„Ăla-i Argol?” Întrebă Eṉōl în șoaptă, când văzu un punct alb, plonjând deasupra Kaṟkaḷ Pēy-ului. Apoi, înțelegând că acela era anume vulturul Argol, își răspunse tot el, „Se pare că da. Dar nu înțeleg ce face aici când eram sigur că prințesa Zeal l-a trimis să dea de știre și altora despre pericolul care se apropie.”

„Poate că are cui spune despre război și prin părțile astea?” Întrebă Strebasus în șoaptă. De aceea și privi Eṉōl în dreapta sa. Astfel văzu mirarea și pe fața celorlalți doi oșteni care-l însoțiseră în acel loc pe lângă Strebasus.

De altfel el vruse să vină singur în acea zonă să vadă ce ascunde totuși Kaṟkaḷ Pēy-ul. Inlan Diar însă fu de altă părere, căci era totuși periculos să se avânte singur în afara regatului. Mai ales cu monștrii lui Tikil prin preajmă. De aceea îi spuse comandantului să ia doi sau trei oameni de nădejde cu el. Astfel Eṉōl îl luă pe Strebasus și pe doi dintre ajutorii lui cu el.

Dar, imediat ce ajunseră la hotarul nordic al Paṉi Makkaḷ-ului văzură stranii iscoade la intrarea în pădure. De aceea și așteptară o vreme în locul de pază, ascunși după un zid înalt. Și, când în sfârșit văzură acele iscoade ascunzându-se iar în pădure, Eṉōl le făcu semn însoțitorilor lui și se furișară cât mai discret posibil spre zona de stânci ce se afla undeva în partea stângă a hotarului, cumva față în față cu Pădurea Tenebre. Apoi, printre stânci, ascunzându-se în mare parte, ajunseră pe stânca cea mai înaltă, cea Nordică, a Kaṟkaḷ Pēy-ului.

Acolo însă se opriră o vreme și priviră cu atenție în jur de teamă să nu fie iscoade și în acea zonă. Nu era însă nimeni, nici măcar o preoteasă să se roage Soarelui, căci anume în partea Nordică a Paṉi Makkaḷ-ului și în cea Sudică a Kaṟkaḷ Pēy-ului, cumva o zonă de mediere dintre ele, se afla Pirārttaṉai-ul sau cum mai era cunoscută printre localnici - Zona Stâncoasă a Rugăciunilor. Și anume Pirārttaṉai-ul făcea de fapt și legătura dintre Regatul lui Inlan Diar și zona pe care Tikil și Tetapas o aveau în stăpânire.

Cu toate acestea, cu toate că era liniște în jur, Eṉōl era totuși neliniștit. Avea și de ce să se simtă astfel, căci se apropia solstițiul de iarnă, o perioadă activă pentru Preotesele Soarelui, Uyarvu, care obișnuiau să petreacă șapte zile de rugăciune pe acea stâncă, închinându-se lui Helyos și cerându-i să le binecuvânteze cu puritate, căldură sufletească și putere. În acele clipe însă nu se zărea nimeni.

„Se întâmplă ceva, comandante?” Îl întrebă Strebasus pe Eṉōl când îl văzu uitându-se cu atenție în jur.

„Da, e straniu. Acest loc.”

„Straniu? În ce fel?” Insistă ajutorul său să primească un răspuns.

„Să văd stânca Pirārttaṉai abandonată. Și… nicio Fecioară Uyarvu închinându-se lui Helyos, deși se apropie solstițiul de iarnă.”

„Dar… nu înțeleg de ce, comandante, căci Uyarvu pot să fi ales într-un final Zona Estică să se roage. Să nu uităm că Uyarvu înseamnă totuși Răsărit.”

„Ba nu, Strebasus. Uyarvu și-au ținut ritualurile de rugăciune anume aici. E imposibil ca după 7 milenii să-l fi schimbat. Nu fără să aibă o explicație logică.”

„Atunci? Să trimit pe cineva la Āram să vadă ce se întâmplă?”

„Nu. Nu cred că-i momentul. Să aflăm mai întâi ce pun Tikil și Tetapas la cale. Pe urmă, de-o fi nevoie, ne-om îndrepta și spre zona estică ca să vedem ce are să ne spună preoteasa Āram, căci sunt sigur că știe multe despre ce se întâmplă aici. Și… am impresia totuși că de niciuna din preotesele ei nu-s aici are cumva legătură cu acele sunete stranii pe care spui că oamenii tăi le-au auzit.”

„E și asta o posibilitate, comandante. Doar că mi se pare totuși și mie straniu, căci, din câte știu, Uyarvu nicicând n-au întrerupt ritualurile. Nici măcar pe vreme rea. Nu cred să le fi speriat niște zgomote.”

„Eu totuși cred că e posibil asta. Dar, după cum am spus, să mergem să vedem ce ascunde mai întâi Kaṟkaḷ Pēy-ul.”

Strebasus nu mai spuse nimic. Doar privi la cei doi ajutori ai săi și le făcu cu capul să-i urmeze. Apoi îl urmă cu mare grijă pe Eṉōl, care dispăruse deja după una dintre stânci. Astfel, tot furișându-se, cei patru ajunseră în sfârșit într-o zonă abruptă, cu stânci mult ieșite în afară și cumva „plutind" deasupra prăpastiei ce separa Paṉi Makkaḷ-ul și Kaṟkaḷ Pēy-ul. Și, anume din acel loc, priviră cu atenție la grota în care știau ei că fuseseră închiși Tetapas și Tikil de milenii.

Acolo însă nu se vedea nimeni. Ba chiar era și-o liniște stranie în jur. De aceea și privi Eṉōl spre Strebasus, întrebându-l din priviri de văzuse ceva. Acela însă doar dădu din cap că nu și apoi privi iar în jur.

Tresăriră însă toți patru când zgomotele stranii din adâncuri se auziră iarăși. Dar, nici după minute de așteptare, nu se văzu nimeni ieșind din acea grotă. Iar asta chiar că le păru ciudat, căci cum era posibil ca să se audă zgomote din grotă, dar să nu iasă nimeni afară?

„Să ne apropiem mai mult,” îi spuse Eṉōl lui Strebasus. Apoi, punându-se pe burtă, se târî pe coate mai spre marginea ascuțită a rocii pe care se aflau. Totuși se târî el în partea stângă, acolo unde un mal al muntelui ieșea tot mult în față și după care se puteau ascunde în caz de ceva.

Strebasus însă-l urmă doar după ce se asigură că Eṉōl era la loc sigur. Abia după aceea se puse și el pe burtă și se furișă spre al său comandant. Dar, când fu exact în dreapta lui Eṉōl și vru să-i spună să fie atent că era totuși o stâncă periculoasă pe care se aflau, tăcu și privi și el în dreapta, ca și Eṉōl, când o săgeată albă se avântă din înalturi, îndreptându-se c-o viteză uluitoare chiar spre intrarea în grota Kaṟkaḷ Pēy-ului.

Asta-l uimi enorm pe Strebasus, căci văzuse clar că acea săgeată era anume Argol. De aceea și privi spre Eṉōl, cerând un răspuns de la el. Eṉōl însă își duse doar degetul arătător la gură și-i dădu de înțeles că-i momentul să fie tăcuți în acele clipe. După care, discret, îi arătă cu mâna stângă spre intrarea în grotă unde Argol se oprise.

Vulturul însă nu se așeză pe roca din fața grotei, ci stătea la cam doi metri în aer, bătând vertiginos din aripi de mătura la propriu praful din jur. Ba chiar scotea și-un sunet strident din al său gâtlej, de parcă ar fi anunțat pe cineva de pericol sau s-ar fi certat cu cineva. Cui avea însă ceva de spus nu era clar. De aceea și se priviră Eṉōl și Strebasus într-un final, căci comportamentul lui Argol li se părea și lor straniu.

Mult însă nu le fu dat să aștepte, căci la cam două minute după ce Argol începuse să bată din aripi chiar în fața grotei, cei doi bărbați îl văzură pe vultur trăgându-se brusc în spate, strângându-și cumva aripile pe lângă corp, de parcă ar fi avut o prujină ceva prinsă de corp, care, la semnalul vulturului, îl trase înapoi. Iar Argol se trase în spate exact în clipa în care un imens șarpe gros, pe care nici Eṉōl și nici ajutorul său nu-l mai văzuse până atunci, se repezi din întunecimea grotei cu gând să înșface acea pasăre albă în gură.

Și, anume limba lungă și bifurcată a șarpelui, ce aproape ajunse la penele albe de pe pieptul vulturului, îl făcu pe Eṉōl să-și acopere gura cu palma ca să nu fie auzit strigând, căci lui i se păru că Argol o să ajungă până la urmă hrană pentru acea dihanie. Răsuflă însă cât de curând ușurat, când văzu că Argol își întinse iar aripile larg în lături și începu apoi a pluti la o distanță rezonabilă de șarpe.

Șarpele însă, deși părea calm, în ciuda faptului că scăpase prada printre degete, continua să privească furios spre acea pasăre albă ce-i tot plutea pe dinaintea ochilor. Ba chiar se încolăci pe șase inele groase. Și, după ce privi țintă spre Argol, începu a-și învârti ochii în mici cercuri încercând să-l vrăjească și să-l atragă pe vultur înspre el.

Argol însă nu era prost și se pare că știa prea bine ce-i poate pielea acelui șarpe. De aceea, în clipa în care zări ochii șarpelui schimbându-și culoarea într-un negru înșelător, își strânse iar aripile pe lângă corp și se lăsă să cadă ca o săgeată în jos, spre profunzimea prăpastiei Kaṟkaḷ Pēy-ului.

Mult însă nu căzu, cam două sute de metri doar. După care, întinzând iar aripile în lături, începu să plutească deasupra acelor curenți transparenți de aer ce se învârteau în cerc, la viteză lentă, deasupra acelui loc. Și, de parcă ar fi prins puteri anume de la acei curenți de aer, Argol țâșni într-un final iar în sus și trecu cât se poate de aproape de grota șarpelui de-l făcu pe acela să se arunce spre el.

Calculă însă greșit mișcarea șarpele, căci fu cât pe ce să cadă de pe stâncă. Reușise însă să se oprească la timp. Dar chiar și așa simți destul de bine marginea colțoasă a acelei stânci din fața grotei intrându-i adânc în piele. De aceea lăsă să-i scape un șuierat prelung din gâtlej, arătându-și astfel furia.

Lui Argol însă părea să nu-i pese de asta, căci după ce făcu câteva cercuri în înalturi, coborî iar în fața grotei. Rămase însă la o distanță mult mai mare de șarpe, ca să nu-i dea șansa acestuia să-l ajungă de-i trecea prin cap.

Asta deja nu-i fu pe plac șarpelui, care era de altfel Tetapas. Și, când văzu că n-o să-i reușească lui să pună limba pe acel dușman alb cum îl considera el pe Argol, îi spuse, „Și totuși o să reușesc eu odată și-o dată să pun laba pe tine, Argol. Atunci jur c-o să te jumulesc de pene și-o să te savurez de viu… bucățică cu bucățică.”

Auzindu-l pe Tetapas „amenințându-l” cu astfel de cuvinte deșarte, vulturul râse. După care-i transmise un gând, „Să visezi nu-i păcat, Tetapas. Da iaca să pui în practică o să fie mai greu.”

„Crezi?” Îi răspunse Tetapas cu vocea minții, încercând să îndulcească cuvintele. „Eu n-aș fi atât de sigur. Doar știi ce-mi poate pielea.”

„La fel tu știi ce pot eu. Dar… înainte să ne jumulim unul pe altul de pene… ai face bine de mi-ai spune ce știi despre Tikil.”

Asta-l făcu pe Tetapas curios, căci înțelese în sfârșit că vizita lui Argol nu era una de curtoazie sau să-l scoată din sărite așa cum obișnuia să facă vulturul în multe ocazii, de parcă s-ar fi jucat cu el. Chiar și așa nu-i dădu de înțeles lui Argol că aflase șiretlicul acestuia. El doar îi întoarse spatele. Și, abia mișcându-se, începu să se târască prin acel labirint creat pe peretele extern al grotei Kaṟkaḷ Pēy-ului.

Argol însă nu se lăsă înșelat de „nepăsarea” lui Tetapas, căci îl știa prea bine. La fel îi știa prea bine jocul, căci nu odată fusese martor la crimele lui Tetapas, când acesta „înlemnise” pe acel perete, părând a fi și el cioplit în stâncă, atunci când văzuse vreun suflet viu aventurându-se spre grotă, momit acolo de secretele și tainele acelui loc. De aceea, știind prea bine mintea diabolică a șarpelui, și stătu Argol în loc, continuându-și jocul cu curenții de aer care se ridicaseră până la locul unde era el.

Anume acest joc straniu al șarpelui și al lui Argol îi făcu pe Eṉōl și Strebasus să se privească iar cruciți. După care, privind iar la cei doi inamici ce se priveau în tăcere, Strebasus întrebă, „Ce totuși face Argol acolo? Nu cred că încearcă să provoace acel șarpe.”

„Mie totuși mi se pare că da. Dar… nu înțeleg motivul pentru care încearcă să facă asta.”

Tăcu însă în clipa în care văzu șarpele coborând de pe acel perete pe roca din fața grotei. După care, ajungând în locul în care stătuse mai înainte, se încolăci iar pe șase nivele. Apoi închise ochii și, mișcându-se lent într-o parte și într-alta, își lăți mult gâtul, formând acel gât lat de cobră - exact cum făcea Zeal de fiecare dată când era înfuriată, transformându-și veșmintele în acel gât lat. Dar asta nu fu toată stranietatea, căci, curând după asta, se auzi o stranie muzică de clopoței de jur împrejur.

„Și asta? Ce-i cu muzica asta?” Întrebă iar Strebasus, acoperindu-și urechile cu palmele, căci îi răsuna ciudat în cap. Dar, atât el, cât și Eṉōl, fură nevoiți să se ridice brusc de la locul lor și să-i oprească pe cei doi soldați care începură a merge direct spre marginea prăpastiei. Și, după ce-i târâră cu forța la loc sigur, îi priviră în ochi și văzură că arătau de parcă ar fi fost posedați. De aceea și se văzură nevoiți să-i lovească după ceafă și să-i lase inconștienți ca să nu se arunce într-un final în gol.

Abia după aceea Eṉōl se întoarse la vechiul loc de pază, numai că de data asta stând în picioare, ascuns cumva de limba aceea de perete ieșit mult în gol. Și, privind cu ură spre șarpe, îi spuse lui Strebasus, „Și-a pus se pare în gând să-l vrăjească pe Argol și să-l atragă în văgăuna lui.”

„Dar nu înțeleg de ce totuși vraja lui a acționat asupra oștenilor noștri de era destinată doar pentru Argol.”

„Pentru că o astfel de muzică funcționează doar cu cei care au un echilibru energetic slab. De asta cu noi n-a funcționat la fel. Și la fel se pare că nu funcționează asupra lui Argol. În caz contrar de mult i-ar fi căzut în labe acelui șarpe.”

„Totuși nu înțeleg ce speră să obțină Argol stând în acel loc.”

„Pe mine mai mult decât ce face Argol mă interesează cine-i de fapt acel șarpe. Nu pare unul obișnuit.”

„Eu cred că-i evident totuși. Nu poate fi decât câinele lui Tikil, lăsat acolo de pază cât el încearcă să cucerească Paṉi Makkaḷ-ul.”

„Eu n-aș fi totuși atât de sigur. Ceva îmi spune că-i mai mult decât câinele de pază al lui Tikil. Cine să fie însă…”

Și tăcu Eṉōl în clipa în care simți mișcare în spate, căci era prea devreme ca oștenii lor să se trezească din somn. Dar, când priviră în dreapta, atât el, cât și Strebasus, făcură ochii cât cepele văzând pantera Accam Kuṉṟu pășind spre ei. Se liniștiră însă repede, căci erau ei obișnuiți s-o vadă. Doar că se speriaseră la început crezând că șarpele cela apăruse ca prin minune acolo.

Numai că uimirea nu le trecu când văzură că de fapt Accam Kuṉṟu apăruse lângă ei ca o panteră reală și nu ca o proiecție așa cum obișnuia să apară în fața lui Zeal sau Inlan Diar. Iar asta era deja ceva ciudat și neînțeles. De aceea și se bâlbâi Eṉōl când pantera-l privi, „Dar… mărite Accam Kuṉṟu, cum e posibil să apari astfel? Mai ales aici, căci…”

Tăcu însă Eṉōl când văzu tristețe în ochii lui Accam Kuṉṟu, care privea țintă spre locul în care Argol și Tetapas părea că au o discuție de suflet. Și, înțelegând că ceva o neliniștea de fapt pe panteră, Eṉōl privi și el într-acolo. Dar el nu înțelese mare lucru din acea ciudată situație creată. Chiar și așa era sigur că Accam Kuṉṟu era acolo c-un motiv anume. De întrebat însă în glas se cam temea, căci deși tare ar fi vrut să știe măcar motivul pentru care Accam Kuṉṟu avea trup real, gândea că-i totuși poate prea mult pentru un simplu oștean ca el să pună astfel de întrebări.

Accam Kuṉṟu însă, de parcă i-ar fi citit gândurile, îi răspunse fără să-l privească, „Și ai dreptul să fii confuz, comandante, căci toată lumea știe că al meu trup real a fost ucis de al meu fiu Tikil care m-a condamnat să fiu doar un Spirit în această lume. Chiar și așa se pare că Soarta mi-a mai dat o șansă și mi-a permis să am trup real pe moment. Chiar și așa nu înțeleg ce joc periculos joacă Tetapas încercând să atace acea pasăre, chiar știind a cui pasăre e Argol de fapt.”

„Tetapas? Vreți să spuneți că șarpele cela-i…?” Întrebă și Strebasus cu ochii holbați cât cepele.

„Așa e,” răspunse pantera cu glas stins. „Acela-i Titanul din măruntaiele pământului, cel în fața căruia oamenii s-au închinat de veacuri, cinstindu-l ca pe un făuritor, fără a ști că de fapt e doar un șarpe blestemat care fură sufletele muritorilor pentru a scăpa din temniță.”

„La ce te referi anume cu… încearcă să scape din temniță?” Întrebă Eṉōl, privind țintă la șarpe și Argol.

Pantera însă nu-i răspunse imediat. Ea doar se apropie și mai mult de marginea ascuțită a acelei stânci și privi țintă spre grotă. Astfel văzu că ochii lui Tetapas începură să scapere de furie văzând că nu-i reușise jocul și nu-l putuse atrage pe Argol în grotă, unde ar fi fost mai mult decât capabil să-i fure sufletul și să-l închidă apoi în Koṭi. Dar, deși era mai mult decât cătrănit, Tetapas înțelegea prea bine de ce nu-i reușise. De aceea și-i mârâi într-un final lui Argol, „Probabil măritul Cronus te protejează de sus. Și la fel cred că te-a instruit bine de nu mi-ai căzut în labe. Chiar și așa nu înțeleg motivul pentru care Cronus vrea să știe despre planurile lui Tikil.”

„Asta să spunem că-i deja ceva nu de nasul tău,” auzi Tetapas glasul lui Argol plutind undeva în jurul lui. „La fel cum nu-i de nasul tău să scapi din acest loc blestemat, căci… a făcut Parca o treabă bună închizându-te aici. Pe veci.”

„Ceva care totuși nu te ajută cu nimic, Argol. La fel cum nu-i ajută pe Titani.”

„Crezi? Eu n-aș fi atât de sigur, căci faptul că tu stai închis dă multora încredere să-și ducă traiul liniștiți pe pământ. Acum însă răspunde-mi la întrebare: ce speră să obțină Tikil atacând Paṉi Makkaḷ-ul?”

„Asta va trebui să-l întrebi anume pe el,” răspunse Tetapas cu șiretenie.

„Și totuși sunt sigur că știi,” insistă Argol.

„Și ai dreptate… știu. Dar… n-o să spun nimănui.”

„De ce? Ce speri să obții făcând asta? Să-l ajuți pe Tikil? Asta ți-a promis el cumva în caz că-l ajuți - să te elibereze de aici?”

Întrebările puse de Argol îl făcură pe Tetapas să râdă zgomotos. Și râsul lui Tetapas dură multă vreme, fapt care-i uimi chiar și pe Accam Kuṉṟu și pe Eṉōl, care auziră destul de clar discuția dintre șarpe și vultur, deși era ceva imposibil, căci Eṉōl era sigur că el n-avea un astfel de dar.

„E din cauza mea,” îi spuse pantera într-un final. „Auzi gândurile celor doi din cauza că-s eu aici. Dar… totuși cred că-i inutil.”

„Ce anume?”

„Să continuăm în acest loc și să așteptăm răspuns de la Tetapas. N-o să vorbească.”

„De ce? Credeți că totuși s-a aliat cu Tikil și…?”

„Ba nu. Tetapas și Tikil nu se suportă, iar a lor dușmănie durează deja de prea multă vreme ca să uite de ea și să se alieze. Doar… caută să-l confunde pe Argol jucând acest joc. La fel încearcă să ne slăbească și pe noi făcându-ne să credem că s-a aliat cu Tikil. Și… o să joace acest joc încă multă vreme de acum încolo. De aceea zic că-i inutil să mai pierdem timpul pe aici. Să mergem!” După care pantera întoarse spatele acelui loc și, la pas lent, se furișă printre stânci ca să nu fie cumva văzut de iscoadele lui Tikil, pe care le văzuse și el.

În spatele lui, Eṉōl și Strebasus schimbară iar priviri. Apoi, înțelegând că totuși pantera avea dreptate și era inutil să aștepte răspunsuri adevărate de la un șarpe, se furișară în spatele ei. Dar, înainte să plece, îi aburcară pe cei doi soldați adormiți în cârcă, căci se temeau să-i lase totuși acolo, nefiind siguri de magia lui Tetapas acționa încă sau nu.

Dar, în clipa în care ei plecară de acolo, Tetapas îi dădu răspunsul lui Argol, „de ce tac și nu spun motivul pentru care Tikil vrea să atace Paṉi Makkaḷ-ul? Pentru că n-am dreptul s-o fac, Argol. N-am dreptul să spun nimănui despre ceea ce aflu în interiorul acestei grote. Așa că ai face bine și-ai pleca de-aici cât încă e ziuă și poți pleca.” După care își desfășură corpul și se târî spre intrarea în grotă, făcând acel clinchet de clopoței să se audă tot mai îndepărtat și mai îndepărtat.

„Cum rămâne cu ceea ce-ai aflat în afara ei?” Întrebă Argol în clipa în care Tetapas era intrat deja pe jumătate în grotă. Și, anume această ultimă întrebare, îl făcu pe șarpe să se oprească din târât.

De ieșit însă înapoi din grotă n-o făcu. Ci doar stătu pe loc multă vreme. Apoi, după ce consideră destulă vreme pentru gândit, îi spuse lui Argol, „De Inlan Diar sau a ei nepoată vor răspunsuri atunci și să meargă în zona vestică, acolo unde se află de fapt și intrarea în Peștera Calaṉam (Grota Ispitelor.) Anume acolo poate afla adevărul pe care-l caută cu atâta înverșunare. Și, de se va încumeta să meargă într-acolo, atunci la sigur va ști și cum să afle răspuns la toate întrebările pe care le are pe suflet în aceste clipe de grea încercare pentru al ei popor.” Apoi Tetapas își continuă drumul. Și, cât de curând, nu se mai auzi deloc sunetul surd scos de al său trup ce se târa pe pământul umed și lipicios al grotei Kaṟkaḷ Pēy-ului.

Chiar și dacă rămase singur și știa că Tetapas n-o să se întoarcă, Argol nu plecă din fața grotei. Rămase de altfel multă vreme în acel loc, plutind agale pe aripile acelor curenți de aer. Dar, în mintea lui, gândurile roiau cu repeziciune, căci pusese și pe el stăpânire Îndoiala: cât Adevăr era de fapt ascuns în cuvintele șarpelui și cât era de fapt Înșelăciune?!

***

În timp ce coborau la pas lent din zona Kaṟkaḷ Pēy-ului, Eṉōl privea atent zarea. Dar, ca prin minune, nu văzu nimic straniu la marginea Pădurii Tenebre. La fel nu mai zări acele iscoade ca atunci când se urcaseră să spioneze grota lui Tetapas, iar asta i se păru chiar și mai straniu decât liniștea din jur.

Nu spuse însă nimic. Doar își așeză mai bine greutatea pe umăr, căci cei doi soldați pe care el și Strebasus îi lăsaseră inconștienți continuau adormiți. Chiar și așa, chiar și dacă erau destui de grei soldații la ale lor, nici Eṉōl și nici Strebasus nu ziseră nimic și nici nu-i abandonară pe undeva, căci… până la urmă erau singurii vinovații că aceia nu puteau să-i urmeze pe propriile picioare.

Priviră însă la panteră în clipa în care ea spuse fără să-i privească, „Știți, Legenda Kaṟkaḷ Pēy-ului e de fapt una destul de veche. Probabil să tot aibă vreo zece mii de ani, căci dacă nu mă înșeală memoria anume cu venirea lui Dike pe pământ au și început de fapt să umble zvonurile cum că acea grotă e stranie.”

„Stranie? În ce fel?” Se interesă comandantul.

„În toate aspectele,” spuse Accam Kuṉṟu calm. Și, tot fără să privească la ai săi însoțitori, își continuă povestirea, „De fapt totul a pornit de la o ciondăneală între Uranus, Cronus și Tetapas. Mai bine zis a început de la Tetapas, care, crezându-se suficient de puternic ca să-i învingă pe cei doi, a recurs la un șiretlic ca să obțină tronul Universului.

Numai că nici Uranus nu-i prost. De asta și n-a căzut în capcana lui Tetapas, căci acela a propus în locul luptelor corp la corp un șiretlic: să joace un straniu și vechi joc al ghicitorilor. Numai că ce n-a luat Tetapas în considerare a fost inteligența lui Uranus și că acela era mai mult decât capabil să-l bată cu propriile arme.

Dar… Uranus s-a mai folosit de un șiretlic ca să câștige. Mai bine zis s-a folosit de capacitatea lui de-a găsi slăbiciunile în cineva. De aceea și i-a propus lui Tetapas să fie el primul care pune ghicitoarea. Iar Tetapas, crezând că nimeni nu-i capabil să-l învingă la jocul cela, acceptă. Astfel, și-și găsi sfârșitul, căci la întrebarea lui Uranus, „Ce se târâie mereu pe pământ și lasă urme adânci,” neștiind răspunsul a spus într-o doară, „Lianele.” Și, cum pariul fusese ca cel ce pierde să se transforme în ceea ce va dori învingătorul, Tetapas a fost transformat în această ființă hidoasă pe care ați văzut-o și voi astăzi. Totodată Uranus i-a demonstrat că pe lângă prost mai era și încrezut și că uneori e bine să-ți știi din start locul de nu vrei să suferi mai mult.

Problema însă a venit după acel triumf, căci Uranus, temându-se ca Tetapas să nu încerce iar să-l detroneze prin vicleșug, a recurs la Puterea Parcăi. Și… ce anume i-a promis el atunci Titanidei Sorții în schimbul ajutorului ei, nimeni nu știe. Cert până azi e că anume ea s-a folosit de puterea ce venea din adâncurile Grotei Kaṟkaḷ Pēy-ului. În special s-a folosit de puterea Ulciorului de Foc al Sorții, cel numit Koṭi, care-i și până astăzi ascuns în interiorul grotei. Și, ca să-l momească pe Tetapas acolo, i-a spus că dacă strânge un număr suficient de suflete în acel Ulcior, ea-i redă libertatea mult dorită.”

„Atunci… să înțeleg că Tetapas și până astăzi strânge suflete în acel Ulcior?” Întrebă Eṉōl extrem de mirat.

„Așa și e. De altfel multe suflete au pierit acolo, ademenite de Tetapas. Și anume din această cauză a încercat azi șarpele să-l atragă pe Argol în grotă.”

„Iar Argol, care știe de pact, a făcut tot posibilul să nu-i cadă șarpelui în plasă,” murmură Strebasus.

„Și ai dreptate, fiule, căci anume eu i-am spus lui Argol de acel pact dintre Tetapas și Parca.”

„Dar, mărite Accam Kuṉṟu, cum totuși a-ți aflat de acel pact? Credeam că era un secret.” Întrebă Eṉōl.

„Asta deja-i un secret și pentru mine,” murmură Pantera. „Chiar și așa, odată, demult, m-am întâlnit cu Parca care-a venit pe acest munte. Ce anume căuta ea atunci pe munte nu știu. Dar, când a trecut prin fața locului unde-mi duc de obicei traiul, s-a oprit și mi-a spus, „Nicicând nu-i permite lui Tetapas să obțină libertatea dorită, Accam Kuṉṟu. În caz contrar poporul și muntele pe care l-ai apărat atâta amar de vreme vor pieri în flăcări.” Desigur, eu atunci n-am crezut ale ei cuvinte. De aceea și-am întrebat-o oarecum cu ironie, „Și… s-ar putea să știu cum l-aș putea ține pe Tetapas departe de acest loc?” Iar ea, spre marea mea surprindere, mi-a răspuns atunci, „Simplu. Nu-l lăsa să adune numărul necesar de suflete în Koṭi. De asta se întâmplă atunci va domni fără doar și poate în locul tău.” După asta pur și simplu a dispărut.”

This story is posted elsewhere by the author. Help them out by reading the authentic version.

„Dar… ce număr trebuie să adune Tetapas ca să fie liber? Întrebă Strebasus în cele din urmă.

Pantera însă oftă, auzind acea întrebare. Și, după multe minute de liniște, când erau aproape de hotarul Regatului Gheții, pantera spuse, „Asta deja o știe doar Tetapas și Parca. Ei însă n-o s-o spună nicicând nimănui.” După care pantera dispăru de parcă nici n-ar fi stat nicicând lângă cei doi. Chiar și așa, nici Eṉōl și nici Strebasus nu se mirară prea mult, căci erau deja obișnuiți cu stranietatea acelei pantere, căci nu odată-i văzură proiecția în fața lor și la fel nu odată văzură ca ea să dispară pe neașteptate. Ei doar își continuară drumul în tăcere, fiind deja protejați, căci pantera dispăruse exact în clipa în care ei lăsară în urma lor Bariera Paṉi Makkaḷ-ului.

***

Ridicându-se pe a ei coadă groasă, cobra maro, în care se transformase Zeal pentru a se camufla, își mișcă cu grijă capul dintr-o parte în alta, asigurându-se că nu fusese urmărită de nimeni. Astfel, când văzu că-i totuși liniște, cobra privi în dreapta și sâsâi, „Poți ieși acum! E sigură zona!” Și, cât de curând, căprioara Inlan Diar se apropie și ea de ceea ce rămase din intrarea în grota regelui Coal - ruine.

Și era straniu ca cele două să fie acolo, căci regina le promisese nepoatei și comandantului ei că va aștepta până vor scăpa de pericol. Dar, simțind o stranie chemare, decise totuși să riște. Iar Zeal, cum n-o putea lăsa singură pe a ei străbunică, o urmă ca măcar ea s-o ajute în caz de pericol.

Astfel, după ce ajunseră lângă ruinele fostei grote a lui Coallar, căprioara lăsă să-i scape un oftat dureros din piept. După care, la pas lent, se apropie de ruine, murmurând, „N-am crezut niciodată că-mi va fi dat să văd o astfel priveliște. Cel puțin nu aici.”

„De ce?” O întrebă cobra Zeal. Și era cu adevărat mirată să vadă lacrimi în ochii căprioarei.

„Pentru că-i ceva dincolo de a mea imaginație. Și… chiar de eu și Coallar am fost mereu dușmani și nu aliați, am fost totuși cândva soț și soție și tocmai de aceea mi se pare incredibil că a sfârșit astfel.”

„Chiar și așa, străbunico, să vii aici și să-l vezi pe cel ce ți-a făcut atâta rău mi se pare al naibii de ciudat. Și la fel nu înțeleg de ce totuși te-ai hotărât să riști. Nu cred că-i doar din cauza c-ai simțit acea stranie chemare.”

„Și ai dreptate, Zeal,” răspunse căprioara spre marea surprindere a lui Zeal. „A fost și din cauza lui Inmar. Ea mi-a spus că anume grota asta a explodat acum șase luni.”

„De parcă n-ai fi știut că anume de aici s-a auzit explozia,” sâsâi cobra printre dinți, sprijinindu-și capul de-un pietroi. „Și… chiar că-i deplorabilă priveliștea asta. Dar… nici așa nu mă face să-mi pară rău pentru acel bătrân diavol.”

„Ar trebui totuși, Zeal. Până la urmă ți-a fost străbunic,” îi spuse căprioara urcând cu grijă pe acele pietroaie pe care se mai vedea încă cățărându-se iedera otrăvitoare. „Vrei tu sau nu vrei.”

Cobra însă își dădu ochii peste cap, semn că pe ea acele cuvinte despre legături de rudenie și respect pentru asta o plictiseau. Dar deveni dintr-o dată atentă văzând, ca o imagine a trecutului, acel loc înconjurat de ceață și-o femeie coborând acele pietroaie. De aceea și spuse, „Și totuși explozia lui Coallar mi se pare că n-a fost chiar din proprie inițiativă.”

„La ce te referi?” O întrebă Inlan Diar mirată.

Zeal însă nu-i răspunse la început. Doar se târî și ea pe acele pietroaie până ajunse în vârful lor acolo unde se afla și căprioara. Și, după ce se ridică pe a ei coadă groasă și privi cu atenție zarea, spuse, „Coallar n-a fost singur înainte de moarte. Am văzut o femeie coborând aceste ruine când acest loc era înconjurat de ceață albă și groasă, exact după ce focul exploziei s-a stins.”

„O femeie? Cine anume? Tenebre?”

„Nu. Sunt sigură că nu era scorpia ceea.”

Căprioara însă surâse, „Și totuși mi se pare straniu să vorbești astfel despre Tenebre. Mai ales având trupul ăsta.”

De aceea și se aplecă puțin cobra până ajunse în dreptul ochilor căprioarei. Și, privind țintă în ei, spuse, „Până și cobrele au demnitate, bunico. La fel știm și noi să ne alegem anturajul, căci… viperă-viperă, dar de mă calci pe coadă ești la sigur al meu dușman.” Apoi, ridicându-și iar capul sus, privind cu mândrie acel loc dezolant, spuse, „Și totuși nu era vipera ceea. Era altcineva. Cine însă nu știu, căci am văzut-o doar de la spate și purta o mantie lungă și neagră, cu gluga pusă pe cap.”

„Atunci? Cum ești sigură că era femeie de-ai văzut-o doar de la spate?”

„După mers. Să zicem că asta nicicând nu mă înșeală. La fel cum nu mă înșeală instinctul că vipera de Tenebre a trecut după asta pe aici. Numai că n-a văzut nici ea nimic straniu. De aceea și a dat bir cu fugiții în cele din urmă. Și, să fiu sinceră, n-avea nici de ce să stea prin zonă, odată ce iubitul ei soțior a sărit în aer. Doar… de-ar fi vrut să sară și ea în aer. Iar de-ar fi făcut-o, ne-ar fi făcut și nouă o favoare,” termină cobra într-un șuierat, fiind de-a dreptul răutăcioasă.

„Zeal!” Îi spuse căprioara cu dojană. „Nu poți fi atât de răutăcioasă. Chiar și dacă Tenebre nu-i cineva care să…

„Doar… să mergem odată!” Spuse cobra sec. „Nu-mi place mie locul ăsta. Prea-mi dă fiori! Și asta la sigur pentru că prezența celor doi diavoli, Coallar și Tenebre se simte încă prin preajmă.” Apoi, târându-se încet pe pietroaie, începu să le coboare.

Căprioara însă mai rămase în vârful acelor pietroaie o vreme. Apoi, după ce se asigură că cobra ajunse în siguranță jos, Inaln Diar se întoarse și privi pentru câteva clipe în jur. Dar nu văzu nimic care s-o bucure sau s-o facă să se simtă mai bine, căci chiar dacă ea nu-l iubise nicicând pe Coallar faptul că-i dăduse șansa să fie mamă și o ajutase într-un moment dificil să-și apere poporul o făcuse totuși să aibă un minim respect pentru el.

Dar, auzind glasul lui Zeal din josul acelor pietroaie, care-i spuse, „Vii?” căprioara începu a coborî încet acel morman de vechituri și bucăți din trecutul ei. Se opri însă brusc auzind glasul unei femei în spatele ei:

„Și totuși, chiar dacă-ți pare rău să vezi acest loc în ruine, îi simți încă magia.”

Numai că, privind înspre locul de unde auzise vocea acelei femei, căprioara clipi des din gene, văzându-se pe sine, copila cea de demult, care se transformase apoi în tânăra Inlan Diar după ce Tikil își ucisese propriul tată. Dar… era atât de ireal să se vadă pe sine, cea din trecut, încât căprioara întrebă într-un murmur, „Dar… cine ești?”

„Eu?” Răspunse acea tânără surâzând. „Probabil că mă știi ca Nikkari sau Spiritul ce trăia în grota regelui Cărbune!”

Căprioara însă, și mai confuză decât mai înainte, scutură din cap, încercând să-și limpezească gândurile. Apoi, când fu cât de cât stăpână pe propriile gânduri, întrebă, „Stai că nu înțeleg: care Spirit? Eu n-am văzut niciunul când veneam să-l vizitez pe Coallar în grotă.” Se miră însă și mai mult văzând-o pe acea tânără, care Inlan Diar era sigură că nu-i ea, cea din trecut, zâmbindu-i. Se miră însă și mai mult când Nikkari îi spuse:

„Sufletele pure, cele fără blestem mă refer, așa cum ești tu, regină, n-au dreptul să mă vadă.”

„Chiar și așa te putem vedea!” Spuse Zeal sigură pe sine.

Nikkari însă nu se supără, ci zâmbi. Pe urmă spuse, „Pentru că sunt în afara grotei. De aceea și am dreptul să fiu văzută de alții acum că nu mai există blestemul.”

„Blestemul? Te referi la cel al bătrânului Aman aruncat asupra lui Coallar?” Întrebă Inlan Diar, reluându-și înfățișarea normală. Dar, ce-o uimi pe Zeal fu să vadă că bunica ei arăta în acele clipe exact ca cea din vârful pietroaielor. De aceea și privea încurcată când la una când la alta.

De aceea și-și luă și Zeal înfățișarea normală până la urmă și urcă iar pietroaiele. Apoi, fiind între cele două tinere, le privi pe rând și murmură, „Ca două picături de apă. Dar… cum e asta posibil? Sunteți surori?”

„Ba bine că nu,” răspunse Nikkari râzând. „Doar mă arăt altora cum vor ei să mă vadă.” Apoi, privind în ochii albaștri-închis ai lui Inlan Diar, îi spuse, „am decis să mă arăt anume ție pentru că e momentul să ne aliem, regină a Gheții. Și am decis asta pentru că am văzut că bunăstarea și siguranța acestui munte este în pericol. De aceea, pentru că nu vreau tot muntele să fie în ruine și nici viețuitoarele dragi inimii mele să piară, cred că trebuie să ne aliem cu toții ca să-i punem o piedică lui Maranam să cucerească tronul lumii. Și… știi la fel de bine ca și mine că singuri n-o să ne reușească.”

„Chiar și așa, Nikkari, mi se pare absurd să ne aliem cu toții. Mulți dintre noi am fost dușmani până nu demult. Acum însă monștrii lui Kkāṟṟu și vulpile lui Inmar sunt în regatul meu, iar asta-i deja ceva de care n-am fost anunțată când am aflat despre acest mare război,” spuse regina cu glas sever.

La fel de serioasă deveni și Nikkari. Și, privind de data asta la Zeal, murmură, „și totuși trebuie de vrem să ne trăiască oamenii dragi, Inlan Diar. De asemenea nu doar monștrii lui Kkāṟṟu și vulpile roșii ale lui Inmar ni se vor alătura.”

„Mai sunt și alții?” Întrebă oarecum cu ironie Zeal.

„Așa e, căci în timp ce voi ați trăit la suprafața muntelui, eu am trăit în adâncurile lui. Astfel mi-a fost dat să văd destule grozăvii făcute de Tikil și monștrii lui. De aceea și sunt sigură că nu le vom face față doar în formatul în care suntem acum.” Și, cât spuse aceste cuvinte, Nikkari coborî acele pietroaie, trecând întâi pe lângă Zeal, apoi pe lângă Inlan Diar.

Regina însă, deși o văzu pe Nikkari sigură pe sine și pășind atent pe acele pietroaie, era sigură că în sufletul acelei tinere era furtună mare. Asta se vedea și-n privirea ei, deși Nikkari încercase să ascundă asta. La fel Inlan Diar văzuse și acel mare adevăr pe care Nikkari încercase să-l ascundă: visase să trăiască măcar pentru o zi ca om și să simtă din plin tot ceea ce simțeau ei. Numai că n-avea ea acest drept dat de natură, căci de l-ar fi primit ar fi însemnat să dispară fără urmă exact după ce și-ar fi împlinit visul.

Coborând acele pietroaie însă și ajungând pe pământ tare, Nikkari se opri auzind-o pe Zeal întrebând-o, „Și totuși, ce alte lighioane ni s-ar putea alătura în acest război?”

Și, întorcându-se spre tânără, Nikkari zâmbi. Apoi spuse cu glas jucăuș, „Ce te face să crezi că doar jivinele ne pot ajuta în acest război? Pe acest munte nu trăiesc doar cei pe care tu-i știi, ci mult mai mulți. Vorbesc de toate acele nimfe și spirite pe care ochii tăi nu le-au văzut nicicând.”

Zeal însă se încruntă auzind-o vorbind astfel. Dar, simțind prea mare presiune pusă pe umerii ei, se transformă iar în cobră. Și, simțind că i se face somn, își culcă capul pe-o piatră. Totuși îi spuse lui Nikkari, „Chiar și așa, nu văd totuși cine altcineva ne-ar putea sări în ajutor.”

Plictiseala lui Zeal însă o făcu pe Nikkari să simtă că-i timpul de joacă. De aceea, pocnind din degete, o făcu pe tânără să-și reia obișnuita înfățișare. Și, din cauza că se transformase în timp ce căsca și avea ochii închiși, nu văzu că nu mai era cobră, iar când dădu să-și pună capul pe pietroiul cela îl simți destul de bine când îl lovi. De aceea și privi furioasă spre Nikkari, șuierându-i printre dinți, „Să știi că nu-i cinstit să te joci cu alții.”

„Dacă zici,” spuse Nikkari cu glas jucăuș. După care-și continuă coborârea și le spuse, „Să mergem! O să vă arăt ce se ascunde de fapt pe acest munte!” Și, cât de curând, intră în pădure.

Zeal însă nu-și dorea s-o urmeze, căci prea nu-i plăcuse ei acea Spirit băgăcioasă. Dar, când Inlan Diar îi făcu cu capul s-o urmeze, n-avu încotro: se ridică de jos, bombănind întruna că ei i-ar fi plăcut să doarmă și nu să umble naiba știe unde prin pădure.

Se calmă însă în clipa în care simți mâna lui Inlan Diar mângâindu-i părul. De aceea o privi cu ochi rugători și-i spuse, „Poate totuși nu mergem?”

„Trebuie, Zeal,” răspunse regina cu glas blajin. „De vrem să-i ocrotim pe ai noștri, trebuie să fim sigure că putem conta pe ajutorul tuturor.”

„Chiar și așa, mie această Nikkari nu-mi place.”

„Din cauza că te-a transformat fără voie și ți-a făcut și-un cucui în frunte?” Glumi regina.

„Nu doar din cauza asta. Ci… nu-mi place că arată ca tine,” îi spuse Zeal țâfnoasă.

„Asta e pentru că Nikkari se arată altora așa cum vor alții s-o vadă.”

„La fel ca Parca?”

„Așa e. Dar… înainte să-ți treacă prin minte s-o acuzi de legături ascunse cu Parca, te anunț că cele două n-au nicio legătură.”

„De unde știi asta? Singură ai spus c-a fost prima dată când ai văzut-o.”

„Așa și e. Am văzut-o abia azi. De auzit despre ea am auzit însă demult.”

„Ai auzit? De la cine?” Întrebă Zeal mirată.

„De la broaște. Tu ai spus doar că din orăcăitul lor afli secretele naturii.” Zeal însă o privi pe sub sprâncene. De aceea și zâmbi Inlan Diar și-i spuse, „Bine, bine, mă predau: nu-s broaște aici. Chiar și așa știu și eu s-ascult glasul pământului. Iaca și aflu lucruri neștiute de alții. Așa că, de vrei să știi și tu mai multe despre astă lume, lasă broaștele în pace și mai ascultă și de alții. Cine știe: poate așa-ți afli Soarta?!” Și Inlan Diar îi făcu cu ochiul nepoatei. După care izbucniră ele în râs, căci chiar și în acele momente de grea încercare ele își păstrau inima curată, iar asta era un mare plus pentru ele.

***

„Șșș, nu faceți gălăgie!” Le dădu Nikkari în grijă lui Inlan Diar și lui Zeal, când cele trei ajunseră lângă o mare poiană umbrită, unde se vedeau hârjonindu-se o mulțime de mistreți.

Numai că, mirată să vadă că fusese adusă să vadă… porcii, Zeal o privi pe sub sprâncene. Dar, cât de curând, făcu ochi mari, văzând că Nikkari arăta de fapt diferit în acele clipe: avea în jur de 20 de ani, păr lung și negru ce-i ajungea până la șolduri, piele albă ca spuma laptelui și ochi negri. De asemenea purta o rochie lungă și neagră, croită dintr-un material lucios, prinsă la brâu c-o cingătoare de culoare violet închis cu diverse elemente brodate pe ea, elemente luate desigur din natură, precum frunze, flori și diverse insecte.

Chiar și așa, chiar dacă era extrem de mirată, Zeal șuieră printre dinți c-o oarecare ironie, „Asta da schimbare. Poți să-ți schimbi astfel înfățișarea de câte ori vrei și trece nevăzut chiar și prin locuri aglomerate. Nu crezi, bunico?” Numai că, privind la Inlan Diar, o văzu arătând ca de obicei. De asta și strâmbă fata din nas, „De parcă s-ar vorbi.”

Nikkari și Inlan Diar însă se priviră uimite, neînțelegând la ce se referise tânăra. Abia când văzură că arătau diferit, ambele izbucniră în râs, fapt ce-o miră și mai mult pe Zeal. Într-un final însă Inlan Diar îi răspunse, „E din cauza muntelui și-a echilibrului de puteri. De aceea, de se întâlnesc două puteri diferite, muntele le forțează să aibă aceeași înfățișare sau vârstă, echivalând astfel și energia din ele. Și, de una dintre părți își schimbă înfățișarea, la fel se întâmplă și cu cealaltă.”

„De fapt mai este un secret ascuns în această schimbare,” murmură Nikkari, iar asta o miră chiar și pe regină. „Faptul că avem puteri similare, Inlan Diar și… ambele ne-am născut din Accam Kuṉṟu.”

„Ce? Sunteți surori?” Întrebă Zeal.

„Ba nu,” răspunse Nikkari prompt. „Doar… că ambele am apărut pe acest pământ datorită bunătății acestui munte. Prin urmare… și suntem cumva legate.”

„Prea complicat,” spuse Zeal, scuturând din cap. „Mai bine ne-ai spune ce-s cu jivinele astea și de ce ne-ai adus aici.”

Nikkari însă o privi mirată pe tânără, „Chiar nu-ți par cunoscute?”

„Absolut deloc!” Și Zeal se încruntă, căci înțelegea că Spiritul făcea aluzie la faptul că ea ar fi trebuit să știe despre mistreți, dar ea habar n-avea.

De asta și-o privi Nikkari atent. Apoi, când își dădu totuși seama că nu-i sigură de nimic, spuse, „Ciudat, căci… mi s-a părut că ție ți l-a arătat Coallar!”

Inlan Diar însă zâmbi, înțelegând la ce se referise Nikkari. De aceea și-o privi Spiritul țintă. Abia când Inlan Diar îi spuse, „Era Bestla cea căreia Coallar i-a arătat mistrețul și nu Zeal,” își descreți Nikkari fruntea.

„Nu, se prea poate,” murmură Nikkari într-un final. „Și, dacă nu mă înșeală memoria, e mereu alături de una dintre gemenele-formă, nu-i așa?”

„Așa e. De fapt cele două se află acum în Pădurea Rophion.”

„Știu,” răspunse Nikkari sec. „Mi s-a spus despre asta.”

„Ți s-a spus? De către cine?”

„Nimfele. De fapt… ele pot fi simțite și în jur,” și Nikkari-și duse un deget la buze și le dădu reginei și lui Zeal în grijă să păstreze tăcerea. Apoi, întinzând mâna dreaptă în față, făcu să-i apară, lipiți de marginea manjetei largi a rochie, mici clopoței aurii. Și, când ea-și mișcă ușor mâna prin aer, acei clopoței făcură să răsune atât de plăcut împrejurimile.

Acel clinchet însă îi făcu pe mistreți să ridice toți capetele și să privească înspre locul unde Inlan Diar, Nikkari și Zeal erau. Ceea ce-i atrase însă atenția reginei fu acel mistreț ai cărui ochi aminteau atât de mult de cei ai lui Coallar. De aceea și murmură ea într-un final, confuză, „Nu poate fi. E imposibil ce-mi văd ochii: privirea regelui Cărbune în ochii fiarelor?”

Tresări însă și privi în spate auzind glasul altei femei spunându-i, „Și ai totuși dreptate, căci anume acești ochi sunt cei pe care i-a avut regele Coallar cât încă era în viață.”

„Melia?” Întrebă mirată Inlan Diar, privind țintă la tânăra de 30 de ani care stătea la doar câțiva pași de ele.

Ceea ce-o miră însă pe Zeal fu să vadă că cea numită Melia avea păr lung și verde, ochi la fel de verzi, dar de o nuanță mai închisă decât părul în timp ce pielea îi era albă ca spuma laptelui. De asemenea purta o rochie croită din frunze și mlădițe de liane și era desculță. Dar, mai mult de atât, o miră pe tânără să vadă că Melia se închinase în fața reginei. De aceea și privi Zeal spre a ei străbunică și-o văzu și pe Inlan Diar închinându-se ușor în fața străinei.

Apoi, zâmbind, în timp ce se văzu analizată cu mare atenție de Zeal, Melia îi spuse tinerei, „Văd totuși că-s de interes cuiva. Deși nu-i prima oară când ne vedem.”

Zeal însă se încruntă auzind-o vorbind astfel. Apoi, făcând câțiva pași spre Melia, îi spuse cu încredere, „Și totuși eu sunt sigură că nu ne-am văzut nicicând.”

Melia însă zâmbi. „Poate că n-ai fost conștientă că am fost alături de tine. Noi însă nu odată te-am întâlnit în calea noastră, mărită cobră maro,” murmură Nimfa, zâmbind șmecher. Apoi, privind în spate, spuse cu voce tare, „Nīṅkaḷ uṅkaḷai kāṭṭa muṭiyum!” (vă puteți arăta) Și, ca la comandă, zeci de alte nimfe, atât de asemănătoare ei, se arătară în fața celor patru: coborând de prin copaci, în timp ce se țineau strâns de liane care le mișcau prin pădure. „Iar acestea sunt ale mele surate,” spuse Melia. „Ele sunt nimfele Meliae sau Nimfele de pădure.”

Zeal însă, privindu-le cu atenție, își aduse aminte că adesea, trecând prin Pădurea Tenebre, se simțise urmărită. Numai că, privind în jur, nu văzu nicicând pe nimeni. De asta și credea că-i din cauza lui Tenebre care-o urmărea prin ochii copacilor sau alte viețuitoare. În acele clipe înțelese totuși cine-o pândiseră: Meliae-le.

„Și ai perfectă dreptate,” îi spuse Melia de parcă i-ar fi citit gândurile. „Anume noi te-am spionat în timp ce traversai pădurea.”

„Asta deja-i ceva dat dracului,” gândi Zeal, strâmbând iar din nas.

Tresări însă când Melia zâmbi și-i spuse, „Și chiar suntem ciudate, căci…”

„Ah, da! Uitasem că nimfele pot citi gândurile celorlalți,” murmură Zeal nemulțumită.

„La fel ca tine care poți citi gândurile vânturilor și altor spirite de ei îți permit asta sau dacă găsești vraja corectă să le supui,” îi răspunse Melia încă zâmbind.

„Și… asta cum ai mai aflat-o? Că citesc gândurile vânturilor? Mi-ai cotrobăit cumva prin minte?” Întrebă Zeal, pusă pe harță, căci se simțea cu adevărat dezgolită în fața nimfei.

Melia însă râse ușor. „Desigur că nu. E ceva știut de când lumea: că cele care pot controla cobrele de asemenea pot citi și gândurile altora. Doar că… singura care n-a știut asta ești tu se pare.”

„Doar… nu mi-a spus nimeni că pot. Atâta tot,” încercă să se apere tânăra.

Fu lăsată însă în pace când Nikkari se întoarse spre Melia și-i spuse, „Și, chiar dacă eu nu pot citi gânduri, știu de ce ești aici.”

„Nici nu mă îndoiam de asta. La fel n-am încercat nici să ascund, căci… știm cu toții cine de fapt a trimis aceste creaturi în pădure după dispariția lui Coallar și la fel știm cine l-a transformat pe acel bătrân rege în ceea ce e azi: zeul acestor ființe!” Și Melia privi și ea în ochii mistrețului care n-o scăpa din ochi.

Din această cauză și privi și Zeal în aceeași direcție. Și, când în sfârșit putu să vadă și ea ochii acelei jivine, bombăni furioasă, „Nu pot să cred că nici după moarte nu scăpăm de boșorogul ăsta nebun. Mai nou a devenit zeul cuiva.” Dar vocea înfuriată a tinerei îi făcu pe mistreți să se retragă speriați mai spre marginea poienei, fapt ce-o miră până și pe Zeal. Și, când simți privirea plină de dojană a străbunicii ei ațintită asupra ei, Zeal murmură împăciuitor, „Fără supărare. Doar am spus și eu. Și… da, poate și-am exagerat puțin. Doar nițel. Atâta tot.”

Deloc mirată de altfel de reacția nepoatei, Inlan Diar doar își atinse fruntea cu palma scuturând puțin din cap. Apoi, privind la Nikkari, spuse, „Și totuși nu înțeleg jocul ăsta ciudat, Nikkari. La fel cum nu înțeleg cum e posibil ca acel mistreț să aibă ochii lui Coallar.”

„Pentru că acești mistreți au fost creați de însăși Coallar. În adâncurile grotei sale. De asemenea el i-a crescut numindu-i copii săi, pe care i-a numit Paṉṟi. De aceea, dacă o să privești cu atenție la ei, o să-l vezi pe cel mai mare dintre ei numit Poṟi Ivar sau Năzdrăvanul. Anume acesta a luat parte din puterea lui Coallar când grota a explodat. Astfel, deși Coallar nu mai e, mai există totuși a lui putere. De aceea și ascultă mistreții Paṉṟi de Năzdrăvan, care, într-un mod ciudat, s-a supus nimfelor de pădure. Prin urmare vor asculta mereu de Melia și de Meliae.”

„Chiar și de-o fi așa nu văd de ce ar trebui să știm noi asta,” murmură Zeal plictisită. „De altfel cred c-am avut de-a face cu destule bestii fără minte pe ziua de azi ca să mai stau și să privesc și mistreții acum.”

Spre surprinderea ei însă, Melia surâse. „De fapt, prințesă Zeal, acești mistreți nu-s deloc fără minte. La fel ca și cobrele tale care pot fi buni ostași de trebuie. Și, ca să răspund totodată la întrebarea „de ce sunteți aici?” e pentru că noi tot intrăm în acest război.” De asta și-o privi Inlan Diar încurcată. Dar, chiar și așa, Melia nu-și feri privirea, ci-i spuse, „Și totuși e necesar, regină a gheții. De altfel, chiar dacă nu ne dorim asta, trebuie să luptăm și noi, căci nu vrem ca acest loc să piară la fel ca și noi.”

„Totuși, Melia: nimfele au fost mereu cunoscute ca fiind pașnice. Cred că mai bine va fi să vă retrageți ca și mai înainte în locuri sigure și să așteptați ca să treacă furtuna,” insistă regina.

Nikkari însă oftă, „Nu mai e niciun loc sigur și pașnic pe acest pământ, Regină a Gheții, și asta din cauza că Maranam a cuprins totul cu a lui ură și sete de putere. De aceea ne-a forțat pe toți să luptăm. Și… trebuie să luptăm.”

„Pe toți? Vrei să spui că și tu o să intri în luptă?” Întrebă Zeal mirată.

Nikkari însă nu-i răspunse din prima. Ea doar o privi cu ochi triști, oftând din când în când. Și, abia într-un târziu, spuse, „Așa e. Și eu voi lupta de data asta, căci n-am altă șansă de vreau astă lume să dăinuiască veșnic. De altfel… mai e un motiv pentru care o să lupt: faptul că ura altora mi-a golit sufletul pe dinăuntru. Și, cum nu pot trăi goală pe dinăuntru, am decis să-l umplu cu iubire pentru acest pământ. Dar nu-i iubire acolo unde nu-i război. De aceea, de vreau iar pace în jur, nu pot sta de-o parte. Și voi lupta, alături de Meliae, iar de voi aveți nevoie de ajutorul nostru va fi de ajuns să-l trimiteți pe Argol să ne vestească. Astfel Meliae și Spiritele Grotelor, în frunte cu mine, ne vom alătura vouă în luptă.”

Se uitară însă cu toatele cu mare atenție la Melia când aceasta spuse, „Nu doar Meliae intră în război. Surorile mele, Thebe cu ale ei Napae, Ida cu ale ei Oreade, Syke și Hamadriadele, precum și Daphne cu Driadele și Tesa cu Liamnele se vor alătura nouă în caz de nevoie.”

„Să nu uităm toate nimfele apelor, ale cerului, aerului și adâncurilor,” spuse Nikkari. „Ele tot sunt de acord să lupte. E nevoie doar să le dăm de știre. Și crede-mă, o să le chemăm pe toate, căci al nostru pământ e sfânt și, de-am fost create pentru ceva, atunci la sigur a fost pentru a apăra natura de nebunie și dezechilibru. Astfel, de acest Maranam se crede invincibil, atunci va trebui să demonstreze asta. Dar… mă îndoiesc c-o să treacă el de toți și de toate, căci această lume e al său dușman pe veci, un dușman care-l privește cu ochii groazei, chiar și prin ochii fiarelor. Și, de vrea tronul lumii, atunci să piară toți și toate, dar nici lui Maranam noi n-o să-i permitem să ne îngenuncheze și să aibă tot fără luptă.”

Apoi, când Nikkari termină de vorbit, se auzi peste tot strigătul Nimfelor. La început strigară asurzitor Meliae, apoi se auzi strigătul Driadelor, a Hamadriadelor, a Napaelor și a.ș.m.d. Iar când de jur împrejurul lor se auzi strigăt de nimfe, pădurile își plecară coroanele, păsările-și înghețară al lor zbor în înalturi, simțind cu toții teamă, o frică ce nicicând o altă ființă vie n-o simțise până atunci. Asta de altfel era de înțeles, căci le dădea totodată puterea să gândească strategic și să plănuiască cum să se apere la nevoie. Și, în acel moment, se deciseră… toți până la unul să intre în război de trebuie, dar să extirpeze răul din rădăcini și să-l calce în picioare până să-l facă cenușă.

La sfârșit însă natura și pădurea în sine începu a cânta. După asta se văzu în jur dansul sfânt al crângurilor dese. Și, acel dans, era acompaniat de multiple voci de femei, care lăudau pământul pentru că le-a dat viață și șansa să vadă atâta frumusețe în jur. Și… acel cântec, ale cărui cuvinte Zeal nu le înțelegea, o pătrunse totuși până-n străfunduri. De aceea și simți tânăra că nu-s ei singuri pe lume, că natura nu-i simplă și nici neajutorată, și că se poate apăra pe sine în caz de nevoie.

De asta și se așeză Zeal în cele din urmă lângă trunchiul unui copac. Apoi, scoțându-și muzicuța din frunză de arțar de la brâu, începu să cânte cu tot sufletul, acompaniată fiind de cântecul sfânt al pădurilor din jur. Dar nu doar Pădurea Tenebre cânta. La fel începu și Pădurea Kiago să-și cânte propriul cântec. Numai că acolo se auzeau și glasuri de bărbați, căci copacii ceia erau vechi de când lumea, iar glasurile lor groase, dar totuși plăcute când cântau, se puteau auzi peste tot în împrejurimi.

Astfel, anume acel cântec al celor două păduri, dădu semnalul. Și, încet-încet, lumea întreagă începu să cânte: ființe pământene fiind ele sau magice, iar asta însemna fără doar și poate uniune și hotărâre să învingă răul cu orice preț.

***

„Ce-i asta?” Întrebă Bestla în șoaptă când copacii Pădurii Rophion începură și ei a cânta. Iar glasul gros, oarecum mormăit al unora dintre copaci, se auzea atât de ciudat în jur.

Samaya însă nu știa nici ea ce se aude, căci era la fel de tânără precum era Bestla. De aceea se mulțumi doar cu a se uita mirată în jur, încercând să înțeleagă ce se aude.

Doar Boor și Dike știau răspunsul la a lor întrebare. Dar parcă totuși nu-i lăsa inima să le spună fetelor semnificația acelui cântec. Totuși, când văzu că a lui fiică îl țintește cu privirea, așteptând un răspuns de la el, Dike oftă și, privind în pământ, murmură, „I se spune „Mirukak Kaṇkaḷ” acestui cântec, iar asta-n limba noastră ar însemna „Ochi de fiară.”

„E cântecul lumii de dinainte de moarte,” rosti și Boor cu o tristețe enormă în glas, fapt ce-o miră mult pe Bestla.

„Cântecul de dinainte de moarte? La ce te referi, tată? Cum poate natura să…?”

„E pentru că natura nu știe dacă vom supraviețui în acest război. De asta preferă să cânte al ei cântec de jale cât mai are încă timp,” murmură Samaya îngândurată.

„Așa e, Samaya. Natura întreagă s-a aliat se pare. Și, prin acest cântec, care are totodată semnificația de „provocare la război,” îi declară lui Maranam că „pe aici nu se trece. N-ai decât să încerci. Noi însă vom lupta până la urmă și doar morți ne poți stăpâni.”

„Dar… e atât de crud… acest gând,” șopti Bestla.

„Și poate că ai dreptate, fiica mea. E însă decizia pământului și noi nu ne putem împotrivi acestui lucru. De aceea și cred că-i mai bine să ne continuăm drumul și să încercăm să facem tot ce ne stă în putință să nu permitem pământului să moară în cele din urmă,” spuse Boor, cu gingășie și tristețe în glas, strângându-și fiica la piept. Apoi o sărută prelung pe creștet, căci înțelese atât de brusc că crescuseră ale lui fete atât de repede, iar el le sărutase creștetele de atât de puține ori. Ba chiar îi păru rău că nu-și îmbrățișase și nici nu-și sărutase și celelalte două fiice la despărțire, căci aveau dreptate copacii cântând, „Și poate-n astă lume vom rămâne amintire într-un cântec de război.”

Apoi, unul lângă altul, Dike, Samaya, Bestla și Boor își continuară drumul. Dar o făcură în tăcere, căci se apropiau deja de Poiana Umbrelor unde Samaya și Mayar luptaseră în urmă cu 13 ani. Ceea ce-i întristă însă pe toți fu totuși cântecul copacilor, pe care-l cântau acei bătrâni arbori într-un singur glas:

„Și de-om porni noi azi la luptă, o vom face doar cântând,

Trecând peste văi și dealuri, lăsând în urmă al nostru crâng,

Și de-om rămâne noi amintire, în astă lume după război,

Te rog tu, tu soră lume, să ne cinstești ca pe eroi.

Și te rugăm noi pe tine, părinte sfânt, părinte drag,

Să nu permiți nicicând la lume, să mai treacă iar acest prag,

Cel al războiului ce arde, pământu-n vâlvătaia lui,

Zdrobind în luptă pe oricine, ce-a stat vreodată în calea lui.”