CU TREI MII DE ANI ÎN URMĂ

Pădurea Rophion, în splendoarea ei nocturnă, își fremăta încet frunzele sub suflul cald al vânticelului de vară. Și, același vânticel, făcu să crească în volum și focul din vatră, iar flăcările sălbatice să dănțuie năprasnic în jurul lemnului uscat, ca în plină iarnă.

Astfel, privind atent la acele flăcări din vatră, Iohar își aduse aminte de respectul pentru foc, de dragostea de aproape și de căldura propriului cămin. De asta și spuse melancolic: „oare… la fel se întâmplă și cu restul popoarelor lumii? Ele tot se iubesc pe sine?” Apoi, văzând că focul n-o să-i dea totuși un răspuns în noaptea aceea, se întinse pe spate, chiar lângă foc. Și, cu mâinile sub cap, privi cerul, cel care era împânzit de stele în acele clipe. Apoi murmură melancolic: „Wow, chiar că-i frumos cerul în noaptea asta. De parcă ar fi miliarde de inimi strălucitoare ce s-au împrăștiat prin Univers, dar s-au regăsit astăzi deasupra pădurii noastre în timp ce căutau nemurirea.”

Apoi privi la crengile copacilor care se mișcau încet în îmbrățișarea vântului. Și zâmbi, căci era atât de plăcut să privești acea rafală de vânt călduț ce-și făcea de cap cu frunzulițele copacilor, nelăsându-le să doarmă, căci, neavând mari puteri, nu putea să le miște decât pe ele. În rest trunchiurile copacilor și crengile mai groase păreau să doarmă deja, strâns îmbrățișate de Titanida Somnului, Hyora, căci anume datorită ei puteau avea un somn bun peste noapte, ca să fie în stare în ziua ce vine să-și legene greoi nemurirea.

Frunzele însă își făceau și ele de cap sus pe crengi. Și le era vesel, căci, micuțe din fire, n-aveau nevoie de mult somn ca să-și recapete puterile. De aceea, când vântul cela călduț le chemă la joacă, ele chicotiră și începură a dansa cu el, scăldate fiind de lumină cerească, de parcă ar fi simțit binecuvântarea.

La fel simțea și Iohar: binecuvântare de sus, căci lumina stelelor era o adevărată încântare. De aceea și zâmbi când văzu o stea strălucind mai puternic decât celelalte, acolo, în înalturi. Și, melancolic, șopti: „e atât de simplu să fii stea.” Apoi, cuprins de-o ușoară amorțeală și nostalgie închise ochii.

Nu-i deschise și nici nu tresări nici atunci când tânăra sa soție, pe nume Syana, o femeie trecută de 30, se culcă alături de el și-și puse capul pe pieptul lui. Apoi, privind și ea cerul, șopti: „și totuși, Iohar, oare nu-i trist că ele pot sclipi doar noaptea și că-s atât de reci?” Și spuse ea asta pentru că înțelegea melancolia din sufletul soțului, cel pe care-l știa de mai bine de 10 ani deja, dar pe care nicicând nu putuse totuși a-l înțelege până la capăt. De aceea și trăiau ei uneori astfel de nopți pline de melancolie, doar ei doi, privind cerul și cufundați în gânduri.

Deodată însă îl privi mirată când simți coșul pieptului lui vibrând din cauza râsului. Apoi, deschizând ochii, Iohar își privi soția care-l privea la rândui, încurcată, și-i spuse: „uneori până și răceala sufletului unuia poate aduce bucurie altora.”

„De ce crezi asta?” Îl întrebă Syana confuză, căci într-adevăr nu înțelese ce vruse el să spună.

„Mă refer la miracole. De exemplu… să luăm sabia. Lama ei e tot rece. Dar, deși unii pot crede că poate aduce doar moarte, aceeași lamă rece poate fi salvarea pentru mulți dintre noi, căci să nu uităm că mai toți au fost nevoiți să pună mâna pe spadă și să-și apere ținutul de cotropitori.”

„Cum rămâne cu Cosmosul atunci, Iohar? El e tot rece. Numai că, de un suflet viu ajunge acolo, își pierde numaidecât strălucirea, căci nu poate exista viață în Cosmos.”

„Ba există viață și acolo, scumpo,” spuse Iohar cu înțelepciune, strângându-și soția în brațe și forțând-o cumva să-și culce iar capul pe pieptul lui, o atingere care-l umplea de puteri și pe care-o iubea atât de mult. Apoi, privind iar cerul, spuse: „e viață și acolo, Syana. În Cosmos mă refer. Chiar dacă o altfel de viață precum cea cu care suntem obișnuiți noi. Și, de n-ar exista viața ceea din Cosmos, sunt sigur că n-ar exista și viața asta pe pământ.”

Apoi bărbatul tăcu. Tăcu și femeia. Syana însă privi melancolică în jur, căci deși înțelegea ceea ce vruse să spună al ei soț prin acele cuvinte despre viața din Cosmos, ea totuși nu putea înțelege pe deplin a lor viață, căci… da, iubea viața lor, în special copacii care le serveau drept casă. Dar totuși… iubea mai mult muntele, acolo unde se născuse și crescuse, acolo unde își petrecuse copilăria și tinerețea, iubea să urce pe ale lui creste asemeni unei căprițe sprintene și să simtă din plin al lui parfum și putere. Numai că, după ce-l întâlnise pe Iohar și se îndrăgostise, după ce-i dăruise inima și-i deveni soție, acceptă și a lui nebunie. Astfel ajunseră să cutreiere lumea, căci bărbatul avuse demult un vis: să vadă lumea cât e ea de mare, iar visul lui deveni și visul ei în timp. Chiar și de nu-l înțelegea.

Știa însă că se vor întoarce în cele din urmă acasă, de aceea și tăcea Syana chiar dacă-i era greu. Și, ori de câte ori se gândea la casă, îi zvâcnea inima în piept, căci… vai, să se întoarcă iar pe tărâmurile Neburonului, acolo unde era plaiul natal al lui Iohar și pe care ajunse și ea să-l iubească, era un mare vis.

Numai că rămânea acela doar un vis, cel de-a se întoarce pe pământurile Neburonului, căci, întâlnindu-l pe Dike și aflând de la el că din ei va lua naștere un popor glorios, deciseră să petreacă o vreme în Pădurea Rophion. Numai că timpul trecea, le trecea și viața, dar ei așa și nu fură binecuvântați cu copii. De aceea și spuse Syana într-un sfârșit: „Iohar, cum crezi, vom reuși noi în cele din urmă?”

„Să reușim, în ce?”

„Mă refeream la a aduce nemurirea în aceste ținuturi. Exact așa cum maestrul Dike a prezis când ne-a spus să ne oprim aici o vreme.”

Aceste cuvinte-l făcură pe Iohar să zâmbească. Și avea de ce să zâmbească, căci nu era prima dată când simțea acea neîncredere și încurcare copilărească în glasul soției. Chiar și așa, chiar dacă nu putea înțelege de ce ea nu are încredere în soartă, el tot ajunse s-o iubească nespus și s-o accepte așa cum era: cu toată nebunia ei. Dar… totodată, aceeași neîncredere a soției îl scăpase de la multe primejdii și-l făcuse mai chibzuit, iar asta-i aduse succesul mai în tot ceea ce-și propuse. De aceea și-i spuse soției într-un final: „sunt sigur că da, căci… chiar și de n-om triumfa noi, lumea asta tot va triumfa. Prin urmare iaca și se va instala nemurirea pe aceste meleaguri.”

Fu rândul Syanei să zâmbească. Apoi, sprijinindu-se cu coatele de pieptul lui, privi cu dragoste la fața bărbatului și spuse: „atunci, aș vrea să fiu stea după moarte.”

Iohar însă o privi încurcat: „de ce anume stea?”

„Pentru că… numai ele știu ce se întâmplă pe întreg pământul. Astfel voi ști și eu mereu ce se întâmplă aici și ce se va alege apoi din al meu popor.”

„Dar, Syana, tu singură ai spus că stelele sunt reci și pot lumina doar noaptea.”

„Și totuși ele luminează. La fel lumina și răceala lor nu face rău pământului și nici nu prezice moarte. Din contră: dau lumină pământului, chiar și dacă puțină, din cea furată de la soare. Astfel însă împart bucurie naturii chiar și pe timpul nopții, căci soarele-i doar unul și poate lumina doar ziua, pe când stelele-s milioane și pot lumina chiar și noaptea.”

„Poate că-i așa cum zici. Dar totuși: soarele-i veșnic, pe când stelele sunt muritoare.”

„Ele însă pot renaște. Și la fel pot renaște și eu iar ca stea după ce lumina primei mele stele se va estompa. Astfel voi lumina pământul iar și iar și voi vedea ce se întâmplă.”

Auzind-o vorbind astfel, Iohar nu putu să nu-i dea dreptate, căci, până la urmă, anume la asta visa orice om: să poată renaște sub orice formă doar ca să mai vadă frumoasele întinsuri ale pământului măcar odată. Dar totuși: deveni melancolic. Mai mult decât nicicând atunci când soția sa își culcă iar capul pe pieptului lui, iar el o strânse în brațe. Și, de parc-ar fi simțit a lor melancolie, focul începu să trosnească încet lemnul pe care-l ardea, prinzând din nou viață. De aceea și-l privi Iohar când auzi acel trosnet, căci i se păru că focu-i vorbește. Văzu în schimb doar scântei sărind în aer, iar asta-i aduse aminte de fierăria tatălui, cea aflată sus-sus pe vârful muntelui Eldur Fjall, acolo unde se aflau de altfel și ținuturile Neburonului. Și, dintr-o dată, i se făcu atât de dor de casă.

De aceea și stătu mult timp cu ochii la foc. Dar, când văzu că focul se stingea deja, se ridică de jos și mai puse niște lemne în micul rug. Apoi, simțind o stranie melancolie în piept, se așeză alături de foc, își strânse genunchii la piept, și privi cum flăcările renăscură vâlvătaie din acea cenușă scânteindă. Și, când flăcările dănțuiau iar nebune în acel mic rug, fără s-o privească, bărbatul îi spuse soției: „cântă-mi ceva, Syana. Cântă-mi ceva despre lume.”

Cerința bărbatului, chiar dacă nu era nici ceva straniu și nici ceva neobișnuit, o miră totuși pe femeie. Chiar și așa, se ridică și ea pe șezute și, în timp ce privea natura legănată de vânt, începu să cânte cu glas duios:

„Lume, lume, soră lume, unde fugi în grabnic zbor,

De nu lași veșniciei, timp de dragoste și dor.

Unde pleci tu soră lume, lăsând crâng veșnic în spate,

Peste care treci în zbor, îndreptându-te spre ape.

Iar al lumii tale farmec, ce se-ntinde mult sub soare,

E ca o sclipire mândră, e ca o sfântă splendoare,

La fel zboară lin și cerul, sus deasupra norilor,

Peste care se întinde nebunia lumilor.

Și atunci când simți povara vremilor ce ni s-au dus,

Vine ploaia să ne spele, vine ploaia cea de sus,

Iar al ploii rece suflu, în văpaia zorilor,

Răcorește-al nostru suflet, încărcat de vis și dor.

Astfel noi în cântec dulce ne jelim durerea noastră,

Ce-a zburat ea lin pe ape, ca o pasăre albastră,

Dar nu-i decât o visare, astă viață ce-o trăim,

Nu-i decât cântec și jale, și-o să fie pân murim…”

Și cântecul Syanei răsună atât de plăcut în jur: ca o relicvă a vechilor timpuri, cele ce și-au pus amprenta peste sufletul omului, făcându-l adesea melancolic și să se pună pe tânjeală. La fel se simțea și Syana în acele clipe: nostalgică și oarecum visătoare, având imaginea muntelui Eldur Fjall în fața ochilor, cel pe care-l colindase în lung și-n lat fiind doar o copilă. Acum însă îl putea vedea doar în imagini, cele născute din amintiri. De aceea și simțea atât de puternic povara cuvintelor cântate, ceva ce-o răscolea până în adâncuri. Dar chiar și așa nu-și dorea să înceteze să-l viseze.

În spatele ei însă Iohar era și mai nostalgic. El însă nu se gândea în acele clipe la casă, ci la cele cântate de-a lui soție. Și, pentru prima dată, înțelese câtă dreptate avea ea cântând acele cuvinte: că lumea nu-i decât un carusel de vise, dar multe dintre ele irealizabile. Exact așa cum fusese și-al lui vis, cel de-a colinda lumea în lung și-n lat. Numai că, ajuns în Pădurea Rophion, simți dintr-o dată că-i este atât de dor de casă. De aceea și se stabili cu traiul acolo, crezând că acolo era a lui casă, așa cum îi spusese Dike. Înțelese însă cât de curând că se înșelase. Dar chiar și așa ceva-l ținea încă pe loc și nu se putea hotărî să se întoarcă acasă.

Se hotărî însă într-un târziu să se culce iar pe spate și să privească cerul. Dar își simți pleoapele atât de greoaie. De aceea și murmură abia auzit: „boarea Hyorei. De asta mi-i atât de somn.” Și, auzind încă cântecul soției, se cufundă într-un somn adânc și începu a visa.

Numai că în visul cela Iohar era din nou băietan, un puștan de 17 ani ce se plimba desculț pe munte. Și zâmbi: simțea atât de plăcut atingerea ierbii verzi și mătăsoase, cea de pe pășunile montane. De aceea și închise ochii și ascultă zarea, inspirând adânc al muntelui parfum, căci cu adevărat aerul era înmiresmat în acele clipe. Astfel îi fu dat să audă, undeva în zare, zbieratul unui miel ce părea că se pierduse de mama lui. Apoi auzi și glasul mamei ce-și chema odrasla la ea, dându-i de înțeles unde s-o găsească. Sus pe cer însă se auzea o ciocârlie. O alta cânta din crângul aflat nu departe de câmpia pe care era el, iar undeva în zare, mult-mult în zare, acolo unde se aflau casele oamenilor, cineva bătea toaca.

„E iar seară,” murmură băietanul și surâse. Apoi deschise ochii și privi zarea apusului, cel roșietic, scăldat în lumina soarelui ce se grăbea la culcare. Era și albastru senin pe acel cer. De aceea și se simțea încântarea în suflet. Apoi se mai vedeau și nori nădzdrăvani pe bolta cerească: albi, micuți și de diferite forme. Și, surâzând, băiatul închise iar ochii și se imagină călărind unul dintre acei cai-nori văzuți pe bolta albastră.

Astfel, simțind din plin viața pulsând în el, băietanul Iohar întinse mâinile larg în lături și permise naturii și nebuniei ei să-l ia în brațe. Apoi, când se simți strâns în brațe de vâltoarea vântului plăcut ce adia în jur, murmură fericit: „iaca asta numesc eu splendoare. Iaca asta e viață: viața muntelui, cel pe care se simte magia și pe care zburdă liberă și viața sub diversele ei forme de viețuitoare.”

Apoi, când în sfârșit simți că-și umpluse coșul pieptului cu destulă magie, deschise ochii. Îi deschise el însă destul de larg, căci, în fața lui, văzu plutind două mici pumnale. De asta și se întrebă el mirat: „dar, ce-i asta?” Și făcu un pas spre acele pumnale ce stăteau încrucișate una peste alta, cu lamele îndreptate spre cer.

Și lumina ce se reflecta pe lamele lor le făcea și pe acele pumnale să lumineze. „Ceva cu adevărat splendit,” murmură băietanul. „Chiar că-i magic,” spuse el când se apropie în sfârșit de pumnale și începu a umbla în jurul lor cercetându-le îndeaproape. Astfel văzu că erau maestru lucrate. În special mânerele, care erau din lemn dur, de stejar sau fag, cu simboluri antice încrustate pe ele, simboluri care aminteau de istoria lumii spusă prin imagini. Apoi erau lamele, nu mai mari de 15 centimetri lungime și care aveau câteva litere încrustate pe ele. Tânărul însă, deși le vedea clar, nu înțelegea totuși însemnătatea acelor litere, ce păreau scrise într-o limbă antică. Dar, mai mult decât atât, îi atrase atenția faptul că lamele străluceau într-o nuanță argintie. Chiar și așa vedea clar că erau făcute nu din argint, ci din alt material.

Nu putea înțelege însă și pace din ce material să fi fost făcute acele lame. De asta și se încruntă încercând să-și amintească toate tipurile de metale despre care-i vorbise vreodată al său părinte, fierar cu experiență, care mânuia fierul de ani de zile în interiorul acelui munte și care vruse să-i transmită meseria și feciorului. Și, ca să se asigure că și Iohar o să iubească acea meserie, îi spuse multe povești auzite în timp ce bătea fierul înroșit, căci tatălui lui Iohar i se părea adesea că fierul modelat de el îi vorbea. Apoi îl învățase pe fecior tot ce știa el despre acel meșteșug și în special îl învăță despre toate metalele despre care auzise el că existau pe pământ. Dar… nici un metal din cele știute de Iohar nu părea să fi fost cel folosit pentru a face acele lame.

Dintr-o dată însă tresări, aducându-și aminte că auzise odată de la Dike despre metalul folosit de Ciclopii lui Shiman, cei de pe insula Lamar, pentru fabricarea armurilor și săbiilor Titanilor, un metal despre care el știa că-i sfânt. De aceea și murmură încântat: „e mithril. Mithrilul a fost folosit pentru fabricarea acestor pumnale. Wow, în sfârșit văd și eu cum arată acest metal. Ce încântare.”

Numai că, când își putu în sfârșit lua ochii de la lame și privi iar la mânere, văzu că pe ele apăruseră două dungi: una albastră și alta roșie. Doar că erau ele amplasate diferit pe cele două pumnale: pe unul sus era dunga roșie și sub ea cea albastră, pe când pe celălalt dunga albastră era cea de sus și sub ea se vedea cea roșie.

„Acum înțeleg,” spuse dintr-o dată Iohar. „Au apărut aici ca să transmită un mesaj lumii. Dar… de ce anume pe acest munte? Din câte știu în inima muntelui Eldur Fjall nu există mithril. Acest material se poate găsi doar pe Muntele Kyllini și pe insula Lamar. De ce dar au apărut ele aici dacă acest munte, Eldur Fjall sau Muntele de Foc cum mai este el numit de Poporul Neburonului, e unul cât se poate de obișnuit.”

Fu însă nevoit să-și acopere ochii cu brațele în clipa în care razele de soare se reflectară puternic pe lamele pumnalelor, iar lumina ceea-i bătu și lui în ochi. Astfel, închizând ochii, Iohar nu le văzu pe Hestia și Hyora apărând în fața lui. Dar totuși ele lăsară acele pumnale să plutească și în continuare între ele și Iohar.

Numai că ele nu spuseră nimic când apărură. Doar păstrată tăcerea și priviră îndelung la pumnale și la Iohar care continua să-și acopere ochii cu brațele. Abia într-un târziu, când Iohar îndrăzni să-și ia brațele de pe ochi, privi în față și le văzu pe cele două Titanide, cea a focului și cea a somnului, zâmbindu-i. Dar, deși le vedea clar, el nu știa cine-s totuși ele.

Își dădu însă seama că-s cineva important și asta datorită veșmântului purtat de ele: purtau ambele rochii lungi, din material fin. Roșie era rochia Hestiei, cu mâneci scurte și cu broderii negre pe ea, amintind cumva de textura scoarței copacilor. Și la fel avea ea părul roșu și ochi negri, întunecați. Hyora în schimb purta o rochie albă, din mătase, ceva în stil roman și avea și o cunună aurită pe cap. Ochii ei însă erau albaștri ca cerul și nu negri ca ai Hestiei, ceva ce făcea albul părului ei să pară asemeni ninsorii puhave ce abia a căzut peste crestele montane.

Și, analizând fiecare detaliu al chipului lor și anume al lor veșmânt, Iohar își aduse în sfârșit aminte cine-ar putea fi ele. De aceea se închină el cât de curând în fața lor murmurând oarecum rușinat: „Titanidă Hestia! Mărită Hyora! Iertată să-mi fie neobrăzarea de-a nu vă fi recunoscut.” Și, cât de curând, băietanul se transformă în acel bărbat de 30 de ani care adormise în acea poiană din inima Pădurii Rophion. Apoi, tot cu capul plecat, bărbatul întrebă: „dar… ce vă aduce pe aceste meleaguri simple, mărite Titanide?”

Hyora însă zâmbi auzindu-l vorbind astfel. Apoi îi spuse: „Eldur Fjall nu-i el chiar atât de simplu pe cât spui, Iohare, de Icoana Sufletelor a ales anume aceste creste să se ivească după milenii întregi în care nimeni n-a știut de ele.”

Asta-l făcu pe Iohar să-și ridice brusc capul și să le privească uimit. Astfel o văzu pe Hyora plimbându-și mâna prin fața acelor două pumnale pe care le făcu să strălucească asemeni soarelui. De data asta însă lumina lor nu-i deranjă privirea bărbatului și el se putu uita atent la ceea ce se întâmpla.

Privi el însă la Hestia când aceasta spuse: „ba n-au dispărut ele nicăieri, soră Hyora, căci Icoana Sufletelor, cea care ține în esența ei Spiritele Vieții Antice, nu poate dispărea de pe acest pământ și asta din cauza că ele știu că vor avea iar formă materială ca și în trecut. Numai că de data asta vor dăinui ele veșnic.”

Apoi Hestia zâmbi când surprinse privirea încurcată a lui Iohar. Și, când el o văzu privindu-l, întrebă: „dar, mărită Hestia, ce-i totuși Icoana Sufletelor?”

Stolen content warning: this content belongs on Royal Road. Report any occurrences.

Întrebarea lui inocentă le făcu pe cele două Titanide să zâmbească. Apoi, după ce cele două se priviră timp de câteva secunde, Hyora spuse: „Icoana Sufletelor sunt aceste două pumnale, cele care au apărut încă la începuturile acestei lumi. De fapt au apărut din neant, create de însăși Yggdrasil. Dar, din cauză că în acele clipe Yggdrasil n-avea puterea vieții în el, n-a reușit decât să cioplească în lemn și metal a lor frumusețe. Chiar și așa aceste pumnale sunt splendide, o operă de artă cum ar numi-o oamenii. Dar, din cauza că n-aveau viață în ele, pumnalele erau totuși considerate inutile. De aceea Cosmosul a decis să le dea un rost și-a suflat Boarea Vieții peste aceste pumnale. Numai că, cum Cosmosul e format deopotrivă din lumină și întuneric, când boarea ceea a atins pumnalele, s-au format și aceste dungi pe ale lor mânere. Astfel, dunga albastră a inspirat adânc energie și lumină dătătoare de viață, pe când cea roșie a inspirat energia întunericului și puterea morții. Dar, după cum ambele pumnale nu puteau îndeplini același rol, s-a decis de către Yggdrasil ca unul să slujească Vieții și altul Morții. De aceea și a pus dungile în locuri diferite pe mânere ca să fie identificate. Astfel pumnalul Morții a fost numit Eftir Daudann, iar cel al Vieții - Lifid Ibloma sau Viața în Plină Floare, cel care dă naștere sufletelor în Aeon.”

„Dar… oare… Aeonul nu-i unde…?” Se bâlbâi Iohar, copleșit de emoții, căci acele evenimente cu siguranță îl depășeau.

„Și ai dreptate,” răspunse Hestia cu glas blajin, „Aeonul e locul unde totul începe și unde se sfârșește totul.” După care Titanida atinse pumnalele, iar acele pumnale dispărură brusc. De aceea și le căută Iohar pretutindeni cu ochii, dar nu le văzu nicăieri.

Privi din nou la Hyora când aceasta spuse: „știi, Iohar, aceste pumnale n-au dispărut acum, ci demult, după ce Yggdrasil le-a dat viață.”

„Dar… doar le-am văzut numai ce,” spuse bărbatul încurcat.

„Ba nu. Ceea ce-ai văzut a fost a lor proiecție. Unde-s ele însă nu știe nimeni,” îi răspunse Titanida surâzând cu amărăciune. „Totuși… avem speranța că vor renaște, aici, pe pământ, după ce vor căpăta o formă materială, iar cel care trebuie să le dea acea formă materială ești tu, Iohar.”

„Nu… nu, eu nu-s decât un om,” încercă să se opună bărbatul. „Eu sunt nevrednic pentru un așa rol. De aceea cred că-i mai bine ca Titanii sau Ciclopii lui Shiman să le dea o formă materială, căci ei au puterea și Magia de a da formă lucrurilor mărețe. Titanii au dat formă și Universului doar.”

Auzindu-l vorbind astfel, Hyora și Hestia se priviră și-și zâmbiră. Apoi Hyora spuse: „ba nu, Iohar, nu Titanii au creat Universul, ci Universul ne-a creat pe noi.”

„Inclusiv pe oameni,” spuse Hestia. „Și tot oamenii au în puterea lor făurirea miracolelor, chiar dacă în marea majoritate a timpului voi nu sunteți conștienți de asta. Dar noi da. De aceea și-am venit la tine, tocmai pentru că știm cât de priceput ești și că ești cel mai potrivit pentru a făuri aceste pumnale care să dăinuie peste vremuri. Așa că, gândește-te la asta, Iohar. Ai timp până mâine.” Și, brusc, cele două Titanide dispărură.

Speriat, Iohar privi în jur, dar nu le văzu nicăieri. Și simți și ceva straniu în piept, căci… prea era mare povara care i se pusese pe umeri, așa cum credea el. De aceea și strigă apoi: „dar… stați! Unde-ați plecat? Și de ce eu?”

„Pentru că doar tu poți da formă acelor pumnale, Iohar. E menirea pe care o ai de când ai părăsit Aeonul,” auzi el vocea Hyorei.

„Și ține minte un lucru, Iohar,” spuse Hestia, „aceste pumnale trebuie s-arate exact ca cele pe care le-ai văzut proiectate nu demult în fața ta. În caz contrar, în caz că un singur detaliu va fi diferit, atunci ele nu vor fi magice. Și… încă un lucru: când aceste pumnale vor fi gata, să juruiești unul Poporului Soarelui Apune, iar pe celălalt să-l lași Poporului tău. Doar astfel vei asigura viitorul lor și doar astfel cele două popoare vor lupta împreună pentru nemurire. De aceea: nu-ți pierde speranța, căci din speranță lumea a luat formă și din speranță se nasc de asemenea vise.”

Și, când vocea Hestiei pluti spre orizontul îmbrățișat în soarele amurgului, Iohar privi și el într-acolo. Dar… când văzu cât de roșu putea fi cerul în acele clipe… se cutremură fără să știe de ce. De aceea și închise ochii. Numai că atunci când îi deschise iar văzu flăcările dansând în vatră și la fel încă se auzea vocea Syanei cântând. De asta surâse: „am visat totuși. Ce ușurare.”

***

Două pumnale gemene prinseră viață în mâna lui Iohar, la fel cum două fete gemene se născură din trupul Syanei la câțiva ani distanță acelui vis avut lângă foc. De aceea și le cânta inima de bucurie, căci anume Icoana Sufletelor, ce luă formă în mâinile bărbatului, îi binecuvântă și pe ei, căci cei doi nu putură avea copii până atunci deși-și doriseră asta enorm. Dar ale lor rugi fierbinți și închinăciuni făcute pământului se pare că-și făcură efectul, căci putură înfăptui miracolul în patru forme diferite într-o singură zi.

De fapt, cei doi soți, se deciseră să se întoarcă pe pământurile Neburonului în dimineața următoare acelui vis pe care-l avuse Iohar. Și, chiar de răsuflase el ușurat atunci, după ce se trezise din somn crezând că fusese doar un vis, decise totuși că-i timpul să se întoarcă acasă și asta după o lungă noapte de gândire la cuvintele spuse lui de cele două Titanide ce i se arătară în vis.

Și, de cum se iviră zorii, bărbatul îi spuse soției: „pregătește-te, Syana! Azi ne pornim la drum lung.”

„Dar… încotro totuși ne îndreptăm de data asta?” Îl întrebă femeia mirată, căci știa că el se decisese să rămână în acea pădure. Cel puțin o vreme. Chiar și așa, chiar dacă nu înțelegea graba lui, femeia începu totuși a strânge ale lor puține lucruri.

„Spre casă,” răspunse Iohar mândru, căci într-adevăr se simțea împlinit că se întorcea acasă. Și, anume acel zâmbet al bărbatului, un zâmbet de încredere, îi dădu și Syanei speranță. De aceea și zâmbi și ea.

Dar al ei zâmbet era mai mult legat de al ei vis din seara trecută: se făcea că se afla într-o imensă livadă de piersici în floare. Și, în timp ce se plimba prin acea livadă, privea cu atenție în jur la florile roz de-o miroznă îmbietoare ce-i ajungea până la nări. De aceea și închise ochii și inspiră adânc al lor parfum. Dar, dintr-o dată, auzind cum ceva se rupe de sus, Syana se opri și privi deasupra ei. Și făcu asta exact la timp, căci astfel putu prinde în mâini două fructe de piersic, căci, atâta timp cât ea stătuse cu ochii închiși, livada în floare se transformă în una încărcată de fructe. De aceea și se miră femeia atât de mult, căci acele fructe, câte o piersică în fiecare mână, erau perfecte: rotunde și bine coapte.

„La fel ca în prima noapte de dragoste,” murmură acea Syana din vis și roși, căci într-adevăr acele piersici îi aduceau aminte de obrajii ei după prima noapte fierbinte petrecută alături de Iohar, căci, chiar de erau ei săraci, al lor cămin era totuși cald și plin de dragoste de aceea și înflorea dragostea lor ca floarea de trandafir, iar obrajii lor ca floarea de mac ori de câte ori buzele lor se atingeau, iar degetele ce se împreunau și se strângeau puternic unul de altul atunci când se țineau de mână, iar asta le amintea de uniune și siguranță. „Și… cred că piersicile înseamnă un prunc pe drum,” șopti ea.

Numai că cine rostise acele cuvinte fu Syana, cea reală, în timp ce strângea cingătoarea sacilor cu lucruri de pe spatele cailor. Și, fiind prea cufundată în gânduri, nu-l observase pe Iohar apropiindu-se de ea ca s-o ajute. Dar, când el o întrebă: „la ce anume te referi?” femeia tresări și-l privi oarecum speriată.

Totuși se grăbi să-i răspundă: „la nimic în concret.” Și, terminând de legat sacul cela, merse să aducă ultimele lucruri. În sinea ei însă zâmbea, căci de când era mic copil Syana aflase de la bunica ei și bunica ei de la bunica ei că florile și fructele de piersic în vis înseamnă binecuvântare ca femeie și mamă. Dar chiar și așa decise ea să aștepte cel puțin până va fi sigură. Și, în tăcere, apucă calul de căpăstru și-l trase după ea.

În spatele ei, Iohar o privi oarecum ciudat în timp ce lega sacul cu lucruri de pe spatele calului său. Chiar și așa decise să nu insiste cu întrebări, căci cunoștea prea bine ciudățeniile soției, dar și mai bine știa că-i va spune ea despre ce avuse în vedere spunând acele cuvinte când va veni timpul. Apoi, când în sfârșit termină de legat acele lucruri, Iohar își odihni palma trudită pe grumazul calului, iar acela, cal bătrân și înțelept de altfel, porni la trap mărunt în spatele calului Syanei care se afla deja mult înaintea lor.

Între timp însă, pășind alături de al său bun prieten patruped, Iohar se gândea la cuvintele Syanei. Și zâmbi și el melancolic, căci… își dorea copii enorm de mult. Viața însă nu-i binecuvântase încă cu acest dar. Chiar și așa el însă spera: să aibă o casă plină de copii, o familie mare, ca astfel să asigure nașterea acelui Mare Popor despre care-l vestise Dike. Numai că… „uneori visele rămân doar vise, nu-i așa, Năzdrăvane?” Iar calul, care era obișnuit ca Iohar să-i vorbească, își întoarse botul spre el și necheză ușor, semn că „așa e, măi Iohare.” Și Iohar iar zâmbi, căci într-adevăr simți cât de cât alinare în timp ce pășea alături de animal.

***

„Am crezut că drumul spre casă e mereu cel mai ușor,” îi spuse Iohar soției în timp ce urcau o pantă abruptă de pe un delușor. „Dar… se pare că m-am înșelat.” După care trecu pe alături de femeia care se chinuia și ea cu drumul și, apucând și calul ei de căpăstru, Iohar îl forță să-l urmeze, căci mai aveau încă puțin de urcat.

În urma lui femeia se opri. Pentru scurtă vreme doar, cât să-și tragă sufletul. Dar chiar și așa își îndreptă pe cât fu posibil spatele și privi în jur la acel delușor pe care-l urcau și care deși nu părea prea înalt era totuși destul de greu de urcat.

Apoi, privind în urmă, văzu pădurea lăsată în urmă și care era deja destul de departe de ei. Dar nu era aceea Pădurea Rophion, ci o alta, al cărei nume nu-l știa nici ea și nici Iohar. Dar aflaseră cum e să te afli în ale ei adâncuri, înaintând cu greu, căci drumul spre casă nu fu ușor așa cum crezuseră, ci al naibii de anevoios.

De asta și zâmbi ea tristă și murmură: „așa e, Iohare, drumul ăsta e greu. De parcă însăși pământul ar încerca să ne țină pe loc, că de nu-i ploaie e vânt, de nu-i pământ alunecos e deal de urcat, de nu întâlnești lupi în cale găsești ceva mult mai periculos în adâncuri. Dar… chiar și așa: drumul spre casă e totuși drumul spre casă, cel care te face să simți putere chiar și atunci când simți că nu mai e nimic lăsat în sacul cu putere din tine.”

„De ce crezi asta?” O întrebă Iohar care se oprise un pic mai sus, după ce lăsă caii liberi și ei urcară în voie.

„Pentru că… parfumul focului din vatră îți dă de fapt puteri,” spuse femeia cu încredere, privindu-și soțul. Apoi, apucându-și poalele rochiei ca să n-o încurce, continuă să urce. Și le reuși în sfârșit să ajungă și ei pe vârful acelui deal, iar ca să nu alunece femeia se apucă strâns de mâna bărbatului când acesta i-o întinse s-o ajute cu urcatul. „Și… la vale o să fie mai ușor. Apoi mai rămâne doar un pic până acasă.”

„Așa și e,” spuse Iohar vesel. „Eldur Fjall e chiar la doi pași de noi.” Dar chiar dacă acele cuvinte fură de fapt o glumă îi înveseli puțin și le dădu încredere.

Astfel ajunseră în sfârșit acasă, după doi ani de pribegie după ce lăsaseră Pădurea Rophion în urmă. Acasă însă… îi aștepta singurătatea, căci Iohar fusese singurul fecior, iar părinții lui se stinseră în timp ce el era departe de casă. De asta și-i lăcrămară ochii când ajunseră în pragul casei și-o găsiră părăsită și dărăpănată, căci ai lui părinți se prăpădiră cam tot doi ani în urmă.

Ceea ce-i frânse însă inima lui Iohar nu fu să găsească acel cămin abandonat, ci faptul că el nu le fusese părinților alături ca să le dea o cană de apă la bătrânețe sau să le închidă ochii după moarte și asta pentru că avusese un vis, unul pe care totuși nu și-l împlini, căci nu văzuse el până la urmă lumea întreagă. Și, cu sufletul în flăcări, simțind vină și durere pentru ai lui părinți, Iohar îngenunche în fața casei părintești și plânse îndelung.

Syana însă nu spuse nimic. La fel nici nu plânse, căci ea nu-i cunoscuse pe părinții lui Iohar, căci când ei se căsătoriseră erau departe de casă și-și spuseră c-o să mai fie vreme să facă prezentările. Viața însă se pare că se grăbise, căci părinții lui Iohar nu doar că nu-și văzură nicicând nora, dar nici n-aflară dacă al lor fiu mai era totuși în viață. De asta și probabil plângea Iohar atât de îndurerat: că pricinuise atâta durere și griji părinților lui.

Ceea ce-o neliniștea totuși pe femeie era altceva, care se întreba în sinea ei: „oare va arăta astfel și a noastră casă când noi n-om mai fi?” În glas însă nu spuse nimic, căci nu vru să-și amărască soțul și mai mult. Doar îi stătu alături, odihnindu-și a ei palmă trudită pe umărul lui, căci știa că Iohar e puternic și că atunci când va termina să-și plângă durerea se va ridica singur de jos și va fi din nou omul puternic pe care putea conta.

Și așa a și fost, căci Iohar, chiar dac-a plâns mult în fața casei părintești, reuși până la urmă să se ia în mâini. Apoi, când simți că-i revin puterile, se ridică de jos și privi spre soarele care se grăbea la culcare. Și zâmbi. După care spuse: „și-s totuși acasă, tată. Am revenit acasă, dragă mamă. Și promitem c-aici vom rămâne până când moartea va veni după noi.” Apoi, strângându-și soția la piept, Iohar îi sărută creștetul și-i spuse: „am crezut c-o să mai avem timp să ne întâlnim cu toții. Se pare că m-am înșelat.”

În brațele lui, Syana privi la fața bărbatului care privea în acele clipe apusul. Și-l găsi extrem de frumos, așa cum îl văzuse ea când se întâlniră prima oară. Apoi, drăgăstoasă, îl sărută pe buze și-i spuse: „și totuși ne-am întâlnit cu toții, Iohar, căci sunt sigură că ai tăi părinți, chiar și după moarte, te-au așteptat aici să te întorci. Iar acum că noi suntem aici și că ne-au văzut fericiți se pot odihni și ei în pace.” După care se cuibări la pieptul lui și lăsară soarele amurgului să-i binecuvânteze.

În dimineața următoare însă se ridicară din pat devreme și se apucară de treabă. Le trebui astfel cam trei luni să repare și să readucă acea casă la frumusețea ei de odinioară. Chiar și așa le reuși și ei simțiră din plin cum se simte parfumul focului din vatră. Dar, chiar dacă era fericit că s-a întors acasă, Iohar nu putea sta liniștit și asta din cauza acelui vis pe care l-a avut cu Icoana Sufletelor. De aceea și s-a apucat cât de curând de treabă.

Mai întâi a căutat loc bun pentru a sa fierărie, căci cea pe care o avusese al său tată era deja a altuia, iar el nu-și dorea să lupte cu nimeni pentru ceea ce nu mai era a lui. Astfel găsi loc bun într-o veche grotă. Și-și puse bazele fierăriei lui acolo tocmai pentru faptul că simți vibrații pozitive în ea. Apoi puse bazele cuptorului pentru călit fierul, clădi pereții acelui cuptor și-i făcu și-o boltă demnă de numele acelui Munte. După care merse la bătrânul satului și luă foc bun din vatra aceluia, căci pe Muntele Eldur Fjall se credea că binecuvântarea focului Atar e doar în vatra bătrânilor. Și, într-un final, Iohar își aduse și uneltele trebuincioase muncii în fierărie.

Numai că munca lui nu se terminase acolo, dar abia începuse, căci meșteșugul pumnalelor cerea se pare multă muncă și dedicare. De aceea și merse Iohar în pădure de alese lemn bun de fag. Îl alese însă dintr-un copac bătrân, căzut la pământ din cauza vremii. Chiar și așa lui i se păru trainic și tăie o creangă groasă din cele de la axa copacului. Apoi, după ce duse creanga ceea în fierărie, luă o secure ascuțită și, după măsurători îndelungi, tăie două cilindre de câte 30 centimetri fiecare din ea.

Și, cu acele cilindre în mâini, Iohar se așeză pe scaun și le privi îndelung. Și zâmbi, căci chiar dacă n-aveau nimic spectacular acele cilindre, lui i se păreau totuși perfecte, căci fuseseră tăiate anume de mâna lui. „Probabil de asta și le simt atât de calde,” murmură bărbatul nostalgic. „Dar… ajunge atâta nostalgie. Mai bine să ne apucăm de treabă,” și după ce luă în mână un mic cuțitaș folosit pentru cioplit, se apucă de treabă.

Cioplitul mânerelor însă fu un lucru anevoios. Și, ca să le graveze așa cum văzuse el în vis, avu nevoie de trei luni. Chiar și așa-i reuși, căci le găsi „Perfecte” imediat ce termină lucrul. Și i se umplu inima de bucurie, căci ceva atât de frumos luă formă anume din mâna lui, rod al muncii lui îndelungi și desigur a dăruirii. De aceea și-și dădu el timp de răzag un pic: ca să le privească îndelung și să se minuneze de rezultat muncii sale.

Așa și-l găsi Syana pe la apus când păși în fierărie aducându-i de-ale gurii soțului: stând pe al său scăunaș, chiar în fața fierăriei, și privind acele mânere frumos gravate în lumina soarelui. Și, după ce se puse în pirostrii în fața bărbatului care le privea ca fermecat, femeia spuse: „par într-adevăr vii.”

„Și-s într-adevăr vii, Syana. Le simt parcă pulsând de viață în ale mele palme. Le simt calde dacă sincer. Și… le simt atât de ale mele, căci nu degeaba am muncit ore în șir să le desăvârșesc, ore mult prea lungi în care am stat departe de tine. Chiar și așa știu că nu pot fugi de soartă și nici nu mă pot ascunde de ea. Cel puțin nu până nu termin de făurit aceste două pumnale. Dar pentru asta se pare că voi mai sta încă mult timp departe de tine.”

Syana însă-i zâmbi. Și, apucându-l cu ambele palme de obraji, îl făcu s-o privească. Apoi, cu dragoste, îi spuse: „pentru nemurire se poate, Iohar. Pentru nemurire chiar sunt gata să-ndur orice, căci… chiar și dacă ai fost mult timp departe de mine, noi tot am reușit să făurim nemurirea împreună.”

Iohar însă nu înțelese din prima ce avusese ea în vedere. De aceea și-o privi încurcat. Dar, când ea-i luă ambele mâini trudite și le puse pe-al ei pântec, înțelese totuși secretul: floarea de piersic prinse rod și-n pântecele ei. De aceea și-i lăcrimară lui ochii, căci al lor mare vis era pe cale să se împlinească, iar ei să devină părinți.

Și, nebun de fericire, Iohar o prinse în brațe și-o strânse la piept. Apoi fugi cu ea în brațe afară din acea fierărie, alergând cu picioarele desculțe prin acea iarbă mătăsoasă pe care o simțise și-n vis. Și… simțea atât de plăcut și acele picături de ploaie ce rămaseră pe firul ierbii după ploița de peste zi. Asta însă nu-l opri. Din contră: îl făcea să simtă binecuvântarea pământului încă și mai puternic. De aceea și fugeau ambii fericiți prin iarba încărcată cu lacrimi de bucurie.

Se opriră într-un final pe-o pajiște cu ierburi înmiresmate, aceeași pajiște pe care Iohar o văzuse și în vis. Și, așezându-se direct pe iarbă, cei doi priviră soarele apusului. „E chiar frumos,” murmură femeia și-și lipi capul de pieptul soțului care-o strângea în acele clipe în brațe.

„Și ai dreptate,” murmură și Iohar, sărutându-i creștetul. După care păstrară ambii îndelung tăcerea, bucurându-se din plin de acea binecuvântare.

***

Șapte luni mai târziu, Syana dădu naștere la două fete. Și nașterea gemenelor coincise cu ziua când Iohar termină de făurit acele pumnale gemene numite Icoana Sufletelor. Și, când primul strigăt de viață răsună în casa lor, părinții primiră binecuvântarea în suflet, iar Hestia și Hyora pășiră și ele în casa lor ca să-i felicite.

De aceea și-i spuse Hestia c-o undă de melancolie în glas, în timp ce privea fața adormită a fetelor: „îți este atât de frumoasă familia, măi Iohare.”

„La fel și munca mâinilor tale,” spuse Hyora, care privea în acele clipe cele două pumnale lăsate pe masă.

De aceea și se apropie Iohar în grabă de ea. Și, închinându-se în fața Titanidei, răspunse totuși umil: „sunt copleșit de-a ta bunătate, Titanidă Hyora. Dar totuși… simt c-am eșuat, căci nu simt magia în aceste pumnale.”

Hyora însă zâmbi: „nici n-ai s-o simți, Iohare, căci magia și suflul acestor două pumnale se află în ale tale copile.” Iar cuvintele ei îi făcură pe cei doi părinți să se privească uimiți.

„A mea soră, Hyora, are dreptate,” spuse Hestia, apropiindu-se și ea de cele două pumnale. „Aceste două copile nu-s decât stăpânele pumnalelor. De aceea și s-au născut în aceeași zi în care tu ai terminat să le făcurești, căci Soarta știe ce face. Dar… aceste pumnale trebuie date copilelor tale doar când vor împlini 17 ani. Abia atunci și pumnalele vor prinde viață.”

„Dar… de ce anume la 17 ani?” Întrebă Iohar confuz.

„Pentru că atunci e vârsta măritișului,” îi răspunse Hyora. „Căci una dintre fetele tale, Iohar, va fi mama Poporului Soarelui Apune. De aceea, când va veni timpul, mergi spre vest și ia cu tine fiica care-l deține pe Eftir Daudann,” și Hyora luă în mână pumnalul cu dunga roșie deasupra. „Numele ei va fi Kaerlleikans, în timp ce a ei soră, Upprisinn, și stăpâna pumnalului Luminii - Lifid Ibloma, va fi de fapt și cea care va duce mai departe Gloria Neburonului.”

Auzind aceste cuvinte, Iohar își privi soția. Apoi în doi priviră fetele și le șoptiră duios al lor nume. Iar fetele, de parcă ar fi înțeles vorba părinților, zâmbiră prin somn.

Totuși Iohar deveni atent în clipa în care Hestia luă cele două pumnale în mână și se apropie cu ele de vatra în care ardea focului. Și, zâmbind, Hestia aruncă cele două pumnale în vatră, murmurând: „ceea ce călește focul, să nu poată distruge răul. De asemenea precum focul apără lumea de spirite rele, precum flăcările încălzesc și luminează o casă, la fel și aceste pumnale să protejeze și să lumineze întregul Pământ.”

Și, terminând de rostit acele cuvinte, Hestia își împreună palmele în rugăciune, la fel ca ceilalți din casă. Apoi, închizând cu toții ochii, își plecară capetele și rugară cerul să protejeze lumea de rele. Astfel, având ochii închiși, nu văzură niciunul magia intrând în lamele acelor două pumnale: o undă albastră intrând în lama pumnalului Lifid Ibloma, iar una Roșie în lama pumnalului Eftir Daudann. De asemenea, la încheieturile mâinii stângi ale copilelor apăru câte o ață subțire - de culoare roșie la Kaerlleikans și una albastră la Upprisinn. Dar… ele dispărură în clipa în care fetele deschiseră ochii.

***

Îndepărtându-se de casa tinerilor părinți, Hestia zâmbi în timp ce privea zarea. Și avea de ce să zâmbească, căci vedea în acele clipe cu adevărat minunea: pe cer se aflau doi sori. De asta și-o întrebă ea pe Hyora: „oare cum e posibil ca răsăritul și apusul să se întâlnească pe același cer?”

„Asta deja e probabil minunea lumii și a oamenilor, căci în lumea oamenilor totul ei posibil, soră Hestia, căci chiar de ei nu-s conștienți de asta, oamenii sunt de fapt Magia. Cea la care noi putem doar visa.”

„Chiar și așa, mi se pare c-am fost prea crude decizând soarta acestor copile ce abia au văzut lumina zilei. Mi se pare că n-ar fi trebuit totuși să le despărțim.”

Aceste cuvinte o făcură pe Hyora să se oprească locului și să-și privească sora. Apoi, cu glas blajin, îi spuse: „și totuși nu noi am decis asta și tu ești conștientă că spun adevărul.”

„Da, știu că ele au ales ce lumină solară să poarte în inimă și asta de când au părăsit Aeonul. Dar totuși: cred că împreună ar fi avut mai multe șanse de izbândă.”

„Poate și ai dreptate,” îi răspunse Hyora, continuându-și drumul. „Dar doar ele-s în stare să-și aleagă până la urmă drumul pe care să meargă. Iar asta-i strâns legat de-a lor inimă, căci aceste două copile, pe lângă puterea pumnalelor, dețin și parte din puterea Balanței Timpului. Dar nimeni n-ar trebui să știe asta. Cel puțin până când vor reuși să restabilească Balanța. În caz contrar: vor fi vânate de toți și nu vor reuși să aducă iar pacea pe pământ.”

„Dar… oare e posibil asta? Mă refer e posibil să stăpânim pacea și totodată nemurirea?”

„Poate că și da, Hestia. Poate că și vom putea deține și noi această putere. Dar, după cum am spus: timpul le va pune pe toate la locul lor.”