În timp ce înaintau la pas lent spre adâncurile pădurii, Fenrir și restul începură să audă dintr-o dată șoapte. Acele șoapte însă nu-i băgară în sperieți, ci-i făcură cumva să fie atenți, căci păreau să fie cele ale pădurii, care-și spunea povestea prin cuvinte:

„Lumea asta e mult mai ciudată și mai antică decât se crede,” spuse o voce de femeie. „La fel se consideră că anume aici este Leagănul Civilizației și locul în care Universul și-a ascuns în cele din urmă puterea, cea care ar fi capabilă să deschidă apoi Porțile vechiului Eden, cel cunoscut astăzi în Cosmos și pe Pământ drept Aeonul.”

Apoi un plăcut freamăt de frunze se auzi pretutindeni. Anume acel freamăt și-i făcu pe călători să se simtă atât de bine în timp ce priveau în jur și se minunau să vadă cum lumina, sub formă de raze aurii, trecea printre crengile copacilor și scălda apoi pământul într-o dulce visare. Dar nu doar acele raze erau plăcute văzului, dar și al lor dans, cumva în cercuri pe alocuri, pe când în altele se unduia ușor asemeni trupului femeii în dansul vieții.

Și, când acele raze se împletiră în dansul lor cu vântul molcom ce se simțea în jur și cu crengile copacilor, fremătând într-un clinchet și frunzele, călătorii auziră și restul poveștii, spusă de data asta de un bărbat: „la fel, această pădure e sacră și antică. Chiar se consideră a fi prima pădure care-a existat vreodată pe pământ. Cea în care au luat formă Titanii, Zeii, Spiritele și celelalte creaturi magice ce se găsesc astăzi pe pământ. Dar cel mai minunat lucru dintre toate a fost puterea magică găsită aici, în tabăra lupilor ce și-au luat numele de la cel al pădurii, căci doar împreună ei pot fi un întreg și tot împreună pot da naștere unei noi magii.” După aceea lumina aurie fu înlocuită de cea verde, ca cea văzută de cele două perechi de îndrăgostiți când se pierdură printre copaci căutând singurătatea într-un regat de frunze. Și nu doar acea lumină verde-i înconjura, ci și acei licurici fosforescenți ce dădeau zării în acele clipe o nouă și nemaiîntâlnită splendoare.

Astfel, în timp ce priveau fermecați în jur, Fenrir spuse: „de fapt aceste șoapte ale pădurii nu se aud doar pentru a face magia să fie simțită din plin. Ele spun de fapt adevărul. Și acel adevăr îl găsim și în vechile legende ale Rophionilor care glăsuiesc că undeva în această pădure magică într-adevăr se găsesc Porțile Aeonul. Numai că, cel ce le va găsi și apoi le va deschide, va fi nevoit să jertfească ceva sau pe cineva drag. Astfel, plătind tribut pentru a sa putere de-a regăsi Edenul, va plăti o eternitate pentru ce-a pierdut. Și se va liniști doar atunci când va ajunge să colinde Tărâmul Lumii de Dincolo, cel în care spiritele și sufletele oamenilor uită tot ce-au trăit ele vreodată pe Pământ.”

„Te referi la Tărâmul lui Maranam?” Îl întrebă Kalimērā. A ei întrebare însă, deși pusă în șoaptă, fu auzită și de ceilalți. De aceea și începură murmurele printre soldații lui Island și ghouli. Făcând însă abstracție de murmurele lor de îngrijorare, femeia continuă: „dar totuși nu înțeleg cum e posibil ca într-o astfel de pădure magică să se vorbească despre acel tărâm al groazei.”

„E din cauza că toate-s legate între ele,” răspunse Samaya în locul fratelui. „Ca un fel de cauză-efect. De altfel, vocea de femeie pe care-ați auzit-o mai înainte se consideră a fi însăși vocea Vieții.”

„Cum rămâne cu vocea bărbatului? Ea a cui e?” Se interesă unul dintre soldați.

„Asta deja n-o știe nimeni,” răspunse înțeleptul Island. „Unii susțin că ar fi vocea lui Yggdrasil, alții că-i la sigur vocea Părintelui Haos. Cei mai mulți însă, și aici putem să-i includem și pe bătrânii Consiliului Rophionilor, susțin c-ar fi vocea…”

„…lui Maranam,” murmură Sephir, iar șoapta ei îi făcu pe toți să se cutremure. Apoi, simțind ceva straniu în jurul ei, Sephir se opri și privi în jur. Astfel văzu că toți o priveau îngroziți, ceva ce-o miră totuși. De aceea și întrebă cu voce nevinovată: „am zis ceva straniu?”

„Straniu nu, dar totuși cred c-ai spus ceva ce n-ar fi trebuit să fie spus în glas,” îi șopti Bestla la ureche, căci se afla în acele clipe în dreapta ei. „Plus la asta: nu cred că cineva e dornic să audă numele acelui smintit, mai ales după cele prin care-am trecut ca să ajungem aici.”

Dar, deși Bestla crezuse că vocea ei fusese auzită doar de Sephir, se miră să audă vocea lui Arion în urechea ei dreaptă: „iar cea care-ar trebui să fie și mai atentă ar trebui să fii tu, căci… șoaptele tale, la urechea altora, pot fi interpretate ca trădare.” Apoi, când văzu mutra acră a Bestlei, căreia nu-i plăcu tachinarea, Arion bătu în retragere: „doar spuneam și eu. N-o lua în nume de rău!”

N-apucă însă Bestla să-i spună lui Arion ce-avea pe suflet, căci auzi dintr-o dată vocea lui Calmac care întrebă: „și totuși… care-i treaba cu Edenul cela? Ceva unde se poate de găsit un loc bun de haleală?”

Primi însă un zdupac după ceafă de la Zorrota, iar asta-l făcu să-și arate iar colții. Zorrota în schimb nu păru deranjat de nemulțumirea ghoului, ci doar îi spuse: „doar la halială ți-i gândul. Lumea aici vorbește de lucruri importante, precum facerea lumii. Dar tu…,” și, dând din cap cu reproș, făcu câțiva pași de lângă el.

„Bine că le știi tu pe toate,” bombăni Calmac nemulțumit, încă atingându-și ceafa, căci simțise destul de bine zdupacul cela. Totuși îl urmă pe Zorrota ca un cățel, întrebând cu jumătate de glas: „și totuși, ce-i Edenul cela?”

„Nu știu eu,” îi răspunse Zorrota sec.

„Ba eu cred că da. Văd asta în ochii tăi, cei care ascund multe lucruri. Doar că… vrei să ții totul doar pentru tine.”

Remarca lui Calmac îl făcu pe Zorrota să tresară. Apoi, privindu-l pe sub sprâncene, îl întrebă: „și? Încă ce mai știi?”

„Că ascunzi ceva de noi,” apoi privi atent în jur și-i văzu pe ceilalți privindu-i pe ei cu atenție, căci șoaptele lor le păreau suspecte. Chiar și așa ghoulul continuă să-i șoptească lui Zorrota. „Și ce ascunzi de fapt ne implică pe noi toți. Cred. Doar că… deși te urmăresc eu de mult… n-am aflat încă. Dar… fii sigur că aflu eu până la urmă. Și atunci…”

„N-ai decât!” Îi spuse Zorrota sec, căci surprinse și el privirile piezișe ale celorlalți și înțelese că era timpul să înceteze șușotitul cu Calmac, căci dădeau de bănuit. „Și… spor la căutat! Mă anunți de-ai nevoie de ajutor!” Își termină el gândul în batjocură. După care se apropie de Kalimērā care-i făcuse demult semn să plece de lângă Calmac. El însă vruse să știe cât de multe știa Calmac despre el, căci chiar de nimeni nu știa asta, Zorrota într-adevăr avea multe de ascuns.

„Indiferența” lui Zorrota nu-l duse de nas pe Calmac. Acesta, privind în urma ghoulului care era deja lângă Kalimērā, vorbind ceva în șoaptă cu ea, strâmbă din nas. Apoi mârâi abia auzit: „și totuși pui tu ceva la cale. Doar că… ești destul de inteligent să ții asta ascuns de noi. Dar… ai dat de dracu, căci am mirosit eu asta și…” Tăcu însă când îi văzu pe ceilalți urnindu-se din loc. Și tăcu el și-i urmă tocmai pentru că nu voia să fie lăsat în urmă. Cel puțin nu în acea pădure stranie luminată de raze verzi și licurici.

În urma lui însă Zorrota continua să-l privească pe furiș, căci prea-i părea lui straniu comportamentul lui Calmac. Dar tresări el în cele din urmă când Kalimērā-l apucă de braț, forțându-l s-o privească. „Și totuși n-ai răspuns la întrebarea lui Calmac.”

„Care anume?” O făcu ghoulul pe prostul.

„Mă refer la ce-i Edenul, căci mi se pare că știi tu totuși răspunsul la ea.”

„Ba nu știu eu nimic,” răspunse Zorrota cu jumătate de glas.

„Atunci? Ce tot vă șușoteați tu și Calmac?”

„Doar niște idei stupide care-i trec ăstuia prin cap în ultima vreme. Oricum: nimic important. Doar încearcă și el să bage vrajbă printre ceilalți. Știi doar că-i bun la așa ceva.”

„Și totuși nu mi s-a părut să-l fi certat.”

„Pentru că nu cred că e vreun rost în asta, regină Kalimērā. Dar, chiar și așa, nu-mi prea place mie faptul că mereu se șușotește pe la urechile celorlalți. De parcă încearcă să ne dezbine pe toți.”

„Ai dreptate totuși,” spuse Kalimērā într-un final, încruntându-se. „L-am observat și eu în ultima vreme făcând asta.”

„Atunci? De ce n-ați spus nimic?”

„Pentru că am văzut că Titanii tac.”

„Titanii? Ei tot sunt la curent cu comportamentul straniu al lui Calmac?”

„Da. Dar, dintr-un motiv anume, au decis să-l lase în pace. Ce mă miră însă e că Calmac recurge la astfel de trucuri ieftine, căci îl știam fricos din fire și că face tot ce alții îi spun să facă, mă refer la cei cu autoritate. Dar, de când cu moartea lui Tomai și mai ales după ce-am trecut prin Pădurea Spânului, pare să se fi schimbat mult. La fel și caracterului care-i mai acru ca niciodată. Și… nici bombănelile lui nu-mi plac. Pare să pună ceva la cale ori e pe cale să-și piardă mințile, căci…”

Înghiți însă sărmana în sec când auzi vocea lui Calmac chiar în urechea stângă: „și tu, regină Kalimērā, nici tu nu știi ce-l acela Edenul?” Dar se sperie ea nu să-l vadă pe Calmac, ci pentru că nu-l observase apropiindu-se de ei.

Chiar și așa se luă repede în mâini. Și, zâmbindu-i, îi spuse lui Calmac: „desigur că știu. De fapt credeam că toată lumea știe.”

„Știe? Toată lumea? Ce anume?”

„Ce-i Edenul desigur. Doar că înțeleg că nu chiar toată lumea e la curent cu lucruri mărețe,” decise ea să-l tachineze pe ghoul.

Acela însă strâmbă din nas: „dacă nu-i bun de mâncare iaca și n-am de ce să știu despre el.”

Un alt zdupac după ceafă însă îl făcu să urle la propriu. Apoi, în timp ce-și atingea ceafa, privi în spate și-o privi cu ură pe Ūḻal, care fusese și cea care-l pocnise. Ea însă nu se sperie deloc de el, ci-i rânji chiar în față. Apoi îi spuse în batjocură: „chiar și de pământu-i rotund, tot nu-i bun de mâncare. Doar tu nu știi nimic despre asta.”

„Iar ce nu știi tu e să nu-ți mai bagi nasul unde nu-ți fierbe oala, căci întrebarea nu ți-a fost adresată ție,” îi șuieră ghoulul printre dinți. Apoi, strângând cu putere pumnii și arătându-și colții, se îndreptă spre ea cu gând s-o învețe minte.

Ūḻal însă, deloc deranjată de „îndrăzneala lui,” stătu locului, căscând dulce. Ba chiar bombăni un: „și tot ce zboară se mănâncă după părerea lui Calmac. Păcat că nu-i nicio fiară pe-aici dornică să-l pape pe el.”

„Ar face-un bine lumii fiara ceea de te-ar înghiți pe tine, vrăjitoare veninoasă ce ești.”

„Și chiar că ești arțăgos din fire,” îi spuse Ūḻal rânjind. „Ce? Te deranjează că-ți spun alții adevărul despre tine chiar în față? Sau… nu-mi zi: tot pui întrebări despre Edenul cela crezând că pe-acolo o să găsești cărniță fragedă?”

Batjocura simțită în glasul ei însă reuși să-l scoată pe Calmac cu totul din sărite. Ba mai mult: el sări asupra ei și mai nu-și înfipse colții în grumazul ei alb ca laptele. N-ajunse însă la ea din cauza lui Izkina, care-l înșfăcă într-un final de haină și-l ținu locului. Chiar și așa ochii lui Calmac se injectară de sânge și-i clănțăneau dinții la doar centimetri de grumazul lui Ūḻal.

Titanida însă, de parcă ar fi înnebunit sau voia cu tot dinadinsul să-i facă ghoulului în ciudă, începu dintr-o dată a râde zgomotos. Râsul ei însă și urletele lui Calmac îl treziră în cele din urmă din somn pe copilul Kalimērei, care începu să plângă. De aceea și începu femeia a-i șopti cu voce duioasă: „gata, Piccai! Nu se întâmplă nimic! Doar doi nebuni și-atât. Și… mama e cu tine! Mama e cu tine.” Vocea ei blajină însă nu calmă copilul. Din contră: din cauza isteriei creată de Ūḻal și Calmac el începu să plângă și mai tare.

Din această cauză și strigă Boor din toți bojocii: „ajunge atâta prosteală! Ce-i cu voi? Sunteți la circ cumva? Ba suntem la război, fraților! De aceea trebuie să gândim mai mult cu capul și mai puțin cu ura. Chiar e absolut necesar să ne rupem în bucăți doar ca să dăm frâu liber nebuniei și instinctelor noastre sălbatice?”

„E ceva cu care ne naștem, nu?” Îi spuse Ūḻal sfidătoare. Apoi, privind atent la colții lui Calmac, mânjiți de sânge și de alte rămășițe, strâmbă din nas și-i șuieră acestuia printre dinți: „și… mai spală-te din când în când. Nu de alta, dar… pute!” După care-i arse o palmă peste față ca să-l îndepărteze de ea.

Palma ceea se simți însă ca un baros în moalele capului și asta din cauza că Titanida își folosi puterea magică. De aceea și zbură ghoulul câțiva metri de lângă ea, lovindu-se într-un final de trunchiul gros al unui copac. După care-i mai dădu și pământul două când ateriză pe burtă. Dar, după ce reuși să-și vină cât de cât în fire, Calmac se împinse pe palme de sări în sus, șuierându-i lui Ūḻal printre dinți: „acum chiar c-ai dat de dracu, lepră ce ești. Și-ți găsești tu acum și sfârșitul.”

Numai că se trase brusc în spate, spre același copac de care se lovise după palma lui Ūḻal, când se văzu înconjurat de lupi. Și nu erau din cei sălbatici, ci din cei în care se transformau Fenrir și Samaya ori de câte ori era necesar să lupte sau simțeau pericolul dându-le târcoale. Și asta fu ca un semnal de alarmă pentru Calmac, mai ales văzându-le colții, semn că cel ce-a dat de dracu era el. De aceea și decise să stea cuminte, cu spatele lipit de copac, și schelălăind ușor, cerșind îndurare de la lup și ajutor de la ceilalți ghouli.

Dar… niciunul dintre confrații lui nu se grăbi să-i sară în ajutor, căci vorba ceea: mai bine să fii tu cu spatele întreg, decât să fii mort pentru un prost. Și înțeleseră totuși că gândul lor fusese unul bun când îl auziră pe lupul cel mare și sur, ce părea mai mare ca toți cei din grupul lui, șuierându-i lui Calmac printre dinți: „singurul care are nevoie să fie învățat minte aici ești tu. Și… chiar ai nevoie de-o baie, prietene, căci în caz de nu erai la curent lupii sunt sensibili la mirosuri.”

„Nu c-aș face-o special,” se bâlbâi Calmac, încercând să facă înconjurul acelui copac și să dea bir cu fugiții. „Da… n-am găsit apă bună de spălat venind încoace. De aceea și mi-am zis: „ah, Calmac, ce pedeapsă pe capul tău că nu găsești apă. Dar… nu-i nimic. Oricum doar doi proști care te pot mirosi sunt prin preajmă, căci cum doar gemenii sunt lupi și nu mă așteptasem să mai găsesc alții prin preajmă…”

Cuvintele de batjocură ale ghoulului însă îl scoaseră pe Fenrir din sărite. Și, furios la culme, șuieră printre dinți: „ăstuia cu siguranță i s-a urât cu viața. Îl învăț eu minte.”

Stătu însă locului când Sephir îl apucă de braț. Apoi, privindu-l cu mustrare, îi spuse: „ce-ai cu el? Nu-i decât un prost. Dă-i pace! O să înțeleagă până la urmă cum stau treburile pe aici și-o să se cumințească.”

„Ceva de care totuși mă îndoiesc!” Spuse Fenrir mânios. Apoi se întoarse la locul lui, lângă trunchiul unui copac gros lângă care stătuse până atunci. Chiar și așa continua să mârâie la Calmac, care-i rânjea. „Și tot pun eu laba pe tine și-ți arăt cine-i lup prost,” îi dădu el în grijă lui Calmac.

Ghoulul însă ridică din umeri doar, rânjind. Apoi decise că-i timpul să vadă ce-i cu lupul cela sur care-l tot privea pieziș. De aceea și se puse în patru labe și-l privi cu atenție.

Surul însă, văzându-se cercetat de ghoul, doar dădu din cap cu reproș. Apoi, mârâind un: „ăsta niciodată nu învață, nici de-l jupoi de viu,” îi întoarse spatele.

Se opri însă locului când îl auzi pe Calmac bolmojind: „doar încearcă! La sigur îți pun pielea pe băț!” căci înțelese că acela n-o să stea cuminte. Și așa a și fost, căci Calmac, crezând că-i timpul să le arate și altora ce poate, sări asupra lupului, cu gând să-și înfigă colții în grumazul lui. Numai că o palmă peste bot, când era la doar jumate de metru deasupra lupului, îl aruncă iar înspre copac, pe care-l lovi de data asta cu capul. Și, văzând stele verzi după ce atinse cu zgomot pământul, bombăni un abia auzit: „acum văd și eu Edenul. Ce ușurare.”

Lupul cel sur însă își atinse fruntea cu laba de parcă ar fi fost om. Apoi, scuturând din cap cu reproș, se întoarse spre ceilalți care chiar priviră scena ca la circ. Dar, privind spre ei, nu găsi pe nimeni cunoscut lui, de aceea și se încruntă, căci i se păru lui în cele din urmă că străinii călcară pe acele meleaguri. Și nu doar străini, ci o adunătură de nații cu cine știe ce gânduri nebune în cap.

Își opri însă privirea asupra lui Fenrir, care îl privea și el încruntat neînțelegând ce avea acela cu el. Dar deveni curios când Surul îi spuse râzând: „și totuși, frățică, cum merg treburile?”

Cuvintele Surului însă, deși spuse în glumă și fără să sune a batjocură, nu-i plăcură lui Fenrir. Ba mai mult nu-i plăcea modul lupului celuia de-ai vorbi atât de familiar: de parcă i-ar fi fost tată și-l saluta de bun sosit. De aceea și făcu câțiva pași spre el, întrebându-se totuși cine să fie, căci atât modul lui de-a vorbi, cât și acea privire i se părură cunoscute.

Se opri însă locului când Surul îi spuse: „nu mă cunoști, nu-i așa?”

„Ar trebui?” Îl întrebă Fenrir, iar încruntându-se.

„Desigur c-ar trebui. Dar… de asemenea înțeleg, căci e posibil să mă fi uitat. Au trecut totuși 14 ani de când ați plecat de pe aceste meleaguri. Erai mic pe atunci. De aceea și-i posibil să mă fi uitat, ca și aceste locuri, căci…”

Se duse însă Surul de-a berbeleacul, când Samaya, în pielea lupoaicei albe, îi sări asupra. Apoi, când își veni în fire, Surul privi ciudat în dreapta lui, la acea mare lupoiacă albă, ce părea să rânjească veselă. Ba chiar îi și spuse cu glas jucăuș: „iar eu pun pariu că tu habar n-ai cine-s eu.”

„Ar trebui?” Puse Surul aceeași întrebare ca și Fenrir.

„Da, căci erai mai tânăr pe atunci. Dar, cum lumea îmbătrânește, se prea poate să mă fi uitat.” Asta stârni râsete atât printre lupi, cât și printe cei din grupul Samayei.

Surul însă, deși zâmbise și el, se ridică apoi pe cele patru labe. Și, scuturând din cap, bombăni un: „și totuși am îmbătrânit se pare. Până și picii mă doboară acum.”

„Asta e pentru c-ai fost neatent. Atâta tot,” îi luă apărarea un lupușor sur cu urechi negre, din tribul lui. „Da iaca dacă ai fi…”

Surul însă se întoarse furios spre el și-i spuse: „și tu dacă ți-ai ține mai mult timp gura închisă, Kkuṟai, mi-ai face o mare favoare. Și… cine știe… poate că și m-aș putea concentra. Da așa…”

If you encounter this tale on Amazon, note that it's taken without the author's consent. Report it.

„Da, da,” îl tachină lupul. „E așa cum spui tu: mezinul tău mereu își bagă nasul unde nu-i fierbe oala. Dar… ce să-i faci: prostia și guralivia sunt lucruri moștenite din moși strămoși, iar cum tu-mi ești tată…”

Tăcu însă el când o mare lupoaică neagră, pe nume Mai, se opri în dreapta lui și-l privi cu dojană: „și totuși, Kkuṟai, nu asta te-am învățat eu.” Apoi îi pocni și lui una peste ceafă, să-l învețe minte. Fu însă una dulce: ca de mamă. De aceea și-și arătă Kkuṟai colții, dar era pentru a-i da de înțeles mamei că învățase lecția, iar reacția lui la fel stârni râsete.

Taică-su însă, văzând nebunia feciorului, scutură din cap cu reproș: „și totuși n-am fost eu astfel la vârsta lui. Dar… să revenim la ale noastre,” spuse el, întorcându-se spre lupoaica cea albă care aștepta cuminte continuarea. El însă se încruntă comic: „chiar și dacă zici c-ar trebui să te cunosc, nu-mi pare mutra ta cunoscută. Doar ochii. Numai că… cine să fii tu totuși…”

„Și… dacă-ți pui un pic creierul în mișcare?” Spuse lupoaica căscând. „Cine știe?! Poate și ghicești. Dar… să-ți dau un indiciu. Ce zici?”

„Ar fi o idee!” Spuse Yamu serios. Apoi se propti bine pe toate cele patru labe și privi atent în ochii ei. Numai că, deși voia el să pară că se juca, era totuși în încurcătură, căci ceva-i spunea că lupoaica ceea albă e a lor prințesă. Dar… o știa de blană sură. Acum însă era complet albă, ceva deloc specific neamului Rophionilor, căci de era într-adevăr ea, atunci era prima lupoaică albă din trib. Chiar și așa își zice să cerșească indiciul cela. Și, rânjind, spuse: „nu, ce? Auzim indiciul cela azi?”

Samaya surâse înțelegându-i șmecheria: „dacă insiști. Nu, fie: au fost odată patru labe, doi ochi negri, o coadă sură și-o minte complet ruptă de realitate.”

Asta-l făcu pe Yamu să pufnească în râs, căci îi aduceau cuvintele ei aminte de-o ghicitoare pe care obișnuia el s-o pună gemenilor când erau mici. Decise totuși s-o mai tachineze puțin, căci era totuși vesel jocul cu ea. De aceea deveni dintr-o dată serios și spuse: „nu… poate-mi mai dai un indiciu, huh? Nu de alta, dar cum singură ai zis că-s bătrân…”

Dar, în loc să zâmbească, lupoaica scutură din cap cu reproș. Apoi lăsă să-i scape un „ah, ce plictiseală” din piept, chiar dacă era clar că era în glumă. După care, mai dând câțiva pași spre Yamu, îi spuse: „și aceeași coadă sură se bagă mereu în probleme atunci când însăși problemele fug de ea. Deci: cine să fie?”

Răspuns însă îi dădu Fenrir: „știu eu pe cineva care se încadrează perfect în categoria asta.”

Schiță însă un rânjet, când lupoaica-l privi furioasă și-i șuieră printre dinți: „iar pe tine nu te-a întrebat nimeni de altfel.”

„Dacă zici,” spuse Fenrir rânjind. „Doar încercam s-ajut. Dar… fie pe a ta.”

Scuturând din cap cu reproș, Samaya privi iar la Yamu. Apoi, rânjind, îi spuse: „alt indiciu?”

„Dacă ești atât de binevoitoare!” Și Yamu zâmbi.

Asta însă o făcu pe Samaya să-și plece capul și să ofteze: „nu, da, uitasem că de bătrânul sur Yamu nimic nu rămâne ascuns. Dar, fie: greșeala mea!”

Yamu însă râse. „Și totuși, ai reușit să mă încurci. Pentru câteva clipe doar. Trebuie să recunosc.”

„Serios?” Strigă lupoaica și până și ochii îi luciră de fericire. „Când asta?”

„Nu cu ce-ai spus, dar din cauza blănii, căci o știam sură. Văd însă c-ai albit de tot. Să fie de la muntele cela care-i tot timpul înzăpezit?” Și apoi râse din tot sufletul, ca și ceilalți de altfel. Apoi își luă chipul obișnuit, la fel ca și ceilalți lupi din grup.

Samaya însă mai rămase o vreme în pielea lupoaicei. Apoi, privi cu atenție la Yamu și-l văzu mult îmbătrânit. Chiar și așa îi erau cunoscuți ai lui ochi negri, pielea măslinie, părul cârlionțat ce odată fusese complet negru, dar care în acel moment era pudrat cu fulgi de zăpadă. La fel îi era cunoscută și acea mustăcioară ce abia se mijea, dar care nicicând nu creștea mai mult de atâta. De asta și surâse și se transformă și ea.

La vederea ei însă, Yamu surâse: „și totuși, prințesă, pentru tine timpul pare să fi stat în loc, căci… ești la fel de frumoasă ca și atunci când ne-am avântat cu toții prin pădure să te căutăm când te-ai pierdut. Sau poate și mai frumoasă?!”

„Tu însă se pare c-ai îmbătrânit de tot,” îl tachină Samaya. „Chiar și dacă l-ai văzut atunci pe Ratatosk și-ar fi trebuit să rămâi tânăr. Eu abia anul ăsta am avut onoarea să-i mângâi blănița.”

Remarca ei însă-l făcu pe Yamu să se încrunte, căci nu-și aducea aminte de niciun Ratatosk. Abia într-un final își aminti de iepurele cela alb din brațele lui Fenrir. De asta și strigă vesel: „ah, da! Uitasem de el. Și de faptul c-avea blană albă la fel ca tine.” După care, zâmbind, îngenunche în fața Samayei, la fel ca și ceilalți din tribul lui. Numai că atunci când vru să-i sărute mâna, se rostogoli câțiva metri de lângă ea, prins în brațe de Fenrir, care-i sărise în cârcă.

Dar, după ce se rostogoliră ei câțiva metri, se opriră în patru labe unul în fața celuilalt, încă în forma lor umană. Și, privindu-se de parcă celălalt ar fi fost prada, Fenrir îi spuse: „și totuși, Yamu, nu-mi place mie când alții îmi ating sora fără să fi permis eu asta.”

„Gelos cumva?” Îl tachină bărbatul.

„Absolut. De aceea… am de gând să te învăț azi minte. Și desigur: să văd de mai ești bun la trântă ca în tinerețe, căci… cam mi te-ai ramolit moșnege.”

„Crezi tu, tinere? Eu zic c-o să-ți plângi după asta de milă!” Spuse Yamu în glumă, dezmorțindu-și gâtul, brațele și spatele, căci înțelese că fără trântă nu scapă.

„Desigur. Și nu doar cred: sunt sigur!” Îi spuse Fenrir, rânjind. După care, săltând brusc în picioare, sări asupra lui Yamu.

Kkuṟai, care vru să-și avertizeze tatăl, doar bombăni ceva pe înfundate, când fratele lui, Ilēcāṉa sau Cel Sprinten cum mai era cunoscut în trib, îi astupă gura cu palma. Dar, când fratele lui mai mic îl privi furios, tânărul de 17 ani îi spuse surâzând: „și totuși, frățică, ține-ți gura și nu-l fă pe tata de râs.”

Își retrase Ilēcāṉa palma însă când Kkuṟai i-o mușcă. Apoi băiatul de 15 îi spuse fratelui: „nu făceam decât să-l ajut. Doar tu crezi… aaaa,” strigă el apucat fiind de ureche de sora lui Akita, care avea aceeași vârstă ca și Samaya. Și, văzând rânjetul de pe fața Akitei, semn că dacă nu tace o pățește, Kkuṟai se lăsă păgubaș. Și, bosumflându-se, își încrucișă brațele pe piept și privi la cei doi „bătăuși” care erau deja în picioare, față în față, și pândind oportunitatea ca să-l prindă desprevenit pe celălalt și să-l trântească la pământ.

Jocul lor însă dură scurtă vreme, căci după ce se înșfăcară ei unul într-altul și se hârjoniră o vreme la pământ, încercând să-l imobilizeze pe celălalt, se opriră auzind glasul vesel al lui Dike: „și totuși nu vi-i urât fără noi!” Astfel, când priviră spre Titan, îl văzură apropiindu-se de grup împreună cu Lodur și Gaea, căci cei trei merseră să vadă de-i sigur drumul, iar pe restul îi trimiseseră pe un drum ferit spre a lor tabără. Dike însă, văzând privirea uimită a tuturor asupra sa, continuă cu gluma: „și totuși e interesant să dispari din când în când. Așa măcar îți dai seama cine și cât a îmbătrânit. Nu crezi și tu la fel, frate?”

„Absolut,” spuse Lodur zâmbind. „Mai ales avem astfel șansa să vedem cum Fenrir se face de rușine și în fața altora, nu doar a noastră.”

„Să știi că te-aud dacă ceva!” Mârâi Fenrir în timp ce el și Yamu se lăsară în pace și se ridicară în picioare.

„Nici nu încercam să fie secret dacă sincer,” îl tachină Lodur. „Dar dacă insiști: poți continua să te faci și în continuare de râs.”

„Ba-i el vrednic la ale lui,” îi luă apărarea Yamu, fapt ce-l făcu pe Fenrir să rânjească fericit.

„Spui asta pentru că te-a ajutat să te ridici de jos?” Glumi Dike.

Yamu însă doar ridică comic din umeri, murmurând: „de ce și nu?! Întorc și eu o favoare astfel.” După care, închinându-se pân la pământ, spuse: „mă bucur să te văd, Maestre! Și… bine-ați venit acasă!”

„Și mie îmi pare bine să vă revăd, Yamu!” Spuse Dike blajin, apropiindu-se de el și odihnindu-și palma pe umărul lui stâng. Apoi, privind la ceilalți, surâse: „la fel să văd fețe noi. Tineri bravi, care erau doar pui când am plecat. Acum însă apără neamul și tabăra din câte văd.” Și-i făcu cu ochiul lui Kkuṟai, care surâse, văzându-se observat de al lor rege.

Yamu însă surâse privindu-l pe Dike: „și totuși, maestre Dike, erați doar trei când ați plecat. Acum v-ați întors destui. Mult mai mulți decât m-aș fi așteptat să văd pe ale noastre meleaguri.”

„Necesitatea, Yamu, necesitatea și acest război care se apropie. Dar… mai bine să nu vorbim de lucruri triste azi. Vreau doar să mă bucur de casă. Fie și măcar doar azi!”

Apoi, punându-și brațul pe umărul bunului său prieten, Dike porni spre Est, acolo unde se afla a lor tabără. Și, în timp ce înaintau și vedea pădurea închinându-se în felul ei în fața lor, Dike surâse, căci era totuși frumoasă a lor casă și nu pârjolită de focul răului așa cum o văzuse el odată. De aceea și se întoarse el acasă atât de devreme, căci voia să-i simtă din plin parfumul Pădurii Rophion, măcar cât mai era vreme.

***

„Și locul ăsta?” Întrebă Fenrir oarecum încurcat. „Nu-mi amintesc de el.”

„Desigur că nu, prinț Fenrir,” îi răspunse Kkuṟai mândru, privind la acel pod de lemn peste care treceau. „Acest loc a fost construit abia acum 10 ani. Voi ați plecat de peste 13. De asta și nu-l cunoști. Eu însă îl știu ca în palmă, căci anume aici am copilărit dacă sincer.”

„De parcă ai fi tare mare acum,” îl tachină Ilēcāṉa pe băiat. De aceea și-l privi Kkuṟai mârâind ușor. Numai că băiatul privi brusc în față când zări privirea dojenitoare a Akitei care pășea lângă al ei frate mijlociu.

Fenrir însă, surprinzând privirea tinerei, îi puse o mână pe umărul lui Kkuṟai și-i șopti la ureche: „e greu să fii veselul grupului, nu-i așa?”

„Nici nu știi cât de greu e,” îi răspunse Kkuṟai tot în șoaptă.

„Ba știu eu și destul de bine.”

„Serios? Tu tot ai fost certat pentru boacăne?”

„Și încă cum?! Nici nu știi câți bobârnaci am primit de la tata. Mai ales de la Samaya, căci soră-mea e bună la astfel de lucruri când își propune.”

„Dar,” murmură Kkuṟai încurcat, „tu și prințesa Samaya sunteți gemeni, nu? De ce atunci te certa ea? Credeam că doar frații mai mari ceartă și trag de urechi.”

„Aici te înșeli, Kkuṟai, căci nu contează de-i mai mare sau mai mic. Frații mereu se ceartă între ei.”

„De ce așa?”

„Pentru că așa li-i firea. Se cred deștepții lumii. Și, când unul pare neserios, încearcă să-l întoarcă mereu pe calea cea dreaptă. Dar… shhh… să nu le dăm șansa să afle despre asta. Și… promit că atunci când ajungem în tabără te învăț eu niște trucuri cum să scapi basma curată când alții vor să te tragă de urechi. Trucuri învățate de altfel din proprie experiență.” Apoi, făcându-i băiatului cu ochiul, cu brațul odihnindu-i-se pe umeri de parcă ar fi fost prieteni de-o viață, continuară să meargă în fața tuturor.

De aceea și zâmbi Ilēcāṉa privind în urma celor doi: „acum se pare c-o să avem de furcă nu doar cu Kkuṟai.”

„De ce crezi asta?” Îl întrebă Akita curioasă.

„Din cauza prințului Fenrir. El era tot bună poamă și făcea destule boacăne când era mic. De fapt tu ar trebui să-ți amintești mai bine de toate câte le-a făcut pentru că sunteți de-o vârstă.”

„Nu, poate și ai dreptate. Oricum: pe vremea ceea eram mai mult cu restul fetelor din grup. Dar e posibil să ai dreptate.”

„Nu doar că am. Sunt sigur, căci chiar dacă eram mic atunci încă țin minte cum maestrul Dike-l trăgea de urechi când îl prindea făcând ceva straniu. Țin minte chiar că folosind praf magic pe care l-a furat de la Bătrâni era pe cale să dea foc taberei. Pentru asta a stat ascuns într-o scorbură trei zile. L-au căutat ai noștri cu lumânarea atunci.”

„Ah, da, uitasem de asta. După aceea prințesa Samaya a dispărut. Și… mai apoi au plecat în genere din tabără. Probabil de asta nu-mi aminteam de întâmplarea ceea, căci plecarea lor ne-a marcat totuși.”

„Și ai dreptate. Dar… locul ăsta chiar e frumos. De mult n-am mai trecut pe aici,” spuse tânărul privind încântat la acel loc.

Și avea de ce să se minuneze, căci acel loc era neobișnuit. Mai ales podul care era construit de-a lungul și nu de-a latul unui pârâiaș ce-și șerpuia trupul chiar sub acel pod. Apoi era ciudat și faptul că atât pârâiașul, cât și podul păreau să despartă pădurea în două părți egale, fiind ceva magic, căci în stânga continua să se zărească acea lumină verde cu sclipiri asemeni licuricilor în timp ce în partea dreaptă se vedea o lumină albastră aproape transparentă și asta din cauza apei pârâiașului care era cristalină ca lacrima de puteai vedea peștișori multicolori înotând prin ea.

De-o parte și de alta a podului se vedeau de asemenea copaci seculari ce fuseseră folosiți drept bârne pentru acel pod, căci aveau funii groase, frumos împletite, prinse de-ale lor trunchiuri. Și, din cauza că copacii ceia nu creșteau pe o linie dreaptă, ci cumva curbată sau în zig-zag, făcea și forma acelui pod să fie neobișnuită, căci copacii ceia urmau atât de perfect cursul acelui pârâiaș. Chiar și așa, chiar și din cauza acelui loc ciudat și a formei podului, Rophionii obișnuiau să se plimbe adesea pe acel pod tocmai din cauza magiei simțite acolo și a frumuseții deosebite a locurilor, ceva întâlnit doar în partea aceea a pădurii.

Și anume acea feerie reuși s-o facă pe Sephir să simtă atâta melancolie în suflet. Mai ales văzând cu cât entuziasm vorbea Fenrir cu Kkuṟai de parcă ar fi fost prieteni. De aceea și tresări când simți prezența Bestlei în dreapta ei și mai ales când ea-i spuse: „de rânjești atât de frumos, pui ceva la cale. Ceva ciudat mi se pare mie.”

„Crezi tu?” O întrebă Sephir râzând.

„Absolut. Așa că, ia zi-mi: ce totuși ai în minte?”

„Da nu pun eu nimic la cale. Nu-ți face scenarii nemaivăzute despre mine. Doar… gânduri. Iaca și zâmbeam.”

Bestla însă nu se calmă auzind acel răspuns. Doar strâmbă comic din nas. Apoi, încruntându-se copilărește, murmură: „totuși, de tu te gândești la ceva, e pentru că la sigur ceva n-o să se sfârșească prea bine. Și, după cum văd că-ți ții privirea ațintită asupra soțului, la sigur pătimește el. Ia zi-mi: am eu dreptate?”

„În legătură cu ce?”

„Sau poate n-o să pătimească totuși…,” murmură Bestla surâzând, „căci… am eu impresia că ale tale gânduri au cumva legătură cu o copie fidelă a unui lup negru și băgăcios, ce mereu își bagă nasul în treburile mele. Și… am dreptate, nu-i așa?”

Sephir însă râse: „știu și eu?! Poate da sau poate nu?!”

„Ba am eu dreptate. Altfel nu mi-ai răspunde c-o altă întrebare. Dar… fie pe-a ta: de vrei să ții secret atunci n-ai decât.” După care, îmbufnată, îi întoarse spatele Sephirei și porni spre Arion care era la câțiva metri în fața lor.

Reacția copilărească a surorii ei mai mici o făcu pe Sephir să zâmbească fericită. Apoi, privind pentru o clipă în spate să vadă unde totuși se pierduse Boor, dădu cu ochii de Samaya și Nathaniel care pășeau alături, oarecum stânjeniți, căci se simțeau straniu să fie în acel loc magic, unul lângă altul, dar nu singuri. De aceea și privi apoi Sephir iar în față, murmurând: „și totuși sunt sigură că nu doar Fenrir o să aibă o copie fidelă în curând. Probabil.”

Veselia ei însă nu-i molipsi pe cei doi îndrăgostiți, care priveau cu nostalgie acele locuri, păstrând tăcerea. Abia într-un târziu murmură Nathaniel: „e totuși destul de frumos acest loc. Și atât de plăcut să-l numești acasă.”

„Dar nu-i singurul loc frumos din lume. Să nu uităm Cascada Licuricilor. Acolo e a voastră casă și e tot frumoasă.” Se miră însă să-l vadă pe Nathaniel dând din cap că nu. „Atunci?”

„Nimic straniu. Doar că… acel loc nu-i a noastră casă, Samaya. Casa noastră se află pe Pământurile Siarilor, în vechiul nostru regat. Numai că acolo e imposibil să ajungem din nou se pare. Ce ține de Cascada Licuricilor… da, am numit-o noi o vreme „acasă,” dar a fost a noastră casă doar o vreme. Acum însă… parte din noi sunt aici, parte în Regatul Gheții. De aceea și mă bucur că-s aici, căci poate aici voi găsi o nouă casă.” Apoi, auzindu-l pe Izkina bodogănind ceva furios, privi în urmă și-l văzu apropiindu-se de ei, în timp ce-l căra pe Calmac pe umăr, căci, după laba lui Yamu, Calmac așa și nu-și veni în fire. De aceea și se văzu Izkina nevoit să-l care în spate. Și, după ce trecu el pe lângă cei doi îndrăgostiți, tot bombănind lucruri stranii despre ce i se va întâmpla lui Calmac când se trezește, Nathaniel zâmbi și spuse: „și totuși e vesel de privit la unii. Și-i invidiez, căci… inocența lor îi face să se întrebe de-i bun Edenul de mâncare.”

Samaya însă râse, ceva ce-l miră pe tânăr. Apoi îi explică motivul pentru care izbucnise în râs: „mă gândeam la Calmac și la Eden. Probabil că acum visează Edenul, căci bombănelile lui Izkina la urechea lui la sigur sunt cuvinte de leagăn, ca să doarmă mai bine.”

„Ori poate spune o vrajă ca acela să nu se trezească nicicând?!” Și, chicotind, ambii priviră în urmă să vadă de nu-i auzise cineva.

Anume veselia lor și-l făcu pe Boor să murmure melancolic: „și totuși e frumoasă tinerețea.” Island însă, care pășea alături de fecior, tăcu, căci prea-l fermecau acele locuri și asta din cauza că le vedea pentru prima dată, căci chiar de el și Dike se cunoșteau demult el nicicând nu venise în acea pădure. Și… nici măcar nu-și amintea de ce tot refuzase el să vină acolo. Tresări însă auzindu-se strigat de Boor: „tată? Se întâmplă ceva?”

„Ba nu. Doar… și totuși, ce-ai întrebat?” Îl întrebă Island confuz.

Boor însă-l privi pe sub sprâncene. „Ce-i cu tine azi? Nu-mi zi că iar simți vină pentru mine.”

„Pentru tine? De ce?” Și Island îl privi încurcat. „Aaa, te referi la cele aflate de la Ūḻal… despre Poiana Ahilarului.”

„Anume. Dar, chiar dacă n-a fost prea vesel să aflu povestea nașterei mele și cum a murit de fapt mama, zic totuși să trecem peste.”

„De ce?” Și Island era cu adevărat curios să afle răspunsul.

„Pentru că… doar gânduri pe care le-am avut de când am aflat. Astfel mi-am dat seama că până la urmă trecutul nu-i atât de important. Important e prezentul și oamenii care ne sunt alături. Plus la asta: fiecare din noi are dreptul la greșeli. Le-am făcut și eu și nu doar odată. Pentru asta însă nimeni nu trebuie ucis, căci din greșeli învățăm până la urmă. De asemenea… nici trecutul, nici prezentul și nici oamenii din jur nu-s ceva ce putem noi controla până la urmă.”

„Te referi acum la moartea mamei tale?”

„Da, căci… cred că și ea ar fi gândit la fel de era azi în viață. Și, chiar de mi-ar fi plăcut s-o văd, îmi dau seama că totuși așa i-a fost soarta. Nu neg însă că mi-ar fi plăcut să știu cum arăta, cum mirosea al ei păr sau cum se simțea al ei sărut pe fruntea-mi de copil.”

Și Boor deveni melancolic la fel cum era și Island, care mergea alături de fecior, cu capul plecat și simțind totuși vină. Apoi, se decise să-i spună feciorului cum arăta a lui mamă când ochii i se umeziră: „Boor, de vrei să știi cum arăta Curse, privește-ți fiica cea mare, căci Sephir e copia leită a mamei tale - același păr, aceeași ochi profunzi, același zâmbet frumos și desigur… miroase la fel ca ea.”

Boor însă îl privi încurcat: „mama arăta ca și Sephir?”

Island însă surâse: „ei bine cred că Sephir arată ca Curse, că-i mai tânără, dar…,” Island însă-și privi mirat fiul, văzându-l pe acesta zâmbind: „ce de data asta?”

„Nu degeaba-i ești bunic Bestlei. Numai ea avea obiceiul să spună astfel de cuvinte când era mică și i se spunea că cineva seamănă cu ea. În special de cel cu care era comparată era mai în vârstă decât ea. De fapt îmi amintesc că același lucru i l-a spus și Samayei când cele două au vizitat-o pe Edda în lumea Bestlei.”

„Oh, da, îmi amintesc și eu de asta. Și… să fiu sincer, fiule: mi-i atât de dor de acele vremuri!”

„De ce? Credeam că ți-i dor mai mult de tinerețe!”

„Și de tinerețe desigur. Numai că mi-i dor mai mult de vremea când ale mele nepoate erau mici, când se așezau pe genunchii mei și, încolăcindu-și brațele în jurul gâtului meu, îmi cereau să le spun povești. Iar ca să mă convingă mereu mă sărutau pe obraz. Acum pot doar visa la acel sărut. De aceea, fiule, bucură-te cât încă poți de ele, căci odată ce-o să ai nepoți o să-ți dai seama că dragostea pentru ei e total diferită de cea pentru proprii copii.”

Asta-l făcu pe Boor să râdă, de Island îl privi mirat. Și, surprinzând privirea încurcată a tatălui, Boor spuse: „mă gândeam acum la câte am pătimit din cauza ta când eram copil și eram prins făcând boacăne. Țin minte că nu odată am simțit palma ta peste ceafă. Ce ține însă de fetele mele… nu țin eu minte să le fi certat pentru ce făceau. Doar le luai apărarea când mă vedeai furios.”

„Asta pentru că un bunic mereu își apără nepoții de căpcăunii de feciori. Și… ai fi înțeles tu cum se simte de-ai fi avut parte de-un bunic iubitor. Dar, cum n-ai avut parte de unul, trebuie să te mulțumești doar cu mine.” După care, surâzând, făcu să-i apară o pereche de ochelari pe nas, din cei ciudați, care-i apăreau de fiecare dată când spunea povești copiilor.

„Acum să înțeleg că-mi ești bunic?” Glumi Boor.

Island însă doar ridică comic din umeri: „poți să mă consideri și astfel de vrei. Până la urmă-s bătrân de când lumea, ai uitat?! Așa că… să mergem, nepoate Boor. Cine știe: poate găsim fericirea la celălalt capăt de pod!” Și, ambii ținându-și brațele pe umeri, merseră fericiți alături, căci în ciuda vremurilor grele și-a caracterului exploziv al lui Boor, tatăl și fiul mereu se avură de bine și se iubiră unul pe altul. Până la urmă… erau doar ei și lumea. Atâta tot.