„Ascultă muzica ce cântă lin pe munte,

Ascult-acele șoapte ce colindă zarea,

Sunt ca o umbră văzută în vise,

Prevestind în jur Magie și moarte.

Iar umbra din vise e tot o regină,

Numele ei e Tenebre, cea născută din ape,

Cea care-aduce durere, chin și tristețe,

Fiica lui Haos și-a umbrelor deșarte.

E fiica născută din ură și haos,

Din diamantul fricii, cel aruncat din înalturi,

Un suflet de smoală, scăldat în văpaie,

Ce-a apărut pe lume din vise deșarte.”

Șoaptele apelor, cele care coborau rapid în vale de pe crestele înzăpezite ale muntelui, se auzeau până hăt în depărtare. Dar, chiar dacă al lor sunet era asemeni farmecelor: ceva mistic, menit să spună lumii legenda nașterii lui Tenebre, ele de asemenea aminteau de strigătele surde ale fantomelor, cele ascunse în adâncurile acelui munte, fiind mereu în preajma râului Maranam și-a pădurii Tenebre.

Și nu era deloc întâmplător să întâlnești fantome în acea parte a lumii, căci numele „Maranam” însemna „moarte” în limba antică, cea inventată de preoții veniți pe acele întinsuri ca să se închine unei dietăți nemaîntâlnite până atunci, dar de care le era atât de teamă. Astfel, venind în acele locuri, preoții visau să-i poată întoarce fața acelei dietăți spre ei, dar în locul unui Titan atotputernic și feroce, au dat cu ochii de Tenebre, Titanida născută din ape și singura care fusese creată doar din Animus și fără nicio influență din Anima. Anume asta i-a făcut la început să se teamă, căci se simțea atât de puțină feminitate în acea Titanidă. Dar chiar și așa, simțind a ei putere, care ar fi putut sluji cauzelor lor și ai feri de rele, și-au arătat respectul și s-au închinat în fața ei, numind-o regina acelor locuri, căci ei considerau că doar fiica lui Haos, cea fără mamă, avea acest drept divin de-a stăpâni Pădurea Umbrelor care mult mai târziu a purtat numele Tenebre.

Dar chiar dacă toți acei preoți și magi, care-au acceptat-o drept regină a lor și în fața cărora s-au închinat, știau că Tenebre e fiica lui Haos, ei nicicând n-au știut că ea n-a fost de fapt dorită de acel părinte ceresc, căci ea a fost născută din a lui ură, cea aruncată în Cosmos după războiul cu Eris, și care-a plutit multă vreme prin Univers având forma unui meteorit. Și, poate că acel meteorit ar mai fi colindat zările Cosmosului și până astăzi de diamantul negru a lui Eris, cel care trecuse prin Poarta Puterii când Moirae au fost aduse pe lume, nu s-ar fi ciocnit din întâmplare de el. Astfel au ajuns împreună pe pământ, unde s-au scufundat în apele râului lui Maranam, așteptând ordinul zeiței lor Eris. Iar ea, imediat ce-a simțit că ceva ce ea nu prevăzuse se întâmplase, și-a trimis ochiul minții de și-a căutat diamantul negru pe pământ. L-a găsit astfel adânc ascuns de apele învolburate ale acelui râu, iar lângă acel diamant a văzut meteoritul pe care l-a recunoscut ca fiind parte din Haos, partea lui întunecată, a sa ură imensă pentru ea.

Și, văzând că Soarta însăși îi zâmbea trimițându-i acea relicvă prețioasă, Eris își frecă mulțumită palmele și-și spuse că așa e mai bine, că va folosi acel meteorit mai târziu pentru a-l răni și mai mult pe Haos. Numai că planurile ei au fost dejucate însăși de soartă, căci acel meteorit n-a stat ascuns asemeni diamantului. Nu. Meteoritul, cât de curând după scufundare, s-a ridicat la suprafață, iar din spumele create de a lui putere, s-a născut Tenebre. Și această naștere a fost posibilă datorită puterii imense a meteoritului care chiar dacă fusese creat din partea întunecată a lui Haos avea totuși și influențe pozitive și el nu-și dorea doar distrugere, dar și creație. De aceea a dat naștere unei femei adulte, vii, cu păr negru și piele de culoarea măslinelor coapte, cu ochi la fel de negri, ca smoala încinsă.

Nașterea ei însă, deși dorită oarecum de Cosmos, a fost ceva ce-a făcut creaturile vii de pe întinsul pământ să se teamă. Iar acea teamă, față de Tenebre, s-a văzut în tremurul frunzelor, s-a auzit în șoapta vântului, în clipocitul apelor care-au dus mai departe acel nume. Numai că ceea ce era menit să spună întregii lumi despre a naturii teamă, a făcut din numele lui Tenebre o legendă: cea cu o imensă putere, controlată practic de nimeni, cea temută și respectată până și de moarte.

Haos însă, aflând despre nașterea acestei fiice pe care el nu și-a dorit-o, nu s-a bucurat: nici de venirea ei pe lume și nici de faptul că era temută și în aceleași timp respectată de mulți. Din contră: el începu să-și dorească s-o „șteargă” de pe fața pământului, căci asta-i amintea de a sa parte întunecată, cea crudă, nemiloasă, care putea ucide: exact așa cum era și Tenebre de fapt. Dar, chiar dacă Haosul își dorea asta cu toată ființa, află cât de curând că nu poate face asta, căci Tenebre era păzită de însăși puterea lui Eris, chiar dacă aceea era încă închisă în Māṉsṭar Kēlaksi. Și mai află Haos după asta că Tenebre a fost numită de toți Spiritul Morții, cea care veghea sufletele oamenilor din umbră și cea care le lua acel suflet de imediat ce inima lor înceta să bată, tot datorită lui Eris, pe care Regina în Negru a început s-o numească mai apoi mamă.

***

Așezat în pirostrii, chiar lângă apa râului Maranam, Dike privea adâncurile acelor ape negre. De văzut nu văzu însă nimic altceva în afară de valuri mici, ce se roteau uneori în cercuri, iar alteori îndepărtându-se în valuri ondulate. Dar chiar și așa, chiar dacă apele celea colindau lumea în lung și-n lat ele erau „mute” și nu transmiteau lumii mesajul dorit.

„Nu va vorbi,” îi spuse Island lui Dike, stând în picioare în dreapta Titanului. Și, spre deosebire de Dike, care privea atent la apa neagră a Râului Maranam, Island privea copacii, al lor tremur ușor, ce-i amintea cumva de-o magie antică pe care el n-o putea totuși înțelege nici după 3 milenii de existență pe pământ.

„Va vorbi,” spuse Dike cu încredere. „Într-o zi, când vor avea un mesaj de transmis lumii,” și, ridicându-se și el în picioare, Titanul privi în aceeași direcție ca și Island.

De spus nu mai spuseră însă nici unul nimic. Doar păstrară liniștea minute în șir ascultând plăcutul șuierat al propriei respirații și acele șoapte tăcute din jurul lor, șoapta sfântă a naturii pe care doar cei aleși puteau s-o asculte. Dintr-o dată însă acea liniște plăcută fu străbătută de un ușor șuierat. Niciunul dintre Titani însă nu se mișcă de pe locul lui sau își schimbă poziția și nici n-arătară preocupați. Ei doar ascultau în tăcere acel recent sunet, care nu era decât respirația naturii simțită în tremurul frunzelor, în oftatul copacilor, în boarea caldă a aerului ieșită din însăși adâncurile pământului. Și asta era ceva cu adevărat magic de simțit, un fel de melodie plăcută auzului pentru Dike care văzuse nașterea pământului, care știa cum respiră pământul în vremuri de pace, în vremuri grele sau în vremuri aprige de război. Tocmai de aceea, tocmai pentru că respirația naturii era calmă, era și Dike liniștit.

Nu același lucru se întâmpla cu Island. Titanul gheții, spre deosebire de Dike care într-adevăr era calm, simțea că fierbe ușor pe dinăuntru și asta din cauza preocupării și a neînțelegerii, pentru că el nicidecum nu-și putea explica încăpățânarea lui Dike de-a veni în fiecare zi lângă acele ape și-a le privi îndelung. Și, pentru a-și satisface totuși acea curiozitate, întrebă: „de ce ești atât de obsedat de apele Râului Maranam, Dike? Chiar nu pot să înțeleg, căci sunt nu puțin ani de când vii în fiecare zi aici ca să asculți ale apelor șoapte, 13 mai exact, dar nicicând n-ai auzit nici măcar un cuvânt spus de ele. Și… ce aștepți de fapt ca ele să-ți spună?”

Dike însă surâse: „nu vocea apei aștept s-o aud, prietene, ci pe cea a lui Tenebre. Ea însă tace. De asta și vin aici timp de 13 ani, încercând să înțeleg ale ei gânduri, căci această Regină a Nopților Eterne e prea tăcută după gustul meu, când mai înainte vorbea chiar și când nu erau necesare cuvintele. Și ce-i mai straniu de atât e că niciun suflet n-a fost atras în adâncurile acestor ape timp de 13 ani, la fel cum în toți acești ani, de când ne-am mutat pe aceste pământuri, nu i-am simțit deloc prezența. Și nu știu dacă asta e din cauza c-a părăsit această planetă și i s-a alăturat mamei ei, lui Eris, sau nu. Dar totuși ale ei acțiuni sunt ceva ce nu-i stă în fire.”

Island își privi în sfârșit prietenul și-l văzu atât de senin, atât de calm, că pentru o clipă invidie a lui înțelepciune. Dar totuși simțea că Dike avea nevoie de al lui sfat în acele clipe, de un gând bun ca să înțeleagă tăcerea acelor 13 lungi ani. De aceea și spuse: „mi se pare totuși că greșești acum, măi Dike, căci sunt sigur că Tenebre e încă aici, pe pământ. De ce? Simplu: ea iubește la nebunie această lume, prea mult o iubește ca s-o lase în urmă. Și la fel îl iubește și pe tata, chiar dacă face asta în felul ei.”

Auzind cuvintele Titanului Dike Îl privi încurcat. Apoi practic că strigă: „bârlogul lui Coallar. Cum de nu m-am gândit la asta? Că Tenebre poate fi anume acolo. De aceea să ne grăbim într-acolo și să vedem dacă…”

„Ba nu,” răspunse Island cu glas blajin. „Tenebre nu-i acolo și știu asta din surse sigure, căci am mai mereu oameni prin preajma acelui bârlog. Niciunul din ei n-a văzut însă nimic straniu în tot acest timp. Tocmai de aceea sunt mai tentat să cred că-i cu Ahi, undeva prin preajmă, punând la cale ceva rău cum li-i felul. Ce anume… vom afla noi curând.”

„În preajma lui Ahi?” Întrebă Dike încurcat. „Cel care spuneai că-i tatăl vulpii Samaya? Al tău frate?”

„Așa e, prietene. Și numele acelei vulpi tinere nu-i Samaya, ci Mayar. Alții însă au preferat s-o numească astfel ca să încurce lumea și s-o încurce și pe ea în același timp. Nu le-a mers însă, căci copila ceea e mult mai inteligentă decât au crezut ei și le-a dejucat într-un fel planurile. Acum îi spun toți Mayar. De fapt am văzut-o: acum 13 ani când vulpile lui Inmar s-au stabilit în partea sudică a muntelui, acolo unde fratele meu Ahi își are bârlogul. Dar, chiar dacă nu știu multe despre acel copil, am putut afla atunci totuși că ea nu știe că Ahi i-i tată și nici secretul nașterii ei.”

Spunând asta, Island privi în sus pe munte, acolo unde se afla poaiana Ahilar-ului. Și, de parcă ar fi trăit acele clipe în acele momente, își aduse aminte de acea zi geroasă în urmă cu 13 ani când, simțind prezență străină pe munte, merse de cercetase locurile. Astfel dădu nas în nas cu Mayar, care se întorcea în satul vulpilor după discuția de suflet avută cu Anaya în poiană. Numai că, deși au trecut unul pe lângă celălalt, niciunul din ei n-a spus nimic. Doar s-au oprit câteva clipe, s-au uitat unul în ochii celuilalt și când au înțeles că nu-i niciun pericol venind dinspre ei și-au căutat atunci pur și simplu de drum.

Dar, deși Island era atât de calm știind vulpile lui Inmar prin preajmă, nu la fel se întâmplă cu Dike. Acesta, auzind că Inmar și ale ei vulpi sunt acolo, privi îngrijorat la al său prieten și spuse: „și de când știi tu asta? Că vulpile lui Inmar sunt aici?”

„Chiar din ziua când au venit,” îi răspunse Island calm.

„Dar asta-i nebunie, Island!” Continuă Dike preocupat. „Dacă ele-s aici, atunci Samaya poate fi în pericol. De aceea…”

„De aceea trebuie să fim calmi și doar să așteptăm, prietene Dike, căci singur ai spus că apele râului Maranam sunt prea liniștite. Și ai dreptate: sunt ciudate aceste ape care curg atât de liniștit, când, fiind râu montan, ar fi trebuit să curgă vertiginos la vale. Râul ăsta însă curge mult prea lent chiar și pentru gustul meu. Dar îl prefer să curgă astfel, căci astfel pot înțelege că pe moment ai noștri copii sunt în siguranță, căci dac-ar fi curs vertiginos la vale și-ar fi cerut suflete atunci am fi trebuit să ne temem cu adevărat.”

După care Island, fără să mai spună nimic, îi întoarse spatele lui Dike și se porni spre est, spre al său palat. Dar, deși părea el calm și de data asta, al său suflet continua să clocotească, căci acea calmitate a Râului Maranam era ceva straniu, ceva ce trezea nebunia și teama în el, căci Island într-adevăr începuse să se teamă în ultima vreme de forțele răului, care mai mereu o pândeau pe Samaya și pe ale sale nepoate, chiar dacă era singurul care vedea mereu umbre în jurul lor și nu știa de ce.

***

Intrarea în grota lui Coallar nu avea nimic special: era doar o adunătură de roci mici și mijlocii, clădite una peste alta la intrare. Chiar și așa arătau de parcă ar fi fost clădite fără o ordine logică, dar formând totuși o boltă trainică la prima vedere.

Apoi mai era o stranietate acolo: faptul că nu se simțea nici urmă de ființe vii în preajmă. Acolo erau însă fire uscate de iederă otrăvitoare, într-un număr destul de mare de altfel, fire care se cățărau peste tot împrejurul acelei intrări în grotă. Și, din cauza vântului puternic care se simțea în jur, micile frunze ale iederei, ce păreau că începură a se usca, răsunau ciudat, asemeni clopoțeilor de vânt, chiar dacă răspândeau un miros ucigător de jur împrejur.

Ceea ce te făcea însă să te cutremuri cu adevărat era acea ceață alb-lăptoasă ce stăruia în jur. Și, deși unul ar fi putut crede la început că ieșea din grotă, se înșela, căci ceața ceea, într-un mod straniu, ieșea prin porii frunzelor și a firavului trup al iederii. Din această cauză aerul se simțea greu de respirat, otrăvitor și atât de rece. Și, din cauza acelei mirozne otrăvitoare, puteai avea halucinații acolo, văzând spioni pretutindeni, chiar dacă era doar în imaginația ta.

„Al naibii loc blestemat,” șuieră Bestla printre dinți, privind cu dezgust în jur. „Rece, abandonat și atât de neprimitor. Nici țipenie de altfel nu-i aici. Numai nouă ne poartă naiba pașii pe aici.”

„Și totuși nu te-a pus nimeni să vii cu mine,” îi spuse Samaya surâzând. „Ai fi putut sta la cald, în palatul tău de gheață.”

„Și să pierd toată distracția? Nu, mulțumesc. Oricum, ia zi-mi: ești sigură că anume aici vom găsi răspunsul la toate acele vise ciudate pe care le ai? Nu de alta, dar stai deja de multă vreme în fața acestei grote. Și, deși nu pari deloc speriată, simt că ceva te îngrijorează,” și, punându-și brațele cruciș pe piept, Bestla o privi pe Samaya pe sub sprâncene, iar ai ei ochi albaștri scăpărau oarecum ciudat. „Și, ca să-ți fie clar, repet încă odată: nu-mi place mie locul ăsta. Mereu l-am evitat. De ce? Din cauza duhorii ăsteia insuportabile care înconjoară pădurea care de altfel vine exact din grota ceea, așa cum am zis mereu.”

„Da știu eu, știu!” Răspunse Samaya oarecum țâfnoasă, că era încă odată obligată să-i dea dreptate Bestlei. „Dar totuși: duhoarea e din cauza iederii și nu a grotei.”

„Și nu-i tot una? După mine-s același drac, căci… tot ce crește deasupra acestei intrări, la fel ca tot ceea ce e în această grotă e din același infern.”

„Poate și că ai dreptate. Dar totuși trebuie să fiu aici ca să înțeleg de ce am acele vise, căci simt că m-au chemat anume aici. Și, ca să aflu totuși adevărul, zic să intrăm.”

Bestla strâmbă din nas: „nu c-aș fi al naibii de curioasă să dau ochii cu străbunicul Coallar, dar totuși… nu rămân eu în spate. Oricum: de se întâmplă ceva acolo, scăpăm tefere noi. Doar te-ai învățat să te teleportezi, nu? Mă iei și pe mine cu tine dacă ceva.”

„Și de ce am totuși impresia că a fost reproș asta și nu laudă?” Șuieră Samaya printre dinți, oglindindu-și ai ei ochi negri în cei albaștri ai Bestlei.

Aceasta însă doar ridică din umeri și spuse calmă: „adevărul n-ar trebui să te supere, nu?! Oricum: nu-ți fă griji! Doar mă știi: nu-s deloc invidioasă, chiar dacă am încercat. și te asigur c-a fost un total eșec, căci…,” tot bombăni Bestla pășind spre intrarea în grotă cu gând să intre.

Se opri însă brusc simțind o boare ciudată venind dinăuntrul grotei. Și, după ce privi atent la întunericul văzut acolo, i se păru c-aude voci, la fel cum văzu acel aer negru mișcându-se în valuri ciudate de parcă ar fi fost unde sau aburi de la narghilea. De asta și murmură un abia auzit: „și totuși cred că azi dăm de dracu!” Chiar și așa, închise și ea ochii ca și Samaya și permise acelui loc să-i vorbească, iar acel loc nu întârzie să facă asta. Astfel simțiră la început că cineva se apropie de ele, dar nu auziră nimic. Doar la început, căci, secunde doar după aceea, fetele simțiră cum materialul rochiilor lor începu să se miște năprasnic pe lângă ale lor trupuri, iar mai apoi se auzi acel zgomot infernal de copite lovind caldarâmul. Și nu erau doar copitele unei singure ființe, ci a zeci sau poate sute.

„Ceva se întâmplă acolo!” Murmură în cele din urmă Samaya, încă având ochii închiși.

Bestla însă, auzindu-și prietena vorbind astfel, deschise ochii și, strâmbând din nas, își concentră privirea asupra acelui loc, iar în mâinile ei apărură două pumnale ce păreau a fi făcute din țurțuri de gheață. Abia după asta zise: „desigur că se întâmplă ceva acolo. Doar e cuibul diavolului Coallar, nu?! Era să fie și mai straniu decât atât de nu se întâmpla nimic acolo.”

N-auzi însă niciun răspuns de la Samaya. N-o miră însă, căci știa prea bine firea tinerei lupoaice. De aceea decise doar să fie cu ochii pe intrarea în grotă. Și, de-o fi să se întâmple ceva sau să vadă ceva, măcar era de strajă și-ar fi tras-o și pe Samaya după ea.

Samaya între timp rămase în lumea ei: un fel de poiană în adâncul acelui munte, una înconjurată de oglinzi în care se reflecta panorama acelor locuri. Și, chiar dacă acea poiană era împrejmuită de oglinzi, locul părea a fi înconjurat de copaci seculari, verzi, vii, chiar dacă oarecum stranii din cauza luminii candelelor care se aprinseră de nicăieri, căci în acea poiană era complet beznă. Iar acele candele nu se aprinseră dintr-o dată, ci rând pe rând, de parcă ar fi avut senzori și s-ar fi aprins doar când pașii cuiva ajunseră în dreptul lor. Apoi, când acele candele terminară de înconjurat locul unde era Samaya, Bestla apăru și ea lângă tânăra lupoaică care era încă cu ochii închiși.

Privind în jur la acea lume stranie, Bestla se încruntă. Apoi spuse în șoaptă: „chiar și dacă am fost eu cea care te-a învățat să proiectezi o astfel de lume, e totuși ciudat și pentru mine să văd cât de sumbră e.”

„Nu eu am proiectat-o astfel,” spuse Samaya, continuând cu ochii închiși.

Stolen novel; please report.

Asta o miră pe Bestla care-o privi țintă. „Nu tu? Atunci, cine?” Samaya însă doar dădu din cap că nu știe. De asta și Bestla decise să-și țină gura și să aștepte. Dar ea nu închise ochii, ci privi atent în jur. Astfel văzu lumina acelor candele mișcându-se ușor în timp ce o boare caldă de vânt se simțea și pe a lor piele. Dar boarea ceea începu cât de curând să se intensifice. Și, în locul aerului curat și ușor de respirat, apăru fum suriu, asemeni unui abur gros, iar asta era și din cauza prafului care se ridicase de nicăieri în jurul lor, chiar dacă fetele se aflau într-un loc oarecum bătătorit și nu în mijlocul deșertului. „Am zis eu că miroase ciudat pe aici!” Bombăni Bestla. Apoi, unind cele două pumnale pe care le strângea încă în mână, făcu un bumerang, strângându-și și mai mult mâna pe mânerul din mijloc și luând o poziție de atac.

Samaya însă, fără să deschidă ochii nici de data aceasta, îi spuse: „așteaptă!” Iar Bestla asta și făcu, deși continua să privească țintă în jur. Tânăra lupoaică însă întinse mâinile în față, cu palmele spre oglinzi, ceea ce le făcu să zăngăne. Acel zăngănit însă dură doar câteva clipe, iar când deveni insuportabil de ascultat, Samaya-i strigă prietenei: „acum!” și Bestla aruncă bumerangul, care făcu înconjurul acelui loc, făcând și oglinzile țăndări în același timp, iar când cioburile oglinzilor căzură cu zgomot la pământ, se dispersă și fumul și ceața.

Dar… avu loc inevitabilul: fetele văzură venind spre ele, în goană nebună, un mistreț sălbatic. De asta și stătură ele locului, ca înmărmurite, privind cu ochi îngroziți spre acea fiară ce părea să aibă o singură menire: să le ucidă.

„Ah!” Se auzi dintr-o dată ieșind un oftat profund din pieptul Samayei, care căzu la pământ și apoi începu să se târască în spate, tot mai mult și mai mult, încercând cumva să scape de mistreț ai cărui ochi îi vedea chiar în fața ei, deși el era încă departe de locul în care se afla ea.

Fu aruncată însă cât de curând la pământ și apoi se rostogoliră câțiva metri după ce Bestla îi sări asupra ca s-o ia din calea mistrețului care era atât de aproape de ele. Locului însă nu stătură mult, căci Bestla, care gândea totuși logic în acel moment, chiar dacă o paralizase cumva și pe ea frica, se ridică brusc în picioare și, înșfăcând-o pe Samaya de braț, o trase după ea, strigând: „fugim!” După care ambele începură să fugă prin pădure.

Numai că în clipa în care cele două se ridicară de jos și începură să fugă își dădură seama că erau deja în lumea reală și nu în cea crepusculară în care fuseseră trase un pic mai înainte. Chiar și așa mistrețul cela nu fusese imaginar, căci continua să fugă după ele și în acele clipe. Și, privind doar pentru o clipă în urmă, Bestla îi văzu colții lungi, de fildeș, ce străluceau puternic în lumina slabă a razelor de soare ce „îndrăzniseră” să pătrundă totuși prin frunzișul copacilor care aveau coroane bogate și ale căror crengi încâlcite nu permiteau luminii cerești să încălzească din belșug acele locuri ale răului.

Chiar și așa, chiar și dacă acea lumină era slabă, fetele, care priveau îngrozite în urmă, văzură totuși acel mistreț urmărindu-le de parcă ar fi fost și el urmărit de diavol sau poate ar fi primit a lui comandă să le ajungă din urmă și să le sfârtece. Tocmai de aceea fugeau și ele cât de repede puteau, tocmai pentru a nu-i permite acestuia să le calce sub ale sale copite.

De altfel era logică dorința fetelor de a nu ajunge sub copitele mistrețului, căci păreau destul de ascuțite și tari, iar ele înțeleseră asta datorită sunetului pe care copitele îl scoteau atingând pământul acelor poteci stâncoase și sinuase de munte, poteci abrupte ce coborau atât de brusc, în zig-zag pe alocuri, de parcă ar fi fost create de natură astfel doar ca să înșele drumeții. Și, ca să fim sinceri, fetele nu aleseseră întâmplător acelor loc: ele îl urmară tocmai pentru că știau cât de periculos și înșelător poate fi. Astfel, fugind anume într-acolo, sperau să le piardă urma și să scape. Numai că nu luaseră în considerare un factor: că mistrețul le simțea după miros, ceea ce-i ghida de fapt pașii anume după ele.

„Să-l ia naiba!” Îi strigă Samaya Bestlei în timp ce fugeau. „Doar cu fuga nu scăpăm de el. Să încercăm totuși teleportarea ceea, Bestla, de aceea caută un loc cu mult soare și de se poate destul de larg.” Dar, deși ambele priveau în jur, nu văzură nimic asemănător locului căutat de Samaya: acolo erau doar locuri umbrite și înconjurate de copaci.

Dintr-o dată însă Samaya auzi glasului Bestlei în spatele ei: „spre râu! Să mergem spre râu!” Dar asta i se păru ciudat și de aceea întoarse capul spre prietenă. De văzut n-o văzu însă și de aceea începu să privească în jur. Asta însă fu greșeala ei, căci, fiind neatentă, când poteca coti la dreapta și ea coti în aceeași direcție, nu observă solul alunecos: piciorul îi alunecă dintr-o dată, apoi, în timp ce încerca să-și țină echilibrul, se poticni de un colț de piatră ieșit de printre ierburile ce crescuseră liber pe alocuri pe acea potecă, iar după ce se poticni de piatră, Samaya își pierdu totuși echilibrul și, căzând, începu să se rostogolească la vale.

Rostogolirea ceea nu fu totuși lentă și asta din cauza că panta era abruptă. Apoi mai era și mult mușchi verde pe panta ceea ce ascundea vederii pietre colțuroase care-i răniră și mai mult pielea în timp ce tânăra lupoaică trecu peste ele. Samayei însă nu-i păsa atâta de rănile celea, chiar și dacă ele usturau ca naiba. Ei îi păsa mai mult de acel diavol cu numele de mistreț sălbatic care-o urma în fugă și care nu se poticnea defel, deși ea și-ar fi dorit asta enorm.

Pericolul însă nu se termină acolo: Samaya observă dintr-o dată că se îndrepta direct spre un copac secular, destul de gros. De asta și închise ochii și încercă pe cât putu să-și apere capul și fața cu brațele.

„Numai nu asta!” Strigă Bestla înnebunită, văzând încotro se îndrepta Samaya și mai ales văzând urmele de sânge lăsate pe acea potecă după ce trupul lupoaicei fusese rănit în cădere. Și văzu Bestla asta tocmai pentru că o luase pe alt drum cu gând să-l facă pe mistreț să le piardă urmele, căci el era unul, iar ele două. Nu-i reuși însă, căci mistrețul cela o urmă pe Samaya, iar Bestla înțelese astfel că ea nicicând nu fusese ținta, ci tânăra lupoaică. De acolo și visele celea stranii: o aduseră în capcana perfectă. Bestla însă nu era gata să-și lase prietena la ananghie și de aceea începu să fugă ea după mistrețul care fugea după a ei prietenă cu gând să-l ajungă cumva din urmă și să-l rănească.

Numai că uită de planul ăsta imediat ce-o văzu pe Samaya gata să se strivească de acel copac. De aceea și încercă să-i pună piedici în cale precum cioturi sau mici bușteni. Dar, fiind din gheață, căci doar lucruri din gheață sau gelatinoase putea face Bestla, acele lucruri se topeau de imediat ce ea le crea, iar asta o înnebunea de fapt pentru că nu înțelegea de ce se întâmpla asta.

Și… Samaya lovi în sfârșit trunchiul acelui copac. Îl lovi însă cu spatele, iar asta se simți a naibii de dureros, căci de-ar fi fost în pielea lupoaicei, ar fi fost floare la ureche lovitura ceea, dar în corp uman… Chiar și așa se forță să se ridice în picioare, tot scuturându-și capul să-și alunge amețeala. Numai că, când era deja pe brânci, auzi glasul Bestlei strigându-i: „la o parte! La o parte!” Și, privind în față, îl văzu pe mistreț la nici doi metri de ea. De aceea se aruncă în dreapta, iar mistrețul, neavând alt obstacol în fața lui, se lovi din plin cu capul de trunchiul aceluiași copac de care se lovise Samaya, iar colții lui se implantară adânc în trunchi. Și… se calmă cât de curând, de parcă ar fi primit o comandă.

Întinsă pe partea stângă, așa cum se oprise din rostogolit după ce se aruncase din fața lui, Samaya-l privi cu atenție. Văzând însă că acela nu se mișcă și nici măcar n-o privește, Samaya îndrăzni și se ridică la început în pirostrii. Ochii însă îi ținea ațintiți asupra mistrețului, care deși răsufla greoi stătea totuși calm. Apoi, cu mișcări extrem de încete, Samaya scoase pumnalul din suportul lui, pe care-l avea agățat la cingătoare.

„Acum, Samaya! Lovește-l cu pumnalul!” Strigă Bestla ajungând în sfârșit nu departe de ei.

Samaya însă o privi înfuriată și-i făcu semn să tacă. Și, deși nu înțelese de ce făcea Samaya asta, Bestla decise totuși să-și țină gura. Dar doar să tacă și să aștepte cuminte nu-i fu pe plac Bestlei. Tocmai de aceea ea-și scoase faimoasa gelatină albastră pe care-o purta asupra ei chiar și când dormea și, în secunde, înconjură locul cu oglinzi, înalte cam de 3 metri.

Și, când acel loc fu înconjurat de oglinzi, ca prin minune, apăru soarele pe cer, luminând puternic deasupra lor. Asta le miră pe fete, care priviră imediat în sus încercând să înțeleagă de unde acea lumină. Văzând însă că n-o să înțeleagă de unde acel fenomen ciudat, priviră iar spre mistreț și-l văzură închizând ochii, semn că lumina reflectată pe oglinzi îl deranja.

„Aaa, nu-ți place lumina!” Spuse Bestla cu ironie. „Atunci… să-ți facem pe plac!”

„Ce-ai de gând?” Întrebă Samaya, șuierând cuvintele printre dinți, căci știa că Bestla era imprudentă uneori și putea încurca și mai mult lucrurile decât ajuta. De privit însă n-o privi și asta din cauza că văzu că mistrețul începu să se miște violent încercând să-și scoată colții din trunchi.

„Opa, acuș e mai bine!” Se auzi vocea Bestlei de sus, care se cocoțase deja pe una dintre oglinzi. În mână însă avea faimoasa gelatină, pe care-o transformase într-o oglindă ovală, de mai mici proporții, pe care-o ținea înclinată la 45 de grade de la ea. Astfel lumina soarelui, ce se reflecta în acea oglindă, era proiectată apoi cu ajutorul Bestlei asupra oglinzii din spatele copacului în care mistrețul își avea înfipți colții, dar care reflecta totuși lumina ceea drept în ochii mistrețului. Asta-l făcu pe animal să urle înfuriat dintr-o dată. Și, brusc, ochii lui se tulburară și mai mult, ca mai apoi să se învârtă în mici cercuri.

Singura care văzu schimbarea ochilor mistrețului fu Samaya, care surâse și-i spuse: „nu-i plăcut, nu-i așa? Ei bine, trebuia să te gândești bine la asta înainte să ne ataci.” După care, strângând pumnalul în mâna dreaptă, făcu câțiva pași spre animal.

Simțind-o venind spre el, mistrețul deveni dintr-o dată extrem de calm, suspicios de calm după părerea Samayei, care se opri locului, întrebându-se ce punea acela la cale. Curând însă își scutură capul, încercând să alunge acea idee din minte, tocmai pentru că-și aminti că animalele n-au intelect. Chiar și așa instinctul de supraviețuire-i spuse să stea pe loc și ea-l ascultă. Și făcu bine, căci, cât de curând, trunchiul copacului crăpă, iar mistrețul își eliberă colții. După care se întoarse încet spre Samaya, care pășea deja în spate, în timp ce formă o sabie de gheață în mâna dreaptă, după ce mutase pumnalul în mâna stângă.

Se opri însă locului auzind un râs ciudat în jurul ei. Apoi auzi vocea cuiva vorbindu-i: „frumos truc ai învățat de la Crăiasa Zăpezilor.” Dar, deși-l auzea glasul cela destul de clar, Samaya nu înțelese la început de unde-l auzea.

Abia când privi în ochii mistrețului și-i văzu roșii, încă mișcându-se în cercuri, Samaya rânji și murmură: „nu poate fi”

„Ba poate fi!” Auzi ea răspunsul aceleiași voci, venind de data asta dinspre mistreț.

De asta-l privi Samaya atent în ochi pe mistreț. Și, jucându-se cu sabia pe care-o rotea încet în mână, întrebă: „cine ești tu?”

„Eu? Cine-s eu?” Întrebă vocea aceea în batjocură. „Eh, am uitat deja, căci sunt atât de bătrân, căci nici numele nu mi-l pot aminti.” Dar totuși făcu el o greșeală, căci deși până în acel moment nu se putea distinge de-i vorbea o femei sau un bărbat Samayei, de data aceea se auzi clar vocea regelui cărbune.

„Coallar, ce surpriză!” Strigă Bestla de sus. Asta-l făcu pe mistreț să privească spre ea. Privi el însă rapid în altă parte orbit fiind de lumina proiectată de oglinda din mâinile fetei, lumină îndreptată direct spre el. „Nu ce? Ți s-a urât să stai ascuns ca șobolanii? De asta ai decis să ne ataci? Numai că iaca nu mi-i clar un lucru și aș vrea să mă scoți din încurcare dacă nu ți-i greu, după cine ești de data asta: după mine sau după a noastră frumoasă lupoaică?”

Coallar rânji. „Eh, deșteaptă ca întotdeauna, strănepoată dragă. Numai că de data asta ai dreptate doar pe jumătate,” ceva ce-o făcu pe Bestla să se încrunte. „Și… nu fi supărată, căci eu înțeleg totul: fiind tânără se pare că ai și mintea scurtă. De aceea o să-ți răspund la întrebare: după nimeni. De ce? Pentru că nu eu v-am chemat aici, ci singure ați venit.”

„Da nu mai spune?!” Spuse Bestla cu ironie în glas. „Singure-singure poate că am și venit până aici, pe picioarele noastre mă refer. Numai că nu nouă ne-a trecut prin cap să venim aici, ci am fost atât de insistent invitate să venim. De ce? Din cauza acelor vise „ciudate,” care-i tot arătau scumpei mele lupoaice un loc straniu, nimeni altul decât a ta ascunzătoare împuțită. Numai că, deși noi atât de binevoitoare am venit să te salutăm, tu te-ai ascuns iar. Și, de bun-venit ne-ai trimis animalul de companie să ne spună „bună!”

Auzind-o numindu-l „animal de companie” mistrețul privi furios spre Bestla. Fata însă doar dădu din cap cu reproș și bolmoji un: „la fel de crescut ca și stăpânul lui. De altfel: de ce mă miră? Sunteți făcuți dintr-un aluat, căci în loc să salutați cum trebuie un prieten bun, preferați să vă ascundeți în gaură. Numai că, bătrâne șobolan, un sfat: fii atent la răscruce. De nu poți da de mâță: meau!”

„Vrei să nu-l provoci?” Auzi Bestla vocea șuierătoare a Samayei, în capul ei, care-i decise să-i vorbească telepatic. „Nu cred că-i o idee atât de bună.”

„Știu și eu: o fi sau n-o fi ideea ceea bună nu știu. Da iaca am vrut să văd de ce-i în stare. Și… am avut din nou dreptate: nu-i bun de nimic, căci nu-i prin preajmă, da se ascunde. Naiba știe în ce colț puturos. De asta: de vrem să scăpăm de el scoate ochii mistrețului, căci prin ei ne vede. Și, de-l lăsăm fără ochi, se duce direct în iad,” și Bestla surâse demonic.

„Și… n-ai vrea să-i scoți tu ochii ceia?” Îi răspunse Samaya, rânjind. „Nu de alta, dar știam că e a ta plăcere nevinovată,” continuă s-o tachineze Samaya, încă privind atent la mistrețul care-o privea liniștit.

Bestla însă căscă dulce: „ba bine că nu! Mulțumesc de așa ofertă, dar mai bine pass. E mai interesant spectacolul de sus.”

„Dacă zici! Numai că amintește-mi, te rog, mai târziu, să-ți mulțumesc pentru asta!”

„Va fi frumos din partea ta să faci asta, scumpă prietenă. Numai că…,” tăcu însă văzându-l pe mistreț fugind spre Samaya, decis fiind să-și înfigă colții în ea așa cum și-i înfipse în trunchi mai devreme. Numai că se opri cât de curând când în locul Samayei văzu o mare lupoaică sură, ce-și arăta colții. De asta și se trase el doi pași în spate.

„Ce? Nu mai ești atât de curajos văzând un lup magic, nu-i așa?” Continuă Bestla să-l provoace pe Coallar. „Nu, desigur că nu, căci… unde erai să vezi tu lupi magici din bârlogul tău puturos?”

„Bestla, ți-am zis deja că nu-i timpul pentru glume proaste,” îi spuse lupoaica printre dinți. „Doar dacă cobori de-acolo și lupți tu cu el.”

„De ce să stric plăcerea altora?” Răspunse Bestla cu ironie. „Și… ți-am spus deja că ești absolut superbă în pielea lupoaicei?”

„Da. De atâtea ori. Numai că dă-mi voie să fiu sinceră înainte de moarte: tare mă îndoiesc eu de sinceritatea ta.”

„Serios? Și eu care credeam că-s zâna sincerității, căci…”

„Să-ți ții gura nu vrei, căci…,” se auzi într-un final un grohăit doar, după ce lupoaica-și înfipse colții în gâtul mistrețului care-o atacase pe neașteptate. După care lupoaica-l aruncă cu toată puterea spre oglinzi, iar când trupul mistrețului atinse oglinzile acelea începură să se miște vertiginos de parcă ar fi fost cărți de joc, făcând-o și pe Bestla să „danseze” cumva pe ele ca să-și țină echilibrul.

„Ai fi putut fi mai grijulie cu aruncatul,” decise Bestla că-i timpul s-o tachineze pe Samaya. Văzând însă că aceea-i arătă colții, surâse: „bine, bine, tac eu. Dar totuși țin să-ți spun că am avut dreptate când am zis că-i o idee proastă să venim aici. Tu însă, ca de fiecare dată, n-ai ascultat de mine.”

„Atunci ar fi trebuit să fii mai convingătoare și… mai puțin să vorbești, decât să folosești puterea vântului ca să…,” dar colții ei intrară iar adânc în gâtul mistrețului, întrerupând șirul gândurilor ei.

Animalul, simțind colții lupoaicei intrând adânc în al său gâtlej, se opri locului. Chiar și așa Samaya înțelese că nu-i timp de așteptat. De aceea-i implantă și mai adânc, încercând să ia de la el și ultima picătură de viață. Astfel îl făcu pe mistreț să stea calm o vreme. Dar, după ce prinse un pic la putere, se mișcă în față, forțând-o și pe Samaya să meargă în urmă. Și faptul că mistrețul înainta se datora doar puterii lui Coallar. De aceea și înțelese Samaya că nu poate să-i facă față unei ființe atât de puternice, mai ales când își simți labele alunecându-i pe acele pietre lucioase.

„Dă-i drumul, Samaya! Lasă-l să respire și respiră și tu!” Îi spuse Bestla de sus și lupoaica-și zise că poate-i o idee bună.

Fu însă una a naibii de proastă să-l lase pe mistreț liber, căci animalul, imediat ce simți mirosul morții sub formă de picături de sânge ce se prelingeau din al său gâtlej deveni dintr-o dată din pradă prădător. Dar, când erau pe cale să se arunce iar unul asupra celuilalt și să muște din gâtlejul dușmanului, priviră în stânga, spre vârful muntelui, și văzură o bucată ruptă din munte care se rostogolea cu repeziciune înspre ei. Și, imediat ce lovi oglinzile Bestlei, le făcu țăndări, forțând-o pe aceasta să se ascundă în interiorul unui cub de sticlă ce plutea în aer la aceeași înălțime la care stătuse pe oglinzi până atunci, iar mistrețul și lupoaica, uitând pentru o clipă de a lor rivalitate, se aruncară în lături din calea rocii masive care se duse de-a dura spre acel abis ce se căsca în spatele lor, căzând mai apoi cu zgomot în ape.

„Fugi, Samaya!” Îi strigă Bestla lupoaicei când văzu că mistrețul era la o distanță destul de mare de ea după ce pietroiul trecu printre ele. Astfel, văzându-l că se ridica de jos s-o atace iar și mai ales văzând că Bestla era în siguranță în interiorul acelui cub, Samaya se ridică de jos și-o rupse la fugă din acel loc cu mistrețul înfuriat pe urmele ei.

Abia atunci Bestla decise că-i timpul să coboare cu picioarele pe pământ. Numai că, în clipa în care începu să strângă gelatina ceea în mâini cu gând să formeze un fel de trambulină pe care cubul ei să „alunece” la vale, privi cu groază în față văzând un Portal de Cărbuni formându-se nu depare de ea. De asta și șuieră printre dinți: „să-l ia dracu de șobolan. Se pare că nu-i mai este frică de mâță de și-a scos nasul din gaură.” Chiar și așa să stea în cubul cela și să se ascundă nu era o idee bună. De aceea, înfuriată, strânse cât de repede putu gelatina ceea în mâini și transformă astfel cubul într-un mic uragan de așchii de sticlă, căci reuși să ridice și așchiile de la oglinzi în jurul ei. Apoi îi spuse lui Coallar: „ai făcut o mare greșeală ieșind din cușcă, străbunele Coallar, căci cel ce va da de dracul într-un final vei fi tu. De ce? Pentru că nu mai sunt acea copilă de trei ani, înspăimântată, pe care unchiul Ahi a atacat-o cu ajutorul mamei ei. De data asta te asigur că te ucid cu mâinile mele de trebuie, căci…”

„N-ai decât să încerci. Dar te asigur că…,” fu însă forțat să-și acopere fața cu brațele când un val de cioburi fură aruncate de Bestla înspre el. Apoi, folosindu-și puterea, deși n-o privea pe fată, Coallar o atacă cu cărbuni încinși, ce topeau cioburile din jurul ei, slăbind-o de puteri. De rănit însă n-o răni, căci când fata simți că pierduse de tot puterea, iar valul cela de cărbuni încinși fu aruncat direct spre ea, două aripi mari, albe, se înfășurară în jurul ei, ocrotind-o, iar acei cărbuni încinși ce le atinseră lăsară urme negre, fumegânde pe ele. „Să vă ia naiba de băgăcioși!” Strigă Coallar înnebunit. Numai că când era pe cale să-i atace iar, Coallar începu la propriu să ardă: hainele și cărbunii din jur.

Și, simțind că își pierde puterea, Coallar se întoarse spre cel care-l atacase convins să-l privească în ochi ca să știe cui să-i dorească apoi moartea. Astfel îl văzu pe Fenrir, mânuind focul ce ieșea din palmele lui asemeni flăcări vii, hrănite de ura văzută în ochii lui. Și, văzându-l pe Coallar privindu-l în ochi, Fenrir îi spuse: „cel care-mi atacă sora face o mare greșeală, demone, exact cum ai făcut-o tu, căci cel ce-mi atacă pe cel ce mi-i drag nicicând nu rămâne nepedepsit.” Apoi Fenrir își folosi puterea de făcu flăcările de pe trupul lui Coallar să crească în volum, lichifiind la propriu corpul regelui cărbune, care se văzu nevoit să fugă prin al său Portal în cele din urmă doar ca să scape.

N-ajunse însă în peștera sa trecând prin acel portal, ci pe o creastă de munte. Și, privind în jos, încă fiind în flăcări, văzu apele Râului Maranam curgând vertiginos la vale. Tocmai de aceea se aruncă în acele ape, doar ca să stingă focul ce-l măcina.

În locul în care luptase cu Samaya și Bestla însă, fata-i atinse fața lui Arion, văzând suferința în ochii lui, căci cărbunii ce-i atinseră aripile îi răniseră și pielea. De aceea-l privi ea preocupată în ochi și-i spuse: „ești bine?”

Arion, deși îl dureau ca naiba rănile celea, se forță să-i zâmbească. Apoi murmură cu dragoste: „sunt bine. Cel puțin fericit că cea rănită nu ești tu, căci…,” privi însă încruntându-se spre Fenrir când îl auzi pe acela strigându-le înfuriat:

„Șoaptele de dragoste nu vreți să le lăsați pe mai târziu? Mai întâi trebuie s-o găsim pe Samaya.”

„Pe Samaya?!” Întrebă Bestla mirată. „Dar de ce? Era numai ce…” Își aduse însă aminte că lupoaica și mistrețul fugiră în vale înainte ca Coallar să apară. Și, când auzi strigătul lupoaicei din vale, le strigă celor doi bărbați: „să mergem! E pe creasta din vale!” Și fu prima care se îndreptă în grabă într-acolo.

Fu urmată cât de curând de Fenrir, iar când tânărul lup trecu pe lângă Arion, acela-i aruncă unul dintre capetele unei capcane de lanțuri și spuse: „nu știu pentru cine-l vom folosi, dar mai bine să fim pregătiți!”

***

Samaya, în forma sa umană, se târa tot mai în spate și mai în spate în timp ce mistrețul pășea încet spre ea. De aceea și privi tânăra în spatele ei și văzu abisul căscându-se la picioarele ei, iar în acel abis văzu apele vertiginoase ale Râului Maranam amenințând s-o înghită. De fugit n-avea însă unde să fugă, căci în spate se simțea moartea, la fel și în față datorită respirației șuierătoare a mistrețului.

De aceea-l și privi cu ochi triști și, surâzând, îi spuse: „n-o să renunți, nu-i așa? Văd asta în ochii tău, ce se rotesc nebuni pe ale lor orbite în timp ce privesc rănile de pe trupul meu. Ei bine dacă tu nu renunți n-o fac nici eu, căci n-am de gând să-ți permit luxul de a gusta din dulcea-mi carne, căci…”

Mai făcu însă un pas în spate, un ultim pas, când mistrețul, ce păru întărâtat de-ale ei cuvinte, mai făcu alți doi spre ea. Abia atunci Samaya simți marginea ascuțită ale acelei limbi de pământ cu talpa. De asta zâmbi trist, chiar dacă la orizont îi vedea deja venind în fugă spre ea, s-o ajute, pe Fenrir, Arion și Bestla care-i strigau numele. Ea era însă sigură că n-au să ajungă la timp, că mistrețul n-o să aștepte până ei o să vină și că ultima ei șansă să scape de acolo nu-i decât moartea.

Dintr-o dată mistrețul își plecă capul. Apoi suflă înfuriat aer prin nări, măturând țărna de lângă ale sale picioare. După aceea piciorul său din spate râcâi pământul și, într-o clipă doar, se aruncă asupra Samayei.

Căzu el însă în gol, de unul singur, când Samaya fu luată din calea lui de brațele vânjoase ale unui bărbat ce apăru acolo de nicăieri. Numai că și ei căzură cât de curând în apele râului Maranam, într-o dulce îmbrățișare a morții.