„Mai repede! Mai repede!” le strigă Pedro soției și lui Nathaniel, în timp ce fugeau prin pădure în încercarea de-a scăpa de Yātrīkar și de a fi în siguranță: ei și copila pe care-o apărau.
Deodată însă Nathaniel, care era la doar un pas în spatele tatălui, se împiedică de-o liană crescută aiurea pe deasupra pământului și se întinse cât era el de lung la pământ. În cădere însă se lovise puternic la genunchiul drept și asta-l făcu să strige „Aaa!”
Pedro se opri numaidecât și, văzându-și fiul căzut, se apropie în grabă de el. Însă nu ca să-i aline durerea copilului, ci ca să-l grăbească, căci undeva în spatele lor se auzea lătrat de câini, semn că vânătoarea Yātrīkar-ilor, după copila pe care ei o salvaseră, începură.
„Să mergem, Nathaniel! Nu-i timp de pierdut!” îi spuse Pedro, dându-i mâna fiului ca să se ridice.
Cu lacrimi în ochi, căci lovitura ceea fusese cu adevărat dureroasă, Nathaniel prinse mâna părintelui, care-l trase în sus dintr-o smucitură. Numai că imediat ce se văzu în picioare, Nathaniel simți o puternică durere la baza genunchiului, iar asta-i făcu sângele să circule cu viteză prin vene și imaginea din fața ochilor se întunecă brusc și se simți amețit, prinzându-se cu ambele mâini de brațul tatălui.
Asta o sperie pe Maria, mama lui, care se oprise la doar câțiva metri distanță de ei, în timp ce strângea copila în brațe. „Ce se întâmplă?” își întrebă ea soțul, văzând că deși trecuseră secunde bune, timp în care Nathaniel stătu cu capul plecat pe brațul lui Pedro, nu-și venea în simțiri.
Maria dădu să facă câțiva pași spre ei. Pedro însă o privi și anume acea privire fu comanda ca ea să se oprească.
„Hăitașii!” murmură Nathaniel abia auzit și asta-l făcu pe Pedro să-l privească mirat, deși intenția lui anterioară fusese să-i ordone soției să fugă cât mai repede spre tabăra Siar-ilor, că el și Nathaniel le-or ajunge pe urmă din urmă. „Hăitașii sunt peste tot, tată!” spuse iarăși băiatul și privi de data ceea cu ochi de groază în cei ai părintelui. „Sunt aici! Îi simt și nu știu de ce! Îi aud cum îmi respiră în ceafă! Le aud răsuflarea în urechi!”
Maria înghiți în sec, auzindu-și fiul vorbind astfel. Pedro însă privi cu grijă în jur, căci o ciudată boare, extrem de rece de altfel, oarecum glacială, se simți în jur, făcându-i să se înfioreze până-n străfunduri. Apoi… boarea fu simțită și de natura din jur, iar frunzele de pe pământ începură a fi măturate de-o gospodină invizibilă și furioasă, care fiind cătrănită după vreo ceartă de familie, pur și simplu acoperea totul în jur cu praf și frunze. Pe urmă se văitară copacii, simțind acea neașteptată povară suflându-le în ceafă, iar frunzele de pe crengile lor se zbătură năprasnic în prinsoarea vântului, în timp ce crengile se unduiau în sus și-n jos de parcă ar fi fost nuiele înfipte în pământ care, mișcate de-o forță invizibilă, șuierau asurzitor.
„Nimeni să nu miște!” ordonă Pedro, continuând să privească atent în toate părțile, dar nevăzând încă nimic.
„Și totuși, tată…,” spuse Nathaniel cu glas gâtuit din cauza durerii. Tăcu însă auzind acel „șșș,” poruncitor al părintelui.
Și făcu bine, căci imediat după aceea, la doar câteva secunde distanță, văzu cu groază cum din toate părțile se apropiau de ei… hăitașii.
„Parca!” murmură Gaea, apărând brusc la doar câțiva metri în spatele lui Nathaniel și a lui Pedro, punându-se astfel ca scut între ei și hăitașii care se apropiau cu pași lenți, dar siguri de ei.
„Și aici îți bagi nasul în treburile altora, Mamă Pământ,” mârâi cel mai mare dintre hăitașii și, după ce-și scutură puternic capul, stropind cu salivă în jur, Parca luă forma ei reală. Ochii ei însă continuară să arunce foc și ură de jur împrejur.
„Pedro!” murmură îngrozită Maria, privind fără să vrea în spatele ei și văzând astfel alți hăitași încercuindu-i de pretutindeni.
Numai că acolo nu erau doar hăitașii Parcăi, ci și lupii Vanamar, chemați acolo de Yātrīkar special pentru vânătoare. Însă… deși principala victimă a lupilor Vanamar trebuia să fie Keyṉ, imediat ce aceasta fusese ucisă, iar sufletul ei se ascunse în copila din brațele Mariei, Vanamar o urmară, căci le era scris în sânge să nu lase să scape nicicând a lor pradă.
Auzind glasul soției, Pedro privi în spate și văzu și el același lucru. Numai că era pus între ciocan și nicovală, căci pe de-o parte era soția lui cu fetița pe care trebuia să le apere, iar pe de alta era Nathaniel, care continua să-i strângă brațul cu ale lui mânuțe mici și simțea astfel în acea strângere că băiatul nu-i în stare să stea pe picioare.
„Aburcă-l în spate!” auzi Pedro comanda lui Dike, dar nu-l văzu nicăieri, deși se uită în toate părțile. Îi ascultă totuși ordinul și-l urcă pe Nathaniel imediat în spate și se apropie de soție. Însă rămaseră pe loc, căci scăpare din acea încercuire nu aveau.
La câteva clipe distanță văzură însă de unde se auzise glasul lui Dike: de sus, iar el coborî pe pământ cu tot cu calul pe spinarea căruia se afla.
„Ho, Shinar! Ho!” încercă să-l calmeze Dike pe calul negru ca tăciunele, care fornăia năprasnic din nări, simțind atâtea lighioane în jur.
Apoi, când calul se m-ai calmă un pic, Dike sări de pe spatele lui și scoase sabia din suportul special prins de hamul lui Shinar, iar cât el făcu asta, Parca râse din toată inima, ca apucata.
„Se pare că ți-i vesel, soră Parca!” o tachină Gaea, scoțând al ei bici de la brâu care șuieră prin aer, când Titanida îl prinse de coadă și lovi cu al lui șfichi pământul.
„Și de ce-ar trebui să fiu tristă, Mamă Pământ?” întrebă Parca cu ironie în glas. „Numai văzând ce vizite alese am în aceste clipe mă minunez nu alta și nici nu știi cât mă bucur să vă văd aici, căci… de mult pândesc eu momentul să vă am pe ambii alături.”
„Pe ambii?” întrebă Dike cu prefăcută mirare în glas. „Ți-o fi fost cumva dor?!” și cât spuse aceste cuvinte Dike făcu câțiva pași înspre Pedro și ai lui. „Păcat însă că nu simțim și noi la fel.”
„De ce? Credeam că ne adorăm unii pe alții,” și Parca iar râse.
„Desigur că ne adorăm: când suntem cu toții în toate mințile. Tu însă pari să le fi pierdut de mult.”
„Serios? Și eu credeam că…”
„Ajunge! Să îndrugi prostii!” îi șuieră Gaea printre dinți, iar drept răspuns primi un mârâit din partea Parcăi, căci ceea ce ura Titanida sorții era să fie întreruptă. Totuși, își luă privirea de la Dike și de la cei din spatele lui și-i aținti asupra Gaeiei.
Asta-i dădu răgaz lui Dike să se apropie de Pedro și să-i spună în grabă, dându-i-l pe Ionas: „mergi cât de repede poți spre grotă și nicicând nu da drumul sabiei din mână. Plus la asta: stați cât mai aproape de Shinar, căci el vă va fi scăparea.”
Sabia însă fu apucată de mâna lui Nathaniel, deși Dike i-o dădu lui Pedro. Dar… n-aveau ei timp în acele clipe să certe un copil pentru a lui îndrăzneală.
Pedro doar dădu din cap că înțelese și, împingându-și soția de la spate, se apropiară cu toții de Shinar, care continua să fornăie furios din nări, dând astfel de înțeles dușmanilor colțați, care continuau să mârâie întruna stând tot pe ale lor locuri, că dacă dau măcar un pas spre ei, apoi o să simtă ai lui dinți lați înfipți în blănile lor puturoase și ale lui copite mângâindu-le dulce oasele.
Pe urmă Shinar lovi cu copita de trei ori în pământ, semn că era gata de drum. „Mergeți acum!” spuse Dike și-l lovi ușor pe Shinar pe spate, dându-i semnalul de drum și calul începu a merge la trap mărunțel, fiind urmat în de aproape de Pedro și Maria, purtând ai lor copii: unul în brațe, altul în spate.
Însă Dike continuă să privească în urma lor până ce aceștia se îndepărtară destul de mult de ei. Ochii Titanului însă nu erau ațintiți într-acolo doar pentru a se asigura că vor fi la adăpost, ci priveau țintă în cei ai copilului Nathaniel, care nu-l scăpa din priviri, după ce-și întoarse capul spre Titan și-l privea curajos, în timp ce era dus în spate de tatăl său și ținând strâns în mână sabia Ionas.
Deodată însă bula lui Ionas îi învălui pe cei patru și pe Shinar, când lupii Vanamar îndrăzniră totuși a face câțiva pași spre a lor pradă. Totuși, deși continuară să se apropie din toate părțile de bula ce strălucea atât de puternic în jur în albastru, Vanamar nu putură decât ai urma și-ași arăta colții, căci altceva n-aveau ce face.
Deodată Dike tresări și privi iar după cei patru, deși vruse să se apropie de Gaea și Parca care pășeau în cerc, pregătindu-se parcă de luptă. Dar, în clipa când întoarse capul spre cele două titanide, Dike zări cu coada ochiului, proiectat pe bula lui Ionas, momentul în care Nathaniel și Samaya căzură în apă în lupta cu mistrețul lui Coallar.
„Nu poate fi!” murmurase atunci Dike înfrigurat și-și duse mâna la piept. „Samaya și… acest pui de om?”
Rânjetul Parcăi, ce se auzi asemeni unui mârâi puternic al lupilor pregătindu-se de atac, îl puse totuși în gardă și-o privi confuz: „tu?”
„Așa e: eu! Numai că… nu-s eu de vină în chiar toate!”
„Ce ai în vedere?” întrebă Dike și mai mirat decât până atunci.
„E adevărat că eu le-am unit destinele pe acest pământ, numai că soarta lor a fost decisă de alții, nu de mine.”
„Haos?”
„Cine altul?! Și m-ai este și băgăciosul cela de Yggdrasil, care se crede Mintea Universului și plănuiește destine deși Titanidele Sorții suntem doar eu și Moirae!” și Parca strigă din toți bojocii, furioasă la culme să realizeze încă odată că alții se băgaseră iarăși și-i stricaseră planurile, căci deși inițial își continuase vânătoarea după sufletul Karinei și obiectele magice de la gâtul copilei, văzându-l pe Nathaniel și citind în el un destin glorios, decise că-i timpul să termine cu acel pericol înainte de-a fi prea târziu. Numai că, atacându-l, încurcă și mai mult treaba, căci nu se așteptase nicicând că Nathaniel va pune mâna pe Ionas și astfel își va întări și mai mult aura, iar asta-l făcea pe deplin sufletul pereche al Samayei, cea care conform părerii Parcăi trebuia și ea să moară.
A Parcăi răcnet de supărare fu brusc întrerupt, când o palmă zdravănă, primită de la Gaea, îi întoarse capul la 45 de grade, făcând să-i trosnească puternic oasele gâtului. Asta însă n-o uimi decât pentru câteva secunde și, la rândul ei, o răsplăti pe Gaea tot c-o palmă.
Urmă apoi palmă după palmă, fiecare lovită cu și mai mare putere de către cele două Titanide, iar de fiecare dată când capetele lor se întorceau într-o parte după fiecare lovitură, se auzea acel trosnet enervant de oase pretutindeni.
Un șuierat asurzitor le făcu însă pe ambele Titanide să-și astupe brusc urechile și să privească furioase la Dike, care-și pusese două degete în gură și suflă cât de tare putu, căci se cam săturase să vadă acel ritual de palme, în timp ce el, hăitașii, și ceilalți lupi Vanamar rămași acolo stăteau degeaba.
„Eu zic să fie mai dinamic!” le tachină Dike. „Palmele vi le puteți împărți pe urmă, după ce ve-ți fi doar în două!” adăugă el rânjind. Numai că… încurcase treaba, căci a lui glumă fu semnalul dat hăitașilor și lupilor Vanamar, care începură a strânge rândurile, forțându-l pe el și pe Gaea să se pună spate la spate.
„Era absolut necesar să intervii?” îi șuieră Gaea printre dinți.
„Am vrut să nu fie monoton!” rânji Dike. Apoi un „Ups, a dracului viperă!” se auzi ieșind din gura lui și când Gaea privi din nou spre Parca o văzu transformându-se brusc în hăitaș și sărind asupra ei, așa cum făcură și celelalte fiare.
***
„În grotă! Toată lumea să intre în grotă!” strigă deodată o femeie, văzându-i pe Pedro și ai lui, ieșind din pădure și venind spre ei, în timp ce lupii Vanamar continuau să-i urmărească în de aproape.
Love this novel? Read it on Royal Road to ensure the author gets credit.
Auzind-o strigând, Solan se ridică brusc în picioare și privi și el într-acolo și se minună să vadă că Vanamar stăteau la distanță și nu se apropiau de pradă - nu mai mult de 4-5 metri. „Ce se întâmplă? Cum e posibil ca acei lupi monstruoși să nu atace?”
Recunoscu însă în calul cel negru pe Shinar, calul Titanului Dike, iar când văzu sabia din mâna lui Nathaniel, care stătea cu capul pe umărul părintelui și părea epuizat, înțelese ce se întâmplase de fapt: fuseseră atacați, iar Dike-i scăpase, dându-i-l pe Ionas copilului.
„Ați auzit comanda!” le strigă el celorlalți, care, deși auziră strigătul femeii, nu se grăbiră să intre în grotă, ci priveau cu gura căscată la acea priveliște ciudată cu Pedro și familia lui, căci deși-i m-ai întâlniseră pe lupii Vanamar de câteva ori aceștia nu-i atacară. Acum însă părea ceva diferit.
„În grotă! Toată lumea în grotă!” le strigă și Pedro și anume glasul lui gros și puternic îi făcu pe oameni să tresară și se retraseră grăbiți spre intrarea în grotă, lăsând în urmă ale lor avuturi, căci nu toți reușiră să și le strângă.
Ajunși și ei în interiorul grotei, Pedro i-l dădu pe Nathaniel unui alt tânăr care-l aburcă imediat pe al lui spate și vru să se afunde cu tot cu băiat spre măruntaiele grotei. Numai că se opri, auzindu-l pe Nathaniel murmurând: „tată! Ionas! Înfige-l în fața grotei! O să ne protejeze!”
Pedro și restul îl priviră mirați. Dar n-aveau timp să stea la taclale și să deslușească mistere, căci răsuflarea puturoasă a lupilor se simțea din ce în ce mai puternic, în timp ce aceștia se aflau la doar câțiva metri de grotă. Așa că Pedro luă sabia din mâna copilului și făcu câțiva pași în afara grotei.
Scoțând sabia din teacă, rămase însă înmărmurit cu ea în mână, căci un lup Vanamar sări pe neașteptate asupra lui.
Numai că lupul cela n-avea noroc în viață se pare, căci la jumătatea săriturii fu lovit în plin de Shinar, cu copita din spate, și se duse sărmanul dea berbeleacul, schelălăind a naibii de fioros, căci copita ceia îi intrase adânc sub coastele pântecului și durea mai ceva ca un cuțit înfipt în piele.
„Grăbește-te!” îi spuse Solan lui Pedro, apropiindu-se de el și punându-i o mână pe umăr și astfel trezindu-l din acea neașteptată amorțeală.
Pedro nu spuse nimic: doar dădu din cap că da și, dintr-o singură mișcare, îl înfipse pe Ionas chiar în fața grotei. Apoi cei doi bărbați se retraseră tot mai adânc și mai adânc în grotă, urmându-i pe ceilalți.
În fața grotei rămaseră doar Ionas și Shinar, care aveau ordin de la Titan să-i păzească pe Oamenii Siar-ului cu orice preț. Așa că Shinar nu se sinchisea deloc să muște din dușmanii care se încumetau a se apropia de grotă și de a împărți copite în stânga și-n dreapta, chiar dacă era și el mușcat și zgâriat de lupi, căci el era unul, iar Vanamar erau mulți.
Deodată însă Ionas își proiectă a lui lumină albastră de jur împrejur când soarele scăpără cu totul la orizont, iar lumina oarbă a apusului se văzu pretutindeni, căci anume acela era semnalul pentru Ionas să protejeze totul cu a lui putere magică, căci lupii Vanamar deveneau și mai puternici odată cu lăsarea nopții.
Dar lumina ceea a lui Ionas, care lumina asemeni unui far ce se mișca dintr-o parte într-alta, părea că nu-i de-ajuns pentru ai ține pe Vanamar departe de grotă.
Vanamar se opriră totuși din atacul lor, văzând acea lumină albastră proiectată asupra lor. Apoi, se retraseră câțiva metri în spate, se regrupară, și așteptară până când noaptea se lăsă pretutindeni. Pe urmă, când bezna lumii era luminată doar de candela luminii lui Ionas, Vanamar începură a fugi spre grotă cu gând să atace toți odată și să biruie.
Dar… nu aveau noroc și pace, căci în săritura ceea se loviră de-o barieră transparentă de aer și fură aruncați cât colo, iar impactul cu pământul pe unii dintre ei îi lăsă inconștienți, în timp ce pe alții îi făcu se schelălăie nefericiți și să-și lingă rănile, căci… vezi tu… or fi fost ei puternici, dar erau din carne și oase doar, în timp ce Ionas și a lui putere erau magice.
Când liniștea în jur era deranjată doar de schelălăitul înfundat al lupilor, între Ionas și Shinar, care stăteau de strajă, se văzu silueta transparentă a cuiva, siluetă care fu văzută doar datorită puterii sabiei, căci mulți nu știau, dar puterea lui Ionas era luată din puterea Vieții.
***
Amețit, datorită durerii tot mai puternic resimțite în genunchiul lovit, în timp ce se afla pe spatele tânărului care-l luase de la tatăl lui, Nathaniel tot închidea și deschidea ochii.
Însă, de fiecare dată când îi deschidea, vedea imaginea cuiva în fața lui, dar nu înțelese încă de la început cine să fie acea persoană. Mângâierea ei însă îl făcu ulterior să zâmbească și parcă și durerea din genunchi începu să slăbească.
Și desluși el chipul Karinei abia când durerea-l lăsă cu totul. Și-i zâmbi el acelei frumoase fete, care la fel îi zâmbea și-i mângâia fruntea. Apoi adormi, în acea dulce mângâiere, numai că somnul îi era iepurește și astfel auzi șoaptele Siar-ilor, care se tot șușoteau pe lângă el, întrebându-se cine-i copila din brațele Mariei.
„Numele ei o să fie Yellen,” murmură deodată Maria, dezvelind chipul fetiței, care-i privi pe toți cu ai ei ochi negri, permițându-le tuturor să se oglindească în a ei privire profundă. „Am găsit-o în pădure, în timp ce părinții ei zăceau peste ea, semn c-au apărat-o cu ale lor trupuri.”
„Morți?” „Dar cum e posibil?” „Doamne Ferește!” „Cine să fi avut treabă și răfuială cu un biet copil?” tot murmurară oamenii din jur.
„Poate-or fi avut cu ai ei părinți?” întrebă unul dintre bărbați.
„Ba nu,” interveni Pedro. „Dacă ar fi fost cu ai ei părinți doar, atunci Parca și restul nu ne-ar fi hăituit după ce-am luat copila. Însă… mi se pare că mai mult decât copila voiau ceva de la ea.”
„Ceva? Ce anume?” întrebă Solan.
„Nu știu! N-am înțeles încă,” spuse Pedro, privind în ochii bătrânului și parcă dându-i de înțeles că ar fi fost o idee bună să termine acea discuție acolo, căci… asta ar fi putut-o pune pe copilă în pericol și astfel… poate… ar fi fost izgonită în viitor de lângă ei.
Solan însă era un om înțelept și înțelese numaidecât mesajul privirii conducătorului lui. Mai ales după ce surprinse fugara mișcare a mâinii Mariei care acoperi gâtul fetiței. Dar totuși el zări sclipirea a ceva subțire în jurul acelui mic gât de copil. Ce zărise însă nu înțelese, dar parcă nici dorință prea mare să afle nu avea. Așa că bătrânul schimbă subiectul și spuse: „țin minte că fiind încă copil mi-a spus odată tata că Siarii vor avea o nouă șansă la viață atunci când cea numită Karina se va întoarce din drumul ei spre moarte pe cel al vieții.”
„Pe cel al vieții? Ce vrei să spui, bătrâne Solan?” întrebară câteva glasuri, în timp ce toți își continuară drumul în acele tuneluri sinuoase care duceau tot mai adânc și mai adânc în pădure, dar despre care nu se știa cum sau cine le făcuseră.
„Dacă sincer, nici eu nu știu prea multe despre asta. Doar că Karina e una dintre tinerele transformate în Yātrīkar. Și totuși, de ai noștri strămoși au ajuns să transmită aceste cuvinte până în zilele noastre înseamnă că nu e doar o legendă acea întâmplare, ci ceva real, ceva care se va întâmpla ulterior și care va fi pentru noi o mare bucurie se pare.”
„Să te audă Titanii și Haos,” spuse Maria, strângând copila la piept și-i acoperi ulterior iar fața, căci lumina torțelor din mâinile bărbaților o făceau pe copilă să închidă și să deschidă ochii în mod repetat, de parcă acea lumină i-ar fi deranjat privirea. „Căci anume ei ni-au dat copila pe care noi și Pedro ne-am dorit-o atât de mult.”
„Așa e! Așa e! Un copil e mereu o binecuvântare!” se auzi iar murmur în jur.
Nathaniel, care ca și Yellen închidea și deschidea ochii în repetate rânduri, auzi acel murmur, dar mare lucru nu înțelese el. Totuși, se miră să vadă cum Karina, cea din imaginația lui, îi întoarse brusc spatele și trecu prin peretele acelor catacombe. Numai că trecu prin el de parcă ar fi fost de ape și cu cât se îndepărta ea tot mai mult și mai mult de băiat, Nathaniel auzea atât de clar în urechi ale ei cuvinte: „ține minte, Nathaniel: Viața unuia e în mâinile lui doar. Prin urmare luptă să o ții lângă tine și ai grijă de acel copil, căci anume ea este Viața!”
Brusc imaginea ceea văzută de Nathaniel dispăru și el văzu zidul catacombei atât de clar. Pe urmă își simți pleoapele atât de grele și el închise ochii. Înainte de-a adormi profund însă auzi atât de clar plânsetul lui Yellen, iar el murmură nedeslușit: „am înțeles, Viață! Voi avea grijă de tine!”
***
Picăturii roșii de sânge curgeau de pe brațul alb al Gaeiei, în timp ce ea stătea în picioare și privea tristă în jur, la trupurile acelor hăitași ce căzuseră pradă nebuniei Parcăi în lupta ce se terminase nu demult.
Și nu doar brațul Gaeiei era rănit: avea răni vizibile, răni adânci, atât pe față, cât și pe gât. Numai că acele răni păreau să nu sângereze, de parcă ar fi fost oprită sângerarea lor de-o atingere ciudată a suflului tămăduirii.
Tresări însă, simțind o atingere pe braț și când privi în stânga ei îl văzu pe Dike, care-și rupse o fâșie de material din al lui veșmânt și-i obloji rana de pe braț, cauzată de mușcătura unui lup Vanamar.
„Ce-a fost asta?” întrebă aproape în șoaptă Gaea, în timp ce privea cu ochi pierduți în cei ai titanului.
„Să fiu sincer nici eu nu știu. Dar… că a fost real sunt sigur,” spuse el, iar după ce termină de oblojit rana, făcu câțiva pași de lângă Titanidă și se așeză direct pe pământ. Apoi privi la toate acele trupuri de hăitași ce pieriră în luptă.
Dar… nu el sau Gaea îi doborâseră: fu însăși Parca care, în timp ce lupta cu Gaea, încleștate fiind într-o aprigă luptă corp la corp, răcni deodată ca apucata și, sărind în sus, se desprinse de Titanidă și începu a-și ataca hăitașii, fără ca sărmanele suflete să aibă vreo șansă la supraviețuire. Și termină ea acea răfuială cu hăitașii în doar câteva clipe, mișcându-se amețitor de la unul la altul și frângându-le trupurile c-o cruzime nemaiîntâlnită până atunci la ea, făcându-i și pe cei doi Titani să se întrebe de-i Parca cu adevărat sau e doar o copie a ei.
Era însă Parca, care se lupta în acele clipe cu partea ei cea bună, iar asta și trezi monstrul nebuniei în ea și-și ucise propria armată și nu rivalii. Apoi, înainte de-a dispărea, se desprinse în două: în Parca cea bună și cea rea, se apucară una pe alta de gât c-o singură mână și ale lor degete strânseră cu putere în timp ce în cealaltă mână formară ambele câte-un pumnal de os, ca mai apoi, în timp ce se priveau una pe alta cu ură crescândă în ochi, să-și înfigă acele pumnale în umeri și să dispară în același timp.
Asta fu și ceea ce-i uimi pe Gaea și pe Dike într-atâta, care rămaseră să privească în jur, cu gura căscată, multă vreme după aceea, până în jur nu se lăsă complet întunericul.
Totuși, Steaua Lumii, numită Akkatas, își pogorî a ei lumină peste acea pădure, secunde după ce întunericul îmbrățișă lumea, și binecuvântă astfel succesul binelui asupra răului, încă odată într-atâtea mii și mii de ani.
Anume acea pogorâre a luminii stelei îi făcu pe cei doi Titani să privească cerul și-l văzură împânzit de puzderie de stele sclipitoare, ceva ce se putea vedea odată la câteva sute de ani doar, un fenomen ce nu putu fi explicat de nimeni până atunci, căci deși cerul era luminat de stele aproape în fiecare noapte, doar odată la foarte mult timp arăta de parcă ar fi fost bătut în diamante ce stăteau lipite unul de celălalt.
„Viața se schimbă!” murmură deodată Gaea, tot cu ochii la cer.
„Așa e! Încă odată Viața a coborât se pare pe Pământ!” spuse Dike privind și el stelele cerului.
„Și totuși… nu pot înțelege de ce!” bâigui Gaea gânditoare.
„Probabil pentru a aduna parte din puterea dată lumii!” adăugă Titanul și-i făcu Gaeiei semn cu capul să privească în față.
Și asta o miră și mai mult pe Titanidă, căci de când fusese trimisă pe pământ nu-i fusese nicicând dat să vadă așa ceva: sufletele hăitașilor, ce pieriseră în luptă, își părăsiră în sfârșit ale lor trupuri și, aliniate în șir indian, se îndreptară spre un drum de lumină văzut chiar în centrul acelei păduri, iar când ajunseră sub acea lumină pogorâtă din cer se văzu o scară pe care urcară încet, treaptă cu treaptă, până când a lor urmă dispăru brusc. La fel dispăru și lumina lui Akkatas, lăsând acel loc să fie luminat doar de stelele cerului.
„Să mergem și noi!” îi spuse Dike Titanidei, după ce Akkatas se văzu sclipind de trei ori pe bolta cerului, ca mai apoi să se stingă.
„Unde?” întrebă Gaea și mai mirată.
„Acasă!” spuse blajin Titanul și porni pe același drum pe care merse Pedro cu familia lui, însoțindu-l pe Shinar.
Gaea m-ai rămase locului timp de câteva clipe, privind în jur. Dar… deși văzu cu ochii ei cum trupurile hăitașilor dispăreau sub formă de cenușă arzând, nu se miră, căci la fel murise și Adamant și era obișnuită cu transformarea lupilor după moarte.
Apoi, când și ultimul hăitaș fu făcut cenușă, Gaea întoarse spatele acelui loc și porni încet pe urmele Titanului. Numai că în timp ce Dike mergea semeț, cu capul sus, Gaea privea în pământ, simțind vină că nu putuse salva sufletul Karinei în acea luptă.
***
Un oftat prelung… urmat apoi de-un altul, în timp ce mâna însângerată a Parcăi atingea când un trunchi de copac, când altul, ea continua să înainteze prin pădure, îndreptându-se undeva spre nicăieri.
Cealaltă mână atingea însă umărul însângerat pe care singură și-l rănise, iar acea durere era și mai insuportabilă, căci și-o făcuse cu mâna ei, folosind două puteri: cea întunecată și cea făcătoare de bine. Dar… în timp ce ea-și putu recăpăta trupul ei cunoscut de alții, cel care le întruchipa pe cele două Parca, nu la fel se întâmplase și cu rana: nu se tămăduise cum se întâmpla de obicei, căci cele două puteri opuse continuau să lupte în interiorul ei și acea luptă părea să nu se termine prea curând, iar asta se vedea din sângele ce șiroia continuu din rană, colorând în roșu și negru al ei veșmânt.
Ajunsă la marginea pădurii, Parca se prăbuși lângă rădăcina unui trunchi gros și, cu ochii spălăciți de durere și oboseală, privi spre grota Siar-ului, acolo unde se m-ai aflau încă Shinar și Ionas.
Dar… Parca nu era acolo ca să vadă de lupii Vanamar îi ascultaseră ordinul și de uciseră fetița: ea era acolo să se m-ai vadă odată cu Viața, de care-i fusese atât de dor în tot acel timp de când fusese trimisă pe Pământ și părea că Viața uitase de ea, după ce mai înainte Parca o slujise cu fidelitate și chiar renunțase la propria Ea tot pentru Viață.
„Sunt aici, stăpână!” murmură Parca înfrigurată, văzând atât de clar trupul transparent al Vieții, oarecum migăind între Shinar și Ionas.
Dar putere să se apropie de acel loc Parca n-avea: de aceea rămase lângă trunchiul copacului lângă care căzuse, plângând în tăcere a ei soartă și, chiar de știa care era a ei menire pe acest Pământ, totuși Parca m-ai știa că a ei trădare, cu milioane de ani în urmă, când avea un alt trup și o altă formă, o ținea atât de departe de Viață.
„Voi plăti pentru ce am săvârșit atunci!” murmură Parca cu ochii în lacrimi, privind țintă spre locul unde se afla Viața, Shinar, și Ionas. „Voi plăti și în cele din urmă mă voi căi pentru toate relele pe care le-am săvârșit atunci și acum.”
Apoi tăcu și privi în dreapta, unde-i văzu pe Dike și pe Gaea ieșind din pădure și îndreptându-se spre cal și spre Ionas.
Ei însă n-o văzură nici pe Parca, nici trupul transparent al Vieții, căci erau doar puțini cei care aveau acea binecuvântare să simtă și să vadă Viața.
Viața însă-i văzu pe cei doi Titani și, cât timp Dike se apropie de Shinar și Ionas și scoase apoi sabia din pământ, băgând-o înapoi în teaca lăsată de Pedro lângă sabie, Viața făcu un pas spre el și-i șopti: „Inta makkaḷai orupōtum viṭṭuviṭātīrkaḷ, Dike. Avaṉiṭamiruntē uṉ aḻiyāmaiyum uṉ cantatiyum piṟantaṉa.” (Tamil) (Nicicând nu lăsa acest popor în urmă, Dike. Din el se va naște nemurirea și ai tăi urmași).
Acea șoaptă, atât de cunoscută Titanului, îl făcu să tresară și să privească în stânga lui, căci anume la urechea stângă-i șoptise Viața. Dike însă nu văzu nimic și se minună nespus. Dar totuși… știa prea bine a cui voce o auzise, căci cât fusese în Cosmos, auzise nu odată vocea Vieții vorbindu-i, iar el nu odată o confundase în visare cu vocea Aeon-ului.
„Se întâmplă ceva?” întrebă Gaea, mirată să-l vadă tresărind și privind în jur.
„Viața! A fost aici!” murmură Dike și privi în ochii Gaeiei. Însă nu văzu mirare în ei. „Știai?”
Gaea dădu din cap că da și-i zâmbi: „chiar de n-o văd și n-o aud o simt, iar asta e pură binecuvântare.”
Pe urmă Titanida întoarse spatele Titanului și porni din nou spre pădure, pășind agale pe acel pământ moale, în timp ce legănatul ușor al ierbii nalte și verzi, al ierbii mătăsoase ce-i atingeau picioarele îi dădeau alinare Titanidei după bătălia ce trecuse.
Dar… în timp ce se îndrepta spre pădure, Gaea privi în dreapta ei și se uită spre locul unde până nu demult stătuse Parca. N-o văzu însă, deși Parca continua în același loc. Totuși Gaea înțelese că ea e acolo și că ceva magic o protejează pe Titanida sorții, chiar dacă nu era sigură a cui Magie poate fi.
Curând după aceea, Dike-l apucă pe Shinar de căpăstru și, îndemnându-l, îl făcu să-l urmeze, în timp ce în cealaltă mână-l ținea pe Ionas a cărui lumină se estompase deja.
(Tamil: Maṉa amaitikkāṉa nēram itu.) „E timpul pentru măcar un pic de liniște,” murmură Viața și lăsă o sfântă suflare să iasă din al ei trup, suflare care se transformă în pasăre măiastră cu același trup transparent și al Vieții, care pluti apoi o vreme prin aer, se ridică sus-sus deasupra pădurii, ca mai apoi să se unduiască lin în zare.