„Au rămas în urmă ani grei de luptă,

Soarta a trecut iarăși peste noi,

A lor suflare grea ne-a frânt destinul,

Și ne-a făcut cu frică să pășim înapoi.

Iar ochii ce din Haos s-au format la Orizont,

Sunt doar sclipiri oarbe de dragoste și dor,

Căci inima ce bate cu ardoare-n a lui piept

Nu-i decât un soare, fără intelect.

Și totuși viața noastră pulsează adânc în noi,

Și caută cu râvnă drumul înapoi.

Drumul către casă, drumul către neam,

Căci a lor destin se cheamă Aeon.”

  În ritmul șoaptelor Cosmosului și în sclipirea stelelor din jur, focul Hestiei se aprinse în mijlocul Universului, acolo de unde se poate vedea nemurirea, acolo unde se naște viitorul și unde cei trecuți prin viață pot vedea trecutul în drumul spre Aeon.

  Acel foc, ce ardea vâlvătaie în mijlocul neantului, păru la început o stea în formare, la care celelalte stele priveau cu teamă, căci deși nu știau ce poate fi acea sclipire a unei vieți, își spuneau în al lor suflet rece de piatră că orice e binevenit pe lumea asta în afara unui alt Māṉsṭar Kēlaksi, căci chiar dacă niciodată nu văzură cum arată această închisoare a fricii pe dinăuntru, nu rareori auziră strigătul singurătății venind dintr-acolo, căci Eris avea această putere în al ei suflet și făcea Universul să plângă cu ea în nopțile de singurătate, în zilele când soarele Galaxiei Monștrilor ardea în toată forța nebuniei lui, pârjolindu-i adânc a ei piele ca smoala, dar cel mai mult lui Eris îi era dor de libertate.

  Și anume această libertate o plângea astăzi Eris, al cărei glas se rostogolea ecou prin Univers și pe care-l putu auzi și Hestia, după ce flăcările sufletului ei terminară de ars puterea neantului și ea apăru dintre ele în toată splendoarea ei de fecioară.

  Alături de ea stătea Samaya, dar nu era aceeași Samaya pe care o cunoșteau pământenii, ci era un amestec între al ei chip și cel al lui Jar, căci Cosmosul îi forța să devină unul așa cum fuseseră la început, când abia al lor destin fusese țesut de Moirae, iar Jar își alesese drept trup pământean al ei corp.

  Hestia trase adânc aerul Cosmosului în piept și apoi privi în dreapta ei, unde Samaya părea adormită. Hestia zâmbi, căci deși îi părea ciudată această nouă înfățișare a fetei, a ei inocență transmisă lui Jar, spiritului războinic ce trăia în ea, era ceva nemaiîntâlnit de Hestia până atunci în acel trup de tânără fecioară.

  „Și mult ve-i mai face pe adormitul, Jar?” rosti aproape pe șoptite Hestia, dar în vocea ei se putea simți o ciudată vibrație, asemănătoare cu aceea pe care o simt oamenii când cred că au făcut o glumă bună.

  Această remarcă a Hestiei schiță pe buzele fetei un zâmbet și ea deschise larg ai ei ochi și privi în jur. „Niciodată nu te pot păcăli, Hestia. Nici măcar când încerc să par un personaj de poveste. Ai în puterea ta capacitatea de a face să dispară toată distracția.”

  „Dar mie mi se pare că suntem prea bătrâni pentru poveste, Jar. Asta se poate vedea în ale tale plete.”

  Într-o sclipire de stele, în fața lui Jar apăru o oglindă înconjurată de mici flăcări, dar a lor boare era rece și asta se simțea în unda de aer pe care o transmitea spre fața Spiritului, mișcând ușor a lui plete albe.

  Jar nu spuse nimic și, întinzând mâna în față, apucă oglinda și o apropie de al lui chip, oglindindu-și privirea în al ei magic ochi și se miră văzând-o mai îndeaproape, căci oglinda era oarecum ciudată de felul ei - suprafața în care unul se putea oglindi nu era solidă, ci era formată dintr-un fel de aer transparent, de culoare cenușiu albăstrui, cu urme albe în jur, de parcă ar fi fost spumele laptelui.

  „Boarea Aeon-ului,” șopti abia auzit Jar și fără să aștepte vreun răspuns de la Hestia, el își concentră a lui privire pe imaginea reflectată în oglindă - un imens tărâm alb, cufundat într-o ceață cenușiu lăptoasă - și parcă tras de o putere nevăzută în interiorul oglinzii, Jar pătrunse în acel tărâm prin intermediul ei, care după ce el dispăru rămase să plutească în fața Hestiei, de parcă s-ar fi legănat ușor sub boarea vânticelului de primăvară și Hestia iarăși zâmbi.

  „Măcar unii pot încă vedea Tărâmul Făgăduinței,” șopti Hestia cu tristețe, căci deși nu văzuse niciodată acel Pământ, fiind creată de Haos chiar în inima Cosmosului, Hestia mereu simțise că ceva îi lipsea și o voce ciudată îi șoptea în al ei suflet că după ce ea tânjește cel mai mult este anume după suflul lui Aeon.

  Apoi, în fața ei stelele începură să pulseze, dar această ușoară mișcare a lor n-o miră pe Titanida Focului care privi în depărtare: Cosmosul prindea viață și a lui neagră făptură, făcută din aer ceresc, plutea acum în fața Hestiei de parcă ar fi fost apele oceanului în jurul Peninsulei și pas cu pas acea licărire a valului Cosmic se transformă în ape și Hestia într-adevăr văzu un imens Ocean cu ape negre în fața ochilor ei și deasupra acelor ape, parcă ar fi fost soarele răsărind în spatele muntelui, apărură ochii Haosului.

  „O iluzie născută din nemurire,” șopti iarăși Hestia și, întorcându-și ușor capul spre flăcările ce dansau în spatele ei, ea întinse mâna spre ele și curând flăcările se stinseră și în locul lor nu rămase decât o vatră bătrânească cu cenușă aburindă în ea.

  Această nouă priveliște a căminului ei aduse în sufletul Hestiei melancolia și ea se simți că a-și rupe privirea de la acel cămin pustiit era un imposibil pentru ea. De aceea, decise să se aplece ușor și atinse cenușa care mai era încă caldă, iar asta schiță un zâmbet trist pe fața ei, dar cu urme de speranță în el. „E încă cald,” șopti Hestia, luând în al ei pumn cenușă din vatră. „Mai este încă speranță pentru noi. Mai este viață,” și cenușa din a ei palmă ulterior deschisă se întoarse în a ei vatră, ușor suflată de boarea oceanului ce-și mișca calm trupul în spatele Hestiei, iar ale lui ape ajungeau până aproape de picioarele ei, dar nicidecum nu le atingeau, de parcă s-ar fi temut să nu se topească odată contopindu-se cu ele.

  Hestia se îndreptă de șale și privi în zare, în direcție opusă oceanului, acolo unde se putea vedea la Orizont Māṉsṭar Kēlaksi. „E încă acolo, tată?”

  „E încă acolo, fiica mea, dar nici cerul măcar nu știe pentru cât timp încă,” putu auzi Hestia vocea Haosului în spatele ei și ușor plutind pe lângă ea se duse ecou în zare.

  Hestia se întoarse ușor cu fața spre ochii care pluteau deasupra apelor și, privind în a lor adâncime, zâmbi cu bunătate. „Măcar un lucru bun se întâmplă în vremuri de răstriște.”

  „Viața pe care o avem încă pulsând în noi e miracolul adevărat, Hestia și tu știi asta.”

  „Știu și totuși uneori simt că uit de asta. Mai ales când mă gândesc că Eris poate oricând să scape din Māṉsṭar Kēlaksi și, invadându-ne pământul, să pună capăt visului, a lumii de basm în care trăiesc oamenii și la a lor viață.”

  „Nu te înșela de poveștile pe care le asculți deseori spuse sau inventate la gura sobei, în timp ce-ți dănțuiești sufletul în jurul lemnelor, fiica mea. Viața oamenilor nu-i nicidecum un basm real. E doar unul inventat pentru a face față vremurilor care trec și care vin.”

  „Dar totuși … oamenii măcar au asta. Oamenii măcar mai pot visa indiferent dacă e vreme rea, indiferent de-i furtună, căci ei au speranța că mâine iar v-a fi soare și se v-or putea bucura de viață.”

  „Și pe tine cine te încurcă să visezi, fiica mea?”

  „Oare poate visa focul ce roade carnea lemnului?”

  „De ce și nu?! Focul e și el un suflu al creației,” rosti Haosul și ai lui ochi de foc se transformară ușor în unii de un albastru violet, iar a lor sclipire amintea Hestiei de ochii Samayei, după transformarea în Jar, atunci când ajunse în imensitatea Cosmosului.

  „Focul are același suflu al creației,” îngână Hestia vocea tatălui, de parcă ar fi vrut să-și întipărească ale lui cuvinte adânc în a ei minte.

  „Desigur. Oare nu din foc se naște cenușa?”

  „Dar cenușa nu-i decât lemnul după moarte pe care ulterior îl zboară vântul transformându-l în nimic.”

  „Și totuși … din cenușă a renăscut Phoenix. Din cenușă se nasc poveștile, precum cenușa încălzește pământul, îl apără de dăunători și permite altor vieți să revină la viață.”

  „Să revină la viață?!”

  „Pentru a vedea asta, fiica mea, trebuie să privești dincolo de a ta natură, căci focul din tine, care mai tot timpul distruge ceva în a sa cale, nu-ți dă șansa de a vedea și creația dincolo de imaginile propriilor flăcări.”

  „Dar … părinte … pentru a vedea asta am nevoie de atât de mult timp, căci între a asculta poveștile oamenilor, a arde trupul lemnos care-mi hrănește suflul și a privi cerul, nu-mi rămâne mult timp pentru visare.”

  „Dar totuși visarea e mereu în preajma ta, Hestia. Acele povești care ți se spun sunt învățăturile vremii, căci chiar dacă sunt de cele mai multe ori născocirile oamenilor, au în ele o sămânță de adevăr.”

  „Viața de după moarte … raiul … iadul…,” bâigui Hestia, de parcă încerca să-și aducă aminte toate poveștile pe care le auzise de-a lungul anilor.

  „Viața de după moarte e același Aeon spre care tindem cu toții. Iadul - e focul în care v-om arde în bătălia cu Eris.”

  „Dar raiul? Ce e raiul atunci tată?”

  „Viața pe care o trăim acum, Hestia, căci nu tuturor li-i dat să se nască. Sunt multe suflete în Aeon care încă așteaptă să apară pe lume, dar Moirae par să le ignore, căci anume ele știu adevărata natură a sufletelor din Aeon.”

  Hestia se întoarse din nou spre Māṉsṭar Kēlaksi și de data asta îl putu vedea pe Lodur apropiindu-se de ei, care asculta în tăcere a lor vorbă, de parcă s-ar fi temut să-i întrerupă și astfel să abată asupra lor nenorocirea.

  „Alabar! Bayer!” șopti de data asta vesel Hestia, văzând în mâna lui Lodur cele două elemente ale dragostei ei pentru lume. Auzind ale ei cuvinte, Bayer începu să strălucească și mai tare și, parcă despicând apele, formă între ele un drum lin, care șerpuia departe în zare, de parcă ar fi așteptat sosirea cuiva.

  „Poarta Galaxiilor a fost deschisă, soră Hestia. E timpul să-l reîntoarcem pe Jar, căci vremea Samayei în Cosmos e limitată și ea are încă multe de văzut și auzit aici.”

  „Nerăbdător ca întotdeauna,” mormăi Hestia nemulțumită, căci ea ar mai fi vrut să se bucure un timp de priveliștea lui Bayer, căci lumina lui nu era doar un suflu ce alunga întunericul, dar era de asemenea asemeni unui cristal care-i arăta Hestiei lumi de basm, lumi în care ar fi vrut să pășească liber, dar la care putea doar visa.

  „Lodur are dreptate, fiica mea. Șederea Samayei aici trebuie să fie scurtă, căci nu știm ce poate plănui Eris dacă află că fata și Jar sunt în apropierea ei.”

  „Eris e întemnițată, tată. Chiar și dacă află nu poate face nimic.”

  „Întemnițată era și când și-a trimis inima pe pământ, astfel schimbând soarta Samayei și a Rophionilor în general, căci când Moirae au creat destinul ei, Samaya era menită să fie ceasul ce oprește timpul și astfel să lucreze în favoarea lor. Însă, aflând despre acest lucru, Eris a trimis unda ei dușmănoasă lui Mannar și l-a trimis de-a ucis-o pe Samandra, ca mai apoi să fie ea însăși cea care a îndreptat pașii copilei pe plaja unde era pe jumătate îngropată în nisip Balanța Timpului și care acum se află în ea,” rosti cu voce calmă Lodur, de parcă ar fi încercat să alunge încăpățânarea Hestiei.

  „Și totuși, a făcut și Eris un lucru bun,” rosti Hestia de data asta pe un ton sigur.

  „Cum ar fi?” o privi Lodur încurcat.

  „Uiți adevărata menire a Samayei și faptul că din ea se va naște Unul. Cel care va restabili Balanța.”

  „Până acolo mai este un drum lung, copiii mei” rosti Haosul și a lui voce îi făcu pe cei doi titani să tresară, reîntorcându-se la realitate. „Să nu uităm că destinul Rophionilor e încă incert și că Eris are multe de spus în al lor viitor.”

  Hestia nu mai spuse nimic. Înțelegea prea bine la ce se referea al ei tată, dar îi era teamă să rostească asta în voce, căci văzuse o singură dată profeția Samayei și în acea profeție Hestia văzu titanii căzând de pe al lor tron, iar în locul lor domnind întunericul, iar asta îi făcu din nou inima să tresară.

  Întinse apoi mâna în față și atinse oglinda care până atunci plutise între ea și ocean, însă Jar nu se întoarse, iar asta îi uimi pe toți trei.

  „Eris!” rosti înfrigurat Lodur. „Se pare că ea deja știe despre vizita Samayei în Univers. Trebuie să o aducem înapoi. Bayer! Alabar! Redeschide-ți Porțile spre Aeon. Trebuie să-l aducem înapoi pe Jar și astfel s-o întoarcem pe Samaya,” dar din nou nimic nu se întâmplă.

  „Ce se întâmplă?” se întrebă înfrigurată Hestia. „Credeți că am întârziat de data asta?”

  „Nu,” șopti încet Chaos. „E puterea lui Jar de data asta cea care e împotriva noastră. Se pare că v-a trebui să așteptăm un timp până Aeon însuși îl v-a trimite înapoi, căci doar atunci lumea v-a reveni la normal,” și ochii lui Haos dispărură din înaltul Cosmos, la fel cum dispărură apele oceanului, lăsându-i în urma lor pe Lodur și Hestia, continuând să aștepte imposibilul în mijlocul neantului.

***

  Reflectându-se repetat în ape, chipul Samayei și al lui Jar păreau atât de ciudate și de ireale, căci nu mai erau unul, ci parcă două suflete separate ce doar trăiesc într-un ambalaj uman, dar care gândesc și acționează diferit.

The tale has been taken without authorization; if you see it on Amazon, report the incident.

  „Ce se întâmplă?” se întrebă Samaya, mirată să vadă a ei reflecție sub două imagini diferite, căci ea știa că în interiorul sufletului ei exista un alt spirit care-i dădea putere, dar nu-l văzuse și nici nu-l simțise niciodată până atunci.

  „În sfârșit ne întâlnim,” îi vorbi reflexia lui Jar din ape, după ce el reuși să ia oglinda oceanului în a sa putere și să-i vorbească fetei.

  „Cine ești tu?” îl întrebă curioasă și oarecum temătoare Samaya și ea fu și mai mirată să vadă cum imaginea ei apare lângă Jar, dar nu e aceeași Samaya de acum, ci copila ce se întâlnise cândva cu Mayar și se luptase cu ea în Poiana Umbrelor. „Și … de ce sunt iar copil lângă tine?”

  „Ești doar ceea ce-ți dorești să fii!” rosti calm Jar și-i zâmbi tinerei cu bunătate.

  „Sunt ce-mi doresc să fiu?” se auzi vocea Samayei ca un ecou îngânându-l. „Ceea ce-mi doresc cel mai mult e să fiu copil?”

  „De fapt asta ne dorim cu toții … să mai fim odată copiii în brațele mamei noastre, care să ne sărute dulce creștetele și să ne facă să zâmbim, simțind siguranța lângă al ei piept.”

  Acum Samaya zâmbi trist. „Lângă pieptul mamei. Dar de mult am uitat cum se simte a ei inimă bătându-i în piept. Și totuși, nu mi-ai spus cine ești.”

  „Eu? … Jar. Sunt Jar. Spiritul războinic din tine și cel care s-a născut deja mare, căci eu am apărut când tu ai încetat a mai fi copil. Gândește-te la cuvintele mele până data viitoare când ne v-om revedea,” și Jar brusc dispăru.

  „Nu, stai! Unde pleci? Nu mi-ai spus ce anume ne leagă pe… oh, s-a dus deja! Și cum aflu de data asta despre ce e vorba?” se întrebă Samaya.

  Ea se afla acum pe drumul dintre ape, unde fusese trimisă de oglindă atunci când Jar își reflectă al lui chip în ea, căci deși Hestia credea că el a fost trimis pe tărâmul lui Aeon, Jar rămase în Cosmos, căci porțile Aeonul erau închise și nici măcar al lui suflu nu le mai putea deschide acum.

  Privind în jur, Samaya văzu valurile apelor atingând pragurile de deoparte și de alta ale drumului dintre ele și se miră să vadă această priveliște, căci ea nu știa că acest lucru poate fi posibil. Însă fu și mai mirată când privi în zare și o văzu pe Samandra apropiindu-se de ea, în timp ce stătea așezată pe o stea galbenă.

  „Mamă!” șopti încet Samaya și ochii ei se umplură de lacrimi, dar nu se putu urni din loc și fugi spre mama ei, de parcă o forță magică o ținea prinsă de acel drum.

  Samandra în schimb zâmbi și când steaua își opri lentul ei zbor ea coborî cu picioarele pe drumul dintre ape și păși către Samaya, dar nu spuse nimic. Dar când ajunse alături de copila care plângea în hohote, ea o strânse la piept și o lăsă să plângă îndelung, ogoindu-și focul ce-o pârjolea pe dinăuntru și în ale ei brațe Samaya deveni din nou copil.

  După ce termină de plâns toate lacrimile care i se adunaseră în al ei suflet, Samaya privi în sus în ochii mamei sale care-i zâmbi cu bunătate.

  „Mă bucur să te revăd, copila mea,” îi spuse Samandra, în timp ce mâinile ei mângâiau părul copilei de cinci ani, care-și privea mama cu ochi mari, plini de uimire, dar atât de fericiți să o vadă iar.

  „Am crezut că ultima dată când ne-a fost dat să ne vedem a fost atunci când Hestia te-a adus în casa noastră, iar eu eram doar un prunc încă. Dar astăzi iarăși Hestia a fost cea care ne-a adus din nou față în față, mamă. E un miracol!”

  „Miracolele există doar dacă credem în ele,” șopti Samandra și, apucând copila de mână, o trase după ea spre stea și, după ce-o ajută să urce pe spatele de lumină ale stelei, ea se așeză alături de fiica ei și steaua se îndepărtă ușor de acele ape, de parcă ar fi pornit într-o călătorie prin Univers.

  „Unde mergem?” rosti în cele din urmă copila.

  „Acolo unde ne este casa și de unde se naște nemurirea,” șopti abia auzit Samandra, care-și îmbrățișă din nou fiica, strângând-o cu dragoste la piept.

***

  O imensă stea de lumină se rotește încet în centrul Universului. Deși nu pare a fi mai mare decât planeta Pământ, copila Samaya știe că aceasta este doar o iluzie a ei și nimic mai mult, datorată cercului de foc care înconjoară această stea de parcă ar fi fost planeta Jupiter și nimic mai mult.

  „Aeon-ul!” șopti abia auzit Samaya, în ochii căreia steaua luminoasă își oglindea trupul, asemeni unei mici licăriri de viață, care-o minuna atât de mult pe copilă. „Și totuși e atât de fragil … chiar dacă alții cred că acest Tărâm al Făgăduinței ne v-a pedepsi pe toți pentru ale noastre păcate.”

  „Aici te înșeli copila mea, căci Aeonul nu e locul unde unul își plătește păcatele, ci locul de unde sufletul unuia se naște, căci aici începe profeția.”

  Samaya își privi mama, însă femeia nu se uită la ea, ci continuă să se uite țintă la acea stea cu cerc de foc în jurul trupului ei. „Când încă eram pe Pământ, n-am crezut niciodată că am o menire pe lume, dar odată ajunsă aici și fiind în fruntea Ursei Mici am înțeles că de fapt nimic nu se naște pe lume și nici nu moare fără un rol anume.”

  „Și? … care a fost rolul tău, mamă?”

  „Să vă dau naștere vouă … ție și lui Fenrir, căci voi sunteți cei care ve-ți duce profeția timpurilor mai departe.” De data asta Samandra își întoarse capul și zâmbi când văzu din nou, în locul copilei, pe tânăra fecioară care fusese luată de pe Pământ în brațele Hestiei. „Ești atât de frumoasă, Samaya. Atât de frumoasă.”

  „Asta pentru că-ți semăn ție, mamă!” dar Samandra dădu din cap a negație, iar asta o uimi pe tânără. „Nu? Atunci?”

  „Asta e pentru că ești unică. Fiecare suflet de fapt e unic și frumos în felul lui, și de aceea, niciodată nu trebuie să ne îndoim sau să regretăm faptul că arătăm într-un fel sau altul.”

  O scurtă tăcere se lăsă între cele două, timp în care Samandra își întinse mâna, atingând obrazul tinerei, iar Samaya își culcă capul pe palma ei și-și închise ochii, lăsându-se pradă visării.

  „Pentru ce a fost creat Aeon-ul, mamă?” rosti în cele din urmă Samaya, când stătea cu capul pe umărul femeii și privea cum inelul de foc din jurul Aeonului se rotește încet în jurul lui.

  „Nimeni nu știe, pentru că Aeon-ul nu a dezvăluit acest secret nimănui. La fel cum nimeni nu știe secretele nemuririi sau a apariției oamenilor pe Pământ. Ei pur și simplu există.”

  „Dar inelul de foc? Când a apărut el în jurul stelei? Din câte țin minte, când eram încă copil și puteam vedea ochii Părintelui Haos doar în vis, ei mi-au arătat odată această stea, dar atunci ea era mai mică în mărime, iar acest inel nu l-am văzut atunci.”

  Samandra tăcu un timp, de parcă încerca să-și aducă aminte când apăruse de fapt acel inel în jurul Aeon-ului, dar de fapt ea se lupta cu avalanșa de emoții ce-i bătea nebunește în coșul pieptului, de parcă ar fi vrut să-i iasă în afară și să se unească cu acel inel de foc.

  „Mamă?”

  Samandra tresări și-și privi copila, iar Samaya putu vedea în ochii ei frica. „Nu-mi spune că …,” rosti abia auzit Samaya. „A apărut când ai murit tu?”

  Femeia însă negă din cap. „Nu, fata mea, acel inel de foc a apărut când tu ai atins Balanța Timpului care zăcea în nisipul de pe malul Râului Păcatelor și tot atunci au fost închise și Porțile Aeonului.”

  „Porțile Aeonului au fost închise? De ce?”

  „Pentru că Eris încearcă prin tine să pătrundă în interiorul lui și astfel să se elibereze din Māṉsṭar Kēlaksi,” se auzi tunetul vocii lui Haos plutind în jur și curând între cele două femei și Aeon se văzură plutind ochii lui de foc, care la început erau închiși, dar după ce cele două femei se ridicară brusc și se închinară în fața lui, Haosul îi deschise și le privi îndelung.

***

  Deschizându-și ochii, Samaya fu mirată să vadă Deșertul Uitării întinzându-se în jur și deși părea atât de dezolant și atât de pustiu, acest deșert avea frumusețea lui.

  „Și totuși e splendoare în jur,” șopti Samaya și în timp ce-și rotea privirea pe întinsurile acelea scăldate de nisipuri, tânăra putu vedea într-un final, chiar în centrul acelui deșert un copac înalt cât toate zilele, iar sub poalele crengilor lui frumos croite de soartă se vedea colacul Fântânii Adevărului.

  „Unde suntem, părinte Haos?” întrebă tânăra uimită și, privind în sus, fu și mai uimită să vadă în locul imenșilor ochi de foc pe care Haosul îi avuse până atunci, doi ochi mai mici, rotunzi și șireți, de parcă ar fi fost ochi de șoarece, care pluteau ușor în aer de parcă ar fi fost două pene negre plutind în calda îmbrățișare a aerului.

  Apoi, în jurul acelor ochi mici și negri aerul se coloră în aceeași nuanță și foarte curând trupul unui dragon, care pășea agale alături de Samaya, se contură, în timp ce solzii săi sclipeau ușor în lumina soarelui.

  „Părinte Haos?” șopti Samaya, oprindu-se pentru o clipă locului.

  „Eu însuși,” rostise Haosul și, privind-o în ochi, îi transmise fetei o boare de bunătate.

  „Credeam că nu ai trup, după ce Eris te-a împrăștiat prin Univers sub formă de mii și mii de stele arzătoare.”

  „Aici însă pot lua orice formă-mi doresc, căci aici e locul unde viața mea se împletește cu destinul Universului. Aici este Deșertul Uitării.”

  „Deșertul Uitării? Cel în care…?”

  „…unii își uită viața anterioară, alții își plătesc păcatele veșnice, iar mulți dintre noi ne privim soarta în ochi, căci cel care are această putere curgând în al lui trup e acel copac pe care-l zărești în zare - Yggdrasil. Sub el se află Fântâna Adevărului, iar printre crengile sale își duce traiul gândul Universului - Ratatosk.

  Cei doi se îndreptară în tăcere spre copacul care-și fremăta tot mai puternic frunzele cu fiecare pas pe care cei doi îl făceau spre ei. La fel se întâmpla cu colacul fântânii, care la început era de culoarea nisipului, apoi se auri sub dogoarea soarelui cerului, ca atunci când Samaya și Haos ajunseră lângă ea să fie complet albă, iar lângă colacul ei se putu zări un ulcior de argint, ca cel pe care Gaea obișnuia să-l poarte la brâu, în formă miniaturală.

  „Bine a-ți venit în lumea mea,” șopti Yggdrasil cu toate frunzele și un clinchet cristalin străbătu zarea. Privind însă în sus, Samaya se miră să vadă sărind din creangă în creangă o mică veveriță, care surprinzând privirea tinerei se opri pentru o clipă locului și o privi pe Samaya cu ochi curioși.

  „Credeam că Ratatosk e un mic iepuraș alb,” rosti mirată Samaya. „Cel puțin astfel mi l-a descris Fenrir.”

  „La fel ca și Părintele Haos, Ratatosk poate lua aici orice formă vrea și deoarece iubește să se joace printre crengile mele are forma unei veverițe, căci anume istețimea și sprinteneala veverițelor îi dă viață și înțelepciune,” și Yggdrasil își îndreptă puțin trunchiul, care pocni ușor de amorțeală. „Mă bucur să te văd în lumea mea, pui de om. Multe am auzit despre tine și al tău destin, dar nu mi-a fost dat încă să-ți cunosc al tău chip.”

  Samaya se închină ușor în fața copacului. „Și mie mi-a fost dat să te cunosc din auzite doar, Yggdrasil, dar totuși povara vorbelor tale o port pe umerii mei.”

  „Povara vorbelor mele?” rosti îngândurat Yggdrasil. „De ce anume povara?”

  „Oare nu toate cuvintele înțelepte poartă în ele o povară?”

  „Nu, copila mea. Sunt cuvinte care ard sufletele oamenilor, sunt cuvinte care ucid, la fel cum sunt cuvinte care ogoiesc trupul și mintea, se furișează în suflete și rămân acolo pentru mult timp, căci anume înțelepciunea lor ne croiește drumul în viață.”

  „Și … din care categorie fac parte vorbele tale, Yggdrasil?” întrebă din nou fata, care se apropie de copac și-i atinse ușor trunchiul cu palma. „Țin minte că fiind încă copil tatăl Haos mi-a spus atunci că Blestemul v-a fi rupt și eu v-oi putea vorbi atunci când noaptea v-a cădea peste lume, dar nu știu de ce am impresia că am auzit atunci, în timp ce se rosteau acele vorbe, freamătul frunzelor tale.”

  „Fata are dreptate, Yggdrasil. Frunzele tale au fost cele care mi-au transmis atunci gândurile către ea, când eu încă nu aveam puterea să vorbesc pământenilor.”

  „Așa să fie?!” se întrebă îngândurat Yggdrasil, fremătând ușor din ale sale crenguțe. „Poate! Nu știu! Sunt prea bătrân să-mi aduc aminte,” și râsul său vesel și de tunet străbătu zarea. „Și totuși, de ce sunteți aici, Părinte Haos?”

  „Pentru că e timpul să-i dezvăluim Samayei adevărul sorții ei.”

  „Așa deci?! Credeam că mai este timp până atunci, dar se pare că m-am înșelat. Haide, Ratatosk, ajută-mă cu asta!” șopti ușor Yggdrasil și roșcata veveriță sări pe neașteptate în brațele Samayei, cuibărindu-se la pieptul ei. „Lasă-te condusă de al ei spirit în lumea profețiilor, fiica mea. Acolo ve-i vedea ce trebuie de făcut pentru a lupta cu soarta.”

  Ascultând îndemnul copacului, în timp ce mângâia blănița pufoasă a lui Ratatosk, Samaya păși spre fântână de parcă ar fi fost mânată de o tainică voce interioară. Apoi, ajunsă lângă colacul fântânii, ea luă ulciorul în mână, îl umplu cu apă pe care apoi o turnă în a sa palmă.

  În tot acest timp, până fata termină ritualul apei, Ratatosk îi stătu pe umăr, atingându-și ușor lăbuță de lăbuță și apoi de năsucul ei micuț și negru, de parcă-i transmitea fetei un tainic mesaj.

  Apoi, fata luă veverița în mâini și o puse ușor pe marginea colacului lângă care îngenunche ușor și, lăsându-se pe spate, privi în apele fântânii cu ochii larg deschiși. Apa la început stătu locului în fața ochilor ei, ca mai apoi să apară pe a ei suprafață flori albe de iasomie. După care acele flori începură să se rotească ușor în cerc făcând o cunună, iar a lor mișcare în cerc o făcu pe Samaya să se simtă amețită, parcă prinsă într-o vrajă și curând sufletul ei se desprinse de corp, se alătură apelor din interiorul cununii din flori de iasomie.

  O formă miniaturală a Samayei apăru în interiorul cununii din flori, născând parcă din sufletul fetei, în timp ce adevărata Samaya continua aplecată pe spate deasupra fântânii.

  „Ochii care văd iluzia, nasc adevărul din ea,” auzi Samaya o șoaptă și a ei formă miniaturală privi cu atenție în jur, neînțelegând cine-i vorbește, dar doar mișcarea amețitoare din jurul ei putu fi văzută.

  „Cine ești?” șopti fata. „Arată-te!”

  „Oare soarele se arată după nori doar pentru că unul îl cheamă să răsară?” îi spuse vocea.

  „Atunci?”

  „Cum crezi, cine sunt eu?”

  „Spiritul Fântânii?!”

  „Ești încă departe de adevăr. Îți v-oi da un indiciu,” și în mâna Samayei apăru ulciorul mic de la brâul Gaeiei. „Acum?”

  „Ceva îmi spune că nu ești Gaea, deși acest ulcior l-am văzut deseori la brâul ei.”

  „Și ai dreptate. Atunci ai dreptul la un al doilea indiciu,” și lângă micul ulcior apăru o lupă de aceeași mărime.”

  „Yātrīkar!” șopti de data asta Samaya, cutremurându-se și mâna ei tremurândă scăpă lupa care pluti în aer deasupra apelor. Lumina trecu prin ochiul ei de sticlă și pe suprafața apelor începu să se formeze o pânză albă, însă fără imagini pe ea. Atunci, ulciorul din mâna fetei, parcă mișcat de o forță proprie, luă apă din fântână și o turnă ușor peste pânza albă, și, de parcă s-ar fi transformat în cerneală, apa desenă pe pânză un șir de imagini - un foc imens cuprinse Universul, după ce inelul de foc al Aeon-ului se rupse în mii de bucăți, și a lui căldură insuportabilă topi o mică parte din peretele Māṉsṭar Kēlaksi și astfel Eris scăpă din a ei închisoare, iar lanțurile groase și cătușele ce o țineau captivă sunară cu zgomot căzând pe pământul de piatră nisipoasă al închisorii. Apoi, Eris încălecă pe Elyzar și cu puterea gândului ajunse pe Pământ, acolo unde o aștepta armata Yātrīkar și împreună cuceriră Regatul Rophionilor, îngenunchindu-i.

  Samaya se dădu un pas înapoi, scoțând un ușor strigăt, căci văzu în imaginea de pe pânză aceeași imagine pe care o văzuse și Dike în profeția revelată de Gaea la Râul Păcatelor - Moartea Samayei: cum sulița îi străpunse spatele și cum ea se transforma în cenușă sub privirea de foc al lui Mannar, dar ceea ce nu putu auzi Dike când Mannar îi vorbise în imaginea aceea, revelată acum mulți ani, auzi acum Samaya „ai fost cea care mi-a bătut drumul spre nemurire, femeie cu trup de lup și pentru asta te condamn la nemurire în Māṉsṭar Kēlaksi,” și apoi se auzi râsul ascuțit al lui Mannar însoțit de același râs răutăcios ieșit din gura lui Eris.

  Când trupul Samayei din imagine fu complet transformat în cenușă, Mannar se transformă în Eris și ea luă de jos trei mici obiecte care rămaseră în locul fetei și după aceea Eris dispăru și apăru din nou în fața Aeon-ului, iar după ce aruncă cele trei mici obiecte spre corpul stelei luminoase, se deschiseră două Porți Imense în Cosmos și, pășind peste a lor Prag, Eris fu încoronată Regină, iar totul în jur se scufundă din nou în întuneric.

  Scoțând un suspin greu din al ei piept, Samaya reveni la viață. Ea se afla acum stând pe pământ, în timp ce în brațele ei se afla Ratatosk, care-și lipea ușor trupul de al ei, dându-i căldură.

  La câțiva pași de ea se afla dragonul Haos și, ridicându-și privirea, Samaya văzu frunzele negru-verzui ale lui Yggdrasil puternic foșnind din al lor trup.

  „Ceea ce ai văzut e doar o mică parte din ce se poate întâmpla dacă Eris triumfă,” îi vorbi Yggdrasil. „Menirea ta, Samaya, e să n-o lași niciodată să găsească acele trei obiecte care-i pot face drumul lin spre nemurire.”

  „Dar … ce sunt acele trei lucruri, Yggdrasil? Nu am putut vedea a lor formă în profeția din ape.”

  Yggdrasil însă oftă, iar dragonul își plecă ușor capul, trist și îngândurat. „Nimeni nu știe asta, în afară de Aeon, iar cum porțile sale sunt închise pentru noi, această povară e pusă pe umerii tăi, Samaya, căci tu ai parte din Aeon în tine și prin urmare trebuie să-l protejezi de rele.”

  După ce rosti aceste cuvinte dragonul dispăru în neant, în timp ce Samaya continua să privească freamătul frunzelor lui Yggdrasil care nu-i m-ai spuneau nimic, dar care totuși îi dădeau putere, la fel cum făcea Ratatosk cu a ei răsuflare, căci viața din el se unea cu viața Samayei și împreună începeau să urzească viitorul.