Cerul, luminat doar de câteva stele oarbe, începu deodată să plângă, iar ale lui lacrimi fură la început doar picături tămăduitoare, ca mai apoi să înceapă să curgă șiroaie pe fața timpului, de parcă și-ar fi deplâns propria durere.

  Și nu era neînsemnată a timpului durere, căci multe îi fuseseră date să trăiască în lunga lui existență, mai ales pe timpul Nopții Eterne, când era orb, surd și lipsit de voință, căci puterea nopții, cea care domnise multe milenii peste întreg universul, stăpânită fiind de însăși Maranam, reușise să soarbă din inima vremii multă energie creatoare pe care o folosise ulterior pentru atingerea propriilor scopuri meschine: supunerea Vieții.

  Deodată, cerul fu spintecat de un imens fulger de foc ce lumină zarea deasupra pământurilor Iṭaiyil, cunoscute și ca Pământurile dintre două Lumi, căci anume așa și era: Iṭaiyil despărțea Lumea viilor sau Bătrânul nostru Pământ de Lumea de Dincolo, stăpânită și controlată în totalitate de Maranam. Iar acel fulger, ce părea doar rătăcit pe acele locuri, avea menirea lui: să aducă puțină lumină într-o lume de Umbre, căci simțea și natura, simțea și cerul, simțea întreg Universul, că pe Pământurile Iṭaiyil-ului curând se va începe o adevărată luptă pentru putere.

  Când cerul fu spintecat în două, luminând zarea și pământul, revelă un suflet ce părea rătăcit în acele locuri. Dar era totul doar o simplă aparență, căci deși stătea singuratic pe o imensă rocă chiar lângă abisul Muraṇpāṭu sau cum i se mai spunea printre cunoscătorii magiei negre - Pământul Discordiei, acel suflet, văzut de la spate și purtând în întregime veșminte de culoarea smoalei încinse, venise acolo de bună voie.

  Stătea pe acea rocă imensă, aflată la doar doi pași de marginea prăpastiei, cu spatele la ea, în timp ce poalele hainelor sale lungi se mișcau puternic în jurul gleznelor și a trupului său, căci vânturile năprasnice, venite dinspre ținuturile lui Kkāṟṟu, deși treceau multe mile pentru a ajunge acolo și m-ai pierdeau pe drum din intensitate, reușeau totuși să înfioare pământul cu a lor suflare de pustiu și aducătoare de suferință.

  Dar străinului, de pe acele meleaguri ale morții, părea să nu-i pese nici de suflul vânturilor, nici de menirea locurilor și nici de ce i se poate întâmpla. El stătea doar puțin aplecat de spate, de parcă ar fi încercat să-și încălzească trupul, simțind până la oase tăișul vântului. Dar… asta era de fapt a sa postură pe care o lua ori de câte ori se afunda în gânduri, căci Ian Gyar, spiritul ce venise acolo de bună voie, era cu adevărat copleșit de gânduri, iar acele gânduri aveau un singur scop comun: deschiderea Porților Maranam.

  Ochii săi se făcură deodată și mai negri decât însăși abisul Muraṇpāṭu, iar trupul său, până atunci solid, deveni deodată fum mișcat ușor în loc de propria energie. Apoi, el ridică mâinile în sus, privind la cer, de parcă ar fi cerut îndurare, în timp ce buzele sale rosteau în neștire cuvinte stranii, ce păreau a fi cuvinte de blestem. Asta aduse acolo nori negri pe cer ce goneau de parcă ar fi fost cai de smoală biciuiți din urmă de soarta vremii, iar asta înăspri și mai mult suflul vânturilor din jur care-și întețiră loviturile, măturând totul în cale și umplând aerul de un imens și dens nor de praf.

  „Nittiya caktiyiṉ nuṇtuḷaikaḷākiya nīṅkaḷ, kīḻppaṭital, uyarnta kaṭṭuppāṭu maṟṟum iṭaiviṭāta iravukaḷiṉ āṟṟalai iṅku koṇṭu vāruṅkaḷ.” (RO: Deschideți-vă, voi - porți ale Puterii Eterne și aduceți aici energia supunerii, a controlului suprem și al nopților fără încetare,) strigă deodată Ian Gyar și un alt imens fulger spintecă totul în jur.

  A lui lumină revelă de data asta mai mulți copăcei ce păreau crescuți acolo de nicăieri, pe tot întinsul Pământului Iṭaiyil. Însă acei copăcei erau complet lipsiți de frunze și păreau de parcă pământul ar fi fost secătuit complet de viață, iar ei apărură în această lume datorită puterii cuiva cu suflet negru curgându-i pe dinăuntru. Apoi, de crengile lor, erau legate multe bentițe multicolore, asemănătoare celor folosite de șamani în timpul ritualurilor. Pe urmă Iṭaiyil fu cufundat complet în întuneric.

  Cerul fu din nou crăpat în două de imensa forță a unui al treilea fulger: astfel, se văzu, lângă fiecare copăcel, în stânga lui, câte o femeie, văzută de la spate.

  Acele femei însă erau neobișnuite: aveau părul lung și negru, împletit într-o coadă lungă, ce fusese ulterior prinsă frumos într-o coafură impresionantă deasupra capului. În păr aveau apoi înfipte în cruce două clipsuri, cu un capăt ascuțit de-o parte, iar de alta aveau ornamente florale.

  Apoi urmau ale lor veșminte: purtau rochii lungi, ale căror fuste aveau aceeași nuanță de cenușiu. Însă partea de sus, care se putea considera un mic sacou, ale cărui poale ajungeau fix sub sânii lor, era colorat diferit la fiecare dintre ele. Dar, fiecare sacou avea mâneci lungi, cu bentiță albă la încheietura mâinilor și o panglică lungă și neagră îi unea marginile dinspre piept.

  Acele femei erau șamance sau mai bine zis sufletele șamancelor care făcuseră mult rău pe Pământ și care, după moarte, fuseseră salvate de iad de către slujitorii răului, în special de Ian Gyar, căci de când se născuse îi apărea mereu în vis o imensă armată de astfel de femei și când crescuse decise să facă acele visuri realitate.

  Și-i reuși, căci de când începuse să adune aceste suflete el știa prea bine că va folosi a lor putere pentru a deschide porțile Maranam, așa că nu-l costă prea mult efort să lupte pentru ele. De fapt nu luptă chiar pentru toate acele suflete: parte din ele le cumpără de la Gosmel, care deși nu avea ce face cu banii umani, totuși și-i dorea. Așa că consideră de „bun gust” să m-ai închidă uneori ochii și să lase să-i scape printre degete „unele suflete,” deși habar n-avea pentru ce-i trebuiau ele unui Mago Rău precum era Ian Gyar. Dar… de-ar fi știut…

  Când un val de tunete se auzi în adâncul cerului, în ambele mâini ale fiecărei șamance apărură Maracas: capul superior era ovalat ca corp, de parcă ar fi fost un ou alungit, cu capete rotunde, pe când partea de jos era asemănătoare cu mânerul melesteielor. A lor culoare era de un maro închis, de parcă ar fi fost zahăr caramelizat, dar având pe corpul lor de lemn însemnuri și figurine sculptate, de mare însemnătate în șamanism: capete de cerbi și trupuri de galiforme, precum și vulpi, zibele, lupi, urși sau reni, căci șamanii considerau că anume aceste animale și a lor putere imensă îi ajuta de fapt să intre în transă și să poată astfel îndeplini al lor scop din timpul ritualurilor.

  Începură șamancele a scutura puternic din ale lor Maracas, cu ochii închiși și ridicați spre cer, iar buzele lor rosteau cuvinte de vrajă cunoscute de milenii, dar înțelese doar de șamani și cei cu puteri magice.

  Anume această mișcare a Maracas-elor făcu ca vânturile lui Kkāṟṟu să sufle doar înspre copaci, mișcând năprasnic panglicele colorate, care începură să șoptească și ele cuvinte stranii. Apoi, se auzi un sunet de fluier: la început era slab, abia auzit. Ca mai apoi să-și întețească puterea, când cel care cânta din el suflă cu toată forța de care era capabil coșul pieptului său.

  Astfel, muzica fluierului și cea a Maracas-elor dădeau senzația unei lumi magice, cu puteri impresionante, unde orice se poate întâmpla, iar cel care cânta din fluier era Ian Gyar, ale cărui degete se mișcau când lin, când aprig pe clapele fluierului de os, atât de frumos ornamentat.

  De fapt acest fluier era atât de asemănător și în același timp atât de diferit de fluierul Gaeiei, de Corkkattiṉ, pe care ea îl folosea ca să deschidă cerurile și să aducă ploile pe pământ în vremuri de secetă. Jumătatea lui Corkkattiṉ, pe care Ian Gyar o obținuse prin vicleșug de la Gosmel, era numită Narakam sau fluierul care poate deschide Porțile Iadului și pe care Ian Gyar se decise să-l folosească pentru a deschide și Porțile Maranam.

  Până să ajungă în mâinile lui Ian Gyar, Narakam era folosit de Gosmel doar în cazuri excepționale, când un număr mai mare de 13 suflete rele ajungeau să intre în același timp pe Porțile Iadului. Acel sunet superb, dar cu nuanțe de magie neagră, scoase de Narakam, era și cel care de fapt ținea echilibrul, căci echilibrul este pretutindeni, chiar și în ținutul de foc al Iadului, unde sufletele rele își ispășeau păcatele.

  Sunetul lui Narakam și muzica ciudată scoasă de Maracas, fu însoțită apoi de cântatul unui cocoș care răsună din gâtlejul pintenatului invizibil doar de trei ori. Apoi se auzi urletul unui lup, tot de trei ori, după care diverse sunete de animale se auziră de jur împrejurul lui Ian Gyar, în timp ce puterea adunată a șamancelor făcea ca spațiul din jur să vibreze, producând un fel de sunet puternic de tobe lovite cu toată puterea. Astfel se crea nu doar spațiul perfect pentru deschiderea porților, așa cum visase Ian Gyar, dar se crea și oprirea timpului, căci Porțile Maranam n-ar fi putut fi deschise fără a opri timpul, care mereu luptase cu Maranam pentru a-i împiedica revenirea pe Pământ.

  Când intensitatea muzicii tobelor invizibile ajunse până la de nesuportat urechilor unui om simplu, timpul se opri în loc: șamancele rămaseră cu mâinile ridicate în sus, ținând strâns ale lor Maracas și tamburine, lentele de pe copaci păreau că înghețară în aer suflate de vânt, iar praful ridicat în sus forma o cortină ciudată și splendidă în jur, formând impresionante figurine din propria esență: aceleași animale văzute sculptate pe corpurile de lemn ale instrumentelor Maracas.

  Dar timpul nu se opri doar la Poarta Maranam - lumea toată era înghețată: râurile își opriră al lor curs, oamenii păreau statui frumos scalpate în timp ce-și îndeplineau rutina zilnică, păsările cerului purtate pe aripa aerului înțepeniră în înalturi, în timp ce Dike, Island și armata ce-i însoțea, se opriră și ei în loc din fuga calului, părând a fi opera unui maestru sculptor ce-și duse la bun sfârșit munca anume în mijlocul pădurii Tenebre. Liniștea aceea imensă și impresionantă fu însă întreruptă de un scârțâit asurzitor: imensele porți de piatră ale regatului Maranam în sfârșit se urniră din loc. Chiar dacă se deschideau ele cu greu, fiind împinse de zeci sau sute de uriași care trăgeau de funii groase de o parte și de alta a porților, reușeau ele să creeze totuși o stare de panică, anume prin acea mișcare lentă și asurzitoare.

  Era însă complet beznă în spatele acelor porți, de parcă un fum dens și negru ca cătrana ar fi înlocuit aerul de pe acele ținuturi. Apoi se auzi sunetul unui corn suflat puternic, iar ridicându-ți ochii și privind în stânga, apoi în dreapta, pe zidurile de lângă porți, ședeau cocoțați doi pitici cocoșați, cu nasuri cârne, cu capul chel și care purtau doar un material înfășurat în partea de jos a bustului, apărându-le zonele pe care și le doreau ascunse văzului. În rest erau goi. Doar ochii lor, de un negru infernal, revelau natura lor diavolească, în timp ce depuneau întregul lor suflet pentru a sufla în cornurile lor de vânătoare.

  Pe urmă, din fumul cel negru și dens, văzut plutind în spatele Porților Maranam, când acestea fuseseră complet deschise, având o poziție perfectă de 90 de grade, se auzi zgomot asurzitor de copite de cal lovind puternic în pământ tare.

  Curând după aceea se văzu și stăpânul acelor copite: Vakkurti sau calul lui Maranam - un frumos Lusitano, cu coamă lungă, frumos aranjată pe dreapta, a cărui piele lucioasă și neagră ca smoala lumina totuși prin forță proprie în ciuda luminii oarbe din jur. Botul calului era acoperit de o mască țesută dintr-un Viskōs de un albastru și negru combinat, ce întruchipa elemente precum cerul, pământul, viața și moartea. Pe fruntea calului, din mai multe inele mici, de fier, fu „țesută” Balanța Puterii, pe care de altfel Maranam era interesat să pună mâna.

  Hățurile calului erau din piele nobilă și la fel aveau frumos crestate pe ele diverse scene din bătălii anterioare. Însă… pe spatele calului nu se văzu nimeni. La început doar, căci în timp ce trecea de imensele Porți de Piatră masivă și pătrundea pe Pământul Iṭaiyil, trupul lui Maranam se contura tot mai mult și mai mult.

  La început se contură doar al său coif, ce avea și el gravate de o parte și de alta a capului cele două Balanțe pe care Maranam se considera în drept să le stăpânească: în stânga era gravată Balanța Puterii, în timp ce în dreapta se vedea Iṟappu sau Balanța Morții. Apoi se contură al său cap, cu plete negre, lungi și line, până la umăr, ca mai apoi, încet-încet, să se contureze al său trup. Dar… Maranam nu avea o față: semn că nimeni nu-l văzuse niciodată, nici chiar Soarta care era și cea responsabilă de asignarea identității sufletelor. Prin urmare, Maranam era singurul Spirit de pe Pământ și din Cosmos ce nu avuse o față.

Support the creativity of authors by visiting the original site for this novel and more.

  De fapt asta era strâns legată și de existența Vieții, căci și ea, ca și Maranam, nu fusese văzută niciodată și nici ei nu i se asignase vreodată un chip. Însă, spre deosebire de Viață, care era sortită să dăinuie doar sub forma unei voci plutitoare în Cosmos, Maranam căpătase în timp puterea și dreptul de a lua o față dacă cineva i-o dăruia de bună voie pe a sa.

  Astfel, în timp ce se apropia tot mai mult și mai mult de locul unde stătea Ian Gyar, trupul lui Maranam începu să clipească, de parcă ar fi fost o simplă proiecție care apărea și dispărea, iar de fiecare dată când reapărea în vizor, se vedea tot mai clar și mai clar un chip. Dar… odată cu a lui apropiere, atât copacii, cât și șamancele, dispăreau, transformându-se în praf sau fum negru, spulberat de vânt.

  Când în sfârșit Ian Gyar se uni cu Maranam, iar Regele Șarpe își termină a sa existență sub forma unui curent de fum negru ce intră în corpul lui Maranam prin a sa mână stângă, se văzu chipul mult așteptat al trupului ce-l călărea atât de aprig pe Vakkurti - acela era chipul pe care Dike-l văzuse tăind capul Samayei în viziunile arătate lui de Gaea și pe care le văzuse deseori după aceea în ale sale vise.

  Maranam scoase apoi un aprig urlet din al său gâtlej anunțând Lumea despre a sa libertate și-l opri pe Vakkurti chiar în dreptul rocii pe care Ian Gyar stătuse până atunci. Apoi întoarse calul cu fața spre Porțile Deschise și privi țintă spre ele, în timp ce ochii săi negri, abisali, păreau că-și schimbă culoarea odată cu trecerea grăbită a norilor negri pe cerul de deasupra lui.

  „Este timpul să arătăm lumii ce putem face, Vakkurti. Este timpul să ne întoarcem gloria uitată și să ne recăpătăm tronul de drept și, pentru că suntem invincibili, nimeni nu ne va putea sta în cale,” spuse Maranam, tot cu ochii spre poartă. „Haideți, dragele mele. Urmați-mă, căci am nevoie de voi lângă mine în aceste bătălii pentru supremație ce vor urma.”

  „Dar… uiți un lucru, mărite Maranam,” se auzi vocea unei femei, venind dinspre porți, de parcă ea ar fi stat ascunsă în acel fum negru din spatele porților.

  „Am uitat? Ce anume, Kurūcim?” întrebă Maranam uimit.

  „Că Viața nu se va dat bătută atât de ușor și că va lupta cu ghearele și cu dinții pentru a te reîntoarce în acest loc al tenebrelor,” spuse Kurūcim și două pantere negre se văzură ieșind pe poartă.

  Kurūcim și Koṭumai, cele două pantere credincioase care-l urmau pe Maranam pretutindeni și serveau totodată de sfeșnici ai lui, se apropiau tot mai mult și mai mult de locul unde el se afla, iar ale lor mișcări, leneșe și elegante, le dădeau o măreție aparte.

  „Atunci n-are decât să lupte fățiș cu mine de vrea a mea înfrângere,” strigă Maranam, strângând cu putere în mână sabia pe care o scoase de la cingătoare. „De mult aștept a noastră luptă. De mult aștept a Vieții înfrângere. Iar acum, că am fost în sfârșit eliberat și mi s-a dat un chip, n-am de gând să las locul unui altuia pe tronul ce-mi aparține de drept.”

  „Nici măcar lui Eris?” întrebă Koṭumai, când cele două pantere se opriră la jumătate de drum, tot cu ochii spre Maranam.

  „Eris? Cine-i Eris?” întrebă mirat Maranam, rânjind nemulțumit.

  „Cea care a și luptat de fapt ca a ta eliberare să aibă loc. Ea e fiica Geneiei, cea ascunsă în Palatul de Piatră al Paradisului,” mai spuse Koṭumai.

  „Și cea care se ascunde de fapt de milenii de Maranam, căci fusese cândva pe cale să fie înghițită de Māṉsṭar Kēlaksi și a ei putere să-i revină lui Maranam. Dar… a ei șiretenie a scăpat-o de la pieire, când s-a întemnițat pe sine în Palatul de Piatră,” spuse Kurūcim și zâmbi.

  „Atunci… n-are decât să continue ascunsă,” murmură Maranam. „De va îndrăzni să mă înfrunte, atunci își va găsi sfârșitul și, în sfârșit, voi pune mâna și pe a ei putere, iar asta mă va face cu adevărat invincibil,” practic strigă Maranam. Apoi trase de căpăstru, forțând calul să se întoarcă spre dreapta. După care-i dădu pinteni, gonind spre soare apune.

  Cele două pantere stătură locului minute bune după aceea, cu capurile înturnate spre dreapta și privind în spatele lui Maranam care se îndepărta în galopul nebun al calului. Apoi, fu de ajuns un suflu ușor de vânt ca trupurile panterelor să fie dispersate, ca mai apoi ele să apară fugind în urma lui Vakkurti.

***

  De parcă ar fi revenit la viață, se auziră suspine ieșind din piepturile lui Dike, Island și ale soldaților, când ei eliberară aerul tras în plămâni înainte ca timpul să se oprească, în timp ce-și continuau goana cailor prin pădurea Tenebre.

  Deodată Dike și Island, care conduceau armata, fură nevoiți să se oprească, când Gaea și Lodur, care pluteau în aer la înălțimea cailor, apărură brusc în fața lor, iar ochii lor larg deschiși și a lor privire profundă îi îngrijoră pe cei doi titani.

  „Se întâmplă ceva, frate?” întrebă Dike în timp ce privea țintă spre Lodur, care deși avea ochii îndreptați spre al său frate, totuși părea că privește pe lângă el.

  „Cerul,” șoptiră deodată buzele lui Lodur și un puternic tunet se auzi în zare, făcându-i pe soldați să tresară și, toți până la ultimul, se întoarseră și priviră în spate, în aceeași direcție în care priveau Lodur și Gaea.

  „Doamne Dumnezeule,” murmurară câțiva dintre oamenii lui Island, în timp ce ceilalți priveau cu gurile căscate, de parcă ar fi văzut ceva cu adevărat impresionant.

  Dike și Island priviră mai întâi unul la altul, întrebându-se din priviri ce poate să însemne toate acestea, după care întoarseră și ei caii și priviră în aceeași direcție ca și ceilalți.

  „Sfinte Sisoe,” murmură Island, privind cu teroare la cerul negru ca cătrana văzut la orizont și care părea să se apropie cu repeziciune de locul unde se aflau ei. „Ce-i asta?” mai murmură deodată titanul gheții și, deși nu simțise niciodată frigul, se înfioră deodată, de parcă o răceală de gheață i-ar fi trecut prin piele.

  „Mila Pământului,” murmură deodată Gaea, luându-i pe toți prin surprindere, care se întoarseră brusc spre ea, privind-o țintă. Titanida însă nu privi la niciunul din ei, ci pe lângă dânșii, la cerul negru care se apropia de ei. „În sfârșit au deschis Porțile Maranam! Sfârșitul tuturor e pe cale să înceapă,” mai spuse ea.

  „Porțile Maranam!” îngână Dike cuvintele ei. „Înseamnă că în curând și Mannar va fi eliberat din a lui temniță.”

  „Așa e, frate, căci nu degeaba Maranam i-a pus în frunte acel diamant negru: și-a creat un aliat de nădejde, iar cu puterea diamantului și a lui Maranam… poate fi considerat invincibil.”

  Deodată se auzi în spatele lor cum cineva îndeamnă calul și zgomot asurzitor de copite se auzi nu departe de ei. Privind într-acolo, îi văzură pe Boor și pe Sephir apropiindu-se de ei, în timp ce galopau printre copaci. „La adăpost!” strigă deodată Boor, fiind încă la câteva sute de metri de ei. „Acelea sunt vânturile lui Aḻivu! Dacă vă întâlnesc atunci nimeni n-are scăpare,” m-ai spuse zeul, în timp ce continua să-și îndemne calul și să se apropie de ei.

  „Aḻivu!” strigă deodată Gaea. „Mereu m-a călcat pe coadă acest monstru. Și acum nu se liniște-te! Desigur… cu Maranam în libertate se simte în drept să-și facă de cap,” și ea-l scoase de la cingătoare pe Corkkattiṉ având intenția să sufle din el și să deschidă baierele cerului, încercând să înece câini sălbatici ai vânturilor lui Aḻivu. Dar, înainte de-a apuca să suflete în el, Sephir trecu în goana calului pe alături de Gaea și-i luă fluierul din mână.

  „Sephir!” strigă Gaea înnebunită, dar, când să se ridice cu totul în aer și s-o pedepsească pe Sephir pentru a ei îndrăzneală, Gaea-l văzu pe Island în fața ei, după ce se mișcase brusc prin aer și, strângând ușor încheietura mâinii ei stângi, în timp ce-o privea în ochi, titanul gheții îi spuse: „nu fi nechibzuită, Gaea! Știi mai bine decât mine că nu ai puterea acum de-al învinge pe Aḻivu. De asta Sephir a și luat Fluierul Cerului din a ta mână. Dacă deschizi baierele cerului vei îneca și mai mult pământul, care și așa are de suferit de pe urma vânturilor lui Aḻivu.”

  „Dar… Island, ce propui? Să-l lăsăm nepedepsit?”

  „Pentru moment, Mamă Natură. Pentru moment. După ce scăpăm de oroarea lui Maranam… dacă și scăpăm… vom cere socoteală celorlalți pentru a lor trădare.”

  Sephir întoarse calul și, la trap ușor, se apropie de Gaea și de Island, dându-i Gaeiei fluierul înapoi. „Fără supărare, Mamă Natură. Dar… n-am găsit altă cale să te opresc.”

  Furioasă, Gaea practic îi smulse Sephirei fluierul din mână, murmurându-i: „să nu m-ai îndrăznești să pui mâna pe Corkkattiṉ sau jur că uit cât de mult țin la tine, Sephir.”

  „Dacă spui,” Sephir spuse nepăsătoare. „Oricum, acum nu-i timp să stăm la taclale sau să ne certăm unii pe alții pentru jucăriile atinse. E timpul s-o luăm la sănătoasa, fraților, căci… a noastră moarte ne suflă în ceafă.”

  „Dar… unde ar trebui să ne ascundem?” întrebă Āṇmai preocupat. „Din câte știm nimeni n-a scăpat încă de Aḻivu și… nici tu, prințesă, nici măcar zeul Boor sau titanul Island n-au suficientă putere să-l înfrunte.”

  „Atunci să-l facem să se retragă singur,” spuse Sephir, zâmbind șmecher, de parcă ar fi făcut un plan al naibii de genial.

  „Să se retragă?” întrebă Lodur neîncrezător. „Cum anume?”

  „Valea Plângerii! Să-i atragem acolo!” spuse Sephir sigură pe sine în timp ce privea spre titani. „Știți mai bine ca mine cine se ascunde acolo și… că nici câinii lui Aḻivu nu pot învinge acei monștri.”

  Gaea se cutremură cu toate mădulare, în timp ce privea țintă în ochii Sephirei. „Ca și noi de altfel, Sephir. Acolo… ne poate fi sfârșitul.”

  „Nu și dacă ne ținem uniți,” murmură Dike încrezător. „Sephir are dreptate. În Valea Plângerii cel puțin avem o șansă de a scăpa. De stăm aici și așteptăm să-l înfățișăm direct pe Aḻivu și câinii lui… n-avem șanse de supraviețuire și tu știi asta, Gaea.”

  „Poate că ai dreptate, Dike, dar… totuși: mă tem,” murmură Gaea, luându-i pe ostași prin surprindere, căci ei până atunci crezură că Mama Natură e invincibilă și că nu se teme de nimeni și de nimic.

  Cerul începu deodată să scapere de fulgere groase și furioase care păreau că incendiază cerul negru ca smoala, cu nori la fel de negri care fugeau în goana cailor de ceață. Apoi urmară tunetele puternice care se rostogoliră peste tot în zare, făcând fiecare firicel de iarbă să se cutremure.

  „Să mergem!” dădu comanda Island, întorcându-și ușor capul spre a sa armată și Āṇmai, care se afla nu departe de el, dădu ușor din cap că a înțeles. După care scoase un mic corn de la cingătoare și suflă puternic în el, dând tuturor semnalul că e timpul să pornească la drum.

   Ostașii apucară strâns frâiele în mâini și dădură pinteni cailor doar după ce văzură caii lui Island și Dike pornind în față.

  „Tu… să nu te separi de mine,” îi dădu Boor de înțeles lui Sephir, când trecu pe lângă ea și Sephir îl urmă ascultătoare, căci pentru ea cuvântul tatălui era lege și, deși era extrem de puternică de felul ei, știa totuși că fără Boor, în Valea Plângerii, n-are nicio scăpare.

   Abia după ce trecu și ultimul soldat pe lângă ei, Lodur privi spre Gaea care încă m-ai tremura la gândul de a se întoarce iarăși în acea Vale a Plângerii care o speria enorm. Apoi, el dădu ușor pinteni calului și se apropie la trap ușor de calul Gaeiei.

  Oprindu-se în dreptul ei și privindu-se în față, Lodur spuse blajin: „să mergem, soră! Nu cred că Valea Plângerii poate să ne îngenuncheze pe toți. Nu atâta timp cât respectul și faptul că suntem uniți ne va ține împreună.”

   Abia atunci Gaea își ridică privirea și se uită în ochii lui Lodur care-i zâmbea blajin: „sper să ai dreptate, frate ori… vom sfârși pe același drum pe care am vrut să scăpăm.”

  Lodur nu spuse nimic: doar zâmbi blajin și-și întinse mâna spre Gaea. Ea ezită câteva clipe. Apoi puse a ei palmă peste a lui și se ținură așa, de mâini, câteva secunde. După care, eliberându-le de parcă s-ar fi tăiat vreun pariu, dădură pinteni cailor și porniră în goană după ceilalți care deja se îndreptau de parcă ar fi mâncat pământul spre Sud, acolo unde se afla și Valea Plângerii.

  În spatele lor, firele de iarbă tremurau ușor sub suflarea abia simțită a vântului năprasnic zărit în depărtare, dar care se apropia tot mai mult și mai mult. Apoi firele de iarbă se aplecară până la pământ: mai întâi în față, de parcă s-ar fi închinat în fața cuiva, apoi în toate direcțiile, după cum bătea vântul.

  Imaginea vântului, care punea la pământ firele de iarbă, apoi copacii din pădurea Tenebre, îndreptându-se spre locul de unde veniră Dike și ai lui, se mișcă cu repeziciune în zare. Odată ajunsă pe câmpia dintre cele două păduri, cerul plin de nori grei întunecă deodată totul în jur, în timp ce râul Maranam se umfla în matcă, de parcă ar fi adunat în a sa albie toate apele cerului revărsate peste pământ.

  Apoi imaginea își continuă drumul cu repeziciune, în acel amurg subit apărut pretutindeni până ajunse pe tărâmurile Ținutului Gheții și se opri în fața palatului lui Inlan Diar.

  Regina Gheții se afla în ușa palatului, însoțită de Zeal și de câțiva slujitori credincioși care erau permanent lângă ea. La fel se aflau în ușa caselor lor și locuitorii acelor ținuturi care priveau îngrijorați spre cerul nopții apărute în plină zi. Printre ei se aflau mame cu prunci în brațe, fete tinere care-și luară cusăturile cu ele de parcă ar fi uitat complet de ele când în casă se întunecă brusc, iar ele fură nevoite să se apropie de ferestre sau de ușile deschise, în fața cărora stăteau ai lor părinți, rude și frați.

  Bărbații strânseră cu putere în mâini cozile furcilor, căci acea urgie îi apucase în timp ce acopereau de ploaie stogurile cu fân. Alții aveau lopeți în mâini sau găleți, căci era ora când își adăpau sau hrăneau animalele din curte, în timp ce ai lor copii se ascundeau speriați după fusta mamelor.

  „Ce se întâmplă, bunico?” întrebă Zeal în șoaptă, apropiindu-se brusc de Inlan Diar și practic se lipi de ea, de parcă ar fi fost un copil speriat.

  Inlan Diar, tot cu ochii la cerul negru pe care se băteau norii întunecați și burduhoși, în timp ce ploaia curgea șiroaie pretutindeni, murmură: „s-a început, Zeal. S-a început războiul”, iar cerul fu crăpat practic în două de un puternic fulger, de parcă i-ar fi dat dreptate reginei gheții că războiul vremurilor se începuse.