineva ne suflă în ceafă de la o vreme încoace. De altfel e încă aici. Urmărindu-ne cu foarte mare atenție.” Și, întorcând nițel capul, fără să se oprească, Colte zări acea umbră fumurie, dar totuși neclară, în spatele lor.

Extrem de mirată să audă astfel de cuvinte din gura Vanamarului, Kaṇkaḷ se întoarse și privi în aceeași direcție. De văzut nu văzu însă pe nimeni, deși analiză cu mare atenție întinsurile Câmpiei Viteazului. De asta și strâmbă din nas la un moment dat și privi chiorâș la Colte, crezând că acela își bătea joc de ea. Dar, ceva adânc în interiorul ei, îi spunea totuși că Vanamarul nu mințea și la fel nu-i era lui defel a joacă.

Chiar și așa, decise totuși să nu-i dea de înțeles lupului că nu înțelege despre ce vorbește. De aceea și-l întrebă oarecum în joacă pe Colte, „Și… de mult ne urmărește ăla?”

Colte, deși înțelese prea bine joaca lui Kaṇkaḷ, decise totuși că nu era momentul să se ia la harță cu ea. Îi răspunse totuși pe un ton arțăgos, „Da. De la grota ceea împuțită a lui Ahi și a vulpilor roșii. Și, dacă sincer, stă în același loc de când ne-am instalat noi tabăra pe această câmpie. De altfel… nu-i singur.”

Asta chiar că fu straniu pentru Kaṇkaḷ. Și, tresărind, îl privi țintă, „Cum nu-i singur?” Întrebă ea pe un glas răstit. „Vrei să spui că a mai adus pe cineva cu el?” Dar, văzând că lupul doar o privea chiorâș, semn „Tu chiar ești proastă sau te prefaci?!” Kaṇkaḷ privi în altă parte și începu iar a analiza acea câmpie în lung și în lat. Și chiar că avea de ce să cerceteze totul cu mare atenție, căci… una era o fantomă ciudată după ei și cu totul alta ca două arătări să le sufle în ceafă. Dar, nevăzând totuși pe nimeni, se încruntă și privi iar la lup. „Asta da-i ciudat. Nu văd pe nimeni. Și nu pot înțelege defel ce mama naibii se întâmplă și de ce nu le văd și eu.”

Colte îi spuse cu ironie, „O fi pentru că îmbătrânești și-ți pierzi vederea?” Văzând însă că Kaṇkaḷ era pe cale să-i sară în cârcă și să se răfuiască cu el pentru acea batjocură, se urni din loc să nu-i dea prea mult timp de gândit, căci știa prea bine că cu cât gândea Kaṇkaḷ mai mult cu atât ajungea să facă câte o prostie. Dar, mai mult decât prostia conducătoarei Yātrīkarelor, îl supăra așteptarea. Și era cu adevărat cătrănit, simțind că stând pe loc îl ucidea lent, dar sigur pe dinăuntru. La fel îl deranja faptul că deși putea vedea acei doi intruși nu putea face nimic împotriva lor sau să le alunge de acolo, iar asta însemna că al lor plan putea fi descoperit în cele din urmă.

La final însă, sătul să tot umble aiurea și fără rost, Vanamarul se așeză chiar în mijlocul acelei poteci. Și, mârâind ușor, își aținti privirea în față. Astfel văzu clar conturul unei siluete transparente, dar care era cumva formată din aer alb și nu negru ca cel din spate. De aceea și murmură el încurcat într-un târziu, „Una albă, alta neagră.”

„Magia Albă și Neagră?” Se grăbi Kaṇkaḷ să întrebe, după ce se opri în dreapta lui.

Vanamarul scutură însă din cap că nu. „Ambele se ocupă cu magia neagră. Doar că-s din tabere diferite. Cel puțin în acest război ce se apropie o să fie.”

Kaṇkaḷ rânji ironic. „Și asta cum o mai știi? Le-ai întrebat?”

„Da. Ba chiar și la o masă cu ele am stat: mâncând ciolane fripte și ciocnind câte o cupă de vin ca Titanii,” șuieră Colte printre dinți, privind-o chiorâș. Apoi, cu adevărat supărat, îi spuse, „Nu fi proastă, Kaṇkaḷ. Sau ce, de la atâta așteptat, ți s-au dat peste cap simțurile și nu-ți funcționează cum trebuie? Ale mele însă funcționează perfect. De asta și spun ce spun. De altfel… a naibii senzație neplăcută ce o am în stomac. De parcă mi l-ar strânge într-o menghine. Asta deja nu-mi place, căci mereu când simt asta ceva rău ni se întâmplă nouă.”

Kaṇkaḷ tăcu o vreme. Apoi, punându-se în pirostrii, privi și ea în aceeași direcție ca și Colte. Dar, spre deosebire de lup, ea continua să n-o vadă pe acea fantomă albă din fața lor. Chiar și așa întrebă într-un final, în șoaptă, „Și… ce-ar trebui să facem? Nu cred că ne servește la ceva stând pur și simplu pe loc și dându-le ăstora șansa să ne atace.”

Mūlai însă scutură din cap cu reproș, „Tu chiar că ești proastă.” Apoi, mârâind și el la fel ca și Kaṇkaḷ, căreia nu-i plăcuse defel tonul lui, lupul îi spuse, „Tu chiar crezi că ăștia doi sunt aici ca să ne atace? Ba bine că nu. Sunt iscoade. De asta-s aici: să vadă ce facem noi. Dar… probabil că vom și lupta până la urmă cu ei.”

„Și mai ziceai de mine că-s proastă și vorbesc în dodii,” bombăni Kaṇkaḷ furioasă. După care se așeză alături de lup.

Colte însă o privi pe sub sprâncene, „Până la urmă n-am zis eu ceva diferit de mai înainte. De ce? Pentru că mă refer c-o să luptăm cu ei mai târziu și nu acum cum susțineai tu. Și, ca să-ți explic ce se întâmplă că văd că habar n-ai, îți spun doar atât: sunt doi diavoli ambii. Atât cel negru din spate, cât și asta din față. Dar, spre deosebire de cel negru, care chiar că-i rău dus cu capul, asta din față pare mai chibzuită. Și… nu-ș de ce am impresia că-i mai mult cu ochii pe cel negru, decât pe noi.”

„De ce crezi asta?” Întrebă Kaṇkaḷ, privind întâi în față și apoi în spate. Dar, nici de data aceea, nu văzu nimic.

Mūlai avea dreptate însă: fantoma cea albă chiar era cu ochii pe cea neagră. Dar, ceea ce nu știa Vanamarul, era că cea albă nu era decât Anaya. La fel, spre deosebire de fantoma lui Ian Gyar, silueta Anayei era mai bine conturată. Dar nu asta era importat, ci îngrijorarea văzută în ochii ei, căci, deși vedea neclar acea siluetă fumurie, ce părea mai mult o mâzgăleală cu cerneală mult amestecată cu apă, simțea ceva straniu în piept. De altfel simțea furnicături pe tot corpul, în timp ce privea la el. Dar, înțelegând într-un final că fiind acolo n-o s-o ajute la nimic, mai ales că Vanamarii și Yātrīkarele stăteau încă pe loc și nu era clar ce așteaptă, decise să plece.

Înainte să plece însă, Anaya mai aruncă o privire spre silueta fumurie a lui Ian Gyar. Astfel îi văzu ochii scăpărând, semn că prezența ei acolo reușise cumva să-l înfurie. Chiar și așa, îi întoarse într-un final spatele și se grăbi spre pădure.

O văzuse plecând însă nu doar Colte. La fel și Ian Gyar. Acela însă spuse, „Va veni și rândul tău, fantomă cu inimă umană,” doar când Anaya era deja în pădure și nu-l putea auzi. Apoi, mârâind fiecare cuvânt cu ură, adăugă, „Și când o să vină rândul tău, bătrână vulpe, o să-mi dai șansa să sug fiecare picătură de energie a vieții rămasă în tine. Astfel o să am șansa să revin la viață. Și iaca atunci o să am eu destul timp să mă răzbun pe toți cei care m-au folosit și m-au crezut un prost, luând tot ce-am dat, dar dându-mi nimic la schimb. Și atunci… atunci, da: toată lumea va ști cine a fost Regele-Șarpe cu adevărat.”

Tăcu într-un final când Colte întoarse capul spre el și-l privi timp îndelungat. Era însă sigur că Vanamarul n-auzise ce spusese el. Dar, deși avea dreptate și Colte nu auzise ce el spusese, greșea totuși Ian Gyar gândind că lupul nu-l vedea, căci îl văzu clar Vanamarul pe Ian Gyar stând cu ochii pe pădure și pentru multă vreme.

Dintr-o dată însă, când se simți un aer al naibii de rece în jur, curent de aer însoțit de-un vânt puternic, lupii se zgribuliră. Și, arătându-și colții, închiseră ochii să nu le nimerească în ochi acel praf ridicat în aer. Dar nu doar praful se zbenguia în cercuri mânat din urmă de vânt, ci și silueta de fum al lui Ian Gyar fu dispersată, fiind astfel „alungat” de acolo.

Colte însă, deși văzu că ambele siluete nu-i mai urmăreau, știa clar un lucru: că cel cu vântul nu era de partea lor și nu din cauza asta-l alungase pe cel cu silueta neagră de acolo. Apoi, ridicându-se în picioare și întors cu fața spre locul unde stătuse Ian Gyar mai înainte, Vanamarul adulmecă aerul cu ochii închiși. Astfel îi fu dat să audă și atât de clar șuieratul acelui vânt, semn că era înfuriat. Dar, deși simțea asta Colte și că poate ar fi trebuit să tacă, el totuși spuse, „Ești tu, Kirivas (crivăț)? Te-ai trezit? Se pare că da. Și la fel se pare că ne va fi vesel cu tine alături de noi.”

Numai că, deși Colte părea senin, știa el sigur că Kirivas nu era de partea lui. Cel puțin gândea astfel. De aceea și-și arătă colții într-un final: nu era însă clar cui îi arătase Colte colții - vântului sau rânjise de plăcere la un gând ce-l avuse. Avea însă acea câmpie să afle cât de curând, căci, în timp ce vântul îi colinda întinsurile, Câmpia Viteazului se zgribuli și ea, simțind acea răceală tăind până la oase.

***

Sunetul unui corn, ce răsuna insistent, străbătu în goană mare văile și câmpiile Muntelui Fricii. Astfel, în goana lui nebună peste întinsuri, acel sunet de corn ajunse și în fața grotei lui Coallar. Acolo, față în față cu grota, stăteau și așteptau în tăcere Ahi, Alena și Inmar.

Ce așteptau însă, nu era clar. Doar stăteau toți trei cu ochii pe grotă. Și, în timp ce așteptau tăcuți, fiecare din ei se întreba în mintea lui ce era de făcut. De aceea și-și închise Ahi într-un final ochii. Și, cu capul ușor plecat, formă o bilă neagră deasupra palmei drepte.

Alena și Inmar, văzând ce făcea Ahi, se priviră timp de câteva secunde. Apoi, când înțeleseră că din priviri n-o să-și spună prea multe una alteia, priviră iar întunecimea grotei. Acolo însă era atât de liniște că li se părea chiar straniu, căci, din câte aflaseră de la Mayar, Coallar obișnuia să-și păzească bine grota și că anume el le atacase nu demult pe Bestla și Samaya când veniseră să-l viziteze.

Nu greșeau de altfel gândind că acel loc era ciudat. De aceea probabil și nici nu tresăriră, ci doar priviră în spate, când auziră un foșnet dintr-acolo. Dar, chiar dacă nu erau siguri de ce se putea apropia de ei, Ahi le spuse celor două, șuierând cuvintele printre dinți, „Nu mișcați! Indiferent de ce se apropie!”

Vulpile, având încredere în instinctul Magului, dădură doar din cap că înțeleseră. Apoi, în timp ce ele continuau să privească țintă spre locul de unde auziseră zgomotul, Ahi întoarse spatele acelui loc și privi iar grota. Pentru scurtă vreme doar. Pe urmă privi la sfera pe care o crease. Și, datorită puterii ochilor lui, în interiorul acelei sfere, se văzură cât de curând curenți de aer, desenând cercuri perfecte, ca mai apoi să înceapă a se mișca în spirală. Ritmul de mișcare al acelor curenți era totuși impresionant, mai ales că nu dădea greș formând acea spirală din interiorul sferei.

Asta însă îi dădu încredere lui Ahi, căci el era sigur că ceva ciudat se apropie. De ce? Pentru că de fiecare dată când sfera sa avea acea formă de spirală a curenților, el era atacat. Și nu dădu greș nici de data aceea gândind astfel, căci, secunde doar după aceea, se auzi zgomot de copite lovind pietrele întâlnite în calea lor.

Era un mistreț sălbatic cel care se apropia. Și, în timp ce gonea nebun în susul acelei pante nu prea abrupte ce ducea spre intrarea în grota lui Coallar, mistrețul pufăia asurzitor, fapt pentru care Alena și Inmar se încruntară. Dar, deși ele crezuseră c-o să le atace anume pe ele, considerându-le mai slabe, mistrețul se îndreptă înspre Ahi.

De lovit nu reuși însă să-l lovească, căci Ahi, simțindu-l venind din spate, chiar dacă nu se uita la el, săltă în ultimul moment în sus, iar mistrețul intră în grotă în acea goană nebună. Astfel, plutind la cam 1.5 metri deasupra pământului, Ahi privi sfera din mâna lui. Și, când zări în sfârșit chipul acelui mistreț reflectat pe suprafața sferei, rânji, „Exact ca cel care le-a atacat pe cele două prințese de gheață. Interesant.” După care, strângând sfera în mână, Ahi coborî cu picioarele pe pământ.

Privi însă cât de curând către Alena când ea le spuse, „E posedat.” Apoi ea le arătă cu capul să privească întunecimea grotei, acolo unde se vedeau doi ochi roșii, scăpărând, asemeni cărbunelui încins.

„De altfel nici nu mă miră,” murmură Ahi, rânjind. „La așa ceva măritul Coallar e expert. La trucuri ieftine mă refer, căci altele nu știe să se apere. Cum nu de altfel, când câinele Mannar nu mai e prin preajmă să-l apere?!” Dar, deși spusese ce spusese cu batjocură în glas ca să-l provoace pe al său tată și să-l scoată din bârlog, era extrem de liniște în jur.

Asta-l făcu să se încrunte, căci… era totuși ceva neașteptat. Mai ales știind că Coallar nu pierdea nicio ocazie să-l pedepsească pentru ceva. În acele clipe însă tăcea și stătea ascuns. Dar, în clipa în care văzu că mistrețul se îndrepta iar spre el, la pas lent, surâse, „Și totuși nu m-am înșelat.”

„Cu ce?” Îl întrebă Inmar, făcând doi pași spre el. Se opri însă când Ahi-i făcu semn să stea locului.

Apoi, rânjind, Ahi spuse, „Că al meu tătic n-o să stea cuminte și c-o să mă pedepsească pentru cuvintele îndrăznețe de mai înainte. De asta și ți-am spus să stai locului, căci ăsta nu-i după voi.”

„Chiar și așa, frate, cum poți sta atât de calm, știind că te poate ataca sau să ne atace pe noi în orice moment?” Întrebă Inmar speriată.

Ahi însă râse, „Pentru că ochii acestei fiare vorbesc. Și atât de clar de altfel. Nu-i așa, Coallar?”

Regele Coal nu răspunse nici de data aceea. Doar mistrețul își mișcă lent capul dintr-o parte într-alta, de parcă i-ar fi amorțit gâtul. Apoi, lovind de câteva ori cu copita în pământ, animalul pufăi fioros pe nări. Și, la câteva secunde după, se auzi glasul lui Coallar, „Și nici nu știi câtă dreptate ai, fiule! La fel cum e o mare surpriză să te văd aici. După atâtea milenii.”

„Nici chiar atât de multe,” spuse Ahi cu vădită batjocură în glas. „Și… chiar dacă am impresia că ești tu „fericit” să mă vezi aici, îți spun doar atât: nu la fel simt și eu.”

„Și totuși ești aici. De ce?” Și mistrețul își aținti ai săi ochi roșii ca focul înspre Ahi.

Acela însă, jonglâng cu a sa sferă neagră, spuse cu glas jucăuș, „Din cauza unui pact pe care am să-l propun. Și, cum știu că tu pur și simplu adori astfel de propuneri, mi-am zis: Ah, Ahi, planul ăsta-i genial! De ce atunci să nu-ți vizitezi bătrânul tată și să-i spui despre el? Cine știe: poate și-ți dă un sfat înțelept. Doar că… m-am înșelat, căci năravul nu ți l-ai uitat chiar dacă ești bătrân de când lumea. Și, la fel ca în tinerețe, îți trimiții câinii după mine să mă atace.”

„Frate, nu-l provoca!” Strigă cu jumătate de voce Inmar, vrând să-l facă pe Ahi să fie mai prudent. Numai că asta a fost greșeala ei, căci îl făcu pe mistreț să-și întoarcă ochii spre ea și s-o privească insistent.

Și, în timp ce-și mișca capul dintr-o parte într-alta, privind-o pe Inmar cu mare atenție, Coallar murmură, „Frate? Vrei să spui că… Ahi, asta e…?” Dar, mistrețul pufăi iar înfuriat pe nas când Anaya apăru brusc în fața lui Inmar, ascunzând-o de ochii lui. Din această cauză și răcni apoi, „Urăsc băgăcioșii!”

Anaya, fără să se piardă cu firea, îi spuse, „Iar eu urăsc proștii fără demnitate. Și pe cei care vor să știe totul fără să dea ceva la schimb. De aceea și am zis să intervin puțin în jocul ăsta, căci, dându-mi seama că nu ești decât un laș care n-o să-și arate mutra acră în afara acestei grote, nu ne rămâne decât să intrăm. Ori totuși ieși tu și ne întâmpini cu pâine și sare?”

Ironia din vocea bătrânei nu-i fu pe plac lui Coallar. De aceea și mistrețul pufăi iar din nări. Dar nu doar pe Coallar reuși Anaya să-l înfurie, ci și să le uimească pe Inmar și Alena, care o priviră țintă, neînțelegând cum putea ea să-i vorbească atât de deschis și chiar cu ironie acelui bătrân rege.

Singurul care părea să prețuiască cuvintele bătrânei Anaya era Ahi. Acela, stând locului și privind sfera pe care se vedea reflectat chipul lui Coallar, zâmbi. Dar, înțelegând până la urmă că habar n-avea unde stătea totuși Coallar ascuns, strâmbă din nas. Se așteptase însă la asta, căci îl știa bine pe Coallar și ale sale trucuri. La fel nu-l mira atitudinea Anayei, căci, fiind la curent cu povestea dintre ea și Coallar, știa la fel și despre ura ei, chiar dacă ea nu era conștientă de asta.

Ce însă nu știa Ahi era faptul că Anaya îi vorbea astfel lui Coallar tocmai pentru că văzuse momentul în care bătrânul Aman îl înjunghiase pe rege, cu ani în urmă, chiar în fața acelei grote. Ea însă nu știa nici cine era acel bătrân și nici motivul. Simțise însă ura în vocea bătrânului Aman, ură care-i fu transmisă și ei, și din această cauză încerca cumva să-l răzbune pe acela vorbindu-i astfel lui Coallar.

Dar, deși nu era sigură de ce, Anaya știa că ale ei cuvinte îl răneau pe Coallar. Mai ales că-i răneau orgoliul. Ceva care le dădea lor șansa să triumfe. Se miră însă auzindu-l pe Coallar spunându-i, „Habar n-am despre ce vorbești!” Apoi, la comanda lui, mistrețul înfuriat se îndreptă în mare viteză înspre Anaya și Inmar.

La jumătatea drumului însă, mistrețul căzu în genunchi. Și, din cauza vitezei pe care-o avea, alunecă mult în față, trecând la cam doi metri prin fața celor două vulpi. Asta fu ceva cu adevărat surprinzător pentru Alena și Inmar, care i-ar se priviră cu ochii cât cepele.

Anaya însă, deloc mirată, privi spre mistreț. În special privea atent la mișcarea ritmică a pântecului lui, semn că încă trăia. Pe urmă, zărind sânge prelingându-se pe pământul din fața mistrețului, care era ușor întors spre ea, Anaya se uită înspre Ahi și văzu că acela transformase acea sferă neagră în sabie. Și anume cu acea sabie rănise gâtul mistrețului, căci de pe lama ei încă picura sânge negru.

You might be reading a stolen copy. Visit Royal Road for the authentic version.

Apoi, zâmbind, Ahi aruncă sabia în sus. Și, prinzând-o de mâner când ea căzu spre el, o transformă din nou în sferă. După care, sărutând suprafața sticloasă a sferei, spuse vesel, „Punct ochit-punct lovit.” Și, în timp ce se uita iar la întunecimea grotei, lăsă sfera să-i alunece în mâneca robei și i se adresă de data asta lui Coallar, „Nu, cred că acum avem și dreptul să intrăm. Nu-i așa, Coallar? De fapt e evident, odată ce câinele tău n-o să se mai scoale de acolo. Cel puțin nu curând.” Și, rânjind ironic, intră în grotă, fără să aștepte răspunsul lui Coallar.

Asta iar fu ceva straniu pentru Alena și Inmar, care schimbară priviri. După care se uitară la Anaya, de parcă așteptau să vadă ce-o să facă bătrâna sau să ceară a ei permisiune. Și, doar când Anaya le spuse fără să le privească, „Mergeți după Ahi! Mă descurc eu aici!” Cele două se îndreptară spre grotă.

Se opriră însă după câțiva pași când Anaya le ceru să aștepte puțin. După care, apropiindu-se de Inmar, bătrâna luă pumnalul pe care aceasta-l purta la cingătoare. Și, zâmbindu-i, îi spuse cu voce duioasă, „Acum mergeți! Vă ajung cât de curând din urmă!” După care le întoarse spatele și se îndreptă cu pași lenți spre mistreț.

Ridicând din umeri, căci n-aveau totuși idee ce vrea să facă Anaya cu pumnalul, cele două vulpi își continuară drumul. Astfel nu văzură cum Anaya se puse în pirostrii odată ajunsă lângă mistreț. Apoi, în timp ce-i mângâia animalului pântecele, îl privi în ochi și-i spuse cu voce tristă, „E greu, așa e? Nu, da, e greu. Dar n-avem ce face, când noi suntem slugile, iar alții stăpânii.” După care, luându-și ochii de la chipul mistrețului, privi cu atenție rana lăsată de lama săbiei lui Ahi. Dar, pe lângă sânge, vedea și-un lichid negru scurgându-se din rană. De aceea și murmură bătrâna extrem de tristă, „Vraja lui Coallar! De asta și acționai, sărmanule, astfel.” Și, imobilizând cu genunchiul drept picioarele din față ale mistrețului, Anaya-i acoperi ochii cu palma stângă. După care, mângâind cu mare grijă capul mistrețului care se zbătea, bătrâna îi spuse, „Cuminte, băiatul meu, cuminte! Nu fac decât să-ți dau șansa să zburzi liber prin pădurile Edenului. Fără putrezeala magiei negre curgându-ți prin vene.” Și, c-o mișcare precisă, bătrâna implantă adânc lama pumnalului în inima fiarei. Iar buzele ei murmurară abia auzit, „Vāḻka vaḷamuṭaṉ! (Binecuvântată fie viața!) Apoi, scoțând lama din pieptul mistrețului, îi spuse, luând și palma de pe ochii lui, „Acum ești liber, Makaṉ (fiule)! Zburdă liber pe câmpiile Edenului. Și fii sigur că acolo nimeni n-o să-ți ia libertarea.”

După care, ridicându-se în picioare, Anaya se îndreptă spre un copac, din care smulse trei frunze. Și, cu mișcări lente, șterse cu mare atenție lama pumnalului. Astfel, când își putu reflecta chipul în lama pumnalului, spuse tristă, „Și totuși viața asta este ca fumul: o singură suflare de vânt o poate dispersa în aer.” Și avea atâta dreptate, căci, privind la mistreț, îl văzu arzând. Se întâmpla asta însă datorită puterii ei, dându-i astfel șansa acelui suflet chinuit să fie în sfârșit liber.

Apoi, când din mistreț mai rămaseră doar câteva scântei plutind în aer, îi întoarse spatele și se îndreptă spre grotă. În fața intrării însă se opri, simțind ceva straniu. Dar, când o zări pe tânăra Anaya ieșind în fugă din grotă, așa cum se întâmplase cu mulți ani în urmă, crezând că scăpase din captivitatea lui Coallar, bătrâna se dădu în lături. O miră însă să vadă că acea tânără n-o privi când trecu pe lângă ea. De aceea și-și dădu seama că era doar o iluzie sau amintirea cuiva. Și, privind în urma tinerei, care fugea prin pădure în a ei rochie albă și lungă, bătrâna Anaya murmură, „Inta krōṭṭō pēcukiṟatu!” (această grotă vorbește!)

Dintr-o dată însă, simțind o durere în piept, Anaya și-l atinse cu palma dreaptă. Continua să privească încă în urma acelei tinere. De văzut însă n-o mai vedea: doar o pată albă fugind prin pădure. De aceea și murmură încruntându-se, „Un suflet oropsit scăpat de aici și îndreptându-se spre moarte. Cine să fie totuși?”

Răspunsul însă nu-l știa. Nu i-l spuse nici grota și nici acele locuri. La fel nu-și amintea să fi auzit vreo istorie despre o tânără ținută captivă de Coallar și care scăpase cândva din captivitate. De aceea probabil și înghiți în sec în cele din urmă, simțind un gust amar pe limbă: pentru că nu-i plăcea să nu știe răspunsul la întrebările ei. Neavând însă altceva ce face, ascunse pumnalul sub haină și intră în grotă.

Înăuntru însă era mai straniu decât afară. Asta se datora acelor torțe ce se aprindeau de la sine pe pereți în timp ce înainta, torțe c-o cobră de piatră pe ele. Și, strâmbând din nas, amintindu-și cine era soția regelui Cărbune, Anaya murmură, „Și totuși nu astfel aș fi vrut eu să-mi petrec ziua de azi. Dar, cum stăpânul ordonă și sluga face, nu pot să fac decât și eu asta.”

Tresări însă zărind fantome în alb plutind pe lângă ea. De aceea și se opri și privi cu atenție în jur. Astfel văzu și ea acele sarcofage ascunse în pereții grotei, dar pe care le vedea atât de clar de parcă ar fi fost transparenți acei pereți. Și, încruntându-se iar, murmură, „Aceleași fantome și aceleași sarcoface văzute de Mayar. Atunci când a fost aici. Le țin minte, căci am văzut aceste locuri atât de clar reflectate în ochii ei. Dar… e straniu. De ce aceste fantome sunt aici și nu la Poarta Purgatoriului?”

Privind însă atent în jur văzu că și acele fantome o priveau cu mare atenție. Bătrâna însă nu zări ura sau furia în ochii lor. Nici dorința de răzbunare sau s-o atace n-o simți la ele. Asta i se părea ciudat. La fel de ciudat ca motivul pentru care erau ele acolo. De aceea și le întrebă pe acele fantome care erau mai aproape de ea, „Ce anume va promis Tenebre de ați ajuns aici și nu în Purgatoriu să vă spălați păcatele? Nemurirea?” Și bătrâna rânji, văzând că acele fantome se priviră una pe alta. „Și am avut se pare dreptate. La fel cum voi se pare că n-aveți creier. Altfel nu-mi pot explica motivul pentru care ați crezut promisiunile acelei descreierate. De aceea, vă ordon să vă întoarce-ți acolo unde vii locul, netrebnicelor. Aici nu-i loc pentru voi.” Și, furioasă, bătrâna își aruncă brațul înspre ele, împrăștiind praf negru de jur împrejur.

Din această cauză se agitară fantomele. Și, cât de curând, dispărură una câte una după ce fugiră pentru câteva clipe prin jurul bătrânei. Dar, când privi Anaya în stânga, se miră să vadă că nu toate fantomele dispăruseră.

Era vorba de fantoma unui bărbat care continua pe peretele din stânga. El n-o privea și nici nu părea s-o audă. La fel părea că el nu era conștient de ce făceau celelalte fantome și nici că acelea dispăruseră într-un final. Și anume asta îi și atrase atenția bătrânei Anaya care făcu un pas spre perete.

Ce-o făcuse însă să-l privească cu atenție nu era faptul că el rămase locului, ci din cauza că-i păruse cunoscut. Cine să fi fost el în viață și cum și când se cunoscuseră, Anaya nu-și amintea. Chiar și așa privi atent în ochii lui când el o privi. Dar, gândind totuși că poate i se năzare, Anaya făcu câțiva pași spre adâncurile grotei. Nu i se năzărea însă, căci acel bărbat-fantomă o urmărea cu privirea. „Asta-i straniu,” murmură în cele din urmă bătrâna. „De ce mă privește? Și… ce are totuși în palmă?” Și avea de ce să-și pună bătrâna astfel de întrebări, căci acel bărbat într-adevăr întinse palma stângă spre ea și avea ceva pe palmă.

Tresări în cele din urmă bătrâna când văzu acea floare ofilită atât de clar în palma acelui bărbat. Ba chiar și murmură ea, „Floarea de violetă înseamnă modestie și inocență. La fel, în trecut, era cunoscută și ca fiind floarea iubirilor de modă veche. Dar… stai, de unde știu eu toate acestea? Și de ce simt că mă apasă pe suflet când te privesc? Cine ești tu?”

Bărbatul nu-i răspunse însă. Ba chiar și dispăru. Dar, la scurtă vreme, Anaya-l văzu stând în același loc în care-l văzuse mai înainte și la fel văzu și fantomele apărând iar în jurul ei. Ea însă nu le atrase lor atenția, ci lui, căci îl văzu stând în pirostrii în fața unui râu. Și la fel văzu clar cum așezase pe pământ, în stânga lui, un mic buchet de violete, în timp ce cu mâna dreaptă atingea apa acelui râu de parcă s-ar fi jucat.

Din această cauză și făcu Anaya un pas spre el: o atrăgea. Acel loc, acele flori de violetă și acel bărbat. În special o atrăgea râul. Și era straniu, căci bătrânei mereu îi fusese teamă de apele adânci. Ba chiar ocolise râurile și lacurile pe cât fusese posibil. În acele clipe însă era interesată de acel bărbat și în special de râu. „De parcă i-aș cunoaște.”

Finalul însă nu-l văzu. Și, dacă n-ar fi fost atrasă de-o stranie putere în interiorul grotei, poate că și-ar fi amintit ceva, căci, imediat ce ea dispăru, pe acel perete se reflectă momentul când ea fusese scoasă din apa râului, cu mulți ani în urmă. Apoi, luată în brațe de acel bărbat, se îndepărtară la pas lent, îndreptându-se spre sat.

***

Cel care-o împiedicase pe Anaya să vadă finalul amintirilor acelui bărbat-fantomă fusese Ahi. Și făcuse el asta de teamă că ea își va aminti în cele din urmă a ei viață anterioară și astfel va dispărea din lume. El asta însă nu-și permitea. Cel puțin nu în acele clipe, căci bătrâna nu doar că avea o imensă putere ce i-ar fi putut ajuta în acel război, dar a ei înțelepciune îi scăpase adesea din necazuri și i-ar fi putut salva și de acum încolo.

Astfel, controlată de puterea lui Ahi, Anaya ajunse în cele din urmă în sala tronului. Dar, imediat ce trecu pragul acelei săli, își aținti ochii asupra tronului pe care ședea Coallar. Și… îl găsi atât de îmbătrânit, cu riduri vizibile pe față, cu ochii obosiți de vreme și c-o pieliță albă acoperindu-i aproape în întregime retina neagră.

„E doar o iluzie,” îi șopti Alena la ureche, iar bătrâna tresări. „Nu te lăsa vrăjită de aparențe. E hâtru. Acest bătrân. Și, prin astfel de imagini, încearcă să te facă să-ți fie milă de el. Dar te asigur că n-arată așa cum îl vezi tu.”

Anaya se încruntă, „De unde știi ce văd?”

„Doar simt!” Șopti Alena. Apoi se întoarse lângă Inmar.

Bătrâna însă rămase locului. Privea totuși spre Coallar și nu spre cele două vulpi mai tinere. Ba chiar începu s-analizeze cu mare atenție fiecare trăsătură a chipului acelui „bătrân” Coallar. Și, în cele din urmă, după ce-și mișcă palma prin fața ochilor și alungă imaginea mincinoasă ce i se arăta, Anaya rânji, „La fel de șiret ca întotdeauna. Doar că nu ți-ai găsit prostul, Coallar.”

Auzind-o murmurând astfel de cuvinte, Coallar rânji. Apoi, privind-o cu mare atenție, spuse, „Și totuși, fiule, ți-ai învățat câinii să distingă adevărul.” Se încruntă însă când își dădu seama c-o cunoștea se pare de undeva.

Anaya însă râse, fapt ce-i miră pe toți. Dar, deși era privită de cei patru, bătrâna privi țintă la Coallar. Și, sigură pe sine, îi șuieră într-un final printre dinți, „Ar trebui să nu insulți inteligența câinilor, Coallar. Nu fac decât să-și apere stăpânul. Acel stăpân care li-i de fapt și prieten, de n-a ridicat nicicând mâna asupra lor.”

Coallar rânji, „Și totuși nu la fel ai reacționat când Ahi mi-a numit mistrețul câine.”

„N-a spus nimic obijduitor. La fel nimic neadevărat. Acel mistreț îți era într-adevăr câine. Unul controlat de a ta magie neagră și asta doar ca să-ți apere bârlogul. Pe care tu nu mai ești în stare să-l aperi singur de multă vreme de altfel.”

„Poate și ai dreptate. Eu măcar mă apăr singur, cum pot. În timp ce pe tine Ahi te-a dresat bine. Să-l aperi și să ai și limba ascuțită când arunci cuvinte cu venin în jur.” Apoi, dintr-o dată, o avalanșă de cărbuni încinși fu aruncată spre bătrână. Nu reuși însă s-o lovească pe Anaya. De aceea, când cărbunii începură a pluti în jur, controlați nu de puterea lui și apoi se apriseră de la sine, Coallar privi furios la Inmar și-i șuieră printre dinți, „Nici nu știi ce greșeală ai făcut când te-ai pus împotriva mea.”

Inmar însă, deloc speriată, îi spuse cu încredere, „La fel zic și eu. Atunci când ai atacat-o pe cea care mi-a fost mamă în tot acest timp mi-ai devenit dușman.” Și, c-o mișcare ușoară a mâinilor, Inmar trimise acei cărbuni încinși spre tronul lui Coallar.

Suferi însă și ea eșec. De asta și strâmbă din nas când văzu cărbunii plutind în fața lui Coallar. Apoi, începură să-i împingă unul spre celălalt, să vadă totuși cine o să câștige până la urmă.

Acei cărbuni însă căzură cu zgomot pe podea în clipa în care Ahi strigă, „De ajuns!” După care, furios, privi la Coallar, „Încetează cu joaca, părinte! Nu pentru asta suntem aici.”

Coallar însă, nepăsător, își sprijini capul cu palma stângă. Și, privind atent la Inmar, spuse, „O putere similară celei pe care o dețin. Interesant, cine ești tu?”

„Nimeni important pentru tine!” Îi strigă Ahi, aduncându-l pe al său tată la realitate. Astfel, când își privi fiul, Coallar o lăsă pe Inmar în pace. Exact la timp, așa cum își dorea și Ahi, căci, de-ar fi mai stat mult cu ochii pe ea, și-ar fi putut da seama că-i este fiică. „Iar acum că am atenția ta, Coallar, zic să discutăm despre ce e important. Și pentru ce am venit de fapt aici.”

„Știu,” răspunse Coallar sec. „Motivul pentru care sunteți aici. Mă vreți luptând alături de voi împotriva lui Maranam.” După care Coallar căscă plictisit.

„Perspicace ca întotdeauna,” mârâi Ahi, nemulțumit că taică-su îi luase vorba din gură. Apoi, după ce-l privi câteva clipe țintă, încercând să înțeleagă ce totuși punea acela la cale, spuse, „În special, de ce avem nevoie, e a ta putere de-a crea soldați de luptă. Similari celui care ne-a atacat. Soldați care-s perfecți să lupte împotriva armatei lui Maranam. Cea care de altfel se află în aceste clipe la hotarul Pāṇi Makkal-ului, așteptând s-o atace pe Inlan Diar.”

„Știu!” Murmură Coallar nepăsător.

„Plictiseala” lui însă reuși s-o scoată pe Anaya din sărite, care-i șuieră printre dinți, „Chiar și așa n-o să faci nimic să împiedici căderea lor?”

„De ce aș face-o? Nu mă ajută la nimic. Și, de Inlan Diar cade, o să fiu răzbunat. Fără să depun efort de altfel.”

„Dar n-o să simți nicio satisfacție când asta o să se întâmple,” spuse Anaya sigură pe sine. Apoi, privindu-l cu mândrie, îi spuse, „Și știi de ce, Coallar?”

„Coallar? L-a numit Coallar și nu…?” Murmurară Inmar și Alena în același timp.

„Liniște!” Strigă Ahi și cele două tăcură.

Coallar însă, deloc deranjat de murmurul celor două vulpi, continuă s-o privească țintă pe Anaya. Apoi, extrem de interesat de ea, întrebă, „Cine ești totuși tu? Am impresia că te cunosc de undeva.”

„O fi din vise?!” Spuse Ahi în batjocoră. Tăcu însă, nevrând să se dea de gol.

Al său tată însă nici nu-l privi. Acela continua s-o privească țintă pe Anaya, vrând să înțeleagă adevărul. Ochii ei însă nu-i spuneau nimic. Ba chiar păreau tulburi, fapt pentru care Coallar nu-i putea vedea nici trecutul și nici viitorul. Chiar și așa reuși într-un final să se cutremure și să murmure, „Un singur destin despărțit în două. Două suflete și două chipuri - tinerețe și bătrânețe. Asta pot vedea în a ta privire. Dar… de ce?”

„Pentru că de la atâta stat în această cușcă începi să ai vedenii,” îi șuieră Anaya printre dinți. „De altfel… nici nu mă miră. Mereu ai fost un laș cu visuri mărețe. De aceea și ai rămas acum singur, închis într-o cușcă de vise și cu fantome dansând în jurul tău. La fel cum o să mori probabil și cât de curând de altfel.” Apoi, întorcând spatele tronului lui Coallar și apucându-le pe Inmar și Alena de mâini, bătrâna spuse, „Să mergem, Ahi! Diavolul ăsta bătrân n-o să ne ajute. Din contră: de mai stăm mult aici o să pierdem timpul, căci am impresia că ne consideră clovni. Asemeni acelor fantome albe cu care se joacă când se plictisește. De altfel, nici n-are altceva ce face, odată ce-a fost abandonat și de Tenebre, căci și aceea nu mai e după iubire, ci după visuri mărețe.”

Coallar însă, la fel ca și Ahi, nu spuse nimic. Ei doar priviră cu atenție în urma celor trei vulpi care dispărură cât de curând din raza ochilor lor. Abia atunci Coallar își privi fiul și întrebă, „E sora ta, nu-i așa? Cea care-am avut-o cu muritoarea Anaya.”

„Nu-i treaba ta!” Îi răspunse Ahi sec. Totuși el nu-și continuă drumul așa cum îi era intenția și asta din cauza că simți palma lui Coallar atingându-i umărul stâng. Când privi în urmă îl văzu pe acesta stând chiar lângă el. Numai că Coallar privea undeva în pământ. După care spuse, „Dacă e drept ce gândesc, atunci trebuie să ai mare grijă de ea, fiule, căci și sfârșitul ei e aproape.”

Ahi însă, înfuriat, îi strigă, „Nu vorbi în dodii, tată. Inmar n-are de ce să moară. Nu atât de curând.”

Coallar, zâmbind trist și la fel de trist privindu-și fiul, murmură în cele din urmă, „Ții minte ce mi-ai spus cândva? Că lumea asta e ciudată și că unul moare odată ce și-a atins scopul pentru care a fost adus pe pământ? La fel se va întâmpla cu fiecare dintre noi. La fel și cu acea bătrână, care simt că are cumva legătură cu mine și cu a mea fiică, doar că nu înțeleg ce anume.”

Asta-l făcu pe Ahi să înghită în sec. Apoi, privind în ochii de smoală ai lui Coallar, murmură încurcat, „Ți-i teamă! De ce?”

„Pentru că lumea asta-i pe cale să cadă. Și… la fel mi-am văzut și eu viitorul, Ahi! Și al meu sfârșit tot e aproape.”

„Și… chiar de știi asta, n-o să faci nimic să împiedici viitorul cela să se întâmple?” Spuse Ahi cu răutate.

„De parcă a putut împiedica cineva Soarta să aibă loc. La fel o să se întâmple și cu voi, fiule! Și voi tot o să suferiți înfrângere. Și voi tot o să bâjbâiți prin întunericul Lumii de Dincolo. Doar că… poate pentru voi mai e vreo șansă pe pământ să vedeți soarele strălucind puternic pe cer în timp ce aruncă suliți de foc din înalturi. Pentru mine însă nu mai e destul timp.”

„Dar… de unde știi toate astea, tată? Nu-mi spune că ți le-au povestit acele fantome care-ți stau de strajă la intrarea în grotă.” Îi spuse Ahi în bajocură.

Reuși însă să-l facă pe Coallar să zâmbească. Și, pentru prima dată în viața lui, Coallar îi vorbi cu bunătate fiului, „Nu fantomele mi-au spus toate astea, fiule, ci însăși grota. Cea a cărei voce n-ai fost nicicând în stare s-o auzi. Ea însă vorbește. Și anume ea mi-a spus că această lume va arde curând în flăcări, va fi ulterior acoperită de cenușă și va renaște din lumină.”

„Chiar și așa… fiind sigur că toți o să piară, chiar și ai tăi copii, n-o să ne ajuți, nu-i așa?”

„Așa e. N-am s-o fac, Ahi, căci… dacă mor eu atunci să moară toți odată cu mine, căci nu vreau să plec singur din această lume.” După care Coallar îi întoarse spatele. Și, cu pași hârșâiți, se îndreptă spre al său tron. Avea însă capul plecat și umerii gârboviți, căci ceea ce văzuse Anaya când intrase în acea grotă era de fapt starea sufletească a bătrânului rege Coallar, cel care visase la victorie, la un viitor măreț, dar căruia i se vestise în cele din urmă moartea închis fiind în adâncurile pământului.

Și, văzând în cele din urmă același lucru ca Anaya, Ahi oftă. Era totuși dezamăgit și scârbit în același timp, căci sperase ca măcar sfârșitul care le bătea tuturor la ușă să-l facă pe al său tată să-i stea alături. Se înșelase însă. Și, înțelegând acest lucru, plecă din acea grotă fără să-i spună măcar adio lui Coallar.

Coallar însă, oftând, în timp ce privea la dezolarea acelor locuri, murmură într-un final, „Și totuși, Ahi, să știi că te-am iubit. Chiar dacă n-am arătat-o. De altfel… poate ai și tu dreptate susținând că nu te-am iubit, căci n-am știut s-o arăt. La fel cum n-am știut să-mi aleg prioritățile în viață. De aceea Mannar e pierdut, tu în drum spre pierzanie, iar a mea fiică pe cale să îmbrățișeze moartea, la fel ca și mine, cel care nu poate face nimic să împiedice toate astea să se întâmple.”

În cele din urmă, când auzi acel clinchet ciudat al grotei, ce se auzea ca o melodie, Coallar închise ochii. Și iar oftă, căci, în ciuda tristeții lui, era dans și veselie în acea grotă: veselia fantomelor, cele care dansau în acele clipe în jur, vestindu-i lui Coallar sfârșitul, cel prevestit de însăși bătrânul Aman, dar în care Coallar nu crezuse nicicând.

În acele clipe însă, lăsat singur și abandonat de toți, Coallar înțelese adevărul. De aceea și murmură iar, „Și totuși grota asta-ți vorbește, Coallar! De atâta amar de vreme. Tu însă n-ai fost nicicând în stare să înțelegi adevăratul mesaj al acelor cuvinte. De aceea ai rămas singur și trist în aceste clipe. Înconjurat de fantome albe și de blestemul unui tată, cel căruia i-ai frânt inima când i-ai răpit pasărea inocenței din brațe.”

Apoi, sprijinindu-și capul de speteaza tronului, Coallar închise ochii. Se lăsă astfel pradă nebuniei grotei și a lumii întregi. Până la urmă: era tot ce putea face, căci singur se blestemase pe sine alegând un drum greșit în viață.

***

Ieșind din grotă, Anaya mai privi pentru câteva clipe în urmă. Dar nu-l văzu nici pe Ahi ieșind și nici imaginea acelei tinere fugind din grotă. Totuși inima-i spunea că era ceva ce a ei inimă, ce bătea încă în al ei piept de fantomă, trăise odată și probabil tânjise să mai simtă odată. Dar… ea nu știa nici cum să vadă ce fusese în acel trecut și nici cum să simtă iar ceea ce al ei suflet simțise odată.

Tresări însă când Inmar o atinse pe umăr. Și, când își privi fiica, o văzu făcându-i cu capul să privească în față. Astfel îl văzu pe Ahi mult în fața lor. Asta îi dădu de știre bătrânei că era timpul să se grăbească și să plece din acel loc. De altfel n-avea nici cea mai mică dorință să rămână acolo. Nu singure. Nu fără Ahi. De aceea, strângând cu putere mâna celor două tinere vulpi, grăbi pasul, să-l ajungă din urmă pe Mag.

Ahi însă era atât de departe. De altfel, din graba lui se putea înțelege că și el încerca să fugă din acele locuri. Și da, fugea, lăsa în urmă locurile pe care le iubise cândva. Locuri pe care le numise acasă, dar pe care începuse să le urască odată ce înțelese că nu fusese nicicând iubit de ai săi părinți.

Mai avea un motiv Ahi pentru care să urască acele locuri: pentru că acolo aflase ce-i durerea. Da, aflase asta în urma luptelor cumplite cu Mannar. Atunci aflase și ce-i înjosirea, ce însemna să nu fie apreciat, ce însemna ca al său tată, cel pe care totuși îl iubea, să nu-i vadă eforturile și nici să nu-i recunoască succesele, la fel cu nicicând n-auzise o vorbă bună din gura lui.

În acele clipe însă, îndepărtându-se de acele locuri, Ahi se cutremură. Și avea de ce, căci văzu, ca o viziune, acea grotă în flăcări. Dar, în loc de durere, simți cât de curând alinare. Și… era atât de straniu acel sentiment, ceva ce el nicicând nu mai simțise până atunci. Dar… n-avea timp să se întrebe nici de ce simțea acel sentiment și nici de ce tot vedea grota aceea în flăcări.

El doar continua să se întrebe, „Să fie totuși adevărat ce zice tata și acea grotă vorbește? Oare să fi fost eu mereu surd și de asta nicicând nu i-am auzit vocea? Dacă da, atunci de ce? Care să fie motivul pentru care acea grotă nu mi-a vorbit nicicând?”

Răspuns însă nu primi de la nimeni. De aceea își puse iar gluga pe cap și grăbi și mai mult pasul. Avea de ce să se grăbească, căci simțea că soarele e gata să scapere la apus, momentul perfect ca să înceapă o nouă călătorie: cea spre Pădurea Rophion.