„Cine-i acolo?” Strigă Strebasus în clipa în care auzi un ușor foșnet venind dinspre pădure. Neauzind niciun răspuns însă, ridică mâna stângă, dând semnal celorlalți soldați, care erau cu el de strajă la hotar în acea noapte, să-și pregătească armele și să fie gata de atac.

Se calmară curând însă când auziră șoapta lui Eṉōl, „Sunt eu, Strebasus!”

„Comandante?” Aproape că strigă Strebasus, uimit nevoie mare. După care, făcând câțiva pași spre locul din care auzise vocea lui Eṉōl, întrebă, „Dar… stai, cum e posibil să vii de colo când te știam plecat prin zona estică?”

„Doar a fost nevoie să schimbăm ruta,” spuse Eṉōl cu jumătate de voce, apropiindu-se într-un final de Strebasus, care-l privea încă extrem de uimit și nu de tot convins că vorbea anume cu comandantul său.

Doar când dădu ochii cu Alena, care apăru din spatele lui Eṉōl, înțelese că erau ei în carne și oase și nu o înșelătorie. De asta și răsuflă ușurat și spuse, „Bine că nu m-am lăsat înșelat măcar.”

„Ai fi putut fi și cât de ușor de altfel,” îi spuse Alena zâmbind. „Până la urmă oricine ar fi putut imita vocea comandantului ca să te ducă în eroare, iar tu ai crezut fără să verifici.”

Strebasus se încruntă. „Să verific? Mi se pare exagerare dacă sincer, căci îmi cunosc comandantul dintr-o mie. La fel îi știu și vocea.”

„Și totuși ea are dreptate, Strebasus, căci avem acum de-a face nu cu dușmani obișnuiți, da cu cei cu puteri magice, care ar fi putut cu ușurință folosi trucul ăsta ca să te ducă în eroare. Dar… cum nu s-a întâmplat, să nu ne panicăm totuși. Pe moment e bine. Iar acum, spune-mi că regina Inlan Diar e încă trează?”

„Da, este, căci a strâns Consiliul Bătrânilor la sfat. Se află în sala cea mare.”

„Am înțeles! Mă îndrept într-acolo și eu dară!” Spuse Eṉōl, surâzând, punând o mână pe umărul stâng al ajutorului său și cel mai bun prieten, pe care-l cam băgase în sperieți apărând atât de brusc la hotar și în plină noapte. Apoi, privind la Alena, îi spuse, „Să ne grăbim și să-i dăm veștile reginei!”

„Mergi tu și le spune! Eu merg în tabără între timp și-i pun și pe ceilalți la curent cu ce se întâmplă. Astfel câștigăm ceva timp și punem la cale mai multe planuri să ne ducă spre izbândă.”

„Atunci… așa rămâne!” Spuse Eṉōl sigur pe sine. După care, lovindu-l pe Strebasus de două ori pe umărul stâng, îi dădu în grijă, „Să nu lași pe nimeni altcineva să intre, căci nimeni altul nu ne e prieten, ci dușman.”

„Ce dacă totuși spun că vin din partea reginei?”

„Atunci… anunți mai întâi și după ce ne asigurăm că așa e, că un prieten ne bate la ușă și nu un dușman, îl vom lăsa să intre.”

„Am înțeles, comandante! Așa vom face!” Spuse Strebasus cu încredere, luând poziția de drepți.

Privind la „supunerea” lui Strebasus față de Eṉōl, Alena se încruntă. „Prea-mi pare mie exagerare,” îi șopti ea mai apoi lui Eṉōl când se îndepărtau de soldați.

„Ce anume?”

„Supunerea celui de la hotar. Strebasus parcă ai zis că-l cheamă. Mi se pare mai mult fățărnicie decât exagerare.”

Eṉōl surâse. „Crezi că asta e? Fățărnicie? Eu i-aș spune devotament, căci nu prin puține pericole am trecut împreună. De asta și am încredere în Strebasus.”

„Ar trebui totuși să fii mai prudent, căci nu știi nicicând când cel pe care l-ai considerat prieten te poate înjunghia pe la spate.”

Spunând aceste cuvinte, Alena își puse gluga pe cap și porni spre Nord, spre Tabăra Fiarelor, să le spună și celorlalți ce aflaseră cât fuseseră în pribegie. Și, plecând, nu se uită nici măcar pentru o clipă în urmă. Eṉōl însă o privi o vreme plecând, dar nu pentru că l-ar fi pus pe gânduri cuvintele ei legate de Strebasus, ci pentru că simțea nu-și de ce o stranie senzație în piept văzând-o îndepărtându-se de el.

***

„Ești sigur că era Maranam cel de la hotar?” Întrebă Inlan Diar speriată, ridicându-se chiar de pe tron, în clipa în care Eṉōl o vesti pe ea, pe Zeal și pe restul bătrânilor aflați la Consiliu că Maranam a ajuns în zona de război.

„Sunt cât se poate de sigur, regina mea!” Spuse Eṉōl, plecându-și ușor capul. Apoi privi în stânga și-n dreapta sa când îi auzi pe bătrâni șușotindu-se între ei: parte din ei se întrebau de-i adevărat ce auziseră din gura comandantului, pe când altă parte păreau cu adevărat îngrijorați, căci de Maranam era acolo însemna că pusese gând rău Paṉi Makkaḷ-ului, pe care avea de gând să-l distrugă. Iar asta însemna:

„Că oamenii de rând sunt în pericol, străbunico!” Spuse Zeal dintr-o dată, făcându-i pe cei prezenți la Consiliu să tresară. „De aceea și cred că cel mai bine ar fi să-i îndepărtăm de câmpul de luptă.”

„Asta e de la sine înțeles,” spuse unul dintre bătrâni. „Doar că… nu știu cum am putea face asta, căci, din câte ne-a spus comandantul Eṉōl, zona estică e deja păzită de Vanamarii lui Ṭirākulā, în timp ce în Sud îi avem pe Vanamarii acelui Colte și pe Fecioarele Yātrīkar. Mai rămâne zona vestică liberă, chiar dacă nu știm pentru cât timp.”

„Ba și zona vestică nu-i sigură,” interveni Eṉōl în discuția bătrânului cu Zeal. „Cât ne îndreptam încoace, înconjurându-i pe Cărbunari, pe Yātrīkare și pe Vanamari, am putut afla că spre Vest se îndreaptă deja Fecioarele Uyarvu, conduse de Āram. Și… cred că anume într-acolo se va îndrepta și Maranam într-un final.”

Inlan Diar se cutremură auzindu-l pe Eṉōl pomenind de Maranam. Ba chiar se clătină ușor pe picioare de fu cât pe ce să cadă de n-o observa Zeal la timp, căci anume ea se repezi spre regină, susținând-o să nu cadă. Astfel, în clipa în care simți mâinile strănepoatei apucând-o ferm de braț ca s-o susțină, cu ochii în lacrimi, Inlan Diar se uită la Zeal, căreia îi spuse, „Se pare că-i sfârșitul, Zeal! Sfârșitul Paṉi Makkaḷ-ului și-a Oamenilor Gheții, căci… nu ne rămâne decât să fugim prin zona nordică. Dar de acolo…”

„…putem sări doar în gol, strivindu-ne de rocile Kaṟkaḷ Pēy-ului,” murmură un alt bătrân prezent la Consiliu, făcându-i pe ceilalți să tresară și să-l privească îngroziți mai apoi. Sărmanul bătrân însă nu se uită la niciunul din cei prezenți acolo, ci doar în pământ, la picioarele sale pline de bătături și vene mult ieșite în afară, semn că umblase mult la viața lui, iar bătrânețile, cele pe care sperase să le petreacă în liniște, îi vesteau același lucru: alte drumeții, de data asta ca să-și salveze viața însă.

Dintr-o dată tresări sărmanul când primul bătrân, cel care îi vorbise lui Zeal, strigă la el, „Despre ce vorbești acum, Illas? Care sărit în gol de pe Rocile Kaṟkaḷ Pēy-ului? Ai căpiat sau ce?”

„Ba nu, Celario, n-am căpiat eu, ci doar am spus adevărul,” murmură îngrozit cel numit Illas. „De-i doar zona nordică fără apărare din partea dușmanului, atunci e pentru că anume asta și-au pus în plan: să ne dea o singură cale de scăpare… sărind în gol.”

„Ceva ce totuși n-o să se întâmple nicicând,” intră în vorbă un al treilea bătrân, pe nume Pittar. „Pentru că nimeni nu pleacă de aici. De trebuie să murim murim cu toții pe al nostru pământ și nu sfârșindu-ne viețile în brațele răului din inima Kaṟkaḷ Pēy-ului.”

„Un rău care ne amenință de pretutindeni,” nu se lăsă Celario. „De aceea și trebuie să facem ceva ca să-i salvăm pe cei fără puteri magice, Pittar. Nu-i putem lăsa să moară în mâinile acelui hain Maranam.”

„Atunci ce propui?” Întrebă Pittar pe-un ton aspru. „Să-i mânăm pe sărmanii oameni pe drumurile pietroase și șerpuite ale Kaṟkaḷ Pēy-ului, direct în gura larg deschisă a șarpelui Tetapas?”

„Desigur că nu,” se bâlbâi puțin Celario. „Dar, de-i unica scăpare ca să aibă restul zile, atunci va trebui să riscăm și să luăm drumul cela.”

„Ba cred eu că-i riscant să trecem pe acolo,” spuse Eṉōl, atrăgând atenția bătrânilor puși pe harță asupra sa. „De ce-i riscant? Pentru că am impresia că a fost plănuit anume așa: ca zona Nordică a Paṉi Makkal-ului să rămână fără apărare din partea dușmanului ca să ne dea o pistă falsă spre salvare.”

Zeal tresări. Apoi, încruntându-se cât o ajută pe Inlan Diar să se așeze pe tron, privi la Eṉōl, pe care-l întrebă, „La ce te referi acum e că există o înțelegere secretă între șarpele Tetapas și Maranam? Ca să ne facă pe noi să ne îndreptăm într-acolo și el să aibă șansa să ne închidă sufletele în acel Koṭi?”

„Așa e, prințesă Zeal, căci nu cred că Tetapas ți-a apărut degeaba în acel vis: a fost să te „preîntâmpine,” demonstrând fals interes în a te ajuta.”

„Sunt de acord cu Eṉōl de data asta,” șopti Inlan Diar, sleită de puteri. „Tetapas e capabil de asta. Mai ales acum că Tikil e la libertate, iar Maranam a ajuns la al nostru hotar. Da, sunt sigură de asta acum: c-au plănuit totul până în cel mai mic detaliu - că dacă n-or fi în stare să treacă de Bariera creată de mine, să ne facă pe noi să luăm ultima cale spre a lor biruință. Ceva ce n-o să se întâmple totuși. Nicicând.”

„Atunci? Ce propuneți, regină: să-i lăsăm pe oameni aici cât merge războiul?” Întrebă Illas cu glas gâtuit.

„Ba nu. V-om recurge la ultima șansă pe care o avem pentru a supraviețui,” se auzi dintr-o dată glasul panterei Accam Kuṉṟu, venind dinspre ușă. Privind într-acolo, îl văzură cu toții pe Accam Kuṉṟu îndreptându-se spre tron. În timp ce se îndrepta spre a sa fiică, Inlan Diar, marea panteră neagră Accam Kuṉṟu privi cu bunătate la cei ce se strânseră la sfat, cam zece bătrâni, și la comandant, cărora le spuse, „Deschizând o poartă pe care n-am crezut nicicând că vom fi nevoiți s-o facem ca s-o folosim ca poartă de salvare.”

„Te referi la Poarta Secretă a Muntelui Fricii?”

„Așa e, Zeal,” spuse pantera, privind-o pe tânără. Dar, deși Accam Kuṉṟu încerca să pară sigur pe el cât le vorbea celorlalți, Zeal tot putu citi teama în ochii lui. „Poarta care s-a închis, odată pentru totdeauna cum am crezut eu, în clipa în care al meu fiu Tikil mi-a înfipt al lui pumnal în inimă.”

Tremurând ca varga, în timp ce tot înghițea în sec, privind aiurea prin sala tronului, Inlan Diar bâigui într-un final, „Poarta pe care doar două suflete o pot deschide în lumea asta.”

„Doar două? Cine anume, străbunico?”

„Eu și… tu, scumpo!” Spuse regina, privind cu ochi înlăcrimați în cei ai strănepoatei. „O poartă care cere un sacrificiu enorm de la cei ce-o deschid.”

„Sacrificiu? Care anume?” Se interesă Zeal, făcând câțiva pași până ajunse în fața bunicii, privind adânc în ochii ei.

În loc de-un răspuns, Zeal o văzu pe a ei străbunică surâzând amar, căci Inlan Diar n-avea de gând să-i spună strănepoatei că cel ce deschide Poarta Muntelui Fricii plătește apoi cu viața. Putea doar zâmbi tristă, deși în suflet vărsa lacrimi șiroaie, căci acea viziune pe care o avuse când Anaya vizitase Paṉi Makkal-ulul părea să fie adevărată: Zeal era sortită pieirii. O moarte vestită ei și de apele miculului izvor Pārvai, care-și coloră atât de brusc apele în roșu în fața tuturor, făcându-i pe fiecare din ei să se cutremure din cap până-n picioare.

***

Privind țintă spre Est, acolo unde se vedeau stranii lumini roșii pe cer, de parcă ar fi fost artificii, Alena oftă. „Se anunță o mare luptă curând,” șopti ea într-un final, cutremurându-se.

„Sunt de acord cu tine,” îi răspunse Inmar la ceea ce păru mai mult a întrebare din partea Alenei decât a remarcă.

Privind spre dreapta, acolo unde se afla Inmar, Alena se încruntă. Făcu asta nu pentru că Inmar ar fi venit acolo pe neașteptate, căci ajunseră atât de aproape de granița nordică a Paṉi Makkal-ului împreună, ci pentru că i-ar fi plăcut ca Inmar s-o mintă și nu s-o susțină în acel adevăr. Dar, cum își dădea prea bine seama că n-ar fi servit la nimic minciuna, Alena zâmbi trist într-un final, șoptind mai apoi, „Chiar dacă mi-ar fi plăcut să nu fii.”

Inmar zâmbi. „E din cauza celor ce-ai spus c-ai văzut în Pădurea Umbrelor?”

„Așa e, Inmar. Întâmplări de care îmi aminteam vag, dar pe care mi le-am amintit atât de clar fiind acolo. Despre un trecut care m-a marcat chiar mai mult decât am crezut vreodată.”

„Un trecut care ne-a marcat pe toți de altfel, căci încă țin minte momentul în care Nikkari te-a adus în satul nostru de pe munte acum două decenii.”

„Ți-i minte și asta?” Întrebă Alena încruntându-se.

„Desigur,” spuse Inmar veselă. O veselie pe care Alena o consideră stranie. Dar chiar și așa nu spuse nimic. Doar ascultă mai departe ce-avea Inmar să-i spună, „De altfel n-aveam cum să uit acest fapt, căci atunci te-ai prefăcut mută. Multă vreme de altfel. Luni de zile dacă nu greșesc. Și, când în sfârșit te-a făcut Ahi să vorbești, ai spus doar câteva cuvinte, „Vă voi spune povestea atunci când vor fi vremuri mai bune.”

„Așa am zis atunci?”

„Mmm, cuvânt cu cuvânt. O poveste pe care așa și n-am aflat-o noi după asta. De ce?”

„Pentru că n-a fost ceva de care-mi plăcea să-mi amintesc.”

„Motivul?”

„Moartea, Inmar, căci anume moartea m-a adus lângă voi într-un final.” Inmar o privi încurcată. Alena însă, simțind că nu mai putea privi în ochii prietenei, se uită iar spre estul Paṉi Makkal-ului, șoptind mai apoi, „Moartea mamei, cea ucisă de Vanamari și… moartea mamei lui Zeal.”

Inmar o privi crucită. „Stai că nu înțeleg,” șuieră ea apoi printre dinți. „Ce-are a face mama lui Zeal cu moartea mamei tale? A fost implicată cumva?”

„Da, dar nu cum crezi tu! A fost Zayleea ce-a care m-a salvat atunci de Vanamarii lui Ṭirākulā. În acea zi când ea a dispărut din această lume.”

„E moartă?”

„Mmm, e moartă. Și anume Tetapas e de vină pentru asta.”

„Șarpele ăla? Dar… ce-are el a face cu moartea fostei Titanide a Cerului Nelimitat?”

„Desigur că are, căci în acea zi, încercând să salveze familia Cărbunarului Rueb, Titanida Zayleea s-a întâlnit cu Ṭirākulā și cu ai lui când coborau de pe munte. Atunci, știind că n-o să fie în stare să le facă față de una singură, a decis să se întoarcă din drum și a luat și familia lui Rueb cu ea. Dar, trecând pe lângă grota lui Tetapas, s-a lăsat înșelată de cuvintele șarpelui, care i-a oferit protecție în grota lui. Și, intrând acolo, n-a mai fost văzută nicicând după asta.”

„Acum înțeleg de ce se spunea adesea printre magi că Șarpele Tetapas are un as ascuns în mânecă, unul care-i va asigura salvarea: avea un Suflet divin închis în al lui Koṭi.”

„Așa se pare, Inmar. Dar… șșș, nu-i momentul ca alții să afle despre asta. Nu acum și în special nu Zeal. O poate demoraliza.”

„Aici țin să-ți dau dreptate. Vom păstra secretul pentru noi o vreme. Dar, chiar și așa, de scăpăm de Maranam și de acoliții lui, tot va trebui să-i spunem lui Zeal unde anume a dispărut a ei mamă, ca să-i poată elibera măcar sufletul.” Alena o privi încurcată. Inmar se încruntă. „Ce acum?” Întrebă ea într-un final.

„Doar mi se pare straniu ca tu să simți compasiune pentru cineva. În special pentru cineva din familia reginei Inlan Diar.”

Inmar își dezveli nițel colții. „Să nu-i spunem compasiune, ci „asigurare a propriei siguranțe.”

„Iar asta pentru că…?”

„Pentru că chiar nu mi-ar face plăcere să-l știu pe șarpele Tetapas în libertate. De aceea și zic că dacă se află că anume el ține captiv sufletul Zayleei în al lui Koți, o să fie atacat și, cu puțin noroc, scăpăm de răul lui pe veci.”

Alena oftă. „N-aș fi totuși sigură de asta, Inmar. Să nu uităm că acel șarpe are sprijinul lui Maranam și-al lui Tikil.”

„Da, pe moment. Dar, de avem noroc și-i învingem, rămâne pe cont propriu. Și, atâta timp cât e închis în grota ceea și nu poate scăpa, e slăbit. În timp ce altora le cresc puterile pe zi ce trece. În special lui Zeal, care, după ce Accam Kuṉṟu i-a dat parte din puterile sale și pe Argol în slujbă, deține puteri impresionante aș putea spune eu. Mult prea mari decât mi-ar fi plăcut să le aibă dacă sincer.”

„Dar totuși nu suficiente ca să-l învingă pe Tetapas de una singură.”

„Cine-a zis c-o să fie de una singură? Vulpile roșii o s–o ajute de trebuie.”

A case of content theft: this narrative is not rightfully on Amazon; if you spot it, report the violation.

„Și miracolul ăsta?” Întrebă Alena cu viclenie.

„Doar… un gând pe care l-am avut. Și acum… să ne întoarcem în tabără, căci Kkāṟṟu se pare că plănuia un atac surpriză asupra Cărbunarilor. Să nu ne lăsăm mai prejos. Cel puțin să fim la curent cu ce au de gând.”

Întorcându-i într-un final spatele Alenei, Inmar se îndreptă spre tabără. Mergea cu capul sus și cu spatele drept, dar tot văzu Alena că-i erau pașii cumva hârșâiți. La fel simți Alena în vocea lui Inmar preocuparea, căci erau luni de zile deja de când n-auziseră vești despre Ahi și Mayar, iar asta îi sfâșia inima vulpii, făcând-o adesea să sângereze.

***

Luminile roșii văzute de Inmar și Alena pe câmpia Estică a Paṉi Makkal-ului erau reflecții ale focurilor aprinse pe câmpie de Tīmai, dând astfel tuturor de știre că pe acolo nu se trece. La fel acele reflecții erau cauzate și de puterea Vanamarilor lui Ṭirākulā, cei care se întinseră pe toată câmpia, la ordinul lui Tīmai, putere care nu doar că reflecta focul ca într-o oglindă, dar și-l amplifica, făcându-l să pară că se ridica adesea până la cer, „Ca să dea și restul Titanilor de știre că această câmpie e doar a noastră,” șuieră Tīmai printre dinți, rânjind, în timp ce privea la hotarul Estic al Regatului Gheții, cel protejat de Bariera Taṭai, de care nici măcar ea nu putea trece, ceva ce-o făcu să mârâie într-un final printre dinți, „Atât de nesuferită.”

„Ce anume?” Întrebă Maranam, fără s-o privească. Acesta ședea la doar un pas în fața lui Tīmai, cu mâinile la spate și cu spatele drept, privind și el țintă la Barieră, pe care o visa căzută țăndări la pământ, controlată de a lui Putere.

„Bariera. Același lucru la care te gândești și tu. Doar că, la fel ca și mine, n-ai nicio putere asupra ei, iar asta mi se pare a naibii de curios,” răspunse Titanida, pe-un ton ușor batjocoritor.

Întorcând puțin capul spre stânga, acolo unde se afla Tīmai, Maranam o privi chiorâș o vreme. „Nu văd nimic straniu în a nu avea putere asupra unui lucru pământesc, Tīmai. Până la urmă ne aflăm pe teritoriu străin și tu știi la fel de bine ca mine asta.”

„De știut știu eu asta. Dar totuși… odată ce-ai decis să-l ataci și să-l distrugi, ar fi trebuit să ai control asupra acestei Bariere, nu crezi?”

„Una pe care nu doar odată ai încercat s-o distrugi și nu ți-a reușit,” îi spuse Maranam cu reproș. „Căci pentru asta ai fost creată, Tīmai. Și totuși nu ți-a reușit.”

„Știi prea bine din ce cauză, căci… de m-ai fi ascultat atunci și m-ai fi ajutat să pun laba pe vulpea ceea, ne-ar fi reușit. Tu însă nu… ai decis să nu te pui cu nesuferita de Soartă, nu înainte de vreme, iar vulpea a ajuns în puterea lui Ahi, cel care n-o să fie nicicând de partea noastră, deși ar fi trebuit.”

„Toate la timpul lor, Tīmai. Sau ce… crezi că acea vulpe e singura capabilă să distrugă Bariera?” Tīmai îl privi confuză.

„Mai e cineva în stare de asta?” Îl întrebă ea.

„Așa e. Mannar.”

„Aaa,” exclamă ea cu ironie. „Un câine închis demult în cușcă, fără șansa să scape.”

„Și totuși un câine care ne va fi nouă de folos, chiar dacă alții cred că le servește doar lor.”

„Te referi la Eris?”

„La cine altcineva?! Pentru asta și i-am permis control asupra pământului: ca să-l pregătească pe Mannar și astfel să-mi servească mie într-un final.”

Tīmai strâmbă din nas. „Ceva ce-o să mai vedem noi,” spuse ea, făcând câțiva pași de lângă Maranam, care continuă s-o privească chiorâș, căci atitudinea ei provocatoare nu-i era deloc pe plac. Și nu doar lui, ci și panterelor, care-și tot dezveleau colții, privind la Tīmai. Titanida însă, deloc deranjată de neplăcerea lor, le șuieră doar un „Țțț” când trecu pe lângă ele, dându-le astfel de înțeles să nu-și bage nasul unde nu le fierbea oala, după care, întorcându-se brusc spre Maranam, îl întrebă, „Iar acum c-am acaparat câmpia asta stearpă, care-i următorul pas?”

„Să ne asigurăm întâietatea și în zona vestică. Acolo, împreună cu Fecioarele Uyarvu, îi v-om împiedica pe oamenii lui Inlan Diar să scape. Astfel, văzându-se încercuiți și fără ajutor din exterior, singura cale de scăpare care le mai rămâne va fi Nordul. Și, luând calea Kaṟkaḷ Pēy-ului, ne vor ajuta să ne îndeplinim promisiunea față de Tetapas într-un final.”

„Crezi că vor cădea în capcană?” Întrebă Tīmai, încruntându-se. „Am eu impresia că nu, căci nici Inlan Diar și nici ajutorii ei nu par deloc proști. Fricoși poate, dar nu proști.”

„Chiar și așa n-au cum bănui ce-am pus noi la cale. De aceea și-s sigur că vor lua în cele din urmă calea Kaṟkaḷ Pēy-ului, ajungând într-un final în gura larg deschisă a lui Tetapas. Apoi, când al lui Ulcior Koṭi va fi umplut până la refuz cu suflete, vom avea șansa mult așteptată și puterea deplină asupra lumii.”

„În timp ce șarpele Tetapas îți va fi pe veci supus, când se vedea stăpân,” chicoti Tīmai, răutăcioasă. „Ah, sărmanul șarpe care-și aștepta libertatea, dar va ajunge într-un final captiv iar. Chiar mi-i jale de el dacă sincer.”

Maranam o privi iar chiorâș. „Mai degrabă ți-ai pierde timpul gândind cum să treci de Bariera ceea decât să-ți faci griji pentru șarpe.”

„Iar tu ai face bine să iei calea Sudică în loc să-mi ții mie morală. Și… ce ține de Bariera ceea, știi prea bine că n-am putere asupra ei,” aproape că strigă Titanida, luându-i prin surprindere pe Vanamari.

Ba chiar, auzind-o burzuluindu-se în fața lui Maranam, Ṭirākulā clătină din cap cu reproș, șuierând apoi printre dinți, pentru sine doar, „La sigur și-a ieșit din minți.”

Tresări însă auzind glasul lui Domas în urechea stângă, „Cel care și-a ieșit din minți insultându-ne stăpâna ești tu, Ṭirākulā. Sau ce… ți-i dor cumva de-o scărmăneală?” Se trase însă Domas brusc spre dreapta în clipa în care simți colții ascuțiți ai lui Ṭirākulā înfipți în gâtlej. Nu adânc însă, ci doar așa cât să-l învețe minte. Apoi, cu coada între vine și schelălăind ușor, Domas se îndepărtă de Ṭirākulā, îndreptându-se spre pantere de data asta.

Văzându-l apropiindu-se de pantere, Ṭirākulā își dezveli iar colții. „Caută aliați de nădejde acolo unde nu-s decât dușmani. Dar… n-are decât dacă-i prost, căci nimeni pe câmpul ăsta de luptă nu-i de partea lui, ceva ce n-a înțeles nicicând de altfel, crezând în jurăminte deșarte din partea Răului.” Apoi, tot mârâind ușor, Ṭirākulā îi întoarse spatele lui Domas, făcând ocolul câmpiei, să se asigure că ai săi Vanamari erau pe poziții, pregătiți de luptă de cum s-ar fi dat semnalul, căci chiar dacă ura el că se supunea lui Maranam și Titanidei Urii, tot trebuia să-și țină limba după dinți, căci datorită lor fusese înzestrat cu puteri mari și viață veșnică.

***

„Sunt destui câini pe lume asta se pare,” mârâi Karayel, stând la hotarul Estic al Paṉi Makkal-ului și privindu-i țintă pe Vanamarii lui Ṭirākulā.

„Iar cel de colo pare a fi vestitul Maranam, nu-i așa?” Întrebă Īramāṉatu, încruntându-se. „Un tip care nu-mi e pe plac deloc.”

„Mie mai mult decât ăla nu-mi place prințesa ceea neagră în cerul gurii.”

Īramāṉatu își privi prietenul pe sub sprâncene. „Iar asta de unde o mai știi? Că-i neagră în cerul gurii? Ai căutat-o la dinți cumva?”

„Nu-i cal să-i verific vârsta după dinți,” șuieră Karayel printre dinți. „Doar… îmi dau seama ce poamă e după modul în care vorbește și se poartă. Și după haine desigur, căci a ales tot negru din lume pentru rochia ceea. Mai ales… simt răul adiind de la ea și de la floarea ceea ciudată pe care o poartă în păr.”

„Floarea Morții i se spune sau Malarul.”

„Malarul? Cel despre care comandatul Eṉōl ne-a vorbit adesea?”

„Mmm, așa e. Floarea despre care străbunii Paṉi Makkal-ului ne-au avertizat să ne ferim și să n-o mirosim nicicând. Doar dacă nu vrem să ne ieșim din minți.”

„Asta o știu și eu. Credeam c-o știe toată lumea de altfel, căci cel supus Malarului, fie el și de partea răului, acționează mereu imprevizibil, îndreptându-se cu pași repezi spre Moarte. Diavolița ceea însă, deși o poartă, pare a se comporta normal.”

„N-aș fi eu atât de sigur de asta.”

„De ce mă rog?”

„Pentru că… de-ar fi fost întreagă la minte, nu i-ar fi vorbit Stăpânului Răului cum i-a vorbit mai înainte: cu autoritate și ironie. Ba am simțit eu și batjocura în vocea ei.”

„Chiar și așa, n-a primit nici măcar un zdupac după ceafă, căci de i-aș fi vorbit eu tatei astfel… rămâneam calic pe veci, zău.”

Īramāṉatu pufni în râs. „Asta pentru că Kkāṟṟu are mână grea. Maranam ăla însă, cu toată răutatea din el, nu pare atât de vrednic la ale lui. Cea neagră în cerul gurii, așa cum ai numit-o adineauri, pare să fie mai puternică decât el.”

„E doar o aparență,” spuse Karayel apăsat.

„Ți se pare?”

„Sunt sigur, căci… spre deosebire de ea, Maranam știe a-și ascunde forța. O strategie de luptă despre care mi-a vorbit și tata și nu odată doar de altfel.”

„Ținându-ți dușmanii în neștiință și ghicind mereu ce-ți poate ție pielea îi faci slabi și să acționeze pe negândite.”

„Așa e, Īramāṉatu, căci asta pare a le fi planul: încearcă să ne sperie și să ne dezbine. De asta și au de gând să ne încercuiască din trei părți, lăsându-ne loc de scăpare doar prin zona Kaṟkaḷ Pēy-ului.”

„Ce nu știu ei însă e că regina Inlan Diar și-a dat deja seama de asta, iar planul lor rămâne doar un vis.”

„Un plan al naibii de bun totuși, odată ce s-a decis să se deschidă Porțile Secrete ale Muntelui Fricii.”

Īramāṉatu se cutremură. „Porțile Secrete ale Muntelui?” Se bâlbâi el. „Dar asta e…”

„Moartea cuiva,” șuieră Karayel printre dinți. „Sper doar că nu a noastră.”

Spunând aceste cuvinte, Karayel întoarse brusc spatele Barierei, îndreptându-se iar spre tabără, să spună celorlalți că ale lor bănuieli se adeveriră și că într-adevăr planul lui Maranam era să-i îndrepte pe toți spre grota lui Tetapas. În urma lui, Īramāṉatu mai privi o vreme spre câmpia împânzită de focuri și de Vanamari. Era trist și îngândurat vântul, căci într-adevăr se simțea încolțit cu atâția dușmani prin preajmă. Chiar și așa purta încă speranța în suflet, că vor fi ajutați din exterior, și că, într-o bună zi, va putea zburda iar liber pe acea câmpie estică, cea mai dragă inimii lui.

***

„Ca să deschizi Porțile Secrete ale Muntelui Fricii, fiica mea, va fi nevoie să oprești timpul și să-l faci să stea în loc chiar deasupra muntelui,” îi spuse Accam Kuṉṟu lui Inlan Diar.

„Să oprim timpul? Dar, tată, pentru asta avem nevoie de ajutorul lui Tikil?” Spuse regina, oprindu-se în loc și forțând-o și pe Zeal, care pășea în urma lor, să se oprească și ea.

Accam Kuṉṟu oftă, oprindu-se și el. Apoi, închizând ochii, căci durerea din suflet era mai mare decât își închipuise el, spuse mai apoi, „Și-l vom avea. Ajutorul lui Tikil mă refer.”

„Mă îndoiesc c-o să-l ofere de bunăvoie,” spuse Zeal într-o doară, făcând-o pe Inlan Diar s-o privească cu reproș. Fata însă, deloc deranjată de acea privire, ridică brusc din umeri, chipurile, „Doar spuneam și eu, că-i lucru sigur.”

Privind din nou în față, la pantera Accam Kuṉṟu, care stătea în același loc, Inlar Diar spuse mai apoi, „Chiar dacă nu-mi place să recunosc, Zeal are dreptate, tată: mă îndoiesc că Tikil o să ne ajute de-i cerem asta.”

„Și ai dreptate: de bună voie n-o s-o facă el,” șopti pantera, făcându-le pe Zeal și Inlan Diar să schimbe priviri, extrem de mirate.

„Atunci? Cum îl facem să accepte?” Se interesă tânăra.

Întorcându-se spre ea, Accam Kuṉṟu surâse. „Am zis eu c-o să-i cerem lui Tikil să ne ajute?”

„Nu, n-ai spus-o. Dar… a sunat astfel.”

„Atunci n-ai ascultat tu bine. Ce-am zis eu a fost că avem nevoie de ajutorul lui Tikil să deschidem porțile celea. Cum facem asta n-am zis.”

Îmbufnată, Zeal își încrucișă brusc brațele pe piept. „Atunci cred că-i timpul să ne luminezi, Măria Ta,” îi spuse ea panterei, țâfnoasă, căci i se părea că Accam Kuṉṟu își bătea nițel joc de ea.

„Zeal,” o dojeni Inlan Diar, privind-o iar. „Ți-am spus de atâtea ori să nu fii nepoliticoasă cu cei mari. Tu însă nu asculți niciodată.”

„Da, ai spus-o! Dar nu ai spus nicicând că nu pot face asta de mă simt ofensată,” nu se lăsă tânăra mai prejos.

Răspunsul ei îl făcu pe Accam Kuṉṟu să râdă. „Asta e ceea ce crezi? Că-mi bat joc de tine, iar asta te ofensează?”

„Nu… a cam sunat astfel dacă sincer.”

„Atunci… ai avut dreptate, căci am vrut să-mi fac măcar un pic hatârul și să-mi bat nițel joc de-a mea stră-strănepoată.”

„Ceva al naibii de nepoliticos, nu crezi?”

„Poate și ai dreptate. Dar… cum altfel să mă simt și eu bine dacă nu pe seama ta?”

„Știu și eu?! Găsind un alt circar?”

„Te-au adus urmașii mei pe tine pe lume. Pentru ce să caut altul?” Îi spuse Accam Kuṉṟu printre hohote de râs.

„Să știi că n-a sunat deloc bine,” șuieră Zeal printre dinți, șuierat care aduse cât de curând cobrele mai aproape de ea.

Privind la jivinele verzi, care se ridicaseră amenințător pe coadă, aruncându-și limbile bifurcate spre el, Accam Kuṉṟu deveni serios. „Acum înțeleg,” spuse el dintr-o dată.

„Ce anume?” Deveni și Zeal serioasă.

„De ce muști mereu când te simți atacată. E din cauza lor. De la ele ai învățat trucul ăsta, nu?”

„Ba de la tine l-am învățat eu, căci și tu știi bine a mușca,” îi spuse fata pe-un ton tăios. „Dar, să lăsăm asta la o parte și să ne întoarcem la Tikil: cum îl facem pe ăla să ne ajute?”

„De asta s-or ocupa alții,” murmură Accam Kuṉṟu trist. După care, întorcându-i lui Zeal spatele, porni spre Nord.

Privind la străbunica ei, extrem de confuză, Zeal clătină cu reproș din cap într-un final. „Chiar n-am înțeles eu nimic dacă sincer,” spuse ea. După care, pocnind din degete, le dădu cobrelor ei semnalul să se întoarcă în găurile din care apăruseră acolo.

„Dacă sincer nici eu nu înțeleg mare lucru,” șopti regina, tristă, privind în jur, la câmpiile pustii, pe care nu se vedea nici măcar un suflet viu, căci de când regatul fusese încercuit, Oamenii Gheții și Siarii se ascunseră prin case, din care ieșeau doar pentru treburi urgente. „Ceva ce-mi face totuși inima să sângereze, căci nicicând Paṉi Makkal-ul n-a arătat astfel. Aici mereu a fost veselie și bună înțelegere. Acum însă… bate vântul pe aici.”

„O fi din cauza vânturilor celora din Tabăra Fiarelor?” Spuse Zeal în glumă, vrând să distingă puțin atmosfera. Văzând însă că nici Inlan Diar și nici Accam Kuṉṟu nu reacționară defel la gluma ei, murmură supărată, „Măcar ați fi putut zâmbi și voi: așa, de formă.”

„O inimă însângerată nu poate zâmbi, Zeal,” îi spuse Inlan Diar. „Nu când vezi atâta suferință în suflet.”

„Știu și eu asta, dar… glumind faci chiar și suferința mai ușoară, nu crezi?”

„Fata are totuși dreptate,” interveni Accam Kuṉṟu în discuția lor. „E mai ușor chiar și-n vremuri grele de ți-i inima ușoară.”

„Știu, tată, dar… nu pot fi eu astfel. Nu când al meu popor suferă.”

„Iar asta ai învățat-o de la mine,” șopti trist Accam Kuṉṟu, plecându-și ușor capul și oftând. „Ceva ce-o să se termine curând.”

„O să se termine? Ce anume?” Întrebă Zeal mirată.

Accam Kuṉṟu întoarse capul spre ea, spunându-i telepatic, „Doar… suferința, Zeal! Suferința noastră o să se termine curând. Iar acum, să mergem!”

„Unde?” Întrebă fata, privind mirată la Inlan Diar de data asta.

„Spre Inima Muntelui,” îi răspunse Accam Kuṉṟu în locul fiicei. „Acolo de unde îți vei lua forța ca să deschizi acele porți. Iar tu, fiica mea, să nu fii tristă după asta, căci am ales cu inima când m-am decis la pasul ăsta să știi.”

„Te-ai decis la ce anume?” Se interesă Zeal.

Nu-i răspunse însă nici Accam Kuṉṟu și nici Inlan Diar. Cei doi doar priviră unul în ochii celuilalt de parcă ar fi citit în suflete acea mare taină pe care voiau cu orice preț s-o ascunsă de Zeal. O taină cu un singur deznodământ: viața cuiva oferită ca ofrandă pentru siguranța altora.

***

„Așteaptă-mă aici!” Îi spuse Accam Kuṉṟu lui Zeal când ajunseră la hotarul Vestic al Paṉi Makkal-ului. „Înainte de-a coborî în inima muntelui, am nevoie să schimb o vorbă cu cineva.”

„Cu cineva? Cu cine anume?” Întrebă fata extrem de mirată.

Accam Kuṉṟu zâmbi blajin când îi spuse, „Cuiva pe care n-am crezut nicicând că-mi va fi dat să-l întâlnesc. Dar totuși cineva cu care am de gând să dau ochii pentru prima și ultima oară în acest război.” Apoi, oarecum abătut, Accam Kuṉṟu îi întoarse spatele lui Zeal și se îndreptă spre Barieră.

Rămasă locului, Zeal privi crucită în urma lui. „Ce pune moșneagul ăsta la cale?” Se întrebă ea. „Nimic bun la sigur, deși pare să aibă intenții bune. Chiar și așa, simt eu că ascunde ceva. Și el și străbunica, căci prea a fost ciudat ce-au spus ei mai înainte. Mai ales: ce-a fost cu privirile celea cu subînțeles pe care și le-au aruncat înainte de-a ne despărți? Mi-au plănuit moartea sau ce? Ah, Zeal, la sigur gândești tu prea mult în ultima vreme!” Se dojeni fata pe sine, tăcând în clipa în care Accam Kuṉṟu trecu de Barieră.

Petrecându-l cu privirea o vreme, Zeal îl văzu oprindu-se chiar în mijlocul câmpiei care străjuia granița vestică a Paṉi Makkal-ului, o câmpie ce părea goală în acele clipe. Era însă doar o aparență, iar asta o înțelese Zeal atât de brusc că se cutremură: în clipa în care făclii se aprinseră în mâinile fecioarelor Uyarvu, ce împânzeau întreaga Câmpie.

„Nu poate fi!” Aproape că strigă Zeal, făcând câțiva pași spre Barieră.

Se opri însă locului când Accam Kuṉṟu se uită la ea cu reproș, spunându-i pe-un ton aspru, „Stai acolo unde ești, Zeal! Niciun pas să nu dai în afara Barierei, m-ai înțeles?”

„Dar, străbunicule,” încercă fata să se opună. „Tu ești singur acolo, pe când ele sunt zeci, dacă nu sute.”

„Chiar și așa n-au să-mi facă nimic, căci nicio Uyarvu n-are putere asupra mea, chiar dacă la asta au visat mereu.”

Șuierând aceste cuvinte printre dinți, Accam Kuṉṟu privi furios la Āram. Aceasta se afla la doar câțiva pași de el, undeva spre stânga, pe verticală, privindu-l și ea țintă. Nu se citea ura în ochii ei, ci îndârjirea, căci pantera avea dreptate până la urmă: Fecioarele Uyarvu mereu și-au dorit libertatea, una pe care ar fi avut-o de l-ar fi învins pe Accam Kuṉṟu, dar totuși ceva ce nicicând nu le-a reușit, căci, „Te-ai încăpățânat mereu să ne ții supuse,” îi spuse ea panterei într-un final.

„Pentru că libertatea voastră n-ar fi dus la nimic bun. Am știut mereu asta și-am avut dreptate, pentru că v-ați aliat în cele din urmă cu un mare dușman. Și nu mă refer aici la Maranam, care se apropie cu pași rapizi de acest loc pe spatele lui Vakkurti, ci la Helyos, cel care va întunecat mintea, juruindu-vă ceva ce n-o să vă poată da nicicând.”

„Ba te înșeli acum, bătrâne,” îi spuse Āram cu superioritate, privind țintă în ochii panterei. „Nu viață veșnică căutăm noi, luptând alături de Maranam, la ordinul lui Helyos.”

„Atunci? Ce anume căutați voi dacă nu libertatea și viața veșnică? Putere?”

Āram dădu din cap că nu. „Lumină și căldură, asta e ce căutăm. Să vedem iar răsăritul, ceva ce-o să vedem iar doar după ce acest blestemat regat va cădea pe veci.”

„Și totuși ceva ce n-o să aveți nicicând!” Îi spuse Accam Kuṉṟu cu reproș. „Și știi de ce, Āram? Pentru că nu-i Lumină acolo unde domnește Întunericul și nici Bunătate când pe tronul lumii stă un rege cu inimă haină așa cum e anume Maranam!”