Zorii tulburi veniră chiar mai devreme decât se așteptară cei din tabăra Rophionilor. Dar, deși lumina slabă se întrezărea printre întredeschizăturile geamurilor și ale ușilor care continuau închise, nimeni din tabără nu se grăbi să iasă afară și să-și îndeplinească rutina zilnică. Doar cântecul Fecioarelor Attārai-ului, cum erau numite cele care trebuiau să întrerupă ritualul, 12 la număr, și cele care trebuiau să verifice ce se alese de cel lăsat pe piatra Vāyil-ului, se auzeau pe străzi.

„Merg să verifice de sufletul celui supus Attārai-ului e încă în trup!” Murmură Sephir, privind prin ușa deschisă spre sat. Astfel le văzu pe cele douăsprezece fecioare, toate îmbrăcate în rochii lungi și roșii, cu voaluri albe pe cap și cu făclii aprinse în mâini trecând prin tot satul. Asta însă o făcu să se încrunte și apoi să murmure, „Chiar și dacă aud clar ce ele cântă, nu pot înțelege mesajul.”

Tresări însă când simți mâinile lui Fenrir atingându-i umerii. Apoi, aproape în șoaptă, Fenrir traduse cântecul fecioarelor, cântat în limba antică a Rophionilor:

„Mergem din nou pe drumul ce duce spre moarte,

Să vedem de-au apărut zorii din nou pe cer,

Sau poate doar apusul s-a lăsat în suflete deșarte,

Furând din trup un suflet ce nu ne-a fost fidel.

Doar astfel noi vom ști de mulțumim noi lumii,

Pentru a ei bunătate de-a te fi lăsat printre noi,

Ori vom înălța rugi și vom aprinde facle,

Ca să-ți îndreptăm pașii spre Lumea de Apoi.

Dar de-oi fi tu iarăși alături, alături de iubire,

Cânta-vom noi cu tine Slave către Cer,

Mulțumind noi celui ce te-a ținut alături,

Știind acum la sigur că lumea-i un mister…”

După asta, Fenrir tăcu o vreme. Și, cu capul lipit de cel al Sephirei, ascultă oarecum trist și nostalgic continuarea cântului Fecioarelor Attārai-ului. Dar, adânc în suflet, era și el îngrijorat, căci ajunse să țină la Kkuṟai de când se întoarseră în sat, chiar dacă se cunoșteau ei totuși de puțină vreme.

În cele din urmă, închizând ochii, Sephir oftă. Apoi murmură abia auzit, „Și totuși e jalnic, al lor cânt. Atât de jalnic și parcă nu simt speranța în acele cuvinte.”

„Poate că ai dreptate. Acest cântec e deopotrivă despre moarte și speranță. Dar totuși, chiar dacă ție nu ți se pare așa, acele fecioare poartă speranța în suflet cât merg pe drumul către altar. Speranța că al nostru confrate e încă în viață și că am putut noi învinge încă odată moartea.”

„Totuși, e ciudat.”

„Ce anume?”

„Că 12 fecioare merg să vadă de Kkuṟai e încă în viață. După mine ar fi fost mai bine ca ai lui părinți să vadă de el încă trăiește, căci astfel ar însemna reuniunea familiei și succesul lor de altfel.”

„Într-un fel ai dreptate,” spuse Fenrir, zâmbind trist. „Chiar și așa familia celui supus ritualului are interzis să meargă acolo.”

„De ce?” Și Sephir îl privi. Era cu adevărat confuză.

„Pentru că așa e tradiția Rophionilor: dacă cel lăsat pe piatra Vāyil-ului supraviețuiește ritualului de purificare al sufletului, atunci înseamnă că e și pregătit pentru viață. De aceea el trebuie să-și aleagă pereche din cele 12 fecioare, care nu doar că întrerup ritualul, dar au deopotrivă și încă două roluri: să vestească bucuria familiei - Makimai (slavă), sau moartea - Maṇṭiyiṭṭu (îngenuncheat). Astfel, dacă va fi bucurie în familia lui Kkuṟai, atât el, cât și familia lui și tânăra aleasă de el să-i fie ulterior soție, vor trebui să poarte veșminte albe timp de trei zile. Dar dacă… fecioarele vor striga Maṇṭiyiṭṭu în cele din urmă… atunci… vom fi cu toții în negru timp de 12 zile,” își termină Fenrir gândul cu glas gâtuit. Și chiar se încruntă nițel, simțind o stranie durere în stomac.

În cele din urmă, când Sephir șopti, „Stranii tradiții,” el își descreți fruntea și-o privi mirat.

„De ce?”

„Doar ceva ce simt. Nu știu cum să explic asta. Chiar și așa e și ceva nou în același timp. Trebuie să recunosc asta.” Apoi, lipindu-se de pieptul soțului, Sephir închise ochii și ascultă continuarea cântecului Fecioarelor:

„De vom striga noi Slavă, vom fi noi fericite,

Să știm că două suflete se vor uni pe veci,

Dar de-o fi Maṇṭiyiṭṭu, atunci pe veci vom plânge,

Că una dintre noi mireasă nu va fi.”

***

Un bucium ciudat se auzi dintr-o dată deasupra satului Rophionilor. Apoi… clinchet de clopoței răsună de jur împrejur de făcu până și natura să tresară. Dar nu doar natura săltă din al ei așternut, ci la fel tresăriră și Rophionii în ale lor case, căci, după ce acel clinchet înceta, urma Verdictul: Makimai sau Maṇṭiyiṭṭu.

Așteptarea însă era ucigătoare, căci acel clinchet de clopoței, cunoscut de neamul Rophionilor și ca Aṟivippu (Vestire) trebuia să dureze în jur de 12 minute, considerat ciclul perfect atât al naturii, cât și al sufletelor în viață sau după moarte. Dar chiar și așa, chiar dacă stăteau toți cu sufletul la gură, aveau cu toții doar un gând și-un singur murmur se auzea rostit de ale lor buze: Makimai.

Același lucru îl murmurau și Mai și Yamu în capul lor, stând așezați pe podea, cu spatele lipit de perete și mângâind neîncetat creștetele copiilor lor, care, răpuși de oboseală și de durere, adormiră în cele din urmă cu capul în poala părinților. Dar, când sunetul clopoțeilor Vaḷarkaḷ, cei ce vesteau sfârșitul ritualului, se auzi până și Akita și Ilēcāṉa săltară pe șezute și-și priviră îngrijorați părinții. Și, dintr-o dată, fără să vrea, ochii celor patru fură scăldați în lacrimi, căci cu adevărat acea așteptare, cea din ultimele minute, era ucigătoare.

Astfel, abia răsuflând și vărsând lacrimi amare, care se puteau cât de curând transforma în lacrimi de bucurie, cei patru se prinseră de mână și așteptară. Fu lungă însă acea așteptare. Ucigătoare. Dar, în clipa în care se auzi strigătul celor 12 Fecioare, „Makimai! Atu Makimai. Iṉṟu kirāmattil makiḻcci nilavukiṟatu.” (E Makimai. E fericire azi în sat.) Akita izbucni cu adevărat în plâns.

De asta și-o strânse Mai la piept, în timp ce tânăra continua să murmure în neștire, „Nu poate fi, mamă! Chiar nu poate fi!”

„Ba poate fi, Akita! E posibil. Cerurile ne-au ascultat rugile și l-au lăsat pe al nostru Kkuṟai. Lăudate fie cerurile.”

Yamu însă, cu glas gâtuit, îi spuse în timp ce-o prinse de mână, „Chiar și așa, Mai, chiar dacă e Slavă, să nu uităm totuși că ritualul Attārai-ul poate avea și efecte adverse. Și, până nu-l vedem pe Kkuṟai, nu putem să ne bucurăm din plin.”

„Yamu,” murmură Mai abia auzit. „Pentru mine e de ajuns că încă trăiește. Indiferent de cum va arăta sau va fi după asta. Al meu copil trăiește. E tot ce contează pentru mine.”

„Atunci… voi merge acolo. Și… cât de curând, ne vom permite să ne bucurăm sau să deplângem în tăcere,” șopti și bărbatul. După care se ridică în picioare și se îndreptă spre ușă, căci anume cel ce-l duse pe băiat spre Piatra Purgatoriului trebuia să-l aducă în casă, tot în brațe. Dar, în timp ce pleca, avea capul plecat și umerii în jos, căci îl durea inima pentru întreaga familie de altfel.

Abia când tatăl său închise cu grijă ușa în urma lui, îndrăzni Ilēcāṉa să-și privească mama. O văzu plângând încet, cu fața ascunsă în materialul rochiei Akitei, în timp ce strângea umerii fetei cu ambele mâini.

Akita însă era puternică. Și, îmbrățișându-și mama, îi șopti, „Va fi bine, mamă! O să vezi că totul va fi bine!”

***

Pașii hârșâiți ai lui Yamu scoteau un sunet ciudat în timp ce se îndrepta spre Piatra Vāyil-ului. Dar nu doar sunetul pașilor săi era straniu, ci și el în sine, căci înainta pe ulițele satului c-o privire pierdută, cea care era întruchiparea perfectă a durerii din sufletul său.

Dar, chiar dacă Yamu avea capul plecat, se bucura în sinea lui că al lui băiat, al lui drag băiat era în viață. Și, chiar dacă era și îngrijorat totodată, se gândea doar la el și la ce spusese Mai mai înainte, că pentru ei conta doar faptul că Kkuṟai era încă în viață. În rest… erau doar presupuneri.

Astfel, privind în pământ, nu vedea nimic în jur. De aceea probabil și tresări la un moment dat, când, ridicându-și privirea, îl observă pe Arion așteptându-l în timp ce era oprit nu departe de el. Și avea Arion în acel moment gluga robei sale albe încă pe cap, căci fiind un reprezentant al Vieții anume el trebuia să-l însoțească pe Yamu la Piatra Vāyil-ului ca să vadă ce anume se alesese de-al său fecior.

Totuși, în clipa în care ajunse lângă Arion, care-i zâmbi, Yamu nu spuse nimic. Doar își plecă ușor capul dându-i binețe lui Soan. După care, îndreptându-și spatele, privi spre Est și zâmbi și el, auzind atât de clar clinchetul Vaḷarkaḷ-ilor ce vestea că Kkuṟai era încă în viață. Apoi, când îl zări și pe Island la trei străzi depărtare de locul în care îl întâlnise pe Arion, Yamu zâmbi iar, gândind, „Speranța există totuși,” și gândi el astfel văzând acea torță albastră arzând în mâna Titanului.

Tresări însă când auzi vocea telepatică a lui Island, „Și ai dreptate. Speranța a fost alături de voi, Yamu. De aceea și al tău fecior e încă în viață.”

„Chiar și așa, Titane, am auzit doar odată strigându-se Makimai azi și nu de douăsprezece ori cum ar fi trebuit. Asta înseamnă că a noastră bucurie nu e totală,” spuse Yamu în voce de data asta.

Arion însă surâse, „Ba mie mi se pare că te înșeli.” De aceea și-l privi Yamu încurcat, căci într-adevăr nu înțelegea ce avuse Soan în vedere. Arion însă, fără să-l privească, îi spuse, „Au strigat doar odată Makimai din cauza că anume mezinul familiei a fost supus ritualului și e primul care își alege consoartă azi. Dar, totodată, se pare că nu va putea să-și unească destinul cu cea pe care-o va alege azi până ce ai lui frați mai mari nu se vor căsători și ei. Cel puțin asta am aflat de la maestrul Dike, că așa glăsuiesc legendele Rophionilor: că-i de rău augur ca cel mic să se căsătorească înaintea celui mai mare.”

„O idee înțeleaptă după părerea mea,” spuse Island zâmbind. „Până la urmă Kkuṟai e încă destul de tânăr. Așa că, până ajunge el la vârsta de însurătoare, mai e cale lungă. Până una alta el și aleasa s-or cunoaște mai bine și astfel și căsnicia le va fi mai dulce,” glumi el, făcându-i cu ochiul lui Yamu și încercând să-l înveselească nițel.

Yamu însă, deși se forțase să zâmbească, simțea un nod straniu în gât. Și-l simți și mai tare apăsându-l în clipa în care ajunse la cele douăsprezece fecioare, așezate în două rânduri, de câte șase, stând față în față și având făclii c-o lumină albă în mâini, căci la fel le erau și robele. Acel coridor însă, deși era scurt, se termina exact lângă Piatra Vāyil-ului, pe care Kkuṟai zăcea încă.

Astfel, la vederea feciorului, Yamu se opri, iar acea durere din gât trecu brusc în stomac. De aceea și și-l atinse el cu palma simțind că nu putea respira. Dar, când simți palmele lui Arion și Island atingându-i umerii, Yamu trase aer adânc în piept și se apropie de fecior, care ședea întins pe piatră și privea cerul plumburiu-negriu pe care alergau norii în acele clipe.

Dar, deși avea ochii larg deschiși, băiatul nu-și privi tatăl când acesta se apropie de el. Yamu însă îl privi atent. În special îi privi ochii care păreau fără pic de viață în ei. De aceasta și simți durere în piept. Dar, amintindu-și încă odată cuvintele soției, că important pentru ei era că Kkuṟai era încă în viață, se îmbărbătă pe sine și se aplecă spre urechea băiatului, șoptindu-i, „Va fi bine, Kkuṟai! Va fi totul bine până la urmă!” După aceasta îi sărută fruntea și-i descoperi trupul de acel cearșaf cu care era învelit. Astfel văzură cu toții că rănile se lecuiră peste noapte și că nu mai era scăldat în broboane de sudoare, semn că și febra scăzuse.

Asta fu cu adevărat îmbucurător pentru Yamu. Totodată însemna că-l putea lua pe băiat în brațe și-l duce în casă. Dar, în clipa în care se aplecă să-și ia feciorul în brațe, tresări auzind glasul lui Yellen, undeva în spatele lui, „Există o metodă ca să-l aducem pe Kkuṟai la viață.”

„La ce te referi, copilă?” O întrebă Island, confuz, căci una la mână: el nu putea înțelege ce-i cu Kkuṟai și de ce privea cu ochi goi cerul deși se vedea clar că se lecuise. Și doi la mână: de ce era Yellen acolo, când trebuiau să fie doar 12 fecioare. Chiar și așa decise să nu insiste asupra acestui fapt, căci era până la urmă doar un număr.

Yamu însă privi cu mare atenție la Yellen. Astfel putu înțelege că ea știa același lucru ca și el: motivul pentru care doar trupul lui Kkuṟai supraviețuise nu și al lui conștient. Și Yamu știa asta, căci mai întâlnise astfel de cazuri doar de două ori la viața lui și asta se întâmpla cu cei care priviseră în urmă atunci când trecuseră prin Tunelul Așteptărilor Deșarte. De aceea și-o întrebă în șoaptă, „Ce anume?” Dar, deși întrebase asta cu glas gâtuit, el era convins să facă orice ca să-și scoată feciorul din acel loc al groazei.

„Să inversăm vraja aruncată asupra lui. Pentru asta însă am nevoie de Palantirul lui Tenebre.”

Cuvintele ei îl făcură pe Yamu să se cutremure. Dar simți cu adevărat broboane reci pe tot corpul în clipa în care văzu că ochii fetei arătau exact ca ochii lui Kkuṟai în acele clipe: de parcă s-ar fi conectat unul cu celălalt.

Priviră însă cu toții la Arion când acela spuse, „Și totuși, chiar dacă am putea încerca să luăm acel Palantir din mâinile lui Tenebre, nimeni nu ne garantează că e posibil să-l întoarcem pe Kkuṟai pe drumul vieții.”

„Ba eu cred că e posibil,” spuse Yellen sigură pe sine. „De altfel simt c-am mai trecut prin acest ritual mai înainte.”

„Ai trecut? La ce anume te referi?” Întrebă Island extrem de mirat.

Yellen însă, privindu-l cu blândețe de data asta, spuse zâmbind, „Nu în viața asta, desigur. Dar, chiar dacă nu-mi aduc aminte viețile anterioare, memoria pielii și puterea ce-mi curge prin vene nu mint. De aceea și zic că ar trebui să ne încredem în trecut dacă nu știm cum am putea acționa în prezent. De ce? Pentru că experiențele trecutului pot face minuni.”

„Atunci, ce-i de făcut?” Întrebă Arion.

Yellen însă îl privi doar cu coada ochiului. Apoi, strângând capătul ascuțit al lui Accu în mână, murmură, „Găsiți-o pe Tenebre și luați-i Palantirul. Acum ea e slăbită și putem face asta. Doar astfel Kkuṟai se va întoarce printre noi.”

„Să luăm Palantirul? Știi prea bine că nimeni în afară de Tenebre nu-l poate controla.”

Yellen privi la Arion, oarecum supărată de data aceasta. Și, cu voce aspră, îi spuse, „Acum te înșeli, Soan, căci Palantirul și Ochiul Diavolului, pe care-l deține această copilă, au fost cândva una.”

Auzind „această copilă” spus de Yellen, cei prezenți tresăriră. În special Island care făcu câțiva pași spre ea și privi adânc în ochii ei. Astfel putu vedea reflectat în ochii fetei o mare floare de lotus. Și, cu oarecare teamă, Titanul întrebă, „Bodhi?”

„Așa e, Titane! Sunt eu, căci… deși n-ar fi trebuit, am decis să mă implic în acest război!”

„De ce? Din câte știu gardianul Porților Purgatoriului și al lui Karuvil trebuie să stea departe de lupte și rele.”

„Și așa voi face, Titane Island. Doar că… deși nu mă pot implica direct în lupte, pot ajuta în afara lor. Mă refer acum să salvăm acest suflet de la pieire, căci Kkuṟai trebuie să se întoarcă spre voi. Are un viitor măreț în față. Dar, singur… n-o să se poată întoarce. Are nevoie să fie ajutat. Anume de neamul și sângele lui.”

„Atunci? Ce-i de făcut?” Yamu murmură înfrigurat.

„Să punem laba pe Tenebre, asta vrea Bodhi să spună,” auziră ei glasul lui Fenrir în spatele lor. De aceea și se întoarseră toți spre el și-l văzură venind spre Piatră împreună cu restul satului. Și chiar era stranie acea decizie, căci ar fi trebuit să stea în case până Yamu ar fi sunat din horn de 12 ori. În acele momente însă părea că uitară de tradiții și-și uniră forțele pentru ceva anume.

„Poate și ai dreptate, Fenrir. Dar totuși, va fi greu,” insistă Arion.

De răspuns îi răspunse însă Ilēcāṉa, „Greu, dar nu imposibil. Și… am de gând, de cum o găsesc, s-o fac să plătească pentru tot. În special am de gând să-i smulg limba acelui Pakai imediat ce-mi spune pentru ce l-a făcut pe al meu frățior să treacă prin chinurile astea. De aceea merg cu voi.”

„Ba nu, Ilēcāṉa!” Spuse Mai cu hotărâre. „Tu n-o să pleci nicăieri. Nu pot să-mi sortesc pieirii unul dintre fii doar pentru a salva un al doilea. Toți trei sunteți copiii mei și toți trei îmi sunteți la fel de dragi. De aceea n-am să permit să-ți riști viața, căci…”

„Lasă-l să plece, Mai!” Yamu murmură încet. „Fiecare din noi își trăiește propriul destin pe acest pământ, iar de Ilēcāṉa a decis așa trebuie să fie pentru ceva. Astfel… va învăța că în viață răspundem pentru deciziile luate și pentru a noastre fapte. Și-o facem anume pe pământ și nu dincolo de moarte. De aceea și n-o să te rețin, fiule. De vrei să-ți salvezi fratele atunci n-o să mă opun. Dar chiar și așa trebuie să știi un lucru: că de ți se întâmplă ceva departe de aceste locuri, sufletul tău nu-și va găsi nicicând liniștea. Și știi de ce.”

„Știu. E din cauza că un Rophion trebuie să moară doar acasă, lângă ai lui. Chiar și așa, tată, sunt pregătit!” Spuse Ilēcāṉa dârz. Apoi, apropiindu-se de Yamu și Kkuṟai, le atinse mâinile și spuse, „Să mă sacrific pentru familia mea e un fleac. Chiar și dacă prețul e să fiu fantomă pe veci. De ce? Pentru că la fel a făcut și Kkuṟai apărându-ne de atacul blestemaților celora de corbi Kākkai.”

Cuvintele lui Ilēcāṉa însă făcură ochii lui Mai să joace în lacrimi. Și, deși știa prea bine de ce al ei al doilea fiu decise să facă asta, a ei inimă de mamă nu putea accepta să-l știe departe. La fel cum nu se putea obișnui sărmana cu gândul că el ar putea fi în primejdie de moarte departe de casă.

Dar, când auzi glasul lui Fenrir în spatele ei, își șterse lacrimile mașinal. Apoi privi direct în ochii tânărului lup când el îi spuse, „N-ai pentru ce să te îngrijorezi, Mai. Băiatul tău va fi bine. De data asta n-am de gând să permit nimănui să sufere așa cum s-a întâmplat cu Kkuṟai. Atunci da, am fost luați prin surprindere. Acum însă vom fi pregătiți să învingem. Cu orice preț. Așa că lasă-l să plece, cu inimă ușoară, căci la fel îl vei și întâmpina mai apoi.”

Mai însă ezită o vreme. Într-un final însă, privind în ochii fiului și văzând că acela era hotărât, dădu din cap că acceptă. De aceea și spuse Arion, „Atunci e decis! Plecăm imediat s-o căutăm pe Tenebre. Și-o să facem asta pentru că nu știu de ce simt că Tenebre e pe cale să-și facă de cap în această pădure și de aceea trebuie s-o împiedicăm. Cu orice preț.”

„Voi mergeți de vă pregătiți!” Yamu spuse abia în șoaptă. „Eu între timp o să-mi las fiul să se odihnească în a noastră casă. Apoi mă voi alătura vouă să vă petrec la drum!” După acea, Yamu îl luă pe Kkuṟai în brațe și se îndreptă spre casă. De data aceea însă Rophionii stăteau cu fața la el și zâmbeau, atingându-i trupul tânărului când Yamu trecea pe lângă ei. Astfel îi dădeau băiatului speranța că va fi cât de curând bine, iar ei vor auzi din nou al lui glas zglobiu răsunând în tot satul.

***

„Lasă-mă să merg cu tine!” Îi șopti Sephir soțului, apucându-l cu ambele mâini de braț și privindu-l cu ochi rugători. Se aflau în acele clipe lângă mica poartă deschisă în barieră de către gardieni. Și, deși Arion, Nathaniel, Mago, Malon și Ilēcāṉa trecuseră deja, Fenrir ezita și asta din cauza Sephirei.

Chiar și așa se decise repede, știind că în afara taberei era periculos. Și-i spuse cu blândețe, „Totuși rămâi, Sephir. Fă asta pentru mine!” Și, privind-o în ochi, îi șopti, „Am nevoie de tine aici. Vei ajuta mai mult și voi fi și mai liniștit știindu-te în siguranță.”

„Dar, Fenrir, eu n-o să fiu liniștită. Acolo, afară, cu Tenebre și Pakai prin preajmă, poate fi periculos.”

„Știu. Dar totuși trebuie să fiu acolo, scumpo. Acolo e și tata și Samaya. În caz de vom fi în pericol ei la sigur vor veni să ne ajute. Și, de ne reușește nouă să punem mâna pe Palantirul vrăjitoarei celeia și ei să-l găsească pe Baradar, atunci o să ne întoarcem triumfători în tabără. De aceea am nevoie să plec singur, Sephir, căci chiar dacă știu că cu mine tu-ți poți purta și singură de grijă, e mai bine să fii aici. Plus la asta: îți promit că mă întorc. Doar… nu pot pleca nicăieri fără tine. Nici chiar spre moarte.”

„Ar fi bine să fie așa,” îi spuse Sephir încruntându-se. „În caz contrar vin după tine. Și știi prea bine ce-mi poate pielea când sunt supărată.”

„Desigur că știu. De aceea și-am zis că mă întorc, căci de nu o să fie al naibii de comic să fug de tine pe Lumea Cealaltă.” După care, zâmbind, o sărută pe buze și se grăbi după ceilalți, care deja se îndreptau spre pădure. O făceau însă oarecum pe furiș, de teamă să nu fie observați de Pakai sau de spionii săi - corbii.

Sephir însă, deși se închise acea poartă din Barieră după plecarea lui Fenrir, rămase multă vreme în același loc, cu ochii pe pădure. De văzut vedea însă doar copacii, căci al ei soț și ai săi tovarăși demult trecuseră de primul rând de copaci, ascunzându-se de ochii curioșilor.

A case of theft: this story is not rightfully on Amazon; if you spot it, report the violation.

În cele din urmă, când Island se apropie de ea și-și odihni palmele pe umerii ei, Sephir se culcuși la pieptul lui. Făcu asta însă mai mult ca să-și ascundă lacrimile, căci simțea că alții n-ar trebui să vadă că și ea se temea să nu rămână singură pe lume. Simțea însă Island cum i se uda pânza hainei din cauza lacrimilor ei. Și la fel simțea el și cum Sephir tremura ușor în brațele lui. De aceea și-i spuse cu glas blajin după ce-i sărută creștetul capului, „Și totuși se vor întoarce ei, Sephir. Se vor întoarce cu bine.”

„Cum de ești atât de sigur de asta, bunicule?” Întrebă ea cu glas gâtuit.

„Pentru că o simt. Cu inima. Cu sufletul. De asemenea, de sunt liniștit când văd pe cineva plecând, înseamnă că se va termina totul cu bine.” Apoi, încolăcindu-și brațele în jurul Sephirei, Island o strânse la piept. Și, sprijinindu-și bărbia de creștetul capului ei, închise ochii. Nu medita însă și nici nu se bucura de aerul călduț, ci își ascundea doar îngrijorarea, ascultând în tăcere și bătăile inimii Sephirei, care, într-un mod ciudat, ajunseră să-l liniștească în ultima vreme.

***

Înaintând cu mare grijă prin pădure, cei șase prieteni sperau să se apropie de locul în care credeau ei că se afla Tenebre și Pakai în acel moment fără probleme. Dar, după sperietura trasă cu întâmplarea cu Kkuṟai, îi cam strângea uneori în spate auzind deasupra lor cârâit de cioară. De aceea și le spuse Arion într-un sfârșit tovarășilor, „Să fim totuși cu băgare de seamă. Alte probleme nu ne trebuie pe moment. Mai ales că nu știm cât de prietenă ne e încă această pădure ori de a fost și ea vrăjită așa cum s-a întâmplat cu Pădurea Tenebre.”

Ceilalți însă nu spuseră nimic. Doar dădură din cap că înțeleseră și continuară să înainteze cu mare grijă. Și le era uneori pasul furișat când treceau printr-un luminiș sau pe unde erau copacii mai rari, când prin alte locuri, unde pădurea era mai deasă, răsuflau ușurați și-și îndreptau spatele, căpătând puțină încredere, căci chiar dacă nu toți cunoșteau pădurea, Fenrir o știa și avea încredere în ea.

Chiar și așa avură nevoie de o zi întreagă să ajungă la Poiana lui Mannar și asta din cauza că Corbii lui Pakai fură văzuți survolând pe deasupra pădurii de câteva ori. De găsit intruși însă acei corbi nu găsiră, căci Fenrir și ceilalți își învățară bine lecția și stătură ascunși, nevrând să mai facă și alte victime printre ei. Dar, odată ajunși în poiană, văzură cu stupoare că nu era nimeni acolo așa cum își imaginaseră ei.

„Drăcovenie curată nu alta,” murmură Malon furios. „Și-am crezut că o să fie anume aici. Ori întârzie poate?”

„Mi se pare că da,” îi răspunse Arion pe șoptite. „Sau poate încearcă vreun șiretlic pe undeva. De asta și mă deranjează pe mine această poiană atâta.”

„De ce?” Îl întrebă Fenrir mirat.

„Pentru că nu-l putem vedea pe Mannar. De l-am fi putut vedea am fi știut cum să acționăm ca să nu-i dăm de știre că suntem aici. De ce? Pentru că el ne poate vedea, dar noi pe el nu. Iar pentru asta, desigur, trebuie să le mulțumim lui Lodur și Gaea. N-au făcut decât să ne îngreuneze treaba.”

„Eu însă cred c-au făcut o treabă bună închizându-l pe acel diavol în cușcă,” spuse Nathaniel. „Să nu uităm că liber făcea mai mult rău pădurii decât bine. Și… dacă noi nu-l vedem pe Mannar, nu credeți că același lucru li se poate întâmpla lui Pakai și Tenebre?”

„Ce dacă ei au găsit deja secretul să-l vadă?” Întrebă Mago.

„Atunci ne dau șansa să ne facem și noi treaba,” îi răspunse Nathaniel hotărât. „Cum? Simplu: cât ei o să fie concentrați să deschidă celula ceea, noi ne ocupăm de ce-am venit aici - punem mâna pe Palantirul cela.”

„Poate și ai dreptate, Nathaniel. Dar mie mi se pare a fi periculos, căci doar doi dintre noi au puteri magice. Ei bine și Ilēcāṉa tot. El însă, cum e încă destul de tânăr, e posibil să nu le poată face față demonilor ăstora doi. Așa că… suntem 50/50 cum se spune.”

Ilēcāṉa însă, deranjat de neîncrederea lui Mago, îl privi pe sub sprâncene. „Chiar și de-s tânăr tot sunt în stare să sucesc gâtul celui care mi-a rănit fratele,” mârâi tânărul.

Tăcu însă Ilēcāṉa când Arion îi puse mâna stângă pe umăr, iar cu dreapta îi făcu semn să tacă. Apoi, în șoaptă, îi spuse, „Nu ne îndoim de asta. Dar Mago are totuși dreptate: nu-i momentul să riscăm. Plus la asta, i-ai promis tatălui tău că te întorci teafăr și nevătămat. La fel și noi. De aceea și vreau să ne ținem promisiunea dată.”

„Eu totuși…”

„Ascultă de Arion, Ilēcāṉa!” Îi spuse Fenrir tânărului cu glas poruncitor. „Și gândește-te și la cei rămași acasă. Destulă durere au pe suflet cu ceea ce i se întâmplă lui Kkuṟai. Nu-i nevoie să-i faci să sufere și mai mult. Dar, deși Mago are dreptate când spune că a ta putere e încă necoaptă, eu totuși am încredere în alt șiretlic de care ești doar tu capabil: să pui mâna pe lucrurile altora fără să fii văzut. O îndeletnicire pe care știu că l-ai învățat și pe Kkuṟai de altfel, căci mulțumită lui am rămas fără pumnal când aveam cea mai mare nevoie de el.”

Ilēcāṉa însă, înțelegând prea bine la ce se referise Fenrir, privi brusc în altă parte. Dădu însă cu ochii de Arion, care-l privea pe sub sprâncene. De aceea și se uită de data asta în stânga. Doar că dădu el cu ochii de Malon, care-i spuse oarecum în glumă, „Să fie furt?”

Mago însă, punând o mână pe umărul tânărului, spuse în glumă, „Ei, n-o luați și voi atât de aproape de inimă. Toată lumea a încercat măcar odată în viață magia dată, când eram copii. Plus la asta, nu oricine devine maestru într-o astfel de artă frumoasă: de-a deposeda pe cineva de ce-i al lui.” Și, surâzând, îi făcu cu ochiul tânărului. „Și, din câte știu, ce-ai „luat” de la alții deja a fost întors. Sau mă înșel?”

„Dar, de unde știi asta?” Bombăni Ilēcāṉa încurcat.

„Mi-au șoptit păsările crângului. Și… ai tăi ochi. Și… șșș, se apropie cineva.”

Avea dreptate Mago, căci, nu departe de ei, se auziră pași. De aceea și se traseră ei la adăpostul unor tufișuri dese și înalte. Chiar și așa stăteau cu ochii pe locul de unde auziră zgomotul pașilor. Ce-i miră însă enorm pe toți fu să vadă copacul uscat, care era trupul lui Shiver Sun, cel din Pădurea Morților. De aceea și schimbară priviri cei șase, dar nu spuseră nimic.

Dar, în timp ce restul continuau să se întrebe ce fel de vrăjitorie mai era și aceea că un copac complet uscat era încă în picioare, Fenrir privi țintă spre Tenebre. Aceasta pășea alături de Pakai, cu ochi „orbi” de parcă ar fi fost în transă sau sub magia lui Bachus. Și faptul că se cam bălăbănea de colo-colo uneori, îl făcu pe tânăr să se întrebe, „Ce-i cu ea?”

„Probabil a gustat ceva interzis,” îi răspunse Arion telepatic. Și, privindu-l pe Soan, Fenrir îl văzu zâmbind.

Numai că Arion își șterse zâmbetul de pe față când Fenrir rânji și-i spuse, „Atunci e momentul perfect să ne jucăm cu ea de-a mâța cu șoarecele.”

„Ce-ai în gând?” Întrebă Arion, încruntându-se.

„Doar… un joc copilăresc. Și, dacă sincer, demult am vrut să văd cum e să fii pisică și să prind șoarecele în labe.” Arion însă fu mai confuz decât înainte. De aceea Fenrir se apropie mult de fața lui și-l întrebă rânjind, „Ce urăște Tenebre cel mai mult, cum crezi?”

„Viața?”

„Da dacă te mai gândești puțin?”

Abia atunci își aduse aminte Arion de cuvintele lui Dike, „Tenebre mereu o să urască Rophionii. La fel cum Inmar n-are ochi să ne vadă.” Și-o spuse chiar în seara în care o văzură pe Tenebre pândindu-i când fuseseră la Cascada Licuricilor. De aceea și murmură el într-un final, „Rophionii. Asta-i ceea ce urăște ea cel mai mult.” Apoi, privind țintă în ochii lui Fenrir, spuse, „Chiar și așa nu înțeleg eu de ce vă urăște atât de mult.”

Tresări însă auzind în capul lui răspunsul lui Ilēcāṉa, „Pentru că noi o să avem mereu ceva ce ea n-are: putere.”

Fenrir însă mârâi la urechea tânărului, „Iar eu îs curios să știu ce cauți tu în discuțiile telepatice ale altora. Și… cum de ți-a reușit.”

„Pentru că-s bun la „ciordit?” Spuse tânărul, rânjind. „Și, desigur, să pun mâna pe ce-i al altuia. În cazul vostru ideile.”

„Asta îmi era și mie clar. Doar că nu înțeleg motivul: încerci să-mi furi planul?”

„Ba doar s-ajut.”

„Cum?” Și Fenrir îl privi curios.

Ilēcāṉa, auzind întrebarea, zâmbi șiret. Apoi făcu cu capul spre Tenebre, „Mă refeream la a o saluta pe vechea noastră dușmancă așa cum „iubește” ea cel mai mult. Sub forma de lup. Astfel, chiar și de acel Mannar dă ochii cu tine, n-o să aibă idee cine ești, căci… destui Rophioni arată ca tine, să fim totuși sinceri.”

Se încruntă însă tânărul văzând rânjetul de pe fața lui Arion, care-i spuse, „Rophioni ori fi mulți. Dar doar un lup negru precum Fenrir este există.” Dar Arion tresări în cele din urmă când Nathaniel îl atinse pe umăr.

Privindu-l, Arion îl văzu încruntându-se. De aceea îl întrebă din priviri ce avea cu el. Nathaniel însă, oarecum supărat că fusese lăsat deoparte, îi spuse arțăgos, „O nimica toată. Doar că mă simt ca un prost stând aici de șase în timp ce voi trei puneți țara la cale. De aceea și ne-am zis noi, cei fără puteri naturale, să vă tragem de limbă. Poate aflăm și noi ceva folositor să ne apărăm spatele.”

Fenrir însă îi spuse vesel, „Nu văd ce-i rău în a sta de șase.” Văzând însă că și Malon și Mago nu gustară nici ei gluma lui, schimbă subiectul. „Știam că erați buni maeștri la mânuit praștia. Sau mă înșelam?”

„Nu, să zicem că știm. Pentru?” Întrebă Malon.

„Doar să vă dau și vouă șansa să vă jucați puțin cu doamna de colo. Nu de alta, dar așa vă dau și șansa să vă scoateți pârleala pentru toate câte va făcut. Și… s-o „încălziți” nițel, căci așa o să fie a mea intrare mai interesantă. Iar tu, Arion, până eu mă războiesc cu Tenebre, privește zarea. Simt eu că șacalul cela de colo o să-mi facă probleme. Așa că… ți-l las în grijă.”

„O să fie a mea plăcere nevinovată,” spuse Arion, rânjind. Apoi, privind spre locul în care ședea Pakai, culcat la umbra unui copac și căscând dulce, Arion își frecă palmele.

Mago însă găsi șansa să se „răzbune” pentru multe glume pe care i le făcuse Soan de când se cunoscuseră. De aceea și-i spuse, făcându-i șmecher cu ochiul, „Te mănâncă copitele?”

Arion însă, deloc supărat, rânji șiret. „Desigur. Și au și de ce să simtă mâncărimi: azi în sfârșit o să fie scărpinate de spatele diavolului de colo. O plăcere pe care mi-am amânat-o pentru atât de multă vreme.” După care se ridică puțin și porni în direcție opusă celei în care plecase Fenrir.

„Încotro?” Îi strigă Malon în șoaptă.

„Să-și scarpene copitele. Doar l-ai auzit,” răspunse Mago, chicotind. Astfel reuși să-i facă și pe restul să zâmbească.

***

Furișându-se pe lângă copaci și arbuști, Fenrir și Ilēcāṉa se îndreptau cu mare atenție spre locul în care se afla Pakai. Făcură asta însă încercând să-l ocolească mai întâi pe el, ca mai apoi să ajungă fără probleme la Tenebre. Motivul era unul singur: s-o facă cumva să stea departe de Palantir, iar ei să aibă șansa să pună mâna pe el.

Între timp, Nathaniel, Mago și Malon rămaseră locului. Doar o vreme. Apoi, după ce văzură că Fenrir și Ilēcāṉa trecuseră cu bine de Pakai, care căsca atât de dulce sub copacul cela, cu ochii închiși și scărpinându-și întruna pântecele, cei trei tineri se furișară fiecare spre un copac în care se urcară de parcă ar fi fost maimuțe.

Chiar și așa se auzi un ciudat foșnet de frunze când fiecare se cocoță comod pe a sa creangă și se pregătiră de tragere. Dar, deși ei se temuseră c-o să fie observați în cele din urmă, răsuflară cât de curând ușurați, văzând că nici Tenebre și nici Pakai nu atraseră prea multă atenție acelui foșnet.

De altfel Tenebre nici dacă ar fi tunat n-ar fi auzit nimic în acele clipe. Ea era prea concentrată să-i dea târcoale celulei lui Mannar, încercând s-o facă să-i apară iar în fața ochilor ca data trecută. Dar, oricât nu se chinuia ea să găsească cușca ceea, nu-i reușea și pace. De parcă însăși natura își puse în cap să-i pună piedici și-i puse și-un văl gros pe ochi să nu vadă nimic.

Tenebre însă nu se dădea bătută. Și, în timp ce înconjura locul cela unde știa ea că se afla celula, începu a șopti, „Mannar! Mannar, fiule, tu mă auzi? Dacă da, dă-mi un semn să știu că încă ești aici.” Dar, deși ea cerea cu disperare un semn de la el, nu se auzi nimic. Și nici nu văzu celula ceea oricât n-ar fi mișcat mâna prin fața ochilor, iar asta se datora Magiei Negre folosite de primii Titani, care părea să-și facă de cap în acel momente.

Dar, deși magia ei n-o ajuta să găsească celula ceea, părea să joace cumva în favoarea celor trei urcați în copaci, căci vântul începu dintr-o dată să bată înspre ea. Astfel pietrele trase înspre Tenebre nimeriră fără greș ținta. Ei însă, deși tare ar fi vrut, nu traseră în ea, ci undeva pe lângă picioare, ca s-o irite.

Dintr-o dată însă Nathaniel prinse cu coada ochiului o mișcare din stânga. Și se miră enorm să-l vadă pe Pakai în picioare când mai înainte trândăvise la umbra copacului celuia, deși era noapte. Pakai însă nu se îndrepta spre Tenebre așa, fără treabă: el căra după el un sac. Mai bine zis îl înșfăcase de baiere și-l târa după el. Asta-l făcu pe Nathaniel să facă ochi mari la început. Dar, înțelegând că ceva important trebuie să fie în sacul cela, privi spre dreapta, unde știa el că stătea Arion ascuns. Și, ducând două degetele la gură, fluieră.

Sunetul cela ce aducea aminte de privighetoare, scos de Nathaniel, îi atrase atenția și lui Fenrir. De aceea și privi el în dreapta. Astfel îl văzu și el pe Pakai târând sacul cela. Și se încruntă, „Ce mama naibii tot cară ăla acolo? Parcă dormea la umbra copacului. Cum de-i acum în picioare?”

Dar, când simți mâna lui Ilēcāṉa atingându-i umărul drept, Fenrir îl privi și-l văzu rânjind. De asta iar se încruntă. Tânărul însă îi făcu cu capul să privească mai bine spre Pakai. Astfel, când își folosi Fenrir mintea, și puterile pe lângă asta, văzu în sfârșit ce căra Pakai în sacul cela: trupul lui Ahi, căci fără el prin preajmă Tenebre nu era în stare să folosească puterea Magului. Ceva ce de altfel îl cătrănise mult pe Pakai, căci înțelese că nu-i chiar așa ușor să pună mâna pe puterea unui Mago de teapa lui Ahi.

„Acum înțeleg,” murmură Fenrir. „De ce Pakai și Tenebre au avut atâta influență asupra corbilor celora.”

„Din cauza ăluia din sac?”

„Da. Doar că i-au folosit se pare puterea fără voia lui. Așa că, pe lângă Palantirul cela, eu zic să ne alegem azi cu încă un trofeu de război.” Apoi, concentrându-se, îi spuse lui Arion, „Auzi, calule, ai permisiunea mea să-i întorci fălcile pe dos șacalului celuia. Doar că, chiar și de-ți scarpini copitele și de cel din sac, fă-o mai cu dragoste, căci avem încă nevoie de el.”

Arion, auzindu-l pe Fenrir vorbind atât de trufaș, rânji, „De parcă avea cineva nevoie de permisiunea ta. Demult îmi pusesem eu în gând să-i dau o lecție lui Pakai. Numai că nu m-am așteptat c-o să fie una dublă.” Apoi, privind spre Nathaniel, care nu-l scăpa din ochi, îi făcu semn să țintească spre Pakai și să-l facă să lase jos sacul.

Nathaniel, fără să aștepte o a doua invitație, rânji. După care, proptindu-se bine pe craca groasă pe care ședea, trase. Și ochi atât de bine că-l nimeri pe Pakai drept în nas.

Acela răcni. „Ce mama naibii?” Și-și frecă nasul cu mâneca. Sacul însă nu-l lăsă jos. De aceea și-l nimeri a doua piatră, trasă de Mago de data asta, drept în frunte. Asta îl făcu pe Pakai să mârâie privind înspre copacul în care ședea Mago. De văzut nu-l văzu însă, căci acela se trase la adăpost. Doar că privind spre Mago îi dădu șansa lui Malon să-și arate iscusința, iar piatra trasă de el îl pișcă pe șacal de fund. Urlând și ținându-se de data asta de fund cu ambele mâini, căci când prima piatră îl arse pe Pakai, Nathaniel găsi calea ca acela să lase sacul și trase și el o piatră în partea stângă. Astfel îl făcură pe Pakai să țopăie la propriu. Ba chiar și urla acela din toți bojocii. „Să fiu eu al naibii de nu pun laba pe cel ce-și bate joc de mine. Și la sigur îl jupoi de viu.” După care privi furios în jur.

Deveni însă extrem de atent în clipa în care auzi zgomot de copite în stânga. De aceea și se opri locului și, privind în zare, începu să miroasă aerul. Și strănută dintr-o dată, mormăind, „Miros de cal. Ceva ce nu-mi place defel.” Numai că deveni dintr-o dată alert când auzi zgomotul cela întețindu-se. De ce făcu el asta? De teamă, căci atunci când el și Tenebre controlaseră corbii Kākkai, pierduse o parte din putere. Din cauza asta și tot moțăia adesea pe la umbra copacilor, încercând să-și restabilească forțele.

Dar încercările lui de a se proteja și a-și reface puterile dădură greș se pare, căci deși auzi într-un final zgomotul copitelor din dreapta și privi într-acolo, șutul în fund îl primi din stânga. Și când lovi Arion puse și suflet, căci Pakai zbură într-un final până la picioarele lui Tenebre.

Simțind o bombă zburând spre ea, Titanida se dădu în lături. Astfel Pakai se rostogoli până la picioarele ei, dar fără s-o lovească. Chiar și așa Tenebre nu înțelese din prima cum ajunsese el acolo, căci îl știa la umbra copacului. De aceea și clipi des din gene.

Pakai însă, înfuriat, o privi și urlă la ea, „Nu sta ca proasta. Fă ceva și eliberează-l pe fiu-tău Mannar să ne ajute. De nu… nu mai vedem ziua de mâine.” Dar, când simți o funie înfășurându-se în jurul încheieturii stângi, urlă de durere, căci se văzu tras pe pământ tare, sărind din când în când în sus, când Arion, de copita căruia era prins al doilea capăt al funiei, îl trăgea după el în galop. Pakai însă nu doar că simțea bine loviturile cu pământul, dar mai era și chior și asta din cauza că calul Arion special îi zvârlea țărnă în ochi să nu vadă nimic.

Dar, chiar dacă vedea clar că al ei tovarăș era la ananghie, Tenebre continua să stea locului. Ba se mai și holba ca netoata după el, săltând odată cu Pakai de parcă era ea cea prinsă de copita calului. Numai că, simțind c-o arse urechea stângă, sări în sus, urlând de durere și atingând-o cu mâna. Și, ca să treacă usturimea, începu a-și freca urechea cu atâta putere c-o înroși nu alta.

Mult timp să se calmeze însă n-avu, căci, cât de curând, se văzu împroșcată cu pietre din toată părțile. Acele pietre însă nu nimereau într-un loc doar. De aceea și sălta ea de parcă ar fi învățat mișcări de dans, cu forța. Chiar și așa, într-un moment de liniște, fu capabilă să arunce o bilă neagră înspre copacul în care stătea cocoțat Mago.

Acela, văzând bila venind spre el, se feri ca să treacă pe alături. Doar că, fiind neatent, se dezechilibră. Astfel, nefiind capabil să se apuce de ceva, căzu, lovind în plin crengile și scoțând sunete ciudate în cădere. Avu însă noroc și nu se strivi. Asta se datoră copacului care-l protejă cumva cu crengile sale. Chiar și așa, atingând pământul, simți durere în tot corpul. De aceea și șuieră înfuriat printre dinți, „A naibii scorpie,” cât se ridică pe șezute.

Săltă însă cât de curând în sus și se afundă în pădure să se ascundă când auzi strigătul lui Malon, „Fugi! Altă bilă.” Dar bila totuși n-atinse până la urmă pe nimeni. Asta se întâmplă datorită aceluiași copac care-l ajutase pe Mago să nu se turtească în cădere. Și, văzând bila ceea neagră venind direct spre el, se înfurie. De aceea și-i apărură două sprâncene groase pe trunchi pe care le încruntă, doi ochi scăpărând deși erau verzi și două buze maro închis prin care mârâi, „Îți arăt eu ție cine-i șeful aici!” După care, apucând bila ceea cu mâna, o aruncă înapoi spre Tenebre.

Titanida, văzând ciudățenia de copac atacând-o, prinse bila din zbor și-o aruncă înapoi. Copacul nu se lăsă mai prejos. Și, după ce-și crescu mai multe mâini, începu a juca ping-pong cu Tenebre. Dar faptul că niciunul nu părea să câștige îi înfurie. De aceea și se auzea câte un ciudat mârâit din partea fiecăruia.

Jocul cela „de-a enervatul” pe care-l juca Tenebre cu copacul luă sfârșit când auzi un fluierat în stânga. Privind într-acolo însă fu neatentă și mingea aruncată de copac se sparse în cele din urmă în capul ei. Asta însă reuși s-o scoată pe muma pădurii cu totul din sărite. Și, cu părul vâlvoi, fumegând și cu fața mânjită de funingine, Titanida răcni, „Căutați se pare moartea.” După care, ca să le arate că într-adevăr nu glumea, începu a arunca mingi de foc înspre primul rând de copaci. Aceea luară exemplul primului și începură a prinde mingile din zbor și a le arunca înapoi. Chiar și așa o parte din mingi le atinseră trunchiurile și crengile și le dădu foc. De aceea și lăsară sărmanii bombele lui Tenebre în pace și-și folosiră mâinile să se lovească peste trunchi și crengi ca să stingă flăcările.

Asta o făcu pe Tenebre să rânjească, crezând că câștigase. Numai că, când observă un lup în flăcări apărând de printre copacii aceia, care se chinuiau încă să-și stingă corpul, înțelese c-o sfeclise. Mai ales că mingile aruncate de copaci înspre dânsa mai înainte, care plutiseră ca prin magie undeva în aer, începură s-o atace din toate părțile.

Săltând să se apere, Tenebre nu se lăsă învinsă totuși. Și, când mai apuca câte-o minge în mână, o arunca imediat înspre lup. De atins însă nu-l atinse. Și chiar și de l-ar fi atins mare daune nu i-ar fi provocat, căci lupul cela și așa ardea vâlvătaie. Ba-i mai scăpărau și ochii înfricoșător semn că nebunia ei cu pădurea îl înfuriase.

Dar Tenebre deveni cu adevărat cătrănită în clipa în care Palar, chemat acolo de Arion și care mai aduse un pâlc de nori vineții și burduhoși după el, își dezlegară baierele ploilor și răcoriră pământul. Astfel se stinseră și copacii. Lupul însă, spre neplăcuta surprindere a Titanidei, continua să ardă în timp ce se apropia de ea.

Asta o făcu pe Tenebre să se tragă un pic în spate. Ba chiar, simțind stropii ceea reci curgându-i șiroaie pe spate, pe sub haine, se cutremură. Mai ales începu să se scuture destul de tare când simți și-un vânticel rece suflând în jur. Din această cauză și fu neatentă, iar Palantirul, pe care-l purta de obicei în mâneca robei lungi, se rostogoli pe pământ. Nu se opri însă undeva alături de Tenebre. Din contră - se rostogoli până la sacul în care era Ahi și se opri chiar lângă el.

Văzând asta, Ilēcāṉa, care stătuse ascuns până atunci, își frecă palmele mulțumit. „Acuș e timp de joacă,”” spuse el. Și, transformându-se în lup negru, începu să se furișeze printre copaci ca s-o înconjoare cumva pe Tenebre și să nu-l observe. Măcar până punea laba pe ce-i trebuia lui.

Ca să nu-l vadă Tenebre pe Ilēcāṉa avu grijă Fenrir de asta. De aceea și-i permise lui Tenebre să-l lovească c-o bilă în piept. Ba chiar și se duse de-a rostogolul vreo câțiva metri. Asta o făcu pe Tenebre să râdă ca o nebună, fericită de-a ei victorie. Și, văzând că lupul, care-și stinse blana, părea că zace pe pământ, se porni spre el, mârâind, „Credeai că mă poți învinge? Pe mine? Tu? Javră, ce ești. Îți arăt eu ce-i poate mintea lui Tenebre.”

Îndreptându-se spre Fenrir, Tenebre nu-l văzu pe Ilēcāṉa. Acela, după ce ajunse la câțiva pași de Palantir și de sacul în care era Ahi, se transformă la loc și începu să se târâie pe brânci. Dar, imediat ce vru s-atingă Palantirul ca să-l bage în sân și apoi s-o șteargă de acolo, simți că-l arse în palmă. De asta și mârâi furios, „Mușcă! Exact ca a lui stăpână.” Să se lase păgubaș însă n-avea de gând. De aceea dezlegă repede baierele sacului și-i făcu Palantirului vânt cu piciorul de-l băgă în sac.

Numai că când el legă sacul cela, Palantirul începu să salte înăuntru simțindu-se în captivitate. Asta era ceva deja nu de bine. De aceea și privi înspre Tenebre, convins fiind că Palantirul îi dădea astfel de știre că-i în pericol. Și avu dreptate gândind astfel, căci o văzu pe Tenebre întorcându-se spre el. Apoi, cu pași rapizi și cu ochii scăpărând, Tenebre se îndreptă spre el. Urla însă ca apucata de i se auzea glasul în toată pădurea, „Adunătură de hoți. De asta mi-ați apărut aici, nu? Să puneți laba pe ce nu-i al vostru. Dar las că vă învăț eu minte să…”

Un bulgăre de pământ însă o lovi drept în ceafă. De asta și se opri ea și privi furioasă în urmă. Îl văzu astfel pe Fenrir, în forma sa umană, stând în picioare și jonglând cu alt bulgăre. Și, când o văzu privindu-l furioasă, îi spuse în glumă, „Om fi noi adunătură de hoți. Numai că unii a naibii de iscusiți, Tenebre.”

„Zici tu?! Dă-mi voie să fiu de altă părere!”

„De ce?” Întrebă Lupul inocent. Făcea asta însă să tragă de timp. Și Ilēcāṉa aprecie acel răgaz. Astfel, transformându-se iar în lup, căci așa era mai puternic, înșfăcă baierele sacului cu gura și începu a-l trage spre pădure. Îi venea însă greu din cauza Palantirului, care continua să sară în interiorul sacului căutând scăpare.

De aceea și-i mârâi la un moment dat Ilēcāṉa Palantirului când mai nu rămase fără dinți când acesta săltase, „Stai cuminte ori te fac fărâme. Nu c-o piatră, ci direct pe frigare. Așa o să vezi cât de nebunii sunt Rophionii.” Iar Palantirul, de parcă i-ar fi înțeles vorba, se „cuminți.”

Numai că părea că soarta nu ține cu el, căci taman în clipa aceea Arion trecu pe lângă el. Și, fără să-și fi dorit asta, calul îi dădu șansa lui Pakai să înșface c-o mână sacul. Astfel Arion târî și sacul după el.

Înfuriat că fusese lăsat fără pradă, Ilēcāṉa se luă după el. Văzând însă că n-o să ajungă el în veci calul din urmă îi strigă lui Arion, „Mai folosește și copitele din urmă câteodată. Ajută-i și pe alții.”

Arion, care nu înțelese ce tot bolmojea Ilēcāṉa, privi în urmă. Văzu astfel cum Pakai ținea strâns de sac chiar dacă era paletă de tenis în acel moment. De aceea și se opri brusc. Astfel, din cauza inerției, Pakai alunecă spre el. Dar, când fu la doar o copită distanță de cal, Arion lovi atât de brusc că Pakai zbură câțiva metri de lângă el. Departe însă n-ajunse de cal din cauza funiei care-l ținea legat de el. Scăpă însă din mână sacul.

Victimă acelui sac fu Ilēcāṉa în cele din urmă. Astfel, lovit din plin, zbură cu tot cu sac câțiva metri. Și, când atinse în cele din urmă pământul în forma sa umană, se văzu strângând sacul cela în brațe. Chiar și așa rânji fericit: reușise să pună laba pe ce vruseră ei. Și nu doar că aveau Palantirul, dar și încă o pradă importantă de război.

Mult pe gânduri însă nu stătu, văzându-l pe Palar coborând spre pământ. De aceea și înșfăcă sacul cela cu ambele mâini și-l trase cum putu spre nor, căci așa se înțeleseră cu Fenrir: cum pune mâna măcar pe un obiect important să se ascundă în nor și astfel să se pună la adăpost.

Tenebre însă, prea concentrată să se ciorovăiască cu Fenrir despre cine avea dreptate, că acela era bun la așa ceva, nu văzu că fusese deposedată și de Ahi și de Palantir. Văzuse însă Pakai asta. Dar ce folos, căci deși striga el „Sacul! Sacul!” Nu-l auzea nimeni. Oricum striga doar sub nas, căci putere de mai mult n-avea. Mai ales că calul începu iar să fugă, iar el ajunse să fie iar Paletă de ping-pong. Doar mingea lipsea.

Ceea ce nu văzu Tenebre văzu însă Fenrir. Astfel, după ce Palar era deja sus, îndreptându-se spre tabără, Fenrir căscă dulce și-i spuse lui Tenebre într-o doară, „Poate lăsăm cearta pe altă zi, ce zici? Nu de alta, dar am altă treabă. Și cred că și tu, căci noul tău amorez la sigur are nevoie de tine.”

Titanida nu înțelese la început ce tot îndruga Fenrir. Privi totuși încotro privea și tânărul și-l văzu pe Pakai întins pe pământ, după ce Arion îi mai arse o copită în partea moale de-l aruncă cât colo. Astfel, când căzuse, Pakai scoase limba de-un cot afară din gură, văzând diverse păsărele zburând în cercuri și cântând în fața ochilor lui.

Nu asta însă fu ce-i atrase atenția lui Tenebre, ci faptul că sacul lipsea. De aceea și începu a fuge spre locul unde-l lăsase de-i sfârâiau călcâiele. Ba și striga înnebunită, „Pakai, unde-i sacul? Unde-i sacul?”

Pakai însă n-avea când să-i răspundă. Era prea ocupat cu „păsărelele” lui. Dar, cât fugea Tenebre spre locul în care stătea leșinat Pakai, auzi răspunsul lui Fenrir când acesta trecu pe alături pe spatele lui Arion, „Caută răspuns de la stele. Cine știe?! Poate și-au văzut ceva.” După care se făcură nevăzuți, intrând în pădure.

După ei o luară la fugă și Mago, Malon și Nathaniel. Și făcură bine, că de nu ar fi plătit ei oalele sparte. Dar, văzându-i fugind, Tenebre începu iar a urla ca nebuna și-a arunca bombe negre înspre pădure. Doar că bombele celea păreau de jucărie, căci odată ce corpul lui Ahi nu mai era lângă a lui putere iaca și Tenebre încetă să mai controleze focul.

Dar înțelese ea asta când era deja târziu, iar cei șase departe de acele locuri. De aceea și urlă să fie auzită de toți, „Rophioni, să mă țineți minte: pun eu laba pe voi odată și odată. Și, de pun iar mâna pe al meu Palantir, vă ard tabăra din temelie.”

Fenrir însă, fugind în urma celor 5 prieteni ai săi, auzind-o vorbind astfel, strâmbă din nas. Dar spuse totuși în glumă, așa ca să audă doar el, „De pui iar mâna pe el desigur. Ceva de care totuși mă înșel.” Apoi, la adăpostul desișurilor care-i erau prietene, se făcu nevăzut alături de ceilalți.