Uitându-se în zarea întunecată a Grotei, Alena oftă. Simțea o mare durere în suflet tot privind acele tunele sinuase ale locului în care îi ascunse Nikkari ca să-i salveze de rele, locuri care-i aminteau de o mare tragedie prin care trecuse odată, „Copil fiind, când vulpile Ūtā au fost nimicite, odată și pentru totdeauna.”

Auzind-o vorbind astfel, Eṉōl se cutremură. Comandantul stătea în acele clipe așezat în fața Alenei, de partea cealaltă a tunelului prin care treceau, sprijinit fiind cu spatele de zidul rece și umed. Ceva de care comandantului nu prea-i păsa, căci nu odată trecuse prin vremuri grele și prin locuri și mai câinioase ca acelea. De aceea și se simțea oarecum în largul lui fiind într-un loc înconjurat de semiumbră și aer îmbibat cu picături de apă, din cele care se scurgeau apoi pe pereții din stâncă tare și lucită de ape sau căzând de sus, de parcă acolo, în grota secretă a lui Nikkari, ar fi existat un cer în stare să plângă în vremuri de furtună.

Spre deosebire de Eṉōl însă, căruia nu-i era teamă de greutăți sau de locuri înconjurate de umbră, Alenei întotdeauna îi fusese teamă de asta. De locurile în care răul se putea ascunde, deși ea tot făcuse pentru multă vreme parte din armata răului, cea a lui Ahi. Un rău care totuși nu rănise lumea și nu nimicise popoare sau cel puțin asta crezuse ea de-a lungul vremii. De aceea, să fie în acel loc straniu, care părea că plânge povara vremii și a lumii întregi, Alenei i se părea că ajunse în iad, cel de care auzise doar vorbindu-se adesea, dar pe care nicicând nu ajunse să-l cunoască. Și, amintindu-și astfel de-a ei mare frică, Alena înghiți în sec, ochii i se umeziră, iar mâna ei stângă se strânse într-un pumn, înfigându-și unghiile în carne, până la sânge.

Făcu Alena asta ca să se convingă că mai era încă vie. Și era. Simți durerea până adânc în oase, ceva ce-i înteți lacrimile pe obraji și la fel simți durerea curgându-i ciudat prin vene. „De parcă acele vremuri s-ar fi întors și retrăiesc iar totul ca prima dată.”

„Vremuri? Care vremuri?” Se interesă Eṉōl cât de curând.

Alena tăcu însă. Zâmbi doar, cu ochii închiși, privind în față. Dar, deși părea că astfel se uită la fața comandantului, care n-o scăpa din ochi, ciudat de curios să afle despre a ei soartă, Alena stătea astfel doar ca să-și ascundă sentimentele de ea însăși și de lumea întreagă de-ar fi fost posibil.

Nu fu însă așa. Nu se putea ascunde de lume, de ea însăși și nici de trecut. La fel nu putea fugi de întrebarea comandantului, căci îi stăruia cumva în urechi, răscolind-o în suflet. Cum nu de altfel, când acele vremuri, despre care șoptise doar mai înainte, au fost cruciale pentru ea și pentru soarta ei după aceea. Au fost vremurile care au alungat-o din căminul părintesc în vâltoarea lumii, ascunzându-se de soartă și de rău, în brațele răului.

Acest gând o făcu dintr-o dată să se cutremure. Apoi, deschizând ochii, se uită în cei negri ai comandantului Eṉōl, căruia îi spuse, „Vremurile când eram copil, iar Soarta a vrut să mă ucidă.”

Eṉōl înghiți în sec. „Să te ucidă? Nu înțeleg dacă sincer.”

„Nici eu. Dar așa a fost să fie, căci, la vârsta de 12 ani, soarta vulpilor Ūtā sau vulpile roșii ale Samirei a fost dată peste cap, iar un întreg neam de vulpi magice a fost distrus atunci.”

„Distrus? De către cine?”

„Cronus? Uranus? Ce știu eu? N-am aflat nicicând asta, dacă sincer. Tot ce știu sau mai bine zis ce-mi amintesc despre acea perioadă e că am fost atacați de Vanamari într-o noapte. Pe neprins de veste de altfel, fără să le fi făcut ceva vreodată. De altfel… nici nu le fusesem dușmani până atunci. Chiar și așa au fost ei cei care ne-au stârpit neamul din rădăcini.”

„Vanamarii? Cei care stau și astăzi la hotarele Paṉi Makkaḷ-ului?”

„Ba nu, comandante. Câinii lui Colte nu-s cei mai de temut Vanamari. Sunt alții mult mai sălbatici. Cei roșii, conduși de un suflet câinios ca nimeni altul… Ṭirākulā.”

„Ṭirākulā? Ăsta cine mai e? N-am auzit nicicând de el, dacă sincer.”

„Atunci… a fost pentru că soarta te-a iubit.”

„Pe mine?” Întrebă comandantul extrem de uimit. „De ce crezi asta?”

„Pentru că, dacă ai fi dat măcar odată ochii cu Ṭirākulā, atunci ai fi fost cu siguranță mort.”

„Atât de fioros e?”

„Da,” răspunse Alena, cutremurându-se. „E diavolul în persoană, căci ai săi ochi roșii, cu focul etern arzând în ei, sunt cei care distrug victima dintr-o singură suflare. Și, ce-i mai de temut la el e faptul că Ṭirākulā are capacitatea de a înghiți sufletele victimelor sale. Astfel, închise în al său centru energetic, acele suflete nu-și pot nicicând găsi liniștea și la fel nicicând nu pot renaște. Ceva la îndemâna acestui demon, căci, atâta timp cât acele sufletele sunt în interiorul lui, el le poate folosi energia și puterea, putând fi astfel considerat invincibil.”

„Nimeni și nimic pe lumea asta nu poate fi invincibil, Alena. Nici măcar Titanii nu-s, căci, de-ar fi fost, atunci la sigur ar fi oprit acest război înainte ca el să înceapă.”

„Poate că n-o fac că le e la îndemână, nu crezi?”

„Pentru putere?”

„Pentru tronul lumii mai bine zis, căci fiecare suflet pe lumea asta pare să-și dorească acest lucru.”

„Nu chiar toți,” răspunse Eṉōl, zâmbind trist. „Eu… nu mi-l doresc dacă sincer.”

Alena se încruntă nițel. „Motivul?”

Eṉōl zâmbi iar, de data asta un pic nevinovat. „Pentru că mi-i bine să fiu supus reginei mele decât urât de supuși.”

„Laș atunci?”

„Înțelept i-aș zice, căci, atâta timp cât trăiesc printre oamenii de rând cum se zice, pot să le înțeleg durerile și să-i ajut, măcar cum pot. Rege fiind însă, mai ales unul pe tronul lumii, n-aș putea să fac asta, căci… nu mi-ar ajunge la sigur timp.”

„Și nici răutate, comandante, căci, pentru tronul lumii, unul e capabil să-și vândă sufletul. Nu tu.”

„Compliment să fie?” Întrebă Eṉōl râzând.

La fel zâmbi și Alena. „Să știi că da,” îi spuse ea. „Este, comandante, căci doar puține suflete pe lumea asta, din cele pe care le-am întâlnit, nu-și doresc să stea pe tronul cela. Unul din ele ești tu.”

„Și… cine ar fi celelalte, dacă pot întreba? Sau… sunt ele mai multe decât avem noi timp să vorbim despre ele?”

„De multe nu-s multe ele și timp am avea să vorbim, căci multe dintre ele le cunoști. Precum regina Inlan Diar și a ei nepoată Zeal. La fel Maestrul Dike și gemenii lui. Câțiva din Titani. Din cei vrednici mă refer, nu din cei lași care se ascund și astăzi după nori. Precum și…”

Alena tăcu. Își aduse aminte de primul suflet pe care ea-l întâlnise odată și în care simți dragostea pentru pământ și nu râvna pentru putere. Odată demult întâlni ea acea persoană, copilă fiind, chiar în timpul atacului Vanamarilor lui Ṭirākulā. Atunci, ascunsă fiind în tunelele grotei în care trăiau, după stânci și pietroaie, simți mâna cuiva atingându-i umărul. O atingere care o făcu să tremure din toate mădularele, ghemuită fiind și cu palmele la ochi să nu vadă teroarea. Doar că tremură degeaba, căci nu era un Vanamar care-i atinse umărul, ci o dalbă fecioară cu ochi albaștri, care-i zâmbi și-i spuse, „Să mergem!”

„Unde?” Întrebă copila speriată și uimită în același timp.

„La loc sigur. Pentru asta însă trebuie să ieșim de-aici mai întâi.”

„Dar…,” se opuse copila Alena ideii de-a pleca. „Eu trebuie să stau aici. Mama mi-a spus să stau aici până ea vine. Și ea trebuie să vină neapărat. De aceea și nu pot pleca.”

Zâmbetul trist al străinei însă îi dădu de înțeles copilei că așteptarea ei era în zadar. De aceia și i se umplură ochii de lacrimi, în timp ce suspinele dădură năvală în al ei piept, blocându-i gâtlejul și forțând-o să scoată sunete surde mai apoi. Chiar începu a se cutremura iar în clipa în care frumoasa străină cu ochi albaștri o strânse la piept și-i șopti duios, „Va fi totuși bine! Ai încredere în mine și așa va fi!”

Și Alena avu încredere în străină și-o urmă în acea zi. Doar că, în timp ce se îndreptau spre ieșire, n-ascultă de sfatul acelei femei și privi în jur. Văzu astfel teroarea lăsată în urmă de Vanamari și la fel își văzu și mama răpusă de inamic, c-o mușcătură adâncă în zona gâtlejului, încă agonizând. Și, de cum o văzu, Alena se smulse din prinsoarea mâinii străinei și fugi spre mama ei, strigându-i înfrigurată numele. Doar că n-avea cine să-i răspundă atunci… doar lacrimile curse din ochii vulpii roșii Samira îi dădură de știre copilei că a ei mamă mai era încă vie în acel moment.

Astfel, îngenuncheată lângă a ei mamă, cu brațele înconjurându-i gâtlejul rănit, Alena plânse îndelung până ce nu mai simți viața pulsând în inima Samirei. Abia atunci simți iar atingerea străinei pe umăr, care-i șopti, „E timpul să mergem, Alena. Vanamarii se pot întoarce oricând, căci știu deja că o vulpe Ūtā a supraviețuit.”

„Cum rămâne cu mama?” Întrebă copila încă cu fața ascunsă în blana însângerată a vulpii Samira. „Cum rămâne cu ea? N-o pot lăsa aici, să sufere.”

„Și n-o să fie așa,” îi răspunse străina cu glas duios. „Samira deja nu mai suferă.” După care, apucând-o de mână, o forță pe copilă s-o urmeze. Doar că, în timp ce plecau, Alena continuă să se uite în urmă, la ochii lipsiți de viață ai Samirei, care mai erau încă în lacrimi.

***

„S-a întâmplat totul în zona Kaṟkaḷ Pēy-ului,” își continuă Alena povestirea în timp ce ea și Eṉōl își continuau deja drumul. „Mai bine zis în zona stâncoasă în care stă ascuns și azi șarpele Tetapas.”

Eṉōl se cutremură iar, auzind-o pomenindu-l pe acel șarpe. „Tetapas?” Întrebă el într-un final, încruntându-se. „Dar… e o zonă a naibii de periculoasă acea arie stâncoasă.”

Alena se opri, privindu-l insistent. „Ți-i cunoscută zona grotei lui Tetapas, comandante?” Eṉōl dădu din cap că da. „De unde?”

„Am văzut-o,” răspunse el cu glas gâtuit. Apoi, privind în altă parte, după ce trase aer adânc ca să se calmeze nițel, spuse, „Acum câteva zile de altfel, când am mers să vedem ce-s cu zgomotele din adâncurile pământului.”

„Narakattiṉ olikaḷ,” murmură Alena, după care se cutremură când simți privirea comandantului ațintită asupra ei.

„Zgomotele infernului?” O întrebă Eṉōl încurcat, văzând-o privind în urmă de data asta. „Vorbești de parcă ți-ar fi cunoscute acele zgomote, deși abia acum câteva zile s-au auzit pentru prima dată.”

„Aici greșești, comandante,” șopti Alena, încă privind în urmă. Privea însă în spate, sperând s-o vadă pe Nikkari venind, căci, nu-și de ce, simțise o conexiune cu ea după acel ritual lângă Inelul Sorții, când Nikkari îi tămădui rănile, punând-o iar pe picioare. Nikkari însă nu se vedea venind. De asta și privi iar Alena în față, tristă în suflet și în gând, mai ales când spuse, „Acele zgomote se aud demult, încă de acum 20 de ani când Titanida Cerului Nelimitat, Zayleea, a venit în zona Kaṟkaḷ Pēy-ului să-i facă lui Tetapas o vizită.”

Eṉōl o privi cu ochii cât cepele. „Ce? Mama prințesei Zeal a fost în zona Kaṟkaḷ Pēy-ului?”

„Așa e. Nu știu exact ce-a adus-o la Tetapas în acea zi, dar… oricare nu i-ar fi fost motivul o să-i fiu veșnic recunoscătoare, căci mi-a salvat atunci viața.”

Comandantul se încruntă. „Vrei să spui că acea fecioară, despre care mi-ai povestit mai devreme că te-a salvat de Vanamari, a fost Titanida Zayleea?”

„Așa e, comandante! Anume mama lui Zeal m-a salvat atunci. Țin minte asta atât de clar, căci… am văzut asta în ochii lui Zeal.”

„Ai văzut ce? Cum te-a salvat atunci?” Alena dădu din cap că nu. „Atunci?”

„Chipul mamei. Mamei ei, comandante. Și, de cum am văzut acel chip în ochii lui Zeal, am înțeles că trebuie să-mi întorc datoria și să fiu veșnic credincioasă Paṉi Makkaḷ-ului și supușilor lui, plătind astfel pentru jertfa Zayleei în acea zi!”

„Jerfă? Despre ce vorbești acuma, vulpe? Doar ai spus că Titanida Zayleea te-a salvat în acea zi.”

„Și așa a și fost. Doar că, exact după asta, Zayleea s-a întors în grota Kaṟkaḷ Pēy-ului de unde nu s-a întors.”

Privind în ochii negri ai comandantului, în acea privire confuză și plină de uimire în același timp, Alena zâmbi. O făcu însă trist, păstrând în suflet o mare taină, cea a morții mamei lui Zeal. Da, Alena păstrase adânc în suflet taina morții Titanidei Cerului Nelimitat, cea care o salvase de la moarte la vârsta de 12 ani și care, vrând să mai salveze trei suflete în acea zi, se întoarse din drum, când ar fi trebuit să înainteze, fără a se mai întoarce acasă nicicând.

***

CU DOUĂZECI DE ANI ÎN URMĂ

„Să mergem, copilă! Să mergem mai repede!” O îndemnă Zayleea pe mica Alena, care abia se ținea pe picioare în timp ce înaintau pe poteca stâncoasă a Kaṟkaḷ Pēy-ului. O potecă a naibii de greu de parcurs, care le făcea adesea piciorul să alunece, iar ele să se agațe cu mâinile de alte pietroaie sau ierburi ca să nu cadă într-un final în abrupta și fără fund prăpastie a Kaṟkaḷ Pēy-ului. Și, chiar de Zayleea și-ar fi putut folosi puterea ca să se teleporteze din acele locuri, n-o făcu, căci, nu-și de ce, alături de mica vulpe, era incapabilă să folosească acea putere. De aceea și se decise să ia drumul cela stâncos ca să ajungă sus pe munte și nu în josul lui unde știa ea că se îndreptaseră după atac Vanamarii lui Ṭirākulā, lupi sălbatici și însetați de sânge pe care-i simțea iar călcându-le pe urme.

De altfel, din cauza aceleiași temeri, că Vanamarii și Ṭirākulā le vor ajunge din urmă și vor răni copila, continua ea s-o îndemne pe Alena să se grăbească să urce în fața ei. Între timp, Zayleea rămânea la doar câțiva pași în spate, privind insistent în urmă, să vadă de nu cumva Vanamarii sau măcar vreo iscoadă de-a lor era prin preajmă. De-ar fi fost măcar unul acolo, atunci avea de gând să lupte una contra lor, doar să apere copila pe care simțea că trebuie s-o apere cu orice preț.

În urma lor nu se vedea niciun suflet dușman însă. Doar o stranie liniște și-o ceață albicioasă ce se ridica încet din adâncurile prăpastiei se vedea în jur. Și… pe ici pe colo… se mai auzea straniul șuierat al vântului din înalturi. „Un șuierat care totuși nu-i al vânturilor noastre,” își spuse Zayleea în gând, extrem de îngrijorată.

Privind dintr-o dată în față, ca să vadă pe unde să urce, tresări. Se întâmplă din cauza copilei, care stătea oprită la doar doi pași de ea, privind-o insistent. O privire pe care Zayleea n-o înțelese decât atunci când Alena întrebă, „De nu-i al vostru vântul, atunci al cui e?”

„Citești gândurile?” O întrebă Titanida mirată.

„Să zicem că da,” răspunse copila sec, ridicând din umeri. „Dar totuși nu a-ți răspuns cu privire la vânt,” insistă ea.

Stolen content warning: this tale belongs on Royal Road. Report any occurrences elsewhere.

Zayleea zâmbi. „N-am răspuns pentru că nu știu acel răspuns.” După care, mai făcând câțiva pași, se apropie de copilă.

Alena se uită în sus, la chipul Zayleei, citind preocuparea în privirea ei ce spinteca zarea. „Și totuși e un vânt care vă îngrijorează, nu-i așa?” Întrebă copila.

„Să mă îngrijoreze? De ce?” Minți Titanida.

„Pentru că-i ceva ce-i necunoscut, iar necunoscutul mereu ne sperie,” spuse copila. Apoi, întorcându-i spatele Zayleei, își continuă drumul, oarecum pe brânci, căci zona în care ajunseră era una extrem de abruptă și greu de urcat.

Privind în urma copilei, Zayleea zâmbi. „Să știi că-mi placi,” îi spuse ea Alenei, pășind în urma ei.

„În legătură cu ce?” Răspunse fata, fără s-o privească pe Titanidă. „Că nu-mi plâng durerea, ci-mi continui drumul?”

„Ba nu. E din cauza că pari matură și înțelegi că în viață există priorități. Precum acela că unul trebuie să supraviețuiască cu orice preț în viața asta, mai ales dacă alții și-au dat viața ca să te salveze.”

„Și totuși nu de asta îmi continui eu drumul.”

„Atunci? De ce-o faci de nu-i secret?”

„Pentru că-s singura vulpe Ūtā rămasă în viață.”

Răspunsul copilei și siguranța din vocea ei, deși simțea o mare tristețe în sufletul Alenei, o făcură pe Zayleea extrem de confuză. Da, știa că tribul Samirei dispăruse în acea zi, un trib ce luptase timp de zeci de ani contra lui Uranus și-a lui Cronus, care încercaseră adesea să le folosească puterea pentru interesele lor, dar totuși nu era ceva de care o copilă de 12 ani să fie preocupată. Și totuși Alena era îngrjorată și conștientă că rămase singurul exemplar de vulpe magică Ūtā și că trebuia să supraviețuiască cu orice preț. Chiar și cu hăitașii Vanamar pe urmele ei. De aceea și oftă Titanida înțelegând asta, la fel cum înțelese că viața pe Pământ era atât de grea în acele vremuri.

Un zgomot ciudat, auzit din vale, le făcu pe ambele să se oprească și să privească într-acolo. Priviră îngrijorate, căci crezuseră că Vanamarii se apropiaseră atât de mult de ele fără ca ele să fost conștiente. Se îngrijoraseră degeaba, căci cele trei suflete coborau o altă potecă stâncoasă a Kaṟkaḷ Pēy-ului, îndreptându-se spre grota din care fugiseră ele și nu fugind de acele locuri.

Cine erau cele trei suflete, Zayleea nu știa. Purtau pelerine sure, cu gluga pe cap și stăteau cumva ascunse în umbra zidului stâncos al muntelui. Chiar și așa, privind în jos, Zayleea își putu da seama că era o femeie și doi copii. Își dădu seama de asta după mers și după port, precum și după vocile joase ale copiilor, care-și întrebară în șoaptă mama dacă mai au mult de mers. Ce le răspunse femeia copiilor Zayleea nu auzi. Simți însă îngrijorarea strecurându-i-se în suflet chiar dacă nu înțelese de ce. Ba chiar simți și-un nod oprit la jumătatea pieptului, venind din stomac, și de aceea se lovi ușurel cu pumnul ca să-și ogoiască acea ciudată durere.

Tresări în clipa în care o auzi pe copilă spunând, „Vin din zona Cărbunarilor. Par să se ascundă.”

Privind în sus, Zayleea o văzu pe Alena privind în aceeași direcție ca și ea. Da, era sigură că copila privea cu mare atenție la cele trei suflete care coborau de pe munte și care păreau să se ascundă. Ce nu înțelegea Titanida era de unde știa Alena despre ele. Un gând la care primi răspuns curând când copila îi spuse:

„Știu despre ei pentru că le-am putut citi în suflet destinul. Unul crunt, care se încheie azi.”

„Se încheie? Despre ce vorbești acum, copilă? Că cei trei sunt sortiți pieirii azi?”

„Așa e,” răspunse Alena calm. „Și nu-i nimic ce putem face ca să-i protejăm, căci… cel care trebuia să-i apere i-a sortit pieirii, vrând să-și împlinească un vis măreț. În schimb… și-a ucis practic întreaga familie.”

„Cine anume?” Întrebă Zayleea cu sufletul la gură.

„Rueb, fostul rege al Cărbunarilor.”

„Fostul? De ce spui fostul? Din câte știu Rueb al Cărbunarilor încă trăiește.”

„Trăia. A fost ucis acum o lună în lupta cu Alshamalii, orașul cărora s-a încăpățânat să-l cucerească, fără să fie conștient că nicicând nu i-a fost hărăzită această victorie.”

„Rueb mort?” Șopti Zayleea tristă, deși nicicând nu fusese prietenă cu Cărbunarii sau îi cunoscuse. Chiar și așa era un suflet pierit, iar cei care piereau atât de crunt mereu îi înduioșau inima. „Atunci, măcar familia lui trebuie să trăiască,” șopti Titanida, privind în jos, la cele trei siluete sure care se îndreptau tot mai mult și mai mult spre grota lui Tetapas. Și, simțind că trebuia neapărat să facă ceva în acea zi ca să-i salveze, Zayleea se apropie în grabă de Alena, căreia îi spuse, „Tu continuă-ți drumul, copilă! Tot în sus și în sus până ajungi pe loc drept. Acolo, pe lângă pietroaie, mergi spre Sud, până ajungi în la granițele Paṉi Makkaḷ-ului. Acolo, spune numele Titanidei Zayleea și că ea te-a trimis ca să fii la adăpost. Poți să nu spui cine ești tu, căci cred că e mai bine să nu se știe o vreme din ce neam ești. Chiar și așa te vor primi, căci oamenii Paṉi Makkaḷ-ului sunt mărinimoși și nu lasă un suflet nevinovat pericolului.”

Cât spuse aceste cuvinte, Zayleea își scoase pelerina de pe umeri și-o puse pe umerii copilei. După care, punându-i și gluga, se puse în pirostrii ca să-i suflece mânecile, care-i erau mult prea lungi copilei. Și, cât Titanida îndeplini acest ritual, Alena o privi atent, văzând o imagine clară în fața ochilor: cea a Zayleei plecând, dar nicicând întorcându-se. De aceea și-i spuse mai apoi, „Cred c-ar fi mai bine să mergem împreună, Fecioară Zayleea, căci… drumul pe care vrei să mergi e fără întoarcere.”

Zayleea zâmbi, privind în ochii copilei. „Nimeni nu știe soarta acestei lumi. La fel nimeni nu știe de se întoarce când pleacă. Așa că, nu-ți fă griji, căci o să-mi port eu de grijă cât timp o să fiu acolo. La fel să faci și tu, căci trebuie să ajungi teafără sus, m-ai înțeles?”

Alena dădu din cap că înțelese. Lacrimi însă îi năvăliră în ochi cât de curând când îi spuse mai apoi Zayleei, „Poate totuși nu plecați, aaa? Rămân două suflete îndurate în urma voastră dacă plecați azi iar în spre acel loc.”

„Vor pieri însă trei dacă nu plec, nu crezi? Trei suflete pe care n-are cine le proteja. Trebuie s-o fac eu, căci pentru asta m-a trimis soarta azi în aceste locuri. Te-am salvat pe tine și-i voi salva și pe ei, o să vezi. Așa că, nu te îngrijora și vezi-ți de drum, căci, cât de curând, te ajung din urmă.”

Cât spuse aceste cuvinte, Zayleea îi zâmbi copilei, ștergându-i obrajii de lacrimi. Apoi, strângând-o la piept ca să-i dea măcar un pic de alinare, închise ochii pentru câteva clipe, îndurerată. Simțea nu-și de ce că acea copilă avea dreptate și că s-ar fi putut să nu se întoarcă nicicând la soț și la fiică de-ar fi urmat acel destin pe care avea de gând să-l urmeze în acea zi. Chiar și așa, se ridică dintr-o dată de jos și-i făcu copilei cu capul să plece. Un îndemn pe care Alena îl urmă, chiar dacă fără prea mare tragere de inimă.

Cât Alena urcă o parte din drum, Zayleea stătuse locului, privind îngrijorată în urma ei. Stătu locului Titanida ca să se asigure că măcar acea copilă va fi la loc sigur cât ea nu-i va fi alături. Apoi, când Alena dispăru la o cotitură, după stânci, întoarse spatele acelui loc în care stătuse până atunci, coborând în grabă acea potecă pe care cu greu o urcase, încercând să salveze alte trei suflete sortite pieirii, trei suflete care, la fel ca și ea, porniseră pe-un drum fără întoarcere.

***

„Ar fi trebuit să se întoarcă atunci așa cum i-am spus,” spuse Alena cu glas trist când ieșiră deja din tunelele celea umede și periculoase. „Mama lui Zeal s-a încăpățânat însă să calce morții pe urme, căci nicicând nu s-a întors mai apoi.”

„Ce crezi că s-a întâmplat totuși acolo în acea zi? S-a întâlnit cu Vanamarii?”

Alena dădu din cap că da. „Așa e. Anume din cauza Vanamarilor cei patru s-au întors din drum și-au intrat în Grota lui Tetapas.”

Eṉōl se cutremură. „Grota lui Tetapas? Ești sigură?”

„Absolut, comandante. De altfel văd acea imagine clară chiar și acum.”

„Imagine? Care anume?”

„Cea în care Titanida Zayleea, o mamă speriată și doi copii strânși la piept de-a lor mamă s-au tot tras în spate până au intrat în acea grotă spre care Soarta îi atrăgea în acele clipe. În fața lor văd clar gurile larg deschise ale Vanamarilor roșii, iar în fruntea lupilor îl văd și azi pe Ṭirākulā, cel pe care am impresia c-o să-l mai înfrunt odată.”

„Ṭirākulā? Crezi că încă trăiește? Să nu uităm c-au trecut totuși douăzeci de ani de atunci. E posibil să fi îmbătrânit.”

„Și totuși e încă în putere, chiar dacă-i bătrân,” șuieră Alena printre dinți. „Diavolul cela are viață veșnică datorită lui Maranam, căruia i s-a închinat în cele din urmă asemeni unui câine jigărit când și-a simțit moartea călcându-i pe urme.”

„Să nu insultăm totuși câinii, vulpe Alena. Până la urmă câinii sunt suflete credincioase, ce-ți stau mereu alături.”

„Mai sunt însă și din cei care mușcă mâna stăpânului care-i hrănește. Să nu uităm și de asta, comandante.”

„Ai dreptate, dar totuși… am încredere mai mult în câini decât în vulpi dacă sincer. Fără supărare, căci n-am spus-o cu rea intenție. Doar… e ceva ce simt.”

Alena zâmbi, spre marea surprindere a comandantului. După care îi spuse, uimindu-l pe Eṉōl și mai mult, „E dreptul tău, comandante.”

„Care anume?”

„Să n-ai încredere în alții. La fel fac și eu, căci doar astfel mi-am ținut până azi blana întreagă.”

„Te-ai încrezut totuși în noi, în nimfe și-n Nikkari când ai fost rănită. De ce?”

„Pentru că, deși n-am încredere, citesc în suflete. Ceva ce-ar trebui să înveți și tu a face, comandante.”

„Ceva ce n-o să pot face totuși nicicând, căci… să nu uităm că n-am eu puteri magice.”

„N-ai nevoie de puteri ca să vezi sufletul altuia, să știi. Ai nevoie de intuiție bună și inimă curată, ceva ce ai cu siguranță, comandante Eṉōl.”

„Chiar și așa, nu cred să fie de mare ajutor, căci… tu, de exemplu, folosindu-ți puterea magică, poți vedea de te va trăda acel cineva sau nu. Eu - pot doar bănui că un suflet în care n-am încredere mă va înjunghia pe la spate. Chiar și așa îi stau alături, crezând în el până la capăt.”

„Și faci bine, să știi, căci fiecare din cei pe care-i întâlnim în cale și care trec prin viața noastră lasă o amprentă în al nostru suflet. Ne este învățător. Astfel, învățând o lecție, n-o să dăm greș la următorul examen.”

„Poate și ai dreptate,” spuse Eṉōl, punându-și gluga pe cap și apucând mai strâns sabia în mână, căci tocmai ajunseră la marginea pădurii cufundată în umbre și întuneric, o pădure extrem de umedă în acea noapte, deloc pe placul comandantului, chiar dacă nu plouase de zile bune deja. „Dar totuși, ceva ce sper să nu învăț nicicând.”

„Ce anume?” Întrebă Alena, urmându-l cât de curând, formând vestita bilă de foc în mâna stângă ca să le servească de iluminat drumul.

„Trădarea. Asta vreau să nu experimentez nicicând, chiar dacă am impresia că anume de asta și-o să avem parte într-un final.”

Spunând aceste cuvinte, Eṉōl tăcu. Exact la timp, căci, imediat ce intrară în pădure, doi ochi negri se deschiseră pe trunchiul copacului din primul rând. Ochi pe care Eṉōl nu-i văzu, dar îi văzu prea bine vulpea, căci rânji. Făcu asta pe la spatele comandantului, dar nu ca să ascundă de el, ci să-l ferească cumva de temeri în acea noapte. Și, când avu ocazia, orbi acei ochi trimițând o altă bilă neagră asupra lor. Chiar și așa părea vulpea Alena îngrijorată după asta, neștiind cât văzură acei ochi și cui transmiseră acele imagini, mai ales neștiind de-i recunoscuse cineva cât trecuseră prin acele locuri.

***

„Comandantul Eṉōl nu s-a întors încă?” Întrebă Zeal, intrând brusc în iatacul lui Inlan Diar.

„Nu. De ce întrebi?” Se interesă regina, privindu-și insistent strănepoata, pe care o simți îngrijorată.

„Pentru că… simt că s-a intrat în Pădurea Umbrelor azi noapte. Doar că… nu văd cine anume a intrat acolo, străbunico!” Răspunse Zeal, cu glas gâtuit.

Lăsându-și lucrul de mână pe pat, de care se apucase doar ca să-și pună ordine în gânduri, Inlan Diar se apropie în cele din urmă de strănepoată, căreia îi atinse mâinile ca s-o facă s-o privească în ochi. Apoi, când Zeal o privi în sfârșit, Inlan Diar îi zâmbi cu bunătate, încercând astfel să-i alunge norii îngrijorării din priviri, după care îi spuse, „Și totuși Pădurea ceea nu-i de groază, Zeal și tu știi prea bine de ce.”

„Știu, străbunico! Chiar și așa… nu pot să nu mă îngrijorez pentru comandant. Mai ales știind cine anume trăiește în acea pădure.”

„Ceva firesc să te îngrijorezi pentru cineva drag, scumpo,” șopti Inlan Diar, trăgând-o pe Zeal după ea, spre pat. Apoi, când ambele ședeau deja comod pe el, privi iar cu bunătate la strănepoată, căreia îi spuse, „Dar totuși cineva în care trebuie să ai încredere, căci comandantul nu-i la primul pericol întâlnit în cale.”

„Dar e prima dată când nu-i cu cineva de încredere alături.”

„Te referi acum la vulpea Alena?”

„La cine altcineva?!” Răspunse Zeal, încruntându-se. „Sunt prea viclene pe gustul meu și deloc de încredere.”

„Ceva de care mă înșel totuși.”

„Ce te face să spui asta?”

„Inmar. Te-a ajutat când v-ați întors din pădure, nu?”

Zeal strâmbă iar din nas. Nu-i plăcea ei să recunoască asta, dar trebuia s-o facă, căci și datorită lui Inmar se salvaseră în acea zi de Tikil și restul demonilor care le urmară. Asta însă nu însemna că începuse să aibă încredere, căci „A făcut asta ca să-și salveze pielea nu doar pe a mea,” îi spuse ea străbunicii într-un final.

„Poate și ai dreptate. Dar la fel ar fi putut să-și salveze pielea fără să te salveze pe tine, nu crezi?”

„Asta ar fi însemnat să fie ea jupuită după asta de piele,” spuse Zeal, rânjind. Inlan Diar o privi confuză. „De s-ar fi întors fără mine mă refer, căci sunt sigură că n-ai fi lăsat-o vie de eu aș fi suferit. Sau mă înșel?”

„Nu, nu te înșeli. De Inmar s-ar fi întors fără tine și-aș fi aflat că te-a trădat și din cauza asta ai suferit, atunci aș fi făcut-o și pe ea să sufere. Nu cu prețul vieții însă.”

Zeal se încruntă. „Acum să știi că mă simt dezamăgită.”

„De ce? Pentru că nu răsplătesc o moarte cu alta?”

„Așa e. De altfel nu o moarte ca oricare alta, ci a mea. Sau… chiar nu mă iubești într-atâta sau nu merit să fiu răzbunată cu un cap tăiat?” Inlan Diar pufni în râs. „Nu văd nimic comic în asta dacă sincer.”

„Eu însă da. De ce? Pentru că vorbește acum gelozia în locul tău. Sau poate… capriciul?”

„Capricioasă? Eu? Nici într-o mie de ani.”

„Ba eu cred că da. Și știi de ce? Îți citesc asta în priviri, Zeal. Reacționezi ca un copil mic căruia nu i s-a făcut pe plac, iar asta nu e bine deloc.”

„Măcar așa mă simt și eu copil,” șopti Zeal, tristă. „Ca atunci când trăia mama.” Apoi, oftând, privi în altă parte, încercând să-și ascundă lacrimile din priviri.

Simțind palmele calde și moi ale lui Inlan Diar atingându-i fața, fără să vrea, Zeal își dădu frâu liber lacrimilor. Străbunica ei zâmbi însă, spunându-i cu bunătate, „De simți asta, plângi, Zeal! O să-ți facă bine!”

„Ba doar o să-mi răscolească și mai rău sufletul, căci… e un subiect pe care nu vreau să-l ating.”

„Eu însă aș vrea. Să vorbim despre asta mă refer.”

„De ce?”

„Pentru că doar astfel o să-ți ogoiești sufletul, scumpo. Doar astfel o să lași în urmă trecutul și-o să mergi mai departe.”

„Ceva ce nu pot face totuși.”

„Din cauza Zayleei?”

„Ți se pare puțin? A dispărut fără să spună un cuvânt. A dispărut fără să-și ia rămas bun sau măcar să-mi lase o pistă ca s-o găsesc mai apoi. De asta și doare atât de mult.”

„Poate n-a putut face asta, nu crezi? Să-ți spună la revedere și că te iubește. Asta însă nu înseamnă că mama ta n-a simțit asta.”

Zeal își șterse brusc lacrimile. „Ce dacă ea totuși nu m-a iubit?”

„A ta mamă? Imposibil. Și știi de ce sunt atât de sigură de asta?”

„Pentru c-ai cunoscut-o?”

„Nu doar. E și pentru că i-am putut citi în suflet. Mama ta era genul cela de om căruia îi păsa de lume. De lumea întreagă, Zeal, o lume pe care a încercat mereu s-o protejeze.”

„Și totuși o lume care n-a protejat-o pe ea, nu-i așa?”

„Asta deja n-o mai știu, scumpo. Cum ai zis, Zayleea n-a lăsat o pistă unde ar putea fi. La fel nu știm ce s-a întâmplat cu ea în acea zi când a dispărut. Chiar și așa, cred eu că a fost din cauza unui motiv întemeiat de ne-a lăsat atunci. Un motiv pe care, mai devreme sau mai târziu, o să-l aflăm. Și atunci da, o să-i facem dreptate, de trebuie.”

„Ce dacă n-o să aflăm nicicând vești despre ea, străbunico? Ce-o să facem noi atunci? Ne vom răzbuna?”

„Pe cine?”

„Pe Soartă. Cea care a luat-o de lângă noi atunci.”

„Și? O să ne ajute asta la ceva?”

„Nu știu, dacă sincer. Cred totuși c-o să ne fie mai ușor pe suflet după asta.”

„Sau poate mai greu, nu crezi? Nimic bun nu se întâmplă de verși sânge pentru alt sânge, Zeal. La fel nimic bun nu se întâmplă de răspunzi unui rău cu altul.”

„Atunci, după părerea ta, folosind bunătatea drept armă de război, ajută mai mult?”

„Poate și că nu. Totuși îl ajută pe cel ce-o folosește. Să se simtă mai bine, mă refer, căci măcar astfel n-are mustrări de conștiință și nici pete pe suflet datorită celor ce-au pierit din cauza lui.”

După astfel de cuvinte, Inlan Diar înțelese că fuseseră de ajuns ele, căci cuvintele uneori pot face mai mult rău decât bine. De aceea și-o strânse apoi pe Zeal la piept, convinsă că dragostea ce bătea năprasnic din aripi în al ei piept era mai de folos decât simplele cuvinte. Și avea dreptate într-un fel regina: până la urmă, de răspunzi răului cu bunătate și iubire poate și nu-l îmblânzești, dar măcar astfel nu semeni mai mult rău în jurul tău.