Samaya dormea deja de trei zile. Și, din cauză că ea nu dădea niciun semn că se va trezi curând, Dike începu să se îngrijoreze de ce s-ar fi putut întâmpla cu ea dacă ar fi continuat în acea stare, iar sentimentul de anxietate ce-i apăsa pieptul îl făcea să se cutremure și să se învinovățească de cele ce i se întâmplaseră fetei.

  La fel se simțea și Fenrir, căci el fusese cel care-i negase Samayei dreptul de a fi acompaniată. Dar chiar și așa, cu regretul ucigându-l pe dinăuntru, băiatul prefera să aibă speranță. De aceea, atunci când toată lumea era concentrată asupra Samayei, decise să plece ca să-și limpezească gândurile.

  De altfel era încă dimineață devreme când Fenrir pornise la drum. În jur era liniște, căci nici soarele nu se arătase încă pe cer, nici păsările crângului nu se treziseră și nici roua dimineții nu se săturase să sărute continuu chica ierbii. Chiar și așa, cu toată acea liniște din jur, Fenrir nu se sperie și părăsi tabăra fără a fi observat de cineva.

  În minte însă avea doar un gând: „Trebuie s-o găsesc pe cealaltă Samaya. Trebuie s-o găsesc neapărat.” De aceea și nu puse geană pe geană în noaptea aceea, de până și flăcările Hestiei, care-l calmară de atâtea ori și pe care pur și simplu le adora, ajunseră să-l irite. Și, tocmai din această cauză, se ridică din așternut cu noaptea în cap și plecă în drumul lui.

  Singurătatea ceea însă îl urmări tot timpul. Nu-l scăpă din ochi nici pe drumurile luminate, nici pe cele cufundate în umbră. Îi călcă repejor pe urme când trecu prin poiene, se furișă pe lângă el, ghidându-i pașii, când intrară în crânguri mai dese și mai întunecate, acolo unde nu se zărea nicio rază de lumină spintecând bolta frunzoasă pictată de ramurile copacilor ce păreau să se țină în brațe, iar acolo unde era de mers normal, ea, singurătatea, mergea cot la cot cu băiatul. Tocmai de aceea părea că băiatului nu-i e nici urât și nici nu se teme. Singurătatea ceea însă se înșela, căci nu datorită ei nu se temea Fenrir, ci din cauza că știa acele locuri destul de bine, le cunoștea după miros, distingea fiecare melodie sau ciripit auzit în crâng și chiar ajunse să simtă și respirația copacilor din jur, să le înțeleagă tainicul mesaj spus într-o antică limbă, căci natura ceea, unde trăia Fenrir, era una magică unde până și copacii aveau gânduri și știau cuvinte ca să comunice în limba lor.

  Într-un final mersul mult prea liniștit al băiatului îi făcu curioși pe copaci. Aceștia, nemaiputându-și ține curiozitatea în frâu, își mișcară dintr-o dată rapid crengile, își aplecară coroanele ușor în față și apoi șușotiră între ei prin șopot de frunze. Apoi, după ce Fenrir ascultă acele șoapte o vreme, îi fu dat să observe acea tainică mișcare a naturii, da doar cu coada ochiului. De speriat însă nu se sperie, chiar dacă ceea ce vedea în acele clipe nu era ceva ce să fi văzut mai înainte și asta din cauza că nu se simțea nimic rău plutind în jur.

  „Probabil că este Baradar,” își spuse în cele din urmă băiatul. Apoi închise ochii și așteptă. „Frunzele,” șopti el într-un final. „Frunzele cântă. Al lor cântec însă îmi este necunoscut, chiar dacă-mi pare, adânc în inima mea, că acesta este și cântecul vieții mele.”

O.S.

„Baradar este a ta muzică, Baradar e al tău suflet,

Inima regatului tău și respirația căminului tău,

O frăție ce dăinuie de peste mii și mii de ani,

Veghindu-ți pașii și amintind de vremuri uitate.

Iar tu ești al lui urmaș, parte din al său suflet,

Viitorul de care a fost lipsit și al lui suflu de viață,

De aceea nu contează ce decizie vei lua sau ce drum vei alege,

Și asta pentru că Baradar te va susține mereu cu credință și încredere.”

  „Și… cine-s eu pentru Baradar?” Întrebă Fenrir, încă având ochii închiși. Și vocea pădurii îi vorbi băiatului:

  „Tu ești Magia trimisă nouă din Aeon pentru salvarea sufletelor noastre, băiete. La fel tu ești Puterea. Iar această viață, pe care o trăiești acum, nu e prima ta viață, la fel cum nu este a noastră primă viață: a copacilor, a păsărilor, a ierbii și a fiecărei ființe sau obiect aflat pe această Planetă,” și, deschizând ochii, Fenrir îl putu vedea în sfârșit venind spre el pe minikin.

  Minikinul însă nu arăta ca oricare altă persoană de mică statură. De asemenea nu avea nicio trăsătură luată de la pitici și nimic furat de la gnomi. Cu toate acestea însă era fără doar și poate o ființă umană.

  Avea înălțimea unui copil de șapte ani, cu ochi albaștri, închiși la culoare, și cu păr lung și blond ce-i ajungea până la umeri. Nasul îi era ascuțit, de vreo 8-10 centimetri, și urechi ce aminteau de cele de cerb. Veșmântul în schimb îi era simplu, dar îi era și bogat în același timp, având un fel de amestec între hainele țăranilor acelor timpuri și ale păpușilor din teatrele vremurilor noastre. Și, de n-ar fi vorbit și n-ar fi mers, cuiva i s-ar fi părut și asta fără să greșească de fel că acea creatură era ireală și că semăna atât de bine cu Pinocchio, cel care scăpase din cartea de povești și se ascunse în pădure.

  „Eu sunt Baradar,” îi spuse minikinul lui Fenrir în timp ce plutea la o înălțime de cam un metru de la pământ.

  „Baradar?” Întrebă Fenrir uimit. „Dar... am crezut că Baradar nu-i decât o poveste, inventată acum mii de ani de oameni. Cum poate fi Baradar o creatură reală?”

  Minikinul râse dulce auzindu-l pe băiat vorbind astfel. Al lui râs însă, atât de cristalin și plăcut auzului, nu fu auzit doar de Fenrir, ci de întreaga pădure, asemeni apei dulci de izvor ce cade în mici valuri dintr-o cascadă nu prea înaltă.

  Înțelegând în sfârșit cât de mult greșeau poveștile uneori, Fenrir spuse: „atunci ceea ce se spune despre tine este adevărul."

  „Asta așa e, căci eu am fost cel care le-a inventat și le-am pus pe limbile oamenilor pentru a fi transmise mai departe. Dar le-am spus acele povești în al lor somn, căci numai astfel ei pot învăța să iubească și mai mult natura, să respecte sufletul copacilor și să se roage Sfântului Spirit pentru protecția caselor lor, a familiei lor și a pământului pe care pășesc.”

   „Și tu? Cine ești tu și de ce te numești Baradar?” Insistă Fenrir.

  Baradar zâmbi din nou și coborî în sfârșit cu picioarele pe pământ, aranjându-și cu grijă poalele hainei lungi. „Pentru că am fost cândva salvat de Sfântul Spirit și el a fost cel care mi-a dat acest nume.” Apoi, întorcându-i spatele băiatului, Baradar porni printre copaci, continuându-și povestea, iar Fenrir îl urmă fără teamă, căci nu simțea niciun pericol fiind lângă acea mistică creatură de la care mirosea plăcut a natură și în jurul căruia plutea ușor zâna Bunătate.

  „Simt însă că în spatele celor spuse de tine se află o poveste," spuse Fenrir. În vocea lui se simți numaidecât vibrația curiozității.

  „Pentru că așa și este. De fapt, acum multe sute de ani, am fost un soldat. Un soldat dintr-un regat îndepărtat numit Mortor sau pământurile celor bravi. Acele pământuri însă, precum și acel regat, erau nu ca orișicare, dar extrem de cunoscute, căci acolo trăiau doar soldați bravi și viteji care-și apărau mereu țara cu îndemânare și neînfricare. De asemenea poporul nostru era cunoscut și precum Poporul Noear, cel condus de Regina-Zână Noea.” Rostind acel nume, Baradar se opri pentru câteva clipe, atinse trunchiul gros al unui copac și-și sprijini capul de al lui scoarță de parcă ar fi atins atunci a lui frunte de cea a unei scumpi domnițe.

  „ Și? Ce s-a întâmplat apoi?" Insistă Fenrir.

  „Mai bine ai întreba ce nu s-a întâmplat apoi, căci… eram îndrăgostit de ea. De fapt am fost îndrăgostit din prima clipă când am întâlnit-o… mai bine zis din prima clipă când am văzut-o pe acel balcon de marmură… cântând la Meagar (instrument muzical similar violinei). Și era atât de frumoasă în acea zi… scăldată de lumina iubitoare a soarelui, care-i atingea ușor fața, mângâindu-i părul și sărutându-i pielea și al ei păr lung, de aur, răsfirat până la călcâie, o făcea să pară asemeni unei creaturi nepământene.”

  Și minikinul tăcu iar privind în depărtare… spre un Portal de Valuri Magice, văzut doar de el. Și, în acel Portal, ale sale amintiri se reflectau în ape: amintiri de mult uitate, amintiri pline de dor. Astfel, în acele amintiri, o văzu pe Noea, zeița din Mortor… cea care-și pieptăna părul lung, de aur, în fața ferestrei deschise. Și, în fața acelei ferestre, se vedeau flori multicolore ce umpleau aerul c-o miroznă îmbietoare, în timp ce fluturii dansau în dulcea florilor îmbrățișare.

  Și Baradar se văzu și pe sine în acele amintiri, pe cel cocoțat într-un copac înalt, cu crengi groase, care creștea glorios chiar în mijlocul grădinilor Palatului de Marmură. El însă și-a ascuns privirea atunci când Noea s-a uitat spre copac și i-a zâmbit, făcând să apară roșii flori de mac în obrajii minikin-ului.

  „Apoi… ce s-a întâmplat apoi?” Întrebă curios Fenrir și Baradar se întoarse spre băiat zâmbind și al său zâmbet fermecător cucerea inimi și suflete în jur.

  „Ea n-a știut nicicând despre această iubire, băiete… și ea n-a știut despre asta pentru că am fost mult prea timid și fricos și mereu am fugit de ea. Dar regret asta acum, regret, căci de-ar fi știut poate că m-ar fi putut vedea acum și nu i-aș fi frânt inima la fel cum i-am frânt-o atunci.”

  „Dar oricum, nici acum nu te vede,” spuse băiatul cu inocență în glas.

  „Poate,” răspunse Baradar. „Sau poate că mă vede, dar eu nu-s conștient de asta.”

  „Dar cum poate fi așa? Dacă iubești pe cineva, cealaltă persoană ar trebui să simtă la fel. Dacă nu… atunci nu merită… acea iubire… cred.”

This book is hosted on another platform. Read the official version and support the author's work.

  Ca prin minune… în mijlocul acelei păduri… splendidul tărâm al Mortor-ului apăru. Era un loc aproape de o mică cascadă, apele căreia sclipeau în lumina soarelui făcând acel loc să pară ca rupt din basm. Și apele acelei cascade cădeau într-un mic pârâu care curgea la vale, spălând marginea ascuțită a pietrelor albe și făcându-le să pară bulgări albi de zăpadă, ca după aceea micul pârâu să se piardă la orizont, ascunzându-și trupul sinuos printre copacii de mesteacăn.

  Natura în schimb, cea din jurul cascadei, avea o nuanță de verde închis și asta din cauza crângului des și întunecos ce părea periculos la prima vedere. Era însă doar o iluzie, căci, undeva în depărtare, se auzea respirația naturii - calmă și melodioasă, ce inspira încredere celor care se încumetau să privească acei copaci pentru o vreme mai îndelungată. Dar acea pădure avea și ceva straniu în a ei formă și asta pentru că nicio urmă de viu nu era simțită acolo - niciun ciripit nu se auzea, niciun fâlfâit de aripi, niciun urlet de lup, precum nu se vedea nicio privire vicleană a vulpii.

  „Dar…,” spuse Fenrir, îngustându-și ochii și privind desișul acelei păduri. „Acel loc e mort. Nu-i așa?” Iar întrebarea băiatului îl miră nespus pe Baradar, care se apropie de el și-l privi adânc în ochi.

  „Cine ești tu?” Întrebă Baradar într-un final și-și întinse ușor mâna, atingând mijlocul frunții băiatului. Astfel, atingând fruntea lui Fenrir, Baradar închise ochi și așteptă. Nu știa la ce să se aștepte însă pătrunzând în lumea de dincolo. Ceva însă îi spunea că acel băiat nu-i doar o creatură vie ca multe altele și că acel copil avea scris în al său destin un mare viitor.

  Fu liniște însă și întuneric în acea lume în care intră Baradar pentru multă vreme. Apoi, un fâlfâit de aripi, al unei păsări uriașe, îl forță pe minikin să deschidă ochii. Astfel îi fu dat să vadă că se afla într-o imensă pădure de stejari. Apoi observă cum întunericul acelei păduri deveni și mai dens cu fiecare centimetru pe care el îl făcu în față și asta din cauza că simți nevoia să avanseze. Și, dintr-o dată, văzu ochi… mulți ochi… pretutindeni… spionându-l. Erau ochi de lup cei care-l spionau, al unor lupi înfometați ce-și așteptau prada.

  În cele din urmă minikinul se cutremură când acea poiană, pe care o văzuse la început înconjurată de lupi, fu cuprinsă de flăcări. Abia după asta, când Baradar se putu lua în mâini, putu vedea un imens lup negru chiar în mijlocul poienei, undeva la câțiva pași în fața lui. Acel lup însă nu era înfometat sau furios, ci trist. Și era rănit acel lup, dar nu trupește, ci sufletește și asta din cauza că fusese trădat de cei în care se încrezuse, cei pe care-i iubise și-i protejase, dar care-l lăsaseră singur într-un final, fără să simtă alinare sau susținere de la nimeni.

  Tocmai de aceea se auzi apoi un suspin profund ieșind din pieptul lui Baradar, în timp ce el mergea, la pas lent, abia ținându-se pe picioare și luptând cu sine să nu cadă, către lup. În cele din urmă șopti: „Ōnāykaḷiṉ paricutta āvi (Tamil)” Ale lui cuvinte însă însemnau că-l văzuse pe Sfântul Spirit al Pădurii Morților, acea pădure cunoscută drept Iṟanta Varkaḷiṉ. Dar, când în sfârșit realiză unde intrase de fapt, minikinul se opri, apoi se trase câțiva pași în spate până căzu în apele unui râu apărut acolo de nicăieri.

  Fiind sub apă, Baradar putu în sfârșit vedea adevărul despre soarta lui Fenrir. Văzu că fusese născut la început ca un simplu pui de lup, dar asta era doar ceea ce alții vedeau, căci Fenrir avea scris în al lui soartă și predestinat de însuși Yggdrasil, cu mult înainte de apariția lui Haos în cosmos, un mare viitor, iar asta însemna că soarta lui Haos și cea a băiatului puteau fi schimbate între ele, căci aveau un singur drum pe care să meargă. Dar niciunul dintre ei nu cunoștea acest secret, predestinat de însăși Alabar, căci Poarta Galaxiilor existase cu mult înainte de a fi desenată de Haos pe Sfera Lumilor. Fusese însă ascunsă atunci când Eris își arătase lăcomia și îl trădase pe Haos.

  Apoi Baradar îl văzu pe băiat crescând mare. Îl văzu învățând să lupte ca un ostaș iscusit. De asemenea putu vedea că va fi un mare rege al poporului său. Dar minikinul de asemenea văzu și cum ei îl trădaseră, cum îl vânaseră, alungându-l ca pe un câine. Ca mai apoi, în fața ochilor minikin-ului, să apară două fete care arătau exact la fel și a căror putere părea să fie unificată, în timp ce-l vânau pe Fenrir cu bile magice de foc, pârjolind natura în jur și arzând a lui blană, rănindu-i trupul și istovindu-i sufletul.

  După aceasta minikinul văzu un oraș Alb, în flăcări, și-l văzu și pe Fenrir stând pe un balcon de piatră albă, privind depărtările, în timp ce aștepta pe cineva care întârzia să vină. Și, tocmai pentru că rămase singur, durerea și așteptarea îi răneau și mai mult sufletul, distrugându-l complet pe dinăuntru.

  Apoi, când copacii care creșteau pe lângă acel balcon fuseseră arși din rădăcină, lupul își întoarse capul și privi zarea. Și, de parcă l-ar fi văzut pe Baradar chiar în fața ochilor lui, spuse cuvinte ce erau menite să ajungă la urechile minikin-ului: „vor veni vremuri grele pe aceste pământuri, Baradar. Vor veni vremuri ce vor arde ale tale păduri și vor măcelări sufletele celor pe care tu-i protejezi atât de mult acum. Dar nu-ți fie teamă, căci sunt cu tine acum… sub forma unui copil de nouă ani. Al meu suflet însă e chiar mai bătrân decât această lume este, căci am colindat acele viduri și acele spații ale cosmosului cu mult timp înainte și le colind și acum până când îmi voi găsi în sfârșit soarta pe care trebuie s-o am. Și, când voi avea acel corp uman care-mi este predestinat, dar pe care nu-l pot proteja nici chiar de mine însumi, voi putea în sfârșit să vă stau iar alături și să vă protejez. Astfel, pentru ca toți să supraviețuim, natura trebuie să fie de partea lui sau curând totul în jur va fi pârjolit până la pământ și acest pământ va fi de asemenea înconjurat de durere și necaz, arătând deplorabil și mirosind a moarte,” și, când acele cuvinte fuseseră spuse, în spatele acelui lup apărură ochii lui Eris, care-i arseră trupul până când nu mai rămase nimic din el.

  Asta îl forță pe Baradar să se întoarcă în lumea reală. Momentul căderii sale în ape însă se derulă invers, iar când el deschise ochii și privi în jur, se miră nespus să vadă că avea hainele și părul uscat și că el încă atingea fruntea băiatului.

  Retrăgându-și mâna, Baradar privi în ochii băiatului și recunoscu în acei ochii privirea lupului, atât de preocupată pentru acea lume, dar care totuși mai reflecta încă inocența. Dar, chiar și așa, minikinul înțelegea tristețea pe care o simțise Spiritul Pădurii când i se arătase în viziune. De aceea și se decise să nu-i vorbească lui Fenrir despre a sa revelație, căci nu era încă timpul să-i spună despre asta și nici nu voia să-l sperie.

  Doar spuse: „Hai să luăm loc!" Apoi se așezară ambii pe o piatră mare, albă, care era poziționată chiar lângă pârâu. Și, stând pe acea piatră, ei putură vedea cum în apa cristalină înoată încet peștișori multicolori.

  „Ai văzut ceva, nu-i așa?” Întrebă în cele din urmă băiatul.

  „Am văzut,” răspunse Baradar, fără să-l privească.

  „Și… ce-ai văzut? Ceva rău?” Întrebă iar Fenrir. Minikinul însă păstră liniștea pentru mult timp. Era amurg deja când îi vorbi în cele din urmă. Băiatul însă nu simți trecerea timpului, căci alături de acea creatură fermecată orele zburau asemeni minutelor, iar anotimpurile se schimbau cât ai clipi din ochi, căci acele schimbări, precum și scurgerea timpului, erau strâns legate de ale minikin-ului sentimente: „uneori e mai bine să nu-ți cunoști viitorul,” și minikinul privi îndelung apusul, „pentru că, dacă-l știi, vei încerca să-l schimbi. Soarta însă nu poate fi schimbată și, în cele din urmă, înțelegi că ai luptat degeaba. Doar trăiește-ți viața, Fenrir și viitorul se va revela singur, căci acesta nu se poate ascunde de tine la fel cum trecerea timpului nu poate fi oprită.”

  „Dar, cum rămâne cu al nostru destin?” Spuse băiatul. Baradar înțelese însă că nu băiatul îi vorbea în acea clipă, dar lupul din a sa viziune.

  „Destinul? Nu-ți pot răspunde la această întrebare, căci n-am nicio putere ca să-ți pot destăinui asta, ție, celui făcut din carne și oase. Pot controla doar natura și a lor serum dătător de viață, cel care le curge prin ramuri, prin frunze, prin trunchiuri și rădăcini. Eu însă n-am nicio putere în fața sorții oamenilor, la fel cum nu pot să controlez al lor timp.”

  „Atunci ar trebui să privești în interiorul tău și atunci, când vei alunga întunericul dens ce trăiește în tine, vei fi capabil să vezi și adevărul.” Spunând aceste cuvinte băiatul dispăru de parcă n-ar fi stat nicicând lângă minikin. A lui dispariție însă nu-l preocupă pe Baradar, care știa că acel loc nu-i decât un product al imaginației sale și că băiatul era atunci în drumul său, căutând împlinirea propriului destin.

***

  Fenrir continua să înainteze prin pădure. Dar, spre deosebire de ceea ce Baradar credea, că băiatul nu-și amintește despre acel loc magic în care ei fuseseră, el era conștient despre asta. Nu-și putea explica asta, căci ale lui cunoștințe erau limitate, dar Fenrir simțea că în interiorul lui trăiește încă un suflet și că împreună au un viitor de înfăptuit.

  Și, cu astfel de gânduri în minte, Fenrir ajunse în satul ascuns al vulpilor roșii. Acolo însă nu mai era nimeni - locul era abandonat și nicio urmă de că ar fi trăit cineva acolo mai înainte nu se simțea. Asta însă nu era ceva ce putea fi ascuns de Fenrir, căci al său simț olfactiv interior putea simți mirosul vulpilor de departe și el ar fi putut găsi de asemenea drumul pe care porniseră ele spre a lor ascunzătoare. Băiatul însă decise să nu le urmeze, căci nu era momentul potrivit să facă asta.

  Dar, când era pe cale să părăsească acel sat, băiatul găsi un fir de păr negru lângă fostul rug. De aceea se aplecă și îl atinse cu buricele degetelor. Astfel simți o stranie prezență în el. Dar, ca ființă umană, Fenrir nu avea destulă putere să afle a cui prezență o simțise. Așa că-și schimbă forma în lup și, apropiindu-și nasul de păr, inhală adânc acel miros, iar când curentul de aer îi pătruns prin nări și îi ajunse la creier, băiatul înțelese că acel fir de păr păstra două mirosuri de fapt în el - unul puturos de vulpe și unul uman.

  „Mama,” șopti deodată băiatul. „Acest fir de păr miroase ca mama. Dar de ce?” Se tot întrebă el. Astfel, privind în jur ca să înțeleagă de ce simțise prezența Samandrei acolo, o văzu pe Gaea lângă el, care se aplecă ușor și luă firul de păr de pe jos. Băiatul nu se sperie însă, fiind obișnuit cu ale ei apariții bruște.

  „Deoarece acest fir de păr a fost furat de la mama ta atunci când ea a părăsit această lume," îi răspunse ea la întrebare. „De asemenea, din a lui esență, a fost formată reflecția răului pe care o vezi în jur."

  „Vorbești acum despre fata care seamănă exact ca sora mea geamănă?”

  „Da. Numele ei de asemenea este Samaya și ea are același destin ca și sora ta. Doar că ea va lupta de partea răului și nu a binelui,” și Titanida arse firul de păr cu flăcările Hestiei mânate de o forță nevăzută. „De fapt, numele ei real e Mayar și a fost născută din oameni, într-un sat nu departe de Pădurea Rophion. Și, ca să fiu sinceră, al ei destin trebuia să fie altul. Dar, în ziua în care tu și Samaya v-ați născut, Eris a simțit al ei sfârșit aproape. De aceea a decis să vă schimbe soarta și i-a ordonat lui Mannar, câinelui ei credincios, să fure o șuviță din părul mamei tale și să creeze o copie a surorii tale. Astfel ai văzut și tu ce se întâmplă în jur de când cele două s-au întâlnit în Poiana Umbrelor.”

  „Își schimbă forma,” șopti Fenrir, în timp ce făcea câțiva pași în lături. Apoi își aminti că o văzuse pe Samaya transformându-se în somn din lup în vulpe și invers, chiar dacă ea era încă inconștientă. „Dar... cum face ea asta și de ce?”

  „Este din cauza că firul vieții lor a fost înnodat unul de celălalt în momentul în care ele au atins palmă de palmă și și-au unit puterile.”

  „Și, cum putem opri asta?” Întrebă insistent băiatul.

  „Asta nu poate fi oprit, Fenrir. Poate fi doar distrus. Și, ca să distrugi această legătură, una dintre cele două Samaya trebuie să moară,” și cuvintele Titanidei îl făcură pe băiat să se cutremure.

  „Să moară? Una dintre ele trebuie să moară? Dar de ce?”

  „Nu știu încă, băiete. Această parte îmi e ascunsă și mie. Și, chiar dacă am încercat de atâtea ori să citesc asta în ape și în stele, natura din jur încă păstrează tăcerea cu privire la a lor soartă și cred că nimeni nu are puterea să afle asta.”

  „Nici chiar Baradar nu ne poate spune asta? L-am întâlnit astăzi și a văzut ceva legat de viitorul meu când mi-a atins fruntea.”

  „Nici el nu poate, Fenrir, căci el este legat de un blestem al tăcerii. De fapt Baradar a fost blestemat când și-a ucis regina. De aceea doar poate privi, înțelege, dar nu poate spune lumii ceea ce vede, căci dacă face asta atunci Pădurea Morților va dispărea și al său suflet la fel va dispărea, pentru totdeauna.”

  Fenrir tăcu câteva clipe. Apoi spuse: „Am văzut azi acea pădure, Mamă Pământ. Am văzut-o azi. Și, nu știu de ce, dar am avut sentimentul că e parte din mine,” și băiatul privi îndelung la Gaea, care tăcea, căci ea nu știa de ce se întâmplă toate acestea și de asemenea se întreba ce se va mai întâmpla.

  Apoi, fără a scoate un cuvânt, Gaea se îndepărtă. Și, cât de curând, se pierdu printre copaci. Băiatul însă rămase în același loc, adulmecând orizontul, în timp ce în al lui suflet frica se strecura.