Doar un fum cenușiu se mai zărea ieșind din pădure în timp ce câmpia din fața Barierei Rophionilor, cea care mai fumega încă după ce Fenrir îi dădu foc cu a sa putere, părea atât de calmă în ciuda pârjolului suferit. Ici și colo pe ea, printre mormanele de cenușă fumegândă, se mai zărea câte un oștean dușman căzut mișcându-se. Acea mișcare însă nu era o dovadă a vieții ce încă curgea prin al lor trup, ci se datora faptului că puterea lor magică, cea indusă lor de Tenebre ca să-i poată controla, le părăsea corpul după a lor moarte. La fel acea mișcare se datora și fumului din jur, unul magic parcă, căci părea mai degrabă o ceață decât fum, deși se văzuse clar că Pădurea Rophion ardea, undeva în depărtare, luptându-se probabil cu inamicul ca să poată vedea și mâine soarele pe-un cer albastru, sclipitor.

Anume la acest fum se uitau Fenrir și restul celor din spatele Barierei. Se uitau cu mare atenție, simțind o stranie senzație în piept. Simțeau de parcă un mare vierme al temerii li se strecurase în suflet și, după ce luase în posesie centrul lor de energie, începuse să se zvârcolească întruna, făcându-i să se simtă neputincioși și atât de lași în fața Sorții. Era însă doar o senzație naturală, una cauzată de tot ce se întâmpla în jurul lor, căci, or fi fost mulți dintre ei ființe magice, din cei care controlează puteri și răstoarnă lumi, punând în locul celor slabi regi puternici, dar, în același timp, erau și simple ființe vii, temătoare în fața morții.

„La fel ca și cei ce-au căzut deja!” Murmură dintr-o dată Mago, iar al lui murmur îi făcu pe ceilalți să tresară, privindu-l încurcați.

În special se uită țintă la el Nathaniel, căci nu putea înțelege defel ce-l făcuse pe al său prieten să spună astfel de cuvinte. Mago însă, privind în față, la câmpia acoperită de aburi albi și fum suriu, păru să nu-l vadă. Da, cu adevărat Mago părea să nu vadă nimic altceva în jur decât fumul și aburul cela, unul care îl înconjura parcă și pe el de pretutindeni, făcându-l să simtă fiorul rece al temerii strecurându-i-se în oase și făcându-l să tremure întruna.

Probabil din cauza asta și tresări el când Nathaniel îi atinse brațul drept. Apoi, privindu-l pe acesta cu ochi pierduți, Mago văzu un om straniu alături de el, un om căruia nu-i putea desluși chipul. Din această cauză și închise pentru câteva clipe ochii, simțindu-se amețit. După care, încă cu ochii închiși, întrebă, „Cine ești tu?”

Nathaniel făcu ochi mari de uimire, la fel ca restul. „Cine sunt eu?” Fu întrebarea tâmpă a lui Nathaniel. „Cum adică cine-s eu? Mago, sunt eu, Nathaniel.”

„Aaa,” răspunse acesta din urmă, evaziv. „Credeam… credeam…” Apoi, fără să-și termine gândul, încă simțind o grea apăsare pe creier, le întoarse spatele celorlalți. Și, la pas lent, privit din toate părțile de oștenii Rophion, de cei ai lui Island și chiar de Ghoulii care stăteau alături de Siari, Mago se îndreptă spre același copac sub care stătuseră Nathaniel și Arion cât avuseră ei acea discuție de suflet cu Palar.

Văzându-l plecând astfel, fără să privească în urmă și abia târșindu-și picioarele, ceilalți se întrebară într-un glas, „Ce-i cu el?” Cei care nu puseseră acea întrebare, dar de la care se părea că se așteaptă un răspuns, scuturară din cap, semn că nu știau.

Priviră însă cât de curând către Izkina când acesta spuse, „E din cauza fumului și-a aburului! Anume el pare să-i controleze voința lui Mago.”

„Să-i controleze voința? De ce?” Întrebă Nathaniel.

„Asta deja n-o mai știu. Ce știu însă e că așa se întâmplă cu oamenii slabi, atunci când aceștia sunt influiențați de puterea cuiva.”

Răspunsul ghoulului îl înfurie pe Malon, care se burzului cât de curând la Izkina, „Pe cine numești tu slab? Hei, pe cine numești tu astfel?” De ajuns însă la ghoul Malon nu avu șansa. Asta se întâmplă datorită lui Nathaniel, care îi ieși în față. Apoi, luptându-se puțin cu el, îl întoarse la locul în care stătuse până atunci și-i spuse:

„Doar… nu fă și tu probleme, Malon! Cred că avem destule deja!”

„Dar, Nathaniel, cum poți vorbi astfel? Doar l-ai auzit ce-a spus! L-a numit slab pe Mago! Pe Mago, cel care e cel mai puternic dintre noi toți!”

„Și totuși e primul care pare să fi căzut pradă vrăjii!” Această replică a lui Zorrota îi făcu pe toți să-l privească cruciți. El însă, privind în pământ, cu brațele cruciș pe piept, spuse gânditor, „Și totuși nu pot înțelege a cui vrajă!”

Auzindu-l pe ghoul pomenind de-o vrajă, Fenrir și Arion schimbară priviri. Dar, deși se întrebau unul pe altul de știe celălalt ceva, nu găsiră răspuns în cealaltă privire. Găsiră acolo o și mai mare nedumerire, căci era pentru prima oară când se întâlneau c-o astfel de situație și niciunul din ei nu părea destul de experimentat ca să găsească o soluție la ea.

Părea însă ghoulul să știe ceva. Cel puțin bănuia Zorrota că era vorba de influența cuiva din interiorul taberei lor. De aceea și-i spuse lui Malon, privind țintă în ochii lui de data asta, „De ții la al tău prieten, nu-l lăsa nicicând singur! Nici măcar pentru o secundă!”

„Ce vrei să spui cu asta?” Întrebă Malon, privindu-l țintă pe ghoul.

„Încă nu-s sigur, dar o să aflu. Până una alta însă fii cu ochii pe el. Chiar și când doarme de trebuie, căci… încă nu știm la ce ne putem aștepta.”

„Vrei să spui că ne poate trăda?” Șuieră Malon printre dinți. Era cu adevărat pus pe harță, părându-i-se că ghoulul special insinua lucruri ca să-i întărâte pe ei.

Zorrota însă, înțelegând prea bine de ce tânărul reacționa astfel, îi spuse calm, „Nu insinuez nimic! Doar menționez lucruri care se pot întâmpla. Și, chiar de asta se întâmplă, de vom fi trădați din interior, se prea poate ca cel ce ne va trăda să nu fie vinovat de asta.”

„Te referi la faptul că cineva își poate folosi puterea ca să-l posede pe unul dintre noi și să intre în tabără?” Se interesă Fenrir.

„Așa e. De asta și spun că nu-i momentul să ne lăsăm pe-o ureche și să fim cu ochii pe cei ce se comportă ciudat. De ce? Pentru că sunt sigur că nimeni din noi nu vrea să fim luați prin surprindere și atacați.”

„Dar asta e imposibil!” Aproape că strigă bătrânul Mūkkutti. „Chiar și dacă cuiva i-ar trece prin cap să-și folosească puterea ca să controleze mintea cuiva, de Bariera asta nu se trece.”

„Ați încercat asta?” Îl întrebă Izkina, privindu-l pe bătrân în ochi.

Mūkkutti, deși se simțise sigur pe sine până atunci, privind în ochii ghoulului, se cutremură, simțindu-se cumva dezarmat. De aceea și privi cât de curând în altă parte, bolmojind, „De încercat n-am încercat noi. Chiar și așa suntem siguri de a noastră reușită, căci Bariera asta e creată de forțele noastre. În special e controlată de puterea Maestrului Dike. De aceea cred eu că e impenetrabilă. Ba nu, nu cred, sunt sigur de asta.”

„Și totuși uiți un lucru, bătrâne!” Îi spuse Izkina sigur pe sine.

„Uită? Ce anume?” Se interesă Pāṇṭittiyam.

„Că Titanul Dike e în afara Barierei și nu în interior. Asta poate juca în defavoarea noastră.”

„Imposibil după cum am spus,” se încăpățână Mūkkutti. „Maestrul Dike n-ar face rău poporului său cu mâna sa.”

„Eu nici n-am spus asta. La ce m-am referit e că atâta timp cât el e concentrat pe altceva, Soarta ne poate juca o festă. Astfel, odată ce nu suntem siguri de nimic, cred că nu strică să fim dublu, dacă nu triplu precauți.”

„Ghoulul Izkina are dreptate,” spuse Island, apropiindu-se de restul împreună cu Yamu. Tocmai se întorceau din sat, după ce-l vizitară pe Ahi să vadă de nu se trezise, când auzise discuția celorlalți. De aceea și grăbiră și ei pasul, temându-se să nu se iște larmă printre ceilalți. „Că trebuie să fim precauți mă refer.”

„Dar, bunicule, vorbim totuși de Bariera Rophionilor. Cea despre care se spune că e impenetrabilă.”

„Așa e, Sephir! Așa se spune. Doar că… ai văzut și singură, mai ales în ultimele zile, că nimic nu mai e cum pare. Să luăm de exemplu Pădurea Rophion: până nu demult se spunea că ea ascultă în întregime doar de Dike. Acum însă e influențată atât de Parca, cât și de Tenebre și Pakai. Astfel… nu mai suntem siguri de nimic. Nici de Barieră.”

„Dacă e să stau să mă gândesc mai bine la asta, cred că ai dreptate, Titane Island,” murmură Yamu gânditor, întorcând privirile celorlalți asupra sa. El însă, fără să-i privească, spuse, „Mă refer aici la Pădure și la Barieră. Din câte țin minte, atunci când am construit noi acest sat și am ridicat și Bariera să ne protejeze, am reușit noi asta doar după ce am legat puterea ei de cea a pădurii. Sau… mă înșel cumva, bătrâne Pāṇṭittiyam?”

„Ba nu, Yamu, nu te înșeli,” spuse Pāṇṭittiyam cu glas tremurând, aducându-și aminte că era așa cum spunea Yamu. „Anume astfel ne-a reușit să ne protejăm de multe atacuri dușmane. Și am construit noi această Barieră unindu-i puterea de cea a Pădurii tocmai pentru faptul că eram absolut siguri că Pădurea Rophion nu poate fi influențată de nimeni altcineva. Se pare însă că ne-am înșelat, că de Pădurea cade pradă influenței răului, atunci și acest zid al nostru… cade!”

Cuvintele bătrânului Pāṇṭittiyam îi făcură pe toți să se cutremure. Ba chiar mulți dintre ei înghițiră în sec, salivă amară de altfel, și strânseră cu putere în mână arma: sulițe, lănci, săbii și arcuri, căci după ce-i petrecuseră pe ai lor la loc sigur, în Tunelele Ārakkiḷ, deciseră cu toții să se înarmeze. Astfel nimeni nu fusese lăsat de izbeliște, căci erau cu toții siguri că nu se putea lupta contra răului cu mâinile goale, în special cei fără puteri magice, precum Siarii. De aceea și fuseseră ei poziționați în spatele celorlalți, ca să fie mai feriți de valul atacului magic, de-ar fi fost atacați pe neașteptate.

***

„Ți-am spus eu că ei nu au încredere în tine. Că te consideră laș și slab,” se linguși Calmac, apărând brusc din spatele trunchiului lângă care ședea Mago și șuierând cuvintele chiar în urechea dreaptă a acestuia.

Mago însă, de parcă s-ar fi încăpățânat să nu-l asculte pe ghoul, scutură brusc din cap. Ba chiar își astupă și urechile cu palmele, apăsându-le cu toată puterea, căci acea voce, care îi tot vorbea în ultima vreme în cap, începu să-l deranjeze. De aceea și încerca cum putea și el să-și alunge beleaua de pe cap, o încercare eșuată totuși.

De ce anume eșuată? Simplu: pentru că Calmac nu era din cei care să lase ceva baltă. În special iubea el să vâre zâzanie între ceilalți și apoi, când se isca gâlceava între cei pe care îi provocase la luptă, să stea deoparte și să privească liniștit acel superb „spectacol” așa cum credea el. De altfel tocmai datorită acestei „îndeletniciri” a ghoulului, de-a vârî zâzanie între ceilalți, îl și alese spânul Laṟṟa anume pe el pentru a-i susura la ureche cuvinte dulci și a-l face responsabil pentru neliniștea celorlalți. Și, cum Calmac era un bun învățăcel și un supus ascultător, îi urma învățămintele fără să dea greș.

Astfel, convins fiind să-l scoată pe Mago din sărite și în special să provoace un mare scandal între ceilalți, Calmac ajunse de se așeză alături de Mago. Se așeză el însă puțin spre dreapta, cumva ferit de privirea celorlalți. În special încerca prin acea poziție așezată să nu fie văzut de Izkina sau Zorrota, căci de unul din cei doi l-ar fi observat stând de vorbă cu Mago și-ar fi dat fără doar și poate seama cui se datora stranietatea tânărului și apoi cel pățit ar fi fost el fără doar și poate.

Calmac însă nu era prost să se dea de gol. De aceea și alese el acel loc ferit pentru ai vorbi lui Mago. Ba chiar, deși părea total dedicat „îndeletnicirii” lui de-ai spăla creierii tânărului, ochii și-i ținea asupra celorlalți. Îi văzu astfel mult prea absorbiți de-al lor sfat și deloc interesați de ce se întâmpla în jurul lor. O situație care-i venea ca o mănușă lui Calmac, care rânji cât de curând șuierând un abia auzit, „Când pisica nu-i acasă…” printre dinți. Apoi, concentrându-se asupra lui Mago, îi spuse, „Eu totuși cred în tine. La fel cred că tu poți fi mai presus de toți.”

Astfel de cuvinte îl „convinseră” pe Mago să-și ia palmele de la urechi. De privit la Calmac nu privi însă, căci lui i se părea că aude vocea ceea care îi vorbea doar în capul lui. De aceea și continuă să privească în față, spre câmpia care încă fumega, văzând, în aburii și fumul dansând, dușmani invizibili. Ceva ce-l înrăia pe dinăuntru, căci, cât de curând, schiță un ciudat mârâit pe față. Ba chiar își arătă el și colții, fapt ce-l făcu pe Calmac să-și frece mulțumit palmele, mai ales când Mago spuse, „Cred și eu că ai încredere în mine. Doar puțini sunt așa cum sunt eu: puternici și voinici.”

„Absolut,” se grăbi Calmac să-l susțină. „De altfel nu ești doar voinic și puternic, dar și înțelept. Singurul pe umerii căruia stă siguranța întregii lumi. Astfel, cum doar tu poți proteja lumea asta, nu ai de ce să ceri părerea altora și la fel nu trebuie să asculți de ei.”

Mago tresări. Apoi, oarecum încurcat, privi spre Calmac. De văzut văzu însă doar o umbră, ca cele văzute în fumul de pe câmpie. Convins însă că umbra ceea era anume cea care-l „îmbărbăta” îi spuse, „Și totuși… mai multe păreri pot să-ți dea înțelepciune.”

„Ba-i o prostie asta,” șuieră Calmac printre dinți. „Mai multe păreri nu fac decât să te încurce. Sau ce… ți-a reușit ceva vreodată ascultând de alții?”

Tânărul deveni gânditor după această întrebare. Nu putea să-și aducă deloc aminte de părerile altora îl ajutaseră în ceva anume. De ce-și aducea aminte însă era de „reușitele” sale, cele pe care le săvârșise „singur” așa cum îl lăsa Calmac să creadă, a cărui putere ajunse să-l controleze practic în totalitate, de bietul Mago nu mai era sigur de nimic: nici de ce-i drept și nici de ce-i înșelăciune. Pentru el totul era adevărul, o lume roz în care el era eroul. Da, el era atotputernicul Mago, cel pe umerii căruia stătea siguranța lumii. Astfel, crezându-se un al doilea Atlas, Mago se ridică brusc în picioare și spuse, „Nici nu știi câtă dreptate ai! Doar eu pot decide viitorul.”

Calmac rânji. Apoi, tot frecându-și fericit palmele, se ridică și el în picioare. Odată în picioare însă privi cu mare atenție în jur să vadă de nu-l observase nimeni acolo. Nu-l observaseră însă, căci ceilalți își țineau încă sfatul. Astfel avea undă verde la ai spăla creierii lui Mago și în continuare, căruia îi spuse, „Iar eu știu cum anume se decide viitorul.”

„Știi?” Întrebă Mago încurcat, privindu-l țintă pe Calmac, pe care îl văzu clar de data aceasta. Ba chiar văzu și-un zâmbet plin de bunătate pe fața ghoulului, deși acesta rânjea ciudat în realitate. Astfel, „încurajat” de bunătatea sfătuitorului său, Mago îi spuse cât de curând când îl văzu pe Calmac dând din cap că da, că știe, „Atunci, arată-mi și mie! Cum să decid viitorul și să îngenunchez lumea, salvând-o de răul celorlalți!”

Ghoulul iar rânji. După care, făcând câțiva pași, ajunse lângă Mago. La doar un pas de el se opri și, privind cu atenție în jur să fie sigur că nu-i observat, îi șopti acestuia adulator la ureche, „De vrei să știi asta, urmează-mă! Fără să spui nimănui, căci nu oricui i-i dat să cunoască acest miracol al lumii: de-a cunoaște viitorul mă refer. Doar cei Aleși au acest dar, iar tu ești Alesul, Mago! Doar tu și nimeni altul! Așa că… urmează-mă! Dar… urmează-mă în mare taină, căci… doar astfel poți fi… rege!” Apoi, întorcându-i încet spatele tânărului, Calmac se furișă spre sat, având doar un plan sigur în minte: cum să îngenuncheze lumea.

Iar Mago, cel controlat în totalitate de ghoul, îl urmă fără să crâcnească. Ba chiar nici nu privi în urmă și nici nu spuse nimănui despre al lor plan, temându-se să nu „afle și alții secretul lumii.” Astfel, trecând sub tăcere șiretenia șarpelui, care luase forma lui Calmac de acea dată, ajută el răul să triumfe, chiar dacă se jurase și nu doar odată să fie el cel ce-l aduce la picioarele lor.

***

„Unde s-a dus?” Întrebă Malon speriat, nevăzându-l pe Mago.

„Cine anume?” Se interesă Fenrir, privindu-l pe acesta încurcat.

„Mago! Era acolo, sub copacul de colo numai ce. Acum însă… ia-l de unde nu-i!”

Fenrir însă, deloc neliniștit, scutură din cap cu reproș, murmurând, „Niciodată nu ai încredere în el!" De altfel Fenrir era sigur de asta, căci el gândea că Mago își revenise din influența acelei stranii puteri și, simțindu-se rușinat de ale sale cuvinte, se duse să-și caute un loc ascuns pentru a-și veni în fire. De aceea și se grăbi el să-l liniștească și pe Malon mai apoi, spunându-i, „Doar stai și tu liniștit, căci sunt sigur că-i bine, lingându-și rănile pe undeva. Știi și tu cum e el când se simte rușinat. Astfel, când s-o simți mai bine, o să se întoarcă singur.”

„Ce dacă e mai mult de atât, Fenrir?” Insistă Malon, preocupat. „Ce dacă Mago, complet posedat de acea putere, ajunge să-și facă rău singur?”

„Ba eu cred că exagerezi deja. Și știi de ce? Pentru că Mago nu-i din cei care își fac rău cu mâna lui. O știu bine asta. La fel o știi și tu. De altfel o știi mult mai bine decât mine, căci îl cunoști de când v-ați născut. De aceea și trebuie ca anume tu să ai încredere în el și nu alții.”

Malon se încruntă privindu-l pe Fenrir. Ba chiar strâmbă din nas la un moment dat, chipurile, „Tu acum serios sau doar își bați joc?” După care, încrucișându-și brațele pe piept, îi spuse lupului, „Asta n-a sunat chiar drăguț să știi.”

„Ce anume?” Întrebă Fenrir cu glas nevinovat.

„Doar… las-o baltă!” Șuieră Malon printre dinți, întorcându-i acestuia spatele. „De nu mă crezi că simt că e ceva nu în regulă cu Mago, treaba ta! Mă descurc eu și singur. De altfel… chiar acum merg să-l caut, căci ceva îmi spune că nu-i el în apele lui și…”

Întrerupându-și brusc gândul, Malon privi țintă spre Barieră. Ceva îl deranja la acel fum dansant înconjurat de aburi albicioși. I se părea chiar că-i cineva anume acolo. Cine însă nu știa. Era însă cineva pe care îl mai întâlnise mai înainte și a cui prezență o simțea clar. Ba chiar, din cauza acelei senzații că-l cunoștea bine pe cel din spatele fumului, Malon se cutremură. Din cap până în picioare de altfel. Un tremurat ușor al trupului tânărului pe care îl observă și Fenrir.

Acesta observă însă ciudățenia lui Malon datorită faptului că i se păru curios că acela tăcu, deși crezuse c-o să-l dojenească cât e ziulica de lungă că nu avea încredere în al lui instinct. Văzându-l însă pe Malon privind țintă în față, la câmpia fumegândă, privi și el într-acolo. De văzut nu văzu Fenrir nimic acolo. Era totuși sigur că ceva îi atrăsese atenția tânărului și de asta privea într-acolo atât de concentrat. De altfel știa prea bine că era așa, căci îl știa pe Malon ca fiind serios când situația o cerea și nu ar fi privit el chioara spre acea câmpie când avea treburi importante de făcut, precum a-l găsi pe Mago, care i se păruse straniu și al cărui comportament îl îngrijora.

De aceea și-l bătu Fenrir pe Arion cât de curând pe umăr, arătându-i să privească spre câmpie. Al lui gest însă le atrase atenția și celorlalți, care priviră și ei cât de curând într-acolo. De văzut însă nu văzură nimic, dar li se părea că simt totuși prezența cuiva acolo. De aceea și se priviră cât de curând unul pe altul, întrebându-se din priviri ce ciudățenie să se fi ascuns pe acea câmpie. Ba chiar Fenrir, căruia ajunse să i se pară cunoscută acea prezență de pe câmpie, chiar dacă nu-și putea da seama de unde o știa, îl întrebă pe Arion la un moment dat, „Crezi că-i Tenebre?”

„Ba nu. Am impresia că-i cineva mai puternic decât ea.”

„Acel Pakai atunci?”

„Nu. Nu-i nici el. Dar… cine să fie tot nu-s sigur. Știu însă că e cineva pe care îl cunosc. De altfel sunt sigur că l-am întâlnit și nu odată la viața mea. Cine să fie însă… iaca nu-s sigur deloc, iar asta e ceva ce nu-mi mai place deja.” Spunând astfel de cuvinte, Arion strâmbă din nas. Ba chiar scrâșni și din dinți așa cum făcea când simțea că un dușman se apropia de el, dar nu-și putea da seama cine e. Și, cum el pur și simplu ura când se găsea în încurcătură, șuieră la un moment dat printre dinți, strângând cu putere pumnii, „Haide, ciudățenie cu trup de fum, arată-te odată! Sau ce… ai de gând să-mi joci pe nervi întreaga zi?”

Fenrir rânji, „Ceva ce-i reușește de minune văd, căci… demult nu te-am mai văzut eu astfel: agitat.”

The author's content has been appropriated; report any instances of this story on Amazon.

„Cauți ceartă acum?”

„Doar… spun adevărul! Unul care se pare că ție nu ți-i deloc pe plac.”

„Iar ce mi se pare mie e că tu încă n-ai învățat lecția.”

„Care anume?” Fenrir întrebă, privind mirat la al său profesor, ai cărui ochi scăpărau de furie. Era însă Arion înfuriat văzându-l pe Fenrir atât de senin, deși lui i se părea că nu era tocmai momentul potrivit. Un lucru pe care Fenrir îl înțelese cât de curând, căci bătu în retragere la scurt timp după aceea, bolmojind un, „Doar încercam și eu să desting atmosfera.”

„O idee proastă după părerea mea, căci… nu-i nici locul și nici momentul potrivit pentru glumele tale proaste.”

„La fel cum cred eu că nu-i momentul ca voi doi să vă bateți cap în cap ca berbecii,” le șuieră Nathaniel printre dinți, apărând brusc între ei. De altfel ajunse să-l irite comportamentul celor doi, care, mai ales în ultima vreme, găseau motiv de ceartă din orice. Un comportament care nu doar i se părea lui straniu, ci îi mai dădea și sensația că are de-a face cu doi copii mofturoși și fără minte. De aceea și le spuse el după asta, „Și, de nu vreți să sară scântei din coarnele celea de-i spun Sephirei că iar vă țineți de șotii, v-aș sugera să vă controlați. Ambii!”

„Tu cu cine ții acum?” Îl întrebă Fenrir, privindu-l pe sub sprâncene. „Credeam că solidaritatea masculină trebuie să fie mai presus de toate. La fel ca prietenia dintre noi, una de care se pare că m-am înșelat, căci… de-mi ești tu prieten, atunci… sunt eu cal zburător,” o remarcă pentru care primi un mârâit de la Arion. „Da, da, am înțeles eu: iar mi-am vârât nasul pe teritoriu străin.”

„Absolut!” Îi spuse Arion arțăgos. „Și știi de ce? Pentru că nu poți fi prieten cu cumnatul! Mai ales cu unul care iubește să-ți ducă sora la râu… să se răcorească… în doi!” Cel răcorit însă se simți el, căci i se păru că astfel își scosese pârleala cu Nathaniel. Un gând deloc greșit de altfel, căci îl văzu pe Nathaniel bătând cât de curând în retragere. Ba chiar Nathaniel, oarecum în glumă, ridică mâinile în sus, semn că se preda. Făcând asta însă îi dădu șansa lui Fenrir să se simtă și el răzbunat. După care, mândru nevoie mare și mergând țanțoș, se îndreptă spre Barieră, spunând:

„Măcar mai exită din cei ce țin cu tine pe lume asta!” Astfel, fericit că Arion îi luase apărarea, rânji și închise ochii pentru câteva clipe: de plăcere. Deschizându-i însă și dând cu ochii de Tayakkam, care stătea la doar doi pași de Barieră, rânjind ciudat în timp ce se holba la Fenrir, care nu-și de ce luase trupul său de lup, sări pe toate cele patru labe, șuierând un puternic, „Mama, scapă-mă!” printre dinți, de parcă nu văzuse o ființă prietenoasă, ci pe însăși Muma Pădurii.

Își arătă însă cât de curând colții când îl auzi pe Arion șuierându-i la ureche, „Iar de nu vrei s-o vezi pe UmI chiar coborând pe-o rază ca să te salveze și să te facă astfel de râs, ți-aș sugera să urli doar în capul tău, lupule! Astfel… s-a zis cu reputația ta. Zic eu, cel puțin!”

„Mai bine mi-ai zice cine-i ciudățenia de colo în loc să-mi dai sfaturi… neprietenoase de altfel,” mârâi Fenrir, arătându-și colții.

Arion însă strânse din umeri, murmurând, „Tu crezi că le cunosc chiar pe toate?”

„Așa mi se păruse. Odată ce trăiești de când lumea,” spuse lupul în batjocură. Apoi, privind spre Tayakkam, care continuau în același loc, rânjind fericiți, Fenrir spuse, „M-am înșelat totuși, căci… eh, cine a pierdut înțelepciunea s-o găsești tu?!”

„Te mănâncă pielea?” Întrebă Arion, privind și el la ciudățenia din fața lui, care îl privea la rându-i țintă.

„Doar dinții! Și am de gând să-i tocesc începând cu cel de colo!”

Auzindu-l pe lup vorbind astfel, Arion îl privi chiorâș. Văzând însă că lupul nu glumea, deveni atent. Ba chiar se uită iar în față și… făcu ochi mari de uimire văzându-l pe Ahi în stânga lui Tayakkam, în timp ce în dreapta Titanului Îndoielii zări o… vulpe roșie. „Inmar?” Se întrebă Soan.

„Ba-i alta!” Auziră Fenrir și Arion glasul lui Island chiar în spatele lor. Și, în timp ce Island privea țintă în față, la cei trei oaspeți nepoftiți, care, atât de brusc că se mirară toți cei care îi vedeau, dispărură de lângă Barieră, ca să apară, secunde doar după aceea, la cam 500 de metri de lângă ea. „I se spune Anaya! O vulpe roșie care nu-i decât o fantomă.”

„O fantomă?” Făcu lupul ochi mari. „Și… de când pot vedea eu fantome? Am murit cumva?”

Island surâse. „Nu trebuie să mori ca s-o vezi pe ea. De altfel, chiar dacă e în companii proaste, vulpea Anaya e una cu inimă bună.”

„Ceva de care mă îndoiesc. Mai ales văzând pe cine îl însoțește,” mârâi lupul, privind iar la dușmani.

„Și totuși greșești, Fenrir, căci… o cunosc demult pe această vulpe, care a fost cândva un om.”

„Un om?” Întrebă Arion încurcat. „Dar… cum e posibil?”

„Asta deja n-o mai știu. Bănuiesc însă că al meu frate și Gaea au de-a face cu asta.”

„Mama Pământ? Dar… ce câștigă ea făcând asta?” Island dădu din cap că nu știe. „Atunci… așteptăm doar și, când Gaea și Lodur se întorc, vom afla cu siguranță.”

„Cred eu însă că vom afla lucruri mult mai interesante mai întâi. Precum motivul pentru care diavolul de colo a binevoit să ne bată la ușă,” șuieră Fenrir printre dinți. „Un motiv pe care cred că-l știm cu toții: al lui trup.”

„Atunci să-și pună pofta în cui,” spuse Nathaniel. „N-o să-l aibă nicicând! Nu până nu plătește tot ce datorează Siarilor.”

„Eu însă sunt de altă părere,” răspunse Fenrir, fapt ce-l făcu pe Nathaniel să se încurce. Ba chiar se încruntă, arătându-și nemulțumirea când lupul îl privi. Fenrir însă, calm și hotărât, îi spuse, „Mă refer acum că de-i aici și nu căutând-o pe vulpe e pentru că are un pact să ne propună.”

„Atunci… să-l ascultăm!” Spuse Island. După care, privind la Yamu, îi spuse, „Deschide Bariera! Merg să-mi văd fratele!”

„Nu pleci singur!” Spuse Sephir, apucându-l de braț. „De trebuie să-i vorbești o vei face cu mine.”

„Și cu mine!” Mârâi Fenrir până să apuce Island să se opună.

„În patru vom fi mult mai în siguranță!” Spuse Arion, luând o săgeată din tolba pe care o purta la spate. După care, folosindu-și puterea, cree un arc c-o margine tare, albastră.

Anume hotărârea din ochii lui Soan și-a celor doi soți îi dădu lui Island de înțeles că poate aveau ei dreptate și nu trebuia să meargă singur să se întâlnească cu Ahi. Nu pentru că se temea, căci nu doar odată luptase cu el, dar pentru că voia să fie sigur că n-o să ia decizii pripite, controlat de emoții pe care le purta în suflet de ani de zile. Emoții negative în mare parte, căci multe rele făcuse Ahi la viața lui. La fel îi cauzase mult prea multă durere lui Island. De aceea și nu putea fi Titanul liniștit.

Era însă nevoit să pară liniștit pentru a nu-i îngrijora și pe ceilalți. În special considera că era de datoria sa să facă asta, căci, fiind cel mai în vârstă dintre ei, avea destulă înțelepciune ca să se preocupe în special pentru restul și apoi pentru sine. Și… avea la fel prieteni buni, căci, după ce se deschise acea poartă în Barieră, cu ei merse și Yamu, care tot se transformă în lup, mergând în stânga lui Island. În dreapta Titanului era Arion, iar la capătul rândului erau Sephir și lupul Fenrir.

Astfel, un grup straniu totuși, format din doi lupi și trei ființe magice, se îndreptară ei spre locul în care Ahi, Anaya și Tayakkam îi așteptau în tăcere. În jurul lor doar fumul își făcea de cap, acoperindu-i pentru secunde și ascunzându-i de privirea celorlalți. Mai apoi, când acel fum se retrăgea undeva, îi lăsa pe ceilalți să fie atât de clar văzuți de parcă i-ar fi spălat de păcate, în timp ce la orizontul înnegrit, cel din dreapta lor, scăpărau fulgere din înalturi, fulgere ce înroșeau complet acea zare tulbure, în timp ce în stânga lor, pe bolta acoperită de nori negri, cătrăniți, apăru o stea. Una strălucitoare de altfel, de parcă ar fi fost steaua speranței, dar pe care n-o văzu nimeni - Aṭōṉis.

Apăru Aṭōṉis exact în clipa în care grupul lui Island se opri la cam zece pași de Ahi și de ceilalți. Niciunul nu spuse nimic însă. Doar se priviră în tăcere, rumegând în minte întrebări și retrăind în suflet teama, la fel neștiind niciunul la ce să se aștepte de la cei din fața lor.

***

CU MULTE MILENII ÎN URMĂ

Era dimineață când doi străini, cu un prunc de două luni în brațe și alte patru fete de diferite vârste lângă ei, se opriră la intrarea în satul Rophionilor. Purtau pelerine maronii pe umeri, cu glugile pe cap și câțiva desagi sărăcăcioase pe un măgar pricăjit și slab ca vai de el. La fel purtau fiecare câte un mic rucsac grosolan în spate în care își aveau puținele lucruri personale și, în mâini, aveau fiecare câte un ciomag nu prea gros folosit ca să se apere de câini și de alte fiare întâlnite în cale.

De altfel fură nevoiți și în acea dimineață să se apere de câini, căci, de cum ajunseră la intrarea în sat, patrupezii năpădiră de pe uliți, lătrând feroce la vrăjmași și arătându-și colții, semn că dacă străinii mai înaintau fie și un pas s-ar fi aruncat asupra lor. Văzând însă că cei șase se opriră văzându-i, se opriră și câinii, adunați toți grămadă și ridicând un tărăboi rar întâlnit prin acele locuri cu al lor lătrat. Un tărăboi care îi aduse într-un final pe Rophioni la marginea satului, înarmați și ei, fiecare cu ce putu, crezând că dăduseră năvală acolo hoardele vrăjmașe. În locul unei armate feroce însă dădură de șase „dușmani” și jumătate, ce tremurau ca varga în timp ce priveau țintă la câinii satului, care, deși stăpânii lor veniseră deja la fața locului, nu se ogoiau și pace, lătrând întruna și căutând cu orice preț să-și înfigă colții în străinii ce îndrăzniseră să tulbure liniștea acelei dimineți.

Mult însă câinii nu lătrară, doar până soarele se ridică deja sus pe cer și, străpungând bolțile frunzoase ale copacilor cu ale lui suliți aurii, dădu animalelor de înțeles că era timpul pentru un pic de liniște. La fel tăcură fiarele și din cauza lui Dike, care întârzie să apară la marginea satului din cauza că se afla departe de casă în acel moment, căci când auzi larma câinilor tocmai se întorcea din Valea Tăcerii după a sa discuție de suflet cu Lodur. Astfel, ajungând și el într-un final în acel loc, privi cu atenție la ai săi mai întâi. După care, văzându-i pe toți atât de serioși în timp ce priveau țintă în față, privi și el într-acolo.

Pe Dike însă nu-l neliniștiră străinii. La fel nu-l preocupă faptul că apăruseră acolo pe nepusă masă. Tot ce conta pentru el era faptul că aceștia veniseră acolo dintr-un motiv, unul pe care îl putea doar bănui judecând după desagii de pe măgarul pricăjit și după oboseala văzută în ochii străinilor: fuseseră nevoiți să-și abandoneze casa și să caute refugiu în altă parte. Unde însă se îndreptau nu era sigur, căci lui Dike i se păru la început că ajunseră în satul lor în trecere. Nu era însă sigur nici de acest gând, căci, de-ar fi fost ei doar în trecere, ar fi putut ocoli satul că era destul loc și drumul era bun. Ei însă aleseră anume acel drum ce trecea prin sat. De ce? Trebuia să afle. De aceea și întrebă, „Cine ești tu, străine?”

„Eu? Kōpcāri, fiul lui Iṟaku sau Pană Neagră cum era știut mai înainte printre ai noștri,” răspunse străinul, făcând un pas în față și descoperindu-și capul.

Răspunsul străinului îi atrase atenția lui Dike. Mai ales îl făcu atent strălucirea din ochii bărbatului în timp ce-i pomenise numele părintelui său, o strălucire ce era fără doar și poate o cauză a marii admirații pe care cel ce-și spusese Kōpcāri o simțea pentru al lui părinte. Și mai atent deveni însă Dike când auzi gânguritul pruncului din brațele mamei și la fel văzu și mișcarea copilului, care își scoase într-un final mânuța din fașe, întinzând-o mult în față, spre sânul mamei, semn că era flămând. Asta însă nu era ciudat, ca un prunc flămând să ceară sânul mamei, ci faptul că femeia se grăbi să-i acopere trupul, de parcă încercase în fel și chip să ascundă vederii celorlalți pielea vineție a pruncului, care părea să sufere de malnutriție sau așa ceva. Dar, în ciuda rapidității cu care mama ascunse mâna copilului ei în fașe, Dike tot observă asta. De aceea și se întoarse spre ajutorul său, un bărbat pe nume Viraikkā (iute), căruia îi spuse, „Lăsați-i să intre!”

„Dar, maestre Dike, străinii pot să ne tulbure liniștea,” se opuse Viraikkā, arătând oarecum speriat.

Dike însă zâmbi. Apoi, punându-i o mână pe umăr și privind în ochii acestuia, îi spuse, „N-au s-o facă, căci… sunt oameni cu suflet bun.”

Viraikkā se simți vinovat după astfel de cuvinte. Mai ales se simțea straniu, căci înțelegea că prin ceea ce spusese punea la îndoială cuvintele lui Dike și capacitatea acestuia de-a înțelege lucruri. În special dădea de înțeles celorlalți că nu avea încredere în abilitatea Titanului de-a face diferența dintre bine și rău. Dar, chiar dacă simțea toate astea, întrebă iar, „De unde știți asta?” Și nu întrebă el asta pentru că voia să se asigure cu orice preț că n-o să le tulbure nimeni liniștea, ci pentru că trebuia s-o facă, căci de el depindea siguranța întregului sat.

„Doar știu!” Îi răspunse Titanul cu glas blajin. „Și o să te convingi și tu cât de curând de asta.” Apoi, întorcându-se spre străini, le spuse, „Urmați-mă!” După care, fără să aștepte răspunsul lor, Dike le întoarse spatele și porni spre sat.

În urma lui Rohionii priviră mirați unii la alții, dar nu spuseră nimic. Pe de o parte erau confuzi că Dike crezuse atât de repede în străini, dar pe de alta aveau încredere în al lor conducător. De aceea și se dădură ei într-o parte când îi văzură pe străini pornind spre ei. Mai bine zis formară un fel de coridor între ei, lăsându-i pe aceștia să treacă. Ba chiar unii din ei ogoiră și câinii, cei care simțeau parcă pericolul și se asmuțară iar. Dar, cum nu putură ajunge la străini și gusta de-i dulce a lor carne, se mulțumiră într-un final doar cu lătratul și cu privitul chiorâș la aceștia în timp ce treceau printre săteni.

La fel îi priveau chirâș și străinii pe câini, dar nu din cauza că le-ar fi pus gând rău sau ar fi încercat să-i certe astfel, ci pentru că încercau astfel să se asigure că n-o să fie atacați. În special cele patru fete, care aveau vârstele cuprinse între 4 și 10 ani, căci anume ele priveau țintă la animalele ce le arătau colții, strângând cu putere ale lor măciuci în mână. Ba chiar, cea mai mică dintre ele, care era în dreapta mamei, o apucă pe aceasta de fustă și strânse cu putere materialul de teamă să nu se piardă. Apoi, când mama ei o prinse de mână și-i zâmbi, copila o privi și schiță un zâmbet. Era însă un surâs forțat, căci chiar părea speriată de tot ce se întâmpla în jurul lor. La fel nu părea să înțeleagă până la urmă tot ce se întâmpla cu ele, mai ales în ultima vreme când întreaga viață le fusese dată peste cap, o viață liniștită care, atât de brusc, se transformase în coșmar, cu doar două luni în urmă. Motivul? Nu-l știau nici ele. Tot ce știau era că fuseseră trezite cu noaptea în cap într-o dimineață în urmă cu două luni, fuseseră forțate de-a lor mamă să tragă rapid pe ele o rochie și pelerinele, le puse acei mici desagi în spate și li se ceru să-și urmeze părinții fără să scoată un cuvânt. După care, în mare taină și când se mijau de abia zorii, cei șapte părăsiră satul cu gând să nu se mai întoarcă acolo.

Apoi, după acea dimineață, copila își amintea doar că merseră îndelung, se odihniseră pe timpul zilei și înaintaseră doar noaptea, pe poteci ferite și în mare liniște. Întâlniseră fiare în calea lor, dar scăpaseră cu pielea întreagă, căci nu erau fiare flămânde și acestea se dădură rapid din calea lor. Astfel, cu grija naturii după ei și cu mila celui de sus, ajunseră în acea dimineață la marginea unui sat, singurul a cărui săteni le permiseră să intre. Cu ce scop însă nu știau niciuna. De aceea și se priveau speriate copilele în timp ce treceau pe ulițele satului Rophionilor. În special priveau la sătenii care le urmau la doar câțiva pași în spate, la fel și ei cu ochii pe ele, exact așa cum făceau și fetele.

Priviră însă cât de curând în față când a lor mamă le spuse cu glas sever, „V-am spus doar și nu odată că nu-i frumos să vă uitați prelung la cineva! Mai ales la străini! Așa că, priviți în față!”

Fetele nu spuseră nimic. Doar încuviințară auzind povața aspră a mamei. Apoi priviră în față unde îl văzură pe străinul, care le vorbise tatălui lor, oprit în fața unei colibe. Străinul cela zâmbea însă și ai lui ochi sclipeau de bunătate. De aceea și se mai liniștiră ele un pic, mai ales când îl auziră pe Dike spunând, „Intrați în a mea umilă casă și trageți-vă sufletul! Eu… mă întorc curând!” Apoi, fără să aștepte răspunsul lor, Dike se îndreptă spre partea estică a satului, cu restul sătenilor după el și urmăriți în deaproape de străini.

Într-un final, rămași singuri, femeia își privi bărbatul și-l întrebă, „Crezi că merg să țină sfat din cauza noastră?”

„Cel mai probabil că da,” îi răspunse acesta fără s-o privească. „Nimic straniu de altfel, căci, până la urmă, suntem străini pe care ei nu-i cunosc și nici nu știu la ce să se aștepte de la noi.”

„Puteau să întrebe,” spuse femeia oarecum dezamăgită.

Privind-o, Kōpcāri zâmbi, „Crezi că ajută? Asta cu întrebatul mă refer. Ba nu, Āṇavam, în zilele noastre în străini nu se încrede, nici chiar în prieteni, căci vremurile sunt tulburi, iar mintea străinului, la fel ca a lui inimă, poate ascunde secrete și spini tăioși, din cei care pot îngenunchea un neam întreg de-i posibil.”

„Poate și ai dreptate,” răspunse Āṇavam, oftând. „Totuși, sperasem ca măcar aici să găsim înțelegere și loc de refugiu. Dar… mi se pare că a noastră călătorie încă nu s-a sfârșit.”

„Cine știe?!” Răspunse bărbatul într-o doară. După care, deschizând ușa colibei, care le fusese pusă la dispoziție, le făcu cu capul fiicelor sale și soției să intre. Apoi, mai privind odată în jur să se asigure că-i liniște, intră și el.

***

„Numele lui e Tīrkkatarici,” îi spuse Kōpcāri lui Dike când stăteau în doi în fața unei pietre Vāyil, mult mai primitivă în acele vremuri decât cele văzute în tabăra Rophionilor milenii după aceasta. Îi spuse el asta Titanului când acesta luă pruncul în brațe și-i descoperi fața, privind la chipul adormit al copilului.

„Oracolul?” Întrebă mirat Titanul, privind țintă la fața bărbatului.

„Așa e. Tīrkkatarici în limba voastră înseamnă Oracol.”

„Dar… de ce? De ai ales anume acest nume pentru al tău copil? Din câte știu doar puțini în lumea asta au o astfel de menire.”

Kōpcāri nu spuse nimic auzind întrebarea lui Dike. Doar… privi în față, la acea piatră ciudată, de diferite nuanțe, în fața căreia Rophionii se închinau adesea, și oftă. Apoi, închizând ochii pentru câteva clipe, de parcă ar fi simțit o mare durere pe suflet, spuse, „Pentru că acest copil e de fapt un Oracol.”

Dike tresări auzindu-l pe Kōpcāri vorbind astfel. Apoi privi la fața copilului când îl simți pe acesta mișcându-se în brațele lui. Și… se cutremură nițel când pruncul deschise ochii și văzu că nu erau limpezi, ci aveau o pieliță albă pe ei, așa cum aveau de obicei prorocii în acele vremuri, căci doar cei orbi și care nu vedeau chipul lumii înconjurătoare puteau vedea profunzimea ei, la fel cum puteau doar ei distinge între Bine și Rău. După care, simțindu-l pe Kōpcāri privindu-l, Titanul îl privi și el. Nu spuseră însă niciunul nimic. Cel puțin o vreme. După care, privind iar la Piatră, Kōpcāri își continuă gândul:

„Suntem din neamul Toḻilā sau neamul Cobzarilor, cei care obișnuiesc să-și construiască instrumente muzicale din orice și apoi să colinde lumea ca să bucure inimile oamenilor cu a lor muzică. Cel puțin am fost până acum două luni când nevoia ne-a forțat să ne abandonăm casă și masă și să colindăm lumea, dar nu pentru a duce a noastră muzică mai departe, ci pentru a ne salva viețile.”

„Din cauza copilului?”

„Așa e,” murmură bărbatul abia auzit. „Din cauza acestui prunc am fost forțați să plecăm din satul nostru acum două luni.”

„Dar… de ce? Din cauza că-i orb?”

„Ba nu. Din cauza că Toḻilā consideră că un copil orb aduce ghinion neamului. Nu pentru că nu-i capabil să cânte, ci pentru că ei consideră că cei orbi văd Întunericul și-l atrag acolo unde aceștia trăiesc. De aceea și s-a decis la consiliul satului, la doar câteva zile după nașterea lui, să-l… lăsăm fiarelor pădurii și să uităm de el. Noi însă, ai lui părinți, nu ne-am putut lepăda de copil, căci… cum e posibil ca un părinte să-și uite pruncul? Nu, cel puțin eu asta nu pot accepta. De aceea și-am decis să fug oriunde nu m-or duce ochii doar ca el să fie în siguranță.”

Dike oftă și el. Apoi, privind iar la pruncul care, în ciuda ochilor orbi, îl privea țintă, spuse, „Atât de mic și atâta durere adunată în jurul lui.”

„Așa e. E totuși un copil care luptă pentru viață, căci, atunci când soția mea, Āṇavam, l-a născut, el practic nici nu respira. Era vânăt tot și nu a scos niciun sunet. Moașele chiar au crezut că s-a născut mort. Nu și soacra mea. Ea, fiind mamă a paisprezece prunci, s-a repezit spre copil și, încălzindu-i trupul cu ale ei palme, l-a readus la viață. Chiar și așa acest copil n-a plâns atunci. De altfel n-a plâns nici până acum, căci, deși-i doar un prunc și-i normal ca să plângă atunci când i-i foame sau frig, el doar deschide ochii și așteaptă, iar asta nouă ne frânge inimile, căci… chiar nu știm de-i și mut sărmanul sau nu."

„Ba nu-i mut!” Îi spuse Dike sigur pe sine, iar cuvintele acestuia îl făcură Kōpcāri să tresară. Chiar privi speriat la Dike, părând să nu înțeleagă prea bine ale Titanului vorbe. De aceea și-i spuse Dike mai apoi, „De ce-s sigur de asta? Pentru că am mai întâlnit un Oracol la viața mea. Unul pe nume Amaitiyāṉa. Nu știu dacă ai auzit cândva de el.” Kōpcāri dădu din cap că nu. „De altfel e și normal să nu fi auzit de el, căci era un Proroc din neamul Noearilor, cei ale căror regat se află mult la Vestul Lumii noastre, un regat fertil aflat pe pământuri aride. Acolo e unde l-am întâlnit pe Amaitiyāṉa. Iar acel bătrân orb, ce azi nu mai e, mi-a spus atunci, „Să știi, maestre Dike, că nu e prima dată când vezi acești ochi.” La ce se referă l-am întrebat atunci, iar el mi-a răspuns surâzând, „La ochii care o să vadă viitorul neamului tău și la cei care o să-i asigure supraviețuirea, căci Întunericul, cel de care se tem toți, a pus ochii pe al tău sânge și vrea să-l stârpească cu orice preț. Tu însă nu te teme, căci asta nu se va întâmpla pentru că Soarta a decis ca Rophionii să existe multe milenii de acum încolo. De aceea, de-o să bată la ușa ta un cuplu cu un prunc cu ochii Oracolului, tu să-i lași să intre, să-i cinstești cu pâine și sare și să le dai loc de casă pe ale tale pământuri. De nu faci asta însă, de te temi de Întunericul ce poate bate la ușa casei voastre, atunci va fi întuneric peste tot, iar Mōrgaṉā va avea grijă să distrugă tot ce-ai construit tu vreodată cu ale tale mâini.”

„Din această cauză ne-ați lăsat să intrăm, din cauza cuvintelor acelui bătrân oracol?” Întrebă Kōpcāri încurcat.

Dike scutură din cap că nu, „E din cauza inimii acestui copil. Da, din cauza acestei inimi ce bate ritmic în al lui piept și în care e atâta loc pentru bunătate și pentru iubire pentru acest neam, căci acest loc e de fapt și a lui casă. A tins spre ea și a ajuns în sfârșit aici.”

„A tins? La ce anume te referi, Maestre?”

Titanul surâse. Apoi, privind la Kōpcāri, îi spuse, „La adevăr, Cobzare, la adevăr. La fel mă refer și la Soartă, căci e adevărat ce se spune și că nimic niciodată nu se întâmplă fără vreun motiv anume. La fel se întâmplă și cu acest copil, căci s-a născut Oracol pentru că are un destin de împlinit.”

„Totuși nu înțeleg,” spuse Kōpcāri încurcat. „Deși ale tale cuvinte sunt pe înțeles. Adică… înțeleg ce ți-a spus acel bătrân, că un Oracol va salva neamul Rophionilor. Dar… de e adevărat asta, atunci… n-ar fi trebuit ca Oracolul să se nască din Rophioni, nu?”

„Ba nu, pentru că lupii magici n-au această putere în al lor sânge.”

Kōpcāri tresări, „Lupii magici?”

„Așa e. Acesta este satul lupilor magici, cei cu un viitor măreț. Ce viitor însă nici noi știm. Doar… fragmente, precum acel prezis de Amaitiyāṉa. Dar, deși avem noi puteri magice și ne putem apăra, nu putem să vedem viitorul. Din această cauză și Soarta se pare că a decis să trimită acest copil printre noi. De altfel, cum am spus, nu-i nimic întâmplător pe lumea asta. La fel nu ați fost nici voi alungați din al vostru sat întâmplător. A fost pentru ca acest copil să ajungă aici și să-și poată duce la bun sfârșit a sa menire, căci, pe lângă Oracol, acest prunc mai are un Rol: cel de-a controla Puterea celor Șase Destine.”

„Puterea celor Șase Destine? Asta ce mai e?” Întrebă Kōpcāri extrem de uimit și confuz în același timp.

„Doar… ceva ce există, dar nu putem vedea,” murmură Dike abia auzit, privind în ochii orbi ai copilului, acolo unde vedea atât de clar șase cercuri albastre luminoase - Cercurile Destinului de altfel.