Cerul lui Maranam arăta ca pictat cu smoală în momentul în care ziua începu să se îngâne cu noaptea, iar asta se văzu destul de clar chiar și pe întinsul câmpiei unde se afla încă Zeal survolând împrejurimile cu a ei privire ageră.

  Deodată însă, când calul se mișcă încet, rotindu-se în cerc, fornăind apoi din ale sale nare mari și umede, simțind neplăcută a aerului atmosferă, Zeal prinse mai strâns șaua și lovi ușurel grumazul animalului, încercând să-l calmeze.

  Numai că, în timp ce buzele ei rosteau duios un „șșș” de calmare, iar ea se aplecă puțin în față pentru ca căldura corpului ei să liniștească și mai mult animalul, privirea-i fu rapid atrasă de ceva și privi în dreapta, în depărtarea acelor locuri, spre desișul cel întunecat al pădurii, acolo unde simți ceva mișcându-se, dar nu se vedea totuși nimeni: doar frunzele copacilor și mlădițele arbuștilor date într-o parte din calea cuiva.

  În rest… în jur nu era nimeni: doar Zeal, calul și singurătatea.

  Strigătului lui Argol din înalturi însă o făcu să-și ridice privirea spre soarele ascuns în spatele smolii celestiale și-l văzu apoi unduindu-se lin pe ale lui mari aripi albe. Al lui strigăt însă răsună totuși preocupant. De aceea Zeal își forță calul să se întoarcă cu totul către pădure și apoi să stea cuminte locului, chiar dacă animalul, oarecum speriat, tot lovea cu copita dreaptă în pământ, scuturând din cap și fornăind din nare, semn că ar fi timpul să facă urme de acolo.

  Zeal însă era încăpățânată din fire. Chiar mai încăpățânată decât erau ale ei surori, în ciuda faptului că a ei privire blândă și al ei rol de mediator între suratele ei îi dădea adesea rolul de cea mai blândă ființă de pe pământ.

  „Aparențele înșală,” spunea totuși tânăra adesea, când cineva încerca s-o convingă că-i ca pâinea caldă. Și… avea ea atâta dreptate, căci cel ce umblă mereu cu bunătatea în suflet nu poate fi conducătorul cobrelor magice și nici face față lumii ce încearcă adesea să te pună în genunchi și să termine cu a ta existență numai pentru faptul că te-ai născut c-o putere extraordinară în vene, o putere care i-ar fi putut face pe ei de neînvins în caz s-o fi avut ei. De aceea și se străduia ea adesea să nu lase aparențele caracterului ei s-o facă să pară slabă în ochii altora, o pradă ușoară de altfel.

  Exact ca în clipa aceea când Zeal spiona pădurea și întunericul frunzișurilor părea s-o pândească pe ea, în timp ce în jurul lor se auzea la început doar șuieratul vântului, deși al lui bici nu se simțea deloc pe piele, căci până și frunzele copacilor stăteau țepene pe crengi de parcă ar fi fost sculptate în piatră sau lemn trainic.

  „Și totuși e o minciună,” rosti tânăra brusc, oarecum mârâit, printre dinți și, trăgând cu putere de căpăstru, dădu pinteni calului în același timp, care începu a fugi de mânca pământul spre pădure, făcând acei câțiva kilometri dintre ei și primul rând de copaci să se scurteze cu fiecare respirație de aer proaspăt trasă în piept.

  Anume acel galop nebun al tinerei pe calul ei negru ca smoala și apropierea ei vertiginoasă de pădure făcu natura din jur să se agite și mai tare, crengile să înceapă a se mișca brusc, mișcând vertiginos din frunze, în timp ce șoapte, multiple șoapte, se auziră apoi de jur împrejurul ei de parcă ar fi fost înconjurată dintr-o dată de zeci sau poate sute de fantome invizibile.

  De fapt așa și era: erau fantome în jur, create de puterea sau mintea diabolică a cuiva, fantome care începură apoi ba a apărea, ba a dispărea în jur, întinzând disperate ale lor mâini livide spre tânără, încercând s-o apuce de brațe, s-o oprească locului sau măcar s-o întoarcă din drum.

  Dar… nu era loc de compromisuri acolo, iar asta o știa prea bine și Zeal, precum știa și faptul că acea pădure era asemeni iadului în acele clipe: înșelător și distrugător în același timp și dacă ar fi intrat singură în adâncurile ei în acele momente la sigur nu s-ar fi întors vie după aceea.

  Din această cauză, când m-ai rămăseseră cam 50 de metri între ea și șirul de copaci, când Argol strigă iarăși din înalturi de parcă ar fi dat semnalul, Zeal trase de căpăstru, iar calul o coti pe lângă pădure, spre dreapta, și începu a urca în galop nebun în susul muntelui, exact pe lângă pădure. Astfel, Zeal avu timp să m-ai arunce câte o ocheadă spre adâncurile pădurii, în timp ce armăsarul înfierbântat și simțind frica suflându-i în coaste, se grăbea în susul muntelui.

  Totuși… nu-i fu dat lui Zeal să vadă cine era ascuns în umbra copacilor. Era însă sigură că-s Fecioarele Demonice, căci le simțea prezența acolo, le simțea aura negativă plutind printre ramuri, chiar dacă ea nicicând nu le văzuse în față sau n-avuse de-a face cu ele.

  Și… când cerul începu a scăpăra brusc la orizont, parcă dând foc smolii de pe el, care începu să „ardă” mai apoi, colorat de săgeți de foc aruncate din înalturi, calul tinerei se opri locului și începu să se învârtă în jur, nechezând ca apucatul și luptând parcă cu tânăra să scape de acolo și să plece, forțând-o pe Zeal să se chinuie să continue în șa, în timp ce apă rece ca gheața curgea șuvoaie din ceruri de parcă acele fulgere ar fi spart bariera vreunui râu vertiginos de munte care, văzându-se scăpat din captivitate, decise să-și facă de cap și să inunde pământurile.

  Iar acea ploaie torențială căzută din înalturi făcu ca noaptea de smoală să ia totul în primire și nu se vedea nici la doi pași în față, fapt ce începu s-o neliniștească deodată pe Zeal, căci nici strigătul lui Argol nu-l m-ai auzea din ceruri.

  „Ce se întâmplă?” se întrebă speriată Zeal, înțelegând totuși că poate mersese prea departe cu a ei curiozitate și poate c-ar fi trebuit să se întoarcă cât încă m-ai avuse ocazia. Acum însă, când nu vedea nimic în jur și cu calul care fornăia năprasnic și continua să se zbată sub ea, simți că e din ce în ce mai greu să se întoarcă.

  Se cutremură însă când simți că cineva prinse calul de căpăstru, când auzi doar pentru câteva clipe mai înainte copitele unui alt cal pleoscăind prin apa din jurul ei, iar acea mână fermă ce ținea de căpăstru făcu și animalul de sub ea să stea locului. Totuși calul m-ai continua să fornăiască, fiindu-i neplăcut să simtă șuvoaiele celea reci curgându-i pe piele.

  Apoi… urmă așteptarea: una scurtă de altfel, de câteva secunde doar, dar care lui Zeal i se părură a fi eternitatea, timp în care respirația i se opri în piept, la jumătatea drumului spre lumea de afară, mâna ei stângă strânse cu putere hamul în timp ce cea dreaptă se îndreptă spre brâu, acolo unde avea un mic cuțit de vânătoare, dat ei de al ei bunic anume pentru astfel de momente, de atac-surpriză cum crezuse ea.

  Se liniști însă auzind șoapta unui bărbat: „să mergem!” Iar acea voce i se păru necunoscută la început, dar și familiară în același timp. După care ea întrebă: „Eṉōl?”

  „Da, domniță! Sunt eu!” răspunse bărbatul tot cu voce scăzută, aproape în șoaptă. „Regina Inlan Diar m-a trimis să vă aduc la palat. E periculos să umblați singură pe aici.”

  „Dar… cum m-ai găsit?” întrebă tânăra și mai mirată. Dar… simțind căldură venind dinspre pumnal, privi spre al ei brâu și văzu cum o lumină roșietică ieșea de sub materialul rochiei. Luând apoi pumnalul în mână, văzu a lui lamă transformându-se brusc în gheață, iar fața bunicii ei reflectată pe el. Și… deși n-auzi vocea lui Inlan Diar, Zeal citi pe buzele reflecției de pe pumnal: „întoarce-te acasă, Zeal! E timpul! Urmează-l pe Eṉōl! Și… nici să nu-ți treacă prin cap să te avânți în pădure. Nu acum!”

  De aceea, când Eṉōl trase de căpăstru, îndemnând calul ei să-l urmeze, Zeal nu se împotrivi. Ea doar ascunse cuțitașul înapoi la cingătoare, după care apucă cu ambele mâini de căpăstru și se lăsă dusă în depărtarea acelor locuri.

  Totuși, în timp ce se îndepărtau, Zeal întoarse capul și privi spre pădure și abia atunci îi fu dat să vadă chipul conducătoarei Yātrīkar la marginea acelei păduri, când cerul se milostivi de ei și m-ai aruncă niște fulgere de sus, luminându-le calea.

  Astfel, atât Zeal, cât și Kaṇkaḷ se priviră timp de câteva secunde în ochi, fiecare având propria ură în priviri. După care Kaṇkaḷ întoarse spatele acelui loc și se îndreptă spre rândul luptătoarelor ei care continuau să urce în susul muntelui, în aceeași direcție în care se îndreptase mai devreme și Zeal. Dar… Kaṇkaḷ nu plecă în liniște, ci-i transmise un gând lui Zeal: „să nu crezi că se termină aici, copilă a lui Boor. A ta putere trebuie să ne aparțină și-o vom avea. De aceea… caută-mi chipul pe câmpul de luptă, căci te voi vâna mereu.”

  Zeal însă rânji și-i transmise un răspuns în același mod în care auzise și cuvintele lui Kaṇkaḷ: „să n-ai nicio grijă, Fecioară Yātrīkar, căci… dacă nu mă tem de moarte n-am de ce să mă tem și de tine. De aceea… o să am grijă să-mi vezi doar chipul înainte de moarte.”

  După care Zeal dădu pinteni calului, când Eṉōl dădu drumul căpăstrului și cei doi se îndepărtară în galop de pădure, luând calea spre Palatul de Gheață.

***

  „Era o iarnă geroasă cum lumea nu văzuse de multe milenii,” își începu Inlan Diar povestirea, stând cu ochii pe flăcările care dansau în sobă, în timp ce Zeal stătea și ea nu departe de ele, învelită într-o blană călduroasă ca să se usuce după ce ajunse la palat udă din cap până-n picioare, căci de imediat ce a ei bunică o văzu intrând pe ușă, o înșfăcă de mână și-o trase spre focul din vatră, pe care dăduse ordin să-l aprindă slujnicele de îndată ce simțise durere în oase, semn că o ploaie torențială se va abate peste ale lor ținuturi. „O iarnă care acoperise întreg Accam Kuṉṟu, amenințând să înghită totul în ale ei albe măruntaie. Fu atunci când energia acestui munte a fost întoarsă cu susul în jos, iar viața liniștită a locuitorilor acestor ținuturi a ajuns la sfârșit.”

  „Dar de ce, bunico? Nu erau ei obișnuiți cu iernile geroase și cu crivăț năprasnic ciocănindu-le pe la ferestre?”

  „Ba erau ei, Zeal. Era lumea obișnuită cu greul iernilor. Da iaca cu nebunia acelei ierni nu era obișnuit nimeni. Nici chiar eu,” și vocea lui Inlan Diar deveni dintr-o dată gâtuită, de parcă amintirea acelor timpuri o sugruma, o apăsa pe piept ca o grea povară și-o făcea să n-aibă nici liniște, nici respirație normală.

  Această schimbare a stării de spirit a lui Inlan Diar îi dădu lui Zeal semnalul să-și țină limba după dinți, deși avea o mulțime de întrebări în cap după cum îi era felul. Iar ea tăcu, simțind că urma o grozavă poveste. Dar… chiar și așa, știa ea că acea istorie avea și părțile ei negative, la fel cum erau și poveștile lui Island - arme cu două tăișuri, spunând adevăruri pe care doar mințile agere puteau să le deslușească, așa cum se întâmplase în cazul Anayei, când ea și Mayar ascultaseră povestea lui Hubo, iar ea înțelese că de fapt acea poveste era totuși despre Baradar.

  „Țin minte și acum de parcă a fost abia ieri,” își continuă Inlan Diar povestirea, făcând-o pe Zeal să tresară ușor, după ce se afundase un pic în gânduri. „Și era noapte și atunci… exact ca și acum,” adăugă regina, îndreptându-și privirea spre fereastra ce semăna cu un ochi orb, în care ploaia încă bătea năprasnic. „A fost atunci când am auzit pași la ușa palatului meu… pași ai cuiva cu suflet întunecat, încercând să mă distrugă,” și cât de curând Titanida se cutremură din cap până-n picioare, închizând ochii.

  Și… amintirile îi luară creierul și ființa în posesie, întorcând-o în timp, pe când era încă o copiliță, atunci când răul decise să-și facă de cap pe muntele Accam Kuṉṟu și să despoaie inocența de a ei putere…

***

  Așezată în micul ei fotoliu, pe care era întinsă o mare blană albă de urs, copila Inlan Diar își mișca încet degetele fine pe strunele Meagar-ului, scoțând sunete ciudate, dar totuși plăcute, care făceau și focul molcum din vatră să danseze lin.

  Iar acea dulce plăcere făcu copila să închidă ochii, să zâmbească și să-și legene capul de pe un umăr pe altul, de parcă o dulce melancolie ar fi pus stăpânire pe ea.

  Se opri însă brusc din a ei dulce legănare când în minte-i încolți imaginea unui șir de oameni furișându-se pe ulițele târgului orașului ei, apoi pe uliți înguste, tăinuite și îndreptându-se cu mare grijă în partea de sus a orașului. Dar oricât de mult nu se forța copila să vadă cine erau acele persoane nu putea și pace, iar acea încordare o făcea să strângă cu putere pumnii și ochii, forțându-și mintea s-o ducă în acele clipe, căci ea nu era sigură că ceea ce văzu se întâmpla în acele clipe sau era doar o viziune a ceea ce avea să se întâmple cândva.

  Se ridică apoi brusc în picioare, scăpând Meagar-ul de pe brațe, când zări pumnale în mâinile acelor tipi care se furișau pe ulițele orașului adormit, iar pe una dintre lame văzu urme de sânge, urme care picurau în stropi negri pe dalbul zăpezii căzute din belșug pe străzi.

  Apoi, Inlan Diar-și întoarse capul spre fereastră și privi spre lumea de afară, chiar dacă sticla acelui geam era acoperit c-o pojghiță groasă de gheață și zăpadă în acele clipe. Iar ea se uită într-acolo când auzi strigătul panterei Accam Kuṉṟu, un strigăt înfiorător, de chemare la luptă, de avertizare, iar asta-i dădu de înțeles că a ei viziune era despre realitate.

  De aceea-și prinse rapid pe umeri pelerina Veppam, cea care stătea pe un mic scăunaș lângă cel pe care stătuse ea mai înainte și, cât îi lega micile șnururi pentru a-l fixa pe umeri, Inlan Diar fugi spre ușă.

  Se dădu însă îndărăt câțiva pași când ușa se dădu de perete și câțiva bărbați intrară în Palat, fiind toți îmbrăcați în negru și având șarfuri negre pe fețe, pentru a le apăra identitatea.

The genuine version of this novel can be found on another site. Support the author by reading it there.

  „Cine sunteți voi?” întrebă copila speriată, tot dându-se înapoi.

  Nimeni nu-i răspunse însă. Dar cei 10 bărbați care intraseră continuară să înainteze spre ea… tot mai mult și mai mult, făcând-o să se miște tot mai în spate și mai în spate.

  Dar n-avură ei norocul s-o prindă, căci imediat ce se năpusti unul dintre ei asupra copilei, iar ea-și acoperi fața cu brațul pentru a se proteja, atacatorul căzu în genunchi, lovit din spate de-un cuțit, aruncat de la distanță.

  Cu sângele înghețându-i în vene și tremurând toată, căci deși era puternică, Inlan Diar totuși nu-și folosea nicicând puterea asupra celor care nu dispuneau de putere magică, privi spre cel căzut ulterior pe burtă și desluși în sfârșit pe mânerul din lemn al armei însemnele regatului ei. Astfel, privind spre ușă, îl văzu pe Cerāy, comandantul oștilor ei, în cadrul ușii, urmat fiind de vreo douăzeci din oamenii lui cei mai bine pregătiți.

  Anume apariția oștenilor lui Inlan Diar îi făcu pe atacatori să-și schimbe ținta, încercând să-și protejeze spatele totodată. Astfel le fu dat să facă față furiei lui Cerāy, care, văzându-și prințesa atacată, cea la care ei toți țineau ca la ochii din cap, luptară cu înverșunare, tăind de-a dreptul în carne vie cu ale lor paloșe ascuțite.

  Totuși Cerāy nu doar luptă ca să-i învingă pe atacatori. În timp ce lovea în stânga și în drepta el se apropie de Inlan Diar și, când fu la doar un pas de ea, îi spuse: „să mergem, domniță! Aici nu-i sigur pe moment!”

  „Dar ce se întâmplă, Cerāy? De ce am fost atacați?” întrebă copila în timp ce ei se îndreptau spre ieșire.

  „Tikil! Monstrul groazei a atacat Caktiyiṉ Ātāram (Izvorul Sfânt al Puterii)!”

  „Tata!” murmură Inlan Diar înfrigurată, apucându-și poalele rochiei cu ambele mâini și fugind afară.

  Fu urmată cât de curând de Cerāy, care-o ajunse din urmă în timp ce ea cobora în fugă scările. Comandantul oștilor n-o opri însă, da o urmă în noapte, căci și atunci, ca și în noaptea când Zeal pândi la Pădurea ce ascundea Fecioarele Demonice de ochii ei, era beznă de jur împrejur, chiar și dacă era zăpadă peste tot în jurul lor și-ar fi trebuit ca măcar lumina zăpezii să le lumineze drumul.

  Era totuși o atmosferă ciudată în jur, iar copila Inlan Diar o simțea cu toată ființa… simțea frigul, ceva ce mai înainte nu i se întâmplase, iar acel frig o pătrunse până la oase, o făcu să se cutremure din străfunduri și, pentru prima dată de când trăia pe lume, își dori să se întoarcă din drum și… să se ascundă.

  De asta și se opri locului, iar asta-l miră pe Cerāy, care se opri și el locului și-o privi mirat. Inlan Diar însă se uită în urmă, pe lângă el, spre Palatul de Gheață, care era total cufundat în beznă, iarăși ceva ce nu se m-ai întâmplase până atunci.

  Totuși… Inlan Diar nu se întoarse din drum, ci continuă să fugă tot mai sus și mai sus, spre creasta muntelui, acolo unde știa că trăiește Spiritul Muntelui, pantera neagră Accam Kuṉṟu, cea care de altfel stăpânea și lumea albă numită nea.

  Dar… lumea părea că se schimbase… pustietatea se simțea de jur împrejur, căci cu cât urcau tot mai mult pe munte cu atât nu se simțea țipenie de suflet viu în jur, deși copila era sigură că prin locurile celea existau și lupi, și urși, și alte vietăți. În acele clipe însă se auzea doar vocea crivățului și șoapta nopții.

  Astfel cei doi rătăciră întreaga noapte în timp ce înaintau spre munte așa cum li se păru lor. Dar… odată cu primii zori, când cerul era totuși acoperit de nori plumburii, încărcați pân la refuz cu frig și zăpadă, atât Inlan Diar, cât și Cerāy văzură cu stupoare că înaintară în lateralul muntelui și nu în sus așa cum li se păru, iar asta într-adevăr era ciudat, de parcă o forță nevăzută le-ar fi îndreptat pașii într-acolo, încercând astfel să-i încurce să ajungă la destinație și să-i strice planurile.

  Chiar și așa niciunul din ei nu se dădu bătut și, după ce se întoarseră din drum, cu gând să meargă în direcția corectă, cei doi dădură nas în nas cu o vreme câinioasă și rea cum nicicând nu m-ai întâlniseră până atunci: crivățul își întețise aspra respirație până la nesuportat, zăpada curgea valuri-valuri din cer, acoperind totul în jur c-o pătură extrem de moale, făcând astfel drumul extrem de anevoios, aproape imposibil de înaintat.

  Astfel… cei doi drumeți fură nevoiți să se lupte zile de-a rândul dacă nu săptămâni să înainteze. Totuși… deși lor li se părea că avansară extrem de mult, în dimineața următoare realizau că nu fusese chiar așa și că de fapt erau mult mai în spate decât fuseseră cu o zi în urmă.

  „Ce se întâmplă, domniță?” întrebă Cerāy în cele din urmă, simțindu-se sleit de puteri și căzând în sfârșit în genunchi, cu capul plecat și strângând în pumni zăpada moale. „Simt că însăși viața încearcă să ne îngenuncheze. Dar nu înțeleg de ce.”

  „Aici nu-i mâna Vieții, Cerāy,” spuse Copila tristă. „Aici simt că e trebușoara frățiorului meu iubit, Tikil. Numai el e capabil de așa ceva: să vâre groaza în sufletul unuia.”

  „Dar… de ce? De ce? Căci noi nu i-am făcut nimic rău. Simt însă că încearcă să ne înghită pe toți în această nea, să ne pedepsească pentru o faptă neștiută de noi. Și de ce Accam Kuṉṟu nu-i oprește nebunia?!”

  „Pentru că tata nu-i în stare în aceste clipe să-l oprească,” spuse copila tristă, privind la a ei mână.

  Anume acea mișcare a ochilor ei îl făcu și pe comandant să privească a ei palmă și-o văzu însângerată. La fel îi era și pieptul, în partea dreaptă, iar zăpada din jurul copilei era când roșie, când iarăși albă ca neaua. Acea imagine-l făcu să sară în picioare și, speriat, se apropie în grabă de a lui domniță: „sunteți rănită! Cum e posibil? Cum…?”

  Inlan Diar însă-l privi drept în ochi, zâmbind trist, în timp ce mâna ei însângerată își atingea încă pieptul, acolo unde se presupunea că ar fi fost rana: „nu-i al meu, Cerāy! Ăsta nu-i sângele meu!” murmură copila și, chiar în fața ochilor bărbatului, copila Inlan Diar deveni femeie, o superbă tânără de ochi purpurii, având culoarea gheții nu doar în privire, dar și pe piele și în plete.

  Acea schimbare-l uimi nespus pe Cerāy, care se trase brusc în spate. Dar nu de spaimă făcu el câțiva pași în spate, ci pentru că nu se așteptase nicicând să fie martorul acelei schimbări, căci slujea la palat de peste 30 de ani deja și mereu o știuse pe Inlan Diar copilă, așa cum o știuse al său tată, iar până la al său părinte și al lui bunel și bunelul-bunelului lui serviseră doar reginei Inlan Diar, veșnica copilă. Acum însă lui îi era dat se pare să slujească tinerei Inlan Diar, iar asta însemna că soarta se schimba, după secole bune de trai ale Reginei Gheții pe pământ.

  „Ce se…?” bâigui Cerāy înmărmurit. „De ce… de ce dumneavoastră…?” spuse el, tot cu ochii pe tânăra extrem de frumoasă, care-l privea totuși cu ochi triști.

  „Pentru că trupul lui Accam Kuṉṟu nu m-ai e printre noi și astfel Soarta mi-a dat mie șansa să protejez aceste ținuturi, căci parte din puterea muntelui și a panterei Accam Kuṉṟu mi-a fost dată mie astăzi și… mă simt totodată blestemată de soartă…”

***

  Imaginea pală, aproape lividă a tinerei Inlan Diar, cea de demult, cea care numai ce se transformase în femeie din copilă, stăruia încă în fața ochilor realei Inlan Diar, cea care privea încă la fereastră.

  Vocea lui Zeal însă o readuse în simțiri și-o făcu să privească în seninul albastru al ochilor nepoatei: „și… ce-a fost mai apoi?”

  „Ani lungi de pribegie pe acel munte, Zeal! Ani lungi în care mi-a fost dat să lupt cu Tikil pentru a readuce echilibrul acestui munte, căci odată cu moartea trupului panterei negre, Balanța acestui munte a fost și ea distrusă. Dar… Soarta a ținut totuși cu mine, căci după 7 ani am fost în sfârșit capabilă să stăpânesc puterea tatei și să găsesc locul unde el sfârșise.”

  „Locul unde el sfârșise?” întrebă Zeal și mai mirată, lăsând blana să-i cadă de pe umeri. După care se ridică în picioare, se apropie de a ei bunică și privi și ea în aceeași direcție în care privea Inlan Diar… iarăși flăcările din sobă. „Bunico?”

  Inlan Diar iar tresări și-și privi nepoata: „același loc în care l-ai văzut nu demult… deasupra Ṭārṭṭar-ului.”

  „Acolo l-a ucis Tikil?”

  „Ba nu. Acolo s-au exilat cei doi, căci deși era rănit, tata m-ai avea încă destulă putere curgându-i în vene. De aceea, profitând de neatenția lui Tikil, a rupt la propriu creasta ceea de munte unde avuse loc lupta dintre ei, după care a mutat-o deasupra prăpastiei.”

  „Și… acel Tikil, încă e acolo? Deasupra acelei prăpăstii? Sau… o fi căzut în ea și și-a frânt gâtul?” încercă tânăra să glumească.

  Pe bunica ei însă astfel de cuvinte o lăsară rece. Ea doar clătină din cap ușor și merse de se așeză pe al ei tron, simțind atât de aprigă povara vremurilor pe umeri. „Ba nu, Zeal. Tikil demult nu m-ai e acolo. A reușit să scape. Datorită puterii lui și a altora. Dar… chiar și așa, acum e închis în adâncurile acestui munte, de puterea mea, a bunicului tău Island, și a lui Dike, căci începuse a-și face de cap și a băga lumea în sperieți. Totuși… pentru cât timp o să m-ai stea acolo nu știu. Sper doar că n-o să scape curând. Dar… mă îndoiesc totuși că așa o să fie,” și privirea Titanidei se opri asupra izvorului care continua să curgă din ciocul lebedelor. Numai că acum avea culoare roșie acea apă, semn că va curge sânge curând pe acele meleaguri, că moartea va da târcoale poporului ei, iar ea n-avea destulă putere să-i stea împotrivă.

  Zeal privi și ea în aceeași direcție. Dar ea nu văzu nici imaginile văzute de Inlan Diar în ape și nici culoarea roșie a izvorului. Totuși… simți cum inima-i zvâcnea în piept, așa cum se întâmpla de fiecare dată când pe aproape se afla pericolul.

***

  Ploaia torențială părea să n-aibă de gând să se oprească. Din contră: se simțea a ei putere căzând din belșug pe frunze și un ropot ciudat, asurzitor se auzea în toată pădurea.

  Chiar și așa, chiar dacă drumurile se desfundaseră și apa curgea șiroaie și pe suprafața pământului, făcându-l greu de umblat și pe alocuri chiar mai alunecos decât ar fi fost să calci pe gheață, Yātrīkar continuau să urce și să urce, îndreptându-se spre crestele cele mai periculoase ale muntelui Accam Kuṉṟu, cele cunoscute drept Kaṟkaḷ Pēy sau Pietrele Demonului, iar această denumire nu era întâmplătoare, ci dată locului după ce mai multor suflete, ce se avântaseră în sus pe munte, le fu dat să dea nas în nas cu acel demon. Dar… când erau întrebați despre cum arată, spuneau doar că-i mic de statură, cu cornițe și coadă lungă. Da iaca ochii lui cum arată… nimeni nu știa.

  Totuși… acea simplă descriere fu de ajuns ca lumea să ocolească acele locuri și cât mai departe. De aceea, neumblată de picior de om, natura-și dădu frâu liber imaginației și pictă în culori cât mai sumbre împrejurimile.

  Și vorbind de culori nu ne vom referi aici doar la negru și sur. Din contră: erau văzute diverse culori acolo: precum verdele, roșul, galbenul. Chiar și albastrul apelor era văzut acolo, numai că erau toate de o nuanță întunecată, ceva amestecat cu abisalul, dând acelor locuri o priveliște oarecum terifiantă. Dar totuși… uneori și teribilul își are frumusețea lui, în special când e aproape de ape, căci prin acele locuri curgeau apele de început ale Râului Tenebre, ale cărui ape erau vertiginoase în acele locuri, spălând din belșug malurile de pământ pe lângă care trecea, iar asta adesea ducea la surpări de pământ, avalanșe de pietre și căderi de copaci, remodelând astfel natura în cele mai diverse forme.

  Totuși, chiar dacă acele locuri erau greu de umblat, chiar extrem de anevoioase pentru animale și oameni, Yātrīkar se îndreptau anume într-acolo, spre inima locului Kaṟkaḷ Pēy, cel considerat ca Centrul Iadului de unii dintre Pământeni.

  Ajunsă lângă malul abrupt al unui zid, pe care totuși se vedea o mică cărărușă, semn că cineva-și m-ai îndreptase pașii spre acele locuri, Kaṇkaḷ se opri și dădu semnal și celorlalte să se oprească după ce-și ridică mâna dreaptă în sus, cu pumnul strâns.

  Astfel ele stătură o vreme: ascultând în tăcere împrejurimile și încercând să-și dea seama de nu era vreun spion prin preajmă. Dar… în afară de zgomotul apelor râului ce curgea exact sub ele nu se auzea nimic. Prin urmare, înțelegând că era totuși timpul să acționeze, Kaṇkaḷ își descoperi capul, lăsând liber urechilor să asculte liniștea deranjată de zgomot al zărilor, și la fel făcură și cele 50 de luptătoare care-o urmau.

  După care Kaṇkaḷ strânse pumnii la piept, închise ochii și, într-o clipă, dispăru din locul în care era, ca să apară la baza de jos a acelui perete, chiar lângă malul râului. Apoi, rând pe rând ale ei Fecioare apărură în spatele ei, iar după ce toate 50 o urmară, Kaṇkaḷ puse piciorul pe imensul trunchi de brad care căzuse dea latul râului, formând astfel un fel de punte peste el.

  Era totuși ciudat că Kaṇkaḷ alese să treacă astfel râul și nu folosindu-și puterea de a se teleporta. Totuși niciuna dintre Yātrīkar nu întrebă de ce, ci o urmară în tăcere, pășind cu grijă pe acel trunchi lemnos, înaintând la pas lent, dar sigur.

  La un moment dat însă, fiind prea udat de apele râului care scăldau acel trunchi din belșug, dar și din cauza că încălțările Yātrīkar-ilor fuseseră răzmuiate după ce trecuseră într-una doar prin ape, piciorul uneia dintre ele alunecă și, cât de curând, aceasta căzu în ape.

  Restul Yātrīkar-ilor însă nu se repeziră s-o ajute. Ele doar își întoarseră capul și priviră într-acolo unde căzuse a lor surată și-o văzură dusă la vale de apa vertiginoasă. Dar acea Yātrīkar nu scoase niciun sunet. Ea doar continua să lupte cu apa, în încercarea disperată de-a se salva.

  Apoi, atât de calmă privind la toate acele grozăvii, cu un glas ce l-ar fi cutremurat pe un om normal până-n străfunduri, auzind-o vorbind astfel, Kaṇkaḷ spuse: „să mergem!” iar celelalte Yātrīkar o urmară fără a crâcni.

  Totuși… cea căzută în ape nu pieri, ci… la un moment dat, după ce jumătate de Yātrīkar trecuseră deja peste acel pod improvizat, reuși să salte în aer, zbură pe deasupra apelor și ateriză cu picioarele pe același trunchi de pe care căzuse, exact în spatele șirului. Dar… niciuna dintre cele care m-ai erau încă pe trunchi nu-și întoarse capul să vadă dacă aceea era bine și nici nu spuseră nimic. Ele toate-și continuară drumul în tăcere până ajunseră toate pe pământ tare… ei bine cât de tare poate fi numit un pământ răzmuiat de lacrimile abundente și distrugătoare ale cerurilor.

  După care… Yātrīkar se îndreptară spre o mică cărărușă ce ducea în sus, spre un drum îngust între două stânci. Totuși acea cărărușă era construită din piatră, puse una lângă alta, bine fixate în pământ, dar totuși alunecoase din cauza atâtor ape căzute de sus dea lungul vremurilor, ceva ce le lustruise până la refuz. Tocmai de aceea picioarele ude ale Yātrīkar-ilor alunecau adesea. Dar ele doar se dezechilibrau pentru câteva clipe, ca mai apoi să-și continue drumul.

  Dar… chiar dacă acel loc părea pustiu, Kaṇkaḷ decise să fie precaută și, în timp ce înaintau, ochii ei căutau în stânga și-n dreapta, de parcă ar fi simțit cum cineva-i urmărește, cineva care putea fi de partea lor sau poate nu. Însă… deși se așteptase să fie atacate, nu se întâmplă nimic, nici chiar după ce ele terminară de urcat jumătate din acea cărărușă, iar asta i se păru ciudat lui Kaṇkaḷ, căci știa prea bine că nu-i ceva normal să nu întâlnească pe nimeni în acele locuri de umbre.

  Însă, în clipa când ajunseră în fața intrării unei peșteri, ce se căsca chiar în malul celei mai abrupte dintre stânci, Kaṇkaḷ privi în dreapta, simțind cum o arde pe ceafă ceva, iar când privi sus, deasupra stâncii ce stătea chiar în fața celeia în care ele deciseră să intre, văzu o umbră.

  La început nu înțelese cine să fie. Totuși ceva-i spunea că-i urmărită și-o făcu să vrea neapărat să vadă cine e. De aceea-și îngustă ochii și pătrunse prin pânza ploii și a nopții de smoală. Totuși… când ochii ei de vultur ajunseră sus pe acea creastă, îi dădu doar să vadă urme lăsate pe glod, iar când le analiză mai bine văzu că erau patru, al unor mari labe, cu unghii ascuțite ce intraseră adânc în acel sol umed.

  „Accam Kuṉṟu?” se întrebă Kaṇkaḷ, înțelegând în cele din urmă că-s urme de panteră. Dar… îi fu dat să se întoarcă înapoi, în locul în care se oprise, simțind o boare de aer ciudat venind dinspre peșteră, ceva ce-o făcu să întoarcă capul într-acolo și să privească o vreme acea beznă oarbă de la intrarea aceea.

  În cele din urmă însă-și acoperi iar capul și se îndreptă spre intrarea în peșteră când auzi șoapte ciudate, șoapte nedeslușite, de parcă ar fi fost o chemare… de-a intra adânc în inima lumii.

  Rând pe rând ale ei însoțitoare o urmară și doar după ce și ultima Yātrīkar intră în acea grotă, sus pe acea creastă unde Kaṇkaḷ văzu urmele, reapăru Accam Kuṉṟu - pantera neagră. Dar… era doar o iluzie creată de puterea Anayei, care, cât de curând, luă a sa formă de bătrână, privi îngrijorată la acea peșteră înconjurată de beznă, după care, luându-și a ei formă de vulpe roșcată, se îndepărtă de acele locuri, încercând astfel să înșele soarta cu noi urme.