Argol dădu semnalul în momentul în care strigătul său strident ieși prin al său cioc larg deschis, anunțându-i pe titani despre pericolul iminent ce-i pândea.

  „Ei atacă!” strigă deodată Island, scoțându-și sabia de la cingătoare. „Bocetele atacă! Fiți atenți!”

  Lodur pocni brusc din degete, făcând să dispară caii și soldații înmărmuriți. Dar totuși nu reuși să-i salveze pe toți, căci alte câteva zeci căzură de data asta pradă Bocetelor, care făcură acea vale să pară deodată un adevărat deșert, iar ele, ieșind din nisipul abundent ce servea drept pământ, îi traseră și pe bieții soldați în adâncuri, sortindu-i pieirii.

  Însă, după ce Lodur îi făcu pe ceilalți să dispară, Bocetele începură să strige disperate, făcând să se cutremure zarea, în timp ce ale lor guri se deschideau mult mai mult decât se poate deschide o gură umană, părând a fi adevărați monștri, căci interiorul gâtlejului lor amintea cumva de gâtlejul Găurii Negre, Māṉsṭar Kēlaksi.

  Ținând strâns în mână mânerul sabiei sale, Boor reuși să taie capul unei bătrâne Bocete, care se rostogoli la picioarele calului. Dar altele tot veneau și veneau spre el, parcă chemate acolo de o tainică chemare. Anume de asta Boor își ținea cealaltă mână în jurul taliei Sephirei, în timp ce ea ținea hățurile, dar nu îndrăznea de fel să-și arate fața și nici nu se mișca, de parcă ar fi fost doar o statuie pe cal.

  La fel de înverșunat luptau și ceilalți titani, apărându-se cu ale lor săbii de sulițe și alte obiecte ascuțite și zburătoare, aruncate de Bocete înspre ei.

  Apoi, o lovitură puternică de buzdugan în spate, urmată de o alta în lateral, reuși să-l facă pe Boor să se clatine pe cal. Dar el reuși totuși să-și păstreze în cele din urmă echilibrul. Sephir însă nici nu respiră: doar faptul că strânse mai cu putere hățurile în mână trădă faptul că ea era încă vie, că era prezentă în acea bătălie, dar n-avea voie să-și trădeze puterea, căci faptul că Sephir era un spirit năvalnic era acea tainică chemare pentru Bocete, care dacă ar fi reușit să pună stăpânire pe puterea lui Sephir, ar fi putut scăpa în cele din urmă din temnița Văii Plângerii, acolo unde fuseseră închise de Uranus, după ce făcură timp de mai multe decenii prăpăd printre oameni.

  Prăpădul de care ele erau capabile era cu adevărat înfiorător, căci ele obișnuiau să apară de nicăieri lângă oameni și, doar țipând în ale lor urechi sau plângând jalnic alături de ei, îi făceau pe aceștia să-și piardă mințile și să-și ia lumea în cap. Astfel sute de sate rămaseră pustiite după ce ai lor locuitori căzură pradă Bocetelor și ar m-ai fi căzut multe alte sute de sate de n-ar fi ajuns la urechile Haos-ului rugămințile fierbinți ale oamenilor, care-și deplângeau semenii pierduți. Astfel Haos îi ceru feciorului său Uranus să scape pământul de aceste suflete rele. Așa că lui Uranus nu-i rămăsese decât să-și asculte tatăl și strânse o imensă armată de titani, ciclopi și alte vietăți capabile să lupte contra Bocetelor și le goniră și le urmăriră pretutindeni până le aduseră pe toată în această vale.

  Înainte ca Bocetele să fie aduse aici, Valea era superbă: verde, cu flori multicolore și mirosind care mai de care mai mândru. Însă după o luptă de o sută de zile și o sută de nopți, Bocetele căzură sleite de puteri și Uranus reuși să arunce asupra văii un blestem puternic, care le închise pe Bocete acolo, pe vecie.

  Dar… Uranus uitase atunci un lucru: uitase să numească spiritele năvalnice de apă printre cele care nu pot nicicând să dezlege a lui vrajă. Astfel și nimeri Sephir în categoria spiritelor a căror putere ar fi putut elibera Bocetele.

  „Island, ajută-l pe Boor!” îi strigă Lodur titanului, când îl văzu pe Zeu clătinându-se pe cal după loviturile de buzdugan primite.

   După ce reuși să se elibereze și de ultimul bărbat Bocet care-l atacase, Island încercă să se transforme în dragon, dar nu putu. „Magia noastră e inutilă aici!” auzi el vocea Gaeiei și înțelese că nu-i rămânea decât să-și ajute feciorul luptând cu sabia. Dar… în drum spre calul lui Boor, Island întâlni alți vrăjmași care-i îngreunară trecerea și deși Island lupta vitejește, reușind să-și învingă dușmanii, totuși nu reuși să ajungă la timp la Boor și-l văzu în cele din urmă aruncat de pe cal de o altă lovitură puternică de buzdugan care-l lovi de data asta în cap.

  Amețit fiind de pe urma loviturii, Boor simți la început cum totul se învârte cu el și, în timp ce cădea, văzu doar spatele Sephirei și cum ale ei mâini tremură ușor pe hățuri. Cu ochii în lacrimi: parte datorată loviturii, parte datorată faptului că conștientiza că Sephir e neprotejată în acele momente, Boor reuși totuși să șoptească: „nu, Sephir! Nu fă nimic! Rezistă!”

  „Dar, tată…,” auzi Boor vocea telepatică a Sephirei.

  „Nu fă nimic. Doar rezistă! Rezistă!” murmurau în neștire buzele lui Boor, care zăcea pe nisip, cu fața în sus, în timp ce vedea cerul albastru rotindu-se vertiginos în fața ochilor săi. Apoi văzu cum cineva zvâcni deodată de la pământ și urcă pe cal, în spatele Sephirei, apucând strâns de hățuri. „Nu!” strigă Boor în capul lui, crezând că Sephir va fi până la urmă supusă de Bocete.

  Forțându-și propria amețeală și durere, Boor se ridică pe șezute și, deși se m-ai învârtea totul cu el, zeul reuși să zărească cum persoana din spatele Sephirei îi șoptește ceva la ureche fetei, iar când aceasta atinse mâinile Sephirei, ea se calmă și strânse cu încredere hățurile.

  După care, aceeași persoană ce-i șoptise Sephirei, se întoarse spre Boor și-i aruncă sabia pe care o scoase de la cingătoare. „Nu sta degeaba, Boor. Ridică-te!” îi strigă o voce de femeie și… Boor se cutremură, căci îi era atât de cunoscută acea voce.

  „Himera?!” rosti Boor, privind țintă spre acea persoană și, când vântul descoperi fața acelei femei, el văzu că într-adevăr acea persoană era Himera, mama Sephirei, pe care o crezuse moartă, pe care o căutase mulți ani dea rândul, dar fără rezultat.

  Dar… aceea nu m-ai era acea Himera de altă dată: frumoasă și plină de viață. Arăta acum mult mai îmbătrânită, ca o femeie la vreo patruzeci de ani, trecută prin multe în a ei viață și… jumătate din fața Himerei avea urme vizibile de arsură.

  De parcă s-ar fi rușinat, Himera-și acoperi brusc fața și privi în față. Apoi trase de hățuri și îndemnă calul, încercând să părăsească acel loc care ar fi putut fi locul pierzaniei Sephirei.

  În urma lor fugiră alte câteva zeci de femei, îmbrăcate la fel ca și Himera: cu haine de pânză de sac, verde maroniu și având și ele fețele și capetele acoperite. Și… în timp ce se îndepărtau de acel loc, ele reușiră să scape în cele din urmă de Bocetele care încercară să le urmeze.

  „Gaea! Urmează-le!” îi strigă Lodur titanidei, care dădu din cap că înțelese și-și îndemnă calul după Sephir și restul.

  Boor reuși în cele din urmă să se ridice de jos, când amețeala scăzu în intensitate și privi apoi țintă la lama sabiei care brusc se înroși, iar litere negre apărură, formând un înscris: „urmați-ne spre miază-noapte după ce scăpați de Bocete. Vă v-om aștepta la hotarul dintre Valea Plângerii și fostul tărâm Mortor!”

  „Himera! În sfârșit!” murmură Boor, strângând cu putere în mână mânerul sabiei, dar n-avu mult timp de respiro, căci fu atacat de alte câteva Bocete care se aruncară asupra lui.

***

  Obosiți și scărmănați ca vai de ei, după ce reușiră în cele din urmă să pună Bocetele pe fugă, Dike, Lodur, Island și Boor se apropiară tot mai mult și mai mult de partea Nordică a Văii Plângerii, cea care ținea hotar cu vastul Ținut Fantomă, cunoscut cândva ca Ținutul Mortor.

  Soarele era deja mult trecut pe cer, gata-gata să scapere la orizontul vestic și să se retragă la culcare și din această cauză lăsase o imensă dâră roșie, de foc, pe pânza albastră celestială. Și anume această nuanță roșietică cărămizie a cerului, făcea ca partea din dreapta, unde se presupunea că se află Fantasmagorica Pădure Mortor, să arate și mai întunecat decât era în realitate, căci deși pe timpul zilei acea parte nu era decât o vastă câmpie pârjolită, lumina stelelor nopții și în special cea a apusului, deseori revelau, pentru câteva clipe doar, copaci fantomă și siluetele negre ale sufletelor ce încă sălășluiau prin acele ținuturi.

  Privind într-acolo și părându-i că cineva-i urmărește, Dike-l scoase pe Ionas din teacă și mânerul sabiei lumină deodată în a sa mână. Apoi, lumina din mânerul lui Ionas se proiectă înspre dreapta și conturul Pădurii Mortor se văzu în toată splendoarea.

  Când această imagine a vechii Păduri Mortor, care se alterna cu cea a actualei Păduri Fantomă, apăru în toată splendoarea în fața ochilor lor, titanii se opriră locului și priviră înspre acel loc.

  „Mii de ani a fost ascuns acest loc de ochiul minții noastre și de a noastră privire. Acum însă apare atât de clar în fața noastră de parcă ar fi fost pictat,” murmură Island, privind într-acolo.

  „Nu ne era dat să vedem aceste locuri încă,” îi răspunse Lodur, de parcă cele spuse de Island ar fi sunat ca întrebare și nu ca simplă remarcă.

  „Dar totuși… acest ținut m-ai are de îndeplinit vreun rol de există încă pe Pământ, în același loc în care a existat cândva, când ai săi copaci și ale sale ființe m-ai erau vii,” spuse Dike și se închină ușor înspre pădure, când la marginea acelei păduri fantomă se văzură câteva siluete negre, învăluite toate într-un fum dens și ale căror fețe abia se puteau desluși.

Unlawfully taken from Royal Road, this story should be reported if seen on Amazon.

  Apoi, de parcă ar fi fost chemate acolo, apărură alte siluete în spatele celor 20 văzute la început și rândurile lor se întregiră tot mai mult și mai mult, mutându-se mult în adâncul pădurii. Printre figurile acelea de oameni-fantomă, învăluiți de fum negru și mister, erau și spiritele viețuitoarelor ce trăiseră cândva în Pădurea Mortor: dintr-un arbust se ivi un imens lup negru pășind agale, o vulpe fu văzută în dreapta, având în gură trupul unui mic iepuraș ce-i căzuse pradă, în timp ce sus pe-o creangă se zărea o coțofană, iar mai jos de ea, la intrarea într-o mică scorbură de pe trunchi se vedea o veveriță roșie, ținând strâns între lăbuțele din față o alună. Curând după, când lumina lui Ionas acoperi în întregime primul rând de copaci, se auziră ciripiturile zglobii ale păsărilor de printre frunze, deși ale lor mici trupuri nu se vedeau. Apoi acele ciripituri fură acompaniate de muzica melodioasă ale păsărilor pădurii, de strigătul bufnițelor, de urletul lupilor sau de mormăitul urșilor ce fură văzuți urcând în pantă în timp ce înaintau printre copaci.

  „Își continuă rutina zilnică chiar și după moarte. Așa cum o făceau când erau încă în viață,” murmură Boor fascinat.

  „Așa e, fiule! Anume acestea au fost ultimele momente pe care le-au trăit cât au fost încă vii,” spuse Island, zâmbind melancolic.

  „Prăpădul lăsat în urmă însă de imensul foc ce a pârjolit în cele din urmă Pădurea Mortor nu poate fi descris în cuvinte. Poate fi văzut doar,” murmură Dike.

  „Și această priveliște e cea pe care o vedem acum frate. Alta nicicând n-o vom vedea.”

  „O s-o m-ai vedem odată totuși. Vom fi totuși nevoiți s-o m-ai vedem odată,” spuse Dike abia șoptit și, întorcându-le spatele, se îndreptă spre Nord, așa cum și porniră de fapt.

  Ceilalți îl urmară în tăcere, întorcându-și unul câte unul capetele de la imaginea sumbră la care priviseră până atunci, și, cu fiecare pas pe care titanii îl dădeau în față, imaginea Pădurii Mortor lăsată în spate dispărea încet, până dispăru cu totul într-un final, în momentul în care dispăru și soarele de pe cer.

***

  Hotarul Văii Plângerii cu cel pârjolit al fostei Păduri Mortor era format din Pământ tare, cu iarbă bogată acoperindu-l și cu flori mirositoare de jur împrejur, căci dintr-un motiv anume în această parte a văii, Bocetele nu puteau ajunge.

  Câteva zeci de făclii aprinse, înfipte ici și colo pe mici movilițe de pământ, le ghidară pașii celor patru titani, care și așa aveau ceva lumină datorită lui Ionas.

  Văzându-i apropiindu-se, Himera, care până atunci stătuse așezată pe pământ, lângă Sephir, care continua cu gluga pe cap, se ridică și porni spre ei. Dar Sephir și Himera nu erau acolo singure: ele erau însoțite de luptătoarele Himerei, de Gaea și de restul ostașilor pe care Lodur îi salvase. Aceștia stăteau și așteptau în liniște ca titanii să vină acolo: parte din ei stăteau așezați, parte din ei stăteau întinși pe spate și priveau cerul luminat de câteva stele, iar mulți dintre ei așteptau în picioare, la fel ca și luptătoarele Himerei, de parcă ar fi stat de strajă.

  „Bine-ați revenit la viață!” le spuse Himera pe un ton blajin, când ajunse în fața celor patru titani.

  Dike doar zâmbi, văzând-o și, după ce-i puse o mână pe umăr, semn că-i bucuros s-o revadă, trecu pe alături, apropiindu-se de soldații care-i dădură un șip cu apă din care titanul imediat își ogoi setea.

  Lodur trecu și el pe alături, urmându-l pe Dike și doar își înclină puțin capul spre Himera, căci de ea doar auzise, dar nicicând n-o cunoscuse personal, căci chiar și dacă mai înainte Himera fusese titanida Viselor și avuse în puterea ei și visele titanilor, Lodur nu avuse nicicând de-a face cu ea, căci el era unicul Titan pe care somnul nu-l stăpânise niciodată.

  „Tată!” murmură Himera privind spre Island și doar înclinându-și ușor capul spre el.

  Island zâmbi, privind țintă spre ea: „cum o m-ai duci, Himera?”

  „Nu atât de bine pe cât aș fi vrut, dar… măcar respir încă,” spuse ea, forțând un zâmbet. Apoi Island trecu pe lângă dânșii, apropiindu-se de ceilalți.

  Rămași în doi, față în față, Boor întinse mâna și-i dezveli chipul, privind țintă la fața Himerei cu vizibile urme de arsură în partea dreaptă.

  Ea-și întoarse brusc capul într-o parte, trăgând puțin șalul cei acoperi obrazul, încercând astfel să ascundă arsura. Lui Boor însă puțin îi păsa de asta, căci el era atât de fericit s-o vadă, așa c-o strânse brusc la piept, în timp ce ochii i se umeziră de lacrimi. Apoi el își afundă fața în al ei șarf, în timp ce buzele sale atinseră fără să vrea grumazul femeii, iar această mișcare al zeului îi făcu pe soldați să zâmbească.

  Island, care se așezase între timp alături de Sephir, când Boor sărută îndelung gâtul Himerei, îi acoperi ochii fetei, spunând în glumă: „nu-i pentru ochii copiilor,” iar gluma bunicului o făcu pe Sephir să zâmbească.

  „Ai uitat că-s măritată, bunicule?”

  Fâstâcit, Island își retrase brusc mâna, zâmbindu-i dulce nepoatei: „da. Am început a uita în ultimul timp. Bătrânețile se pare.”

  Sephir îl privi uimită: „bătrân, tu?! Nu mă fă să râd, bunicule Island. Tu de fapt ești cel mai tânăr dintre toți. Și cel mai înțelept,” după care ea-l prinse de braț și-și culcă capul pe al lui umăr, privind în spatele lui Boor și a Himerei care deciseră că era timpul să aibă puțin timp în doi.

***

  Așezați pe creasta unui mic delușor, de unde se vedea foarte bine valea, de parcă ai fi privit-o în palmă, Boor și Himera priviră țintă spre micile luminițe ale torțelor văzute în depărtare.

   „Atât de liniște,” șopti Boor, privind la acel mic dans de sclipiri, văzute în zare.

   „Așa e. Aici nopțile sunt de obicei liniștite, chiar dacă în partea cealaltă a Văii, Bocetele își fac de cap chiar și noaptea. Dacă stai să asculți cu atenție, poți desluși prea bine al lor plânset,” murmură Himera, privind în dreapta și Boor privi și el în aceeași direcție.

   Apoi, la câteva secunde după aceea, Boor putu desluși mai întâi țipătul unui uliu și-l desluși ca fiind țipătul lui Argol, care încă m-ai survola zarea, protejându-i și fiind trimis acolo de Cronos, la porunca lui Haos. Pe urmă auzi plânsetele Bocetelor: la început înfundate, apoi tot mai clare și mai clare.

  „Deși le știu povestea, totuși nu pot înțelege al lor plânset continuu,” spuse Boor în șoaptă, neluându-și ochii de la partea din dreapta sa a văii.

  „E a lor modalitate de a-și face simțită prezența și de-a simți că încă trăiesc,” îi spuse Himera tot în șoaptă. „Acum mii de ani, când hoardele dușmanilor le-au nimicit plaiul, aceste femei au murit plângându-și soții, fii și fiicele căzute în luptă. Multe dintre ele însă s-au alăturat acestei armate de răufăcători, după ce ele însăși au făcut mult rău altora, iar altă parte au fost atrase în grupul lor de pe drumul spre Purgatoriu.”

  „Dar… de ce totuși folosesc plânsul pentru a ataca?”

  „Pentru că… ce nu ucide mai rău sufletul dacă nu bocetele de jale? Anume aceste bocete ne amintesc fiecăruia din noi despre pierderile și durerile suferite.”

  Boor își privi soția. „Și… despre ce-ți amintesc bocetele ție, Himera?”

  Titanida-l privi în ochi: „despre un imens foc care mi-a răpit frumusețea, Boor. Acel foc care-a ars multe sate și orașe la nordul ținutului Mortor și care m-a luat de lângă voi.”

  „De mult s-a întâmplat asta?” șopti zeul, neputându-și lua ochii de la sa soție, a cărei față continua pe jumătate ascunsă de șarf.

  „La câteva săptămâni după ce am plecat din Palat, cu gând să aduc bucurie copiilor din satele măcinate de război. Atunci am căzut pradă flăcărilor ieșite din gura dragonilor. Am fost salvată de femeile din acel sat unde eram, căci când au văzut că nu vor învinge dragonii, s-au retras luându-și doar parte din lucruri, copiii și pe mine și au plecat. M-am trezit după multe săptămâni după aceea. Fața-mi era deja vindecată datorită leacurilor lor, dar… arăta așa cum arată astăzi. La fel cum arăta de fapt fața multora dintre acele femei. Acum însă sunt cu mine doar urmașele lor”

  „De ce nu te-ai întors acasă, Himera? Crezi că nu te-aș fi acceptat așa cum ești?”

  Femeia-l privi, zâmbindu-i cu gingășie. „Tu… m-ai fi acceptat cu siguranță. Dar… nu m-aș fi acceptat eu, Boor. Ca femeia unui zeu… nu m-ai eram demnă. A mea frumusețe se duse, la fel cum se duse a mea demnitate. Sau cel puțin așa am crezut atunci. Dar… nu regret nici acum că am luat această decizie, căci datorită ei ai fost înzestrat cu această familie frumoasă pe care o ai acum: cu alte două fiice minunate precum Zeal și Bestla.”

  „Știi despre Zeal și Bestla? Dar… cum e posibil? Eu n-am simțit nicicând a ta prezență în preajmă. Dacă tu te-ai fi apropiat, fie și măcar pentru câteva clipe, eu te-aș fi simțit, aș fi știu că ești aproape, că ești în viață. Dar așa…”

  Himera prinse între palmele ei mâna lui Boor, privindu-l adânc în ochi. Apoi îi atinse obrazul cu a sa palmă stângă, făcându-l cumva să închidă ochii, de parcă el ar fi vrut să trăiască la maxim acel moment. „Pentru că a ta inimă era deja închisă pentru mine. Iubea-i deja pe altcineva. Cum m-ai fi putut simți?!”

  „De-aș fi știut… de-aș fi știut că ești încă în viață, niciodată n-aș fi…,” murmură Boor, atingând a ei palmă stângă cu a sa mână dreaptă, tot sărutând-o încontinuu.

  „Shhh, nu, Boor. Nu regreta cele întâmplate, căci din cele trăite ai acum prezentul. Le ai pe Sephir, pe Zeal și pe Bestla, ai amintiri minunate născute din clipele trăite lângă ale lor mame. Nu regreta niciodată că ai iubit, Boor, căci anume iubirea ne face umani, ne apropie de acest pământ, ne face mai buni.”

  „Dar tu?! Ai m-ai iubit tu, după aceea? Ai m-ai simțit tu fericire apoi?” întrebă Boor, în timp ce-și privea adânc soția în ochi, căci deși viața-i despărțise cu mult timp în urmă, legătura dintre ei nimeni n-o distruse încă.

  „Am iubit: soarele, viața așa cum mi-a fost dat s-o trăiesc, natura din jur, pe a noastră fiică, amintirile și… am continuat să te iubesc pe tine,” șopti Himera, dându-i brusc un sărut.

  „Atunci… ar fi trebuit să te întorci la mine, Himera. Ar fi trebuit să te întorci,” murmură Boor, strângând-o la piept.

  „Să iubești înseamnă să nu fii egoist, Boor. Să iubești înseamnă să-i dai celuilalt libertatea de a trăi iubirea așa cum și-o dorește și să iubești înseamnă să nu te opui sorții. Eu am preferat să nu mă opun și să aștept. Eram sigură că odată și odată viața ne va aduce iarăși față în față și vom simți din nou cum bat ale noastre inimi, în timp ce două piepturi se ating.”

  „Întoarce-te cu noi, Himera! Să mergem acasă împreună sau cel puțin însoțește-ne în drumul nostru spre Pădurea Rophion. Acolo unde se pare că se va da bătălia finală contra lui Maranam. Am nevoie de tine alături. Am nevoie de tine cu noi.”

  „Și o să mă ai, Boor, dar nu fizic, căci eu am decis de mult să apăr aceste întinsuri și am de gând să-mi respect jurământul atâta timp cât inima-mi va bate în piept. Dar… de-o fi să învingem răul și să trăim și mai departe, ne putem regăsi, căci acum știm unde-l putem întâlni pe celălalt. Să te însoțesc însă n-o s-o fac, Boor și tu știi că nicicând nu renunț dacă mi-am pus ceva în gând.”

  Continuând îmbrățișați, scăldați în lumina slabă a stelelor nopții, Boor și Himera păreau doi îndrăgostiți ce abia se găsiră unul pe altul, deși dragostea intrase în ale lor inimi cu mai bine de patru sute de ani în urmă, dar ea continua să fie la fel de arzătoare ca și în prima zi.