Muzică de nai se aude pretutindeni pe intensa câmpie de lângă Pădurea Kiago, acolo unde deseori Zeal și Island obișnuiau să-și petreacă timpul ori de câte ori ea venea să-i viziteze la palat.

  Acum însă nu erau singuri: pretutindeni, încolăcite pe jumătate și cu capetele ridicate în sus și ușor legănate de vraja melodiei auzite, puteau fi văzute cobrele. În mijlocul lor, de parcă ar fi ales anume acel loc pentru a fi la adăpost, ședea așezată turcește Zeal, care cânta din toată inima la un nai real, fiind cu ochii închiși și dedicându-se în întregime cântecului pe care-l interpreta.

  Deasupra ei: un imens cer albastru, senin și curat de parcă ar fi întruchipat puritatea inimii pământului, lumina zările și îmbogățea orizonturile cu un pic de culoare. Apoi, undeva în zare, se văzu un mic punct, alb, ca o mică săgeată, apropiindu-se de locul în care se aflau Zeal și cobrele.

  La început nu se putu înțelege ce anume se apropia. Curând însă se contură figura dragonului de gheață care survola câmpia, căci Island obișnuia deseori să se transforme astfel și să se lase pradă mângâierii vântului, sărutului soarelui pe a sa frunte, dar și măreției vrăjii aerului care-l purta legănat pe ale sale aripi și-i dădea senzația că se află cu adevărat într-o lume de poveste.

  Apoi, Island se roti o vreme pe deasupra lui Zeal și a cobrelor, de parcă ar fi vrut să se asigură că ele erau în siguranță, ca pe urmă să zvâcnească brusc spre soare, cu aripile strânse pe lângă corp, iar când era aproape-aproape să atingă cerul, se întoarse brusc cu capul spre pământ și se lăsă să cadă asemeni unei sulițe aruncate din neanturi.

  La câțiva zeci de metri de pământ însă, întinse iarăși aripile în lateral, se undui pe deasupra, plutind lin, ca mai apoi, să se așeze pe pământ și, strângând iarăși aripile pe lângă corp să pășească încet spre tânăra care continua să cânte a ei dulce melodie, complet absorbită de-al ei farmec și nesimțind nimic din ceea ce se întâmpla în jur.

  De fapt asta era doar o aparență, căci Zeal era protejată de-o magmă de energie sălbatică, nevăzută de nimeni altcineva în afară de ea și de cobre. Era asemănătoare acea magmă unui câmp electric care, pătruns de-un anumit corp, începea ușor să vibreze, să formeze cercuri-cercuri de energie, iar acele unde se transmiteau prin aer până la fată, anunțând-o că nu era singură în acele locuri în care se afla.

  În dependență de intensitatea mișcărilor, Zeal putea înțelege cine se apropia: dacă erau abia simțite, ca un fel de mici furnicături pe piele, însemna că se apropie un animal sau un copil mic. Dacă însă senzația creștea în intensitate, Zeal știa că cineva puternic se apropie și devenea alertă. Se punea însă cu adevărat violentă dacă cercurile din jurul ei începeau să zângăne asurzitor, de parcă ar fi fost făcute din lanțuri, iar asta însemna pericol pentru ea și pentru cobrele care în marea majoritate a timpului erau pe lângă ea.

  Acum însă Zeal simți acele unduiri pe piele atât de plăcute și atât de line, căci Island știa de puterea fetei și își folosi a sa magie interioară pentru a calma mișcările și astfel să n-o rănească, căci puterea gheții din interiorul lui, dacă nu era controlată, intrând în contact cu cea a lui Zeal, care se asemăna mult cu energia unei lave vulcanice, putea s-o rănească foarte mult, secătuind-o de puteri și astfel nepermițându-i să se apere, iar ceea ce nu-și dorea Island era să-i facă rău iubitei sale nepoate.

  În timp ce el se apropia de Zeal, cobrele începură să se miște la o parte din calea lui, de parcă ar fi primit o comandă sigură prin mișcarea lentă a vibrațiilor aerului. Apoi, Island se așeză lângă Zeal, își duse genunchii la gură de parcă ar fi fost un copil mic și, zâmbind, se lăsă pradă visării.

  Adora pur și simplu aceste momente: să fie în compania lui Zeal și s-o asculte cântând, aducându-i astfel aminte de frumoasele momente din a lui copilărie și tinerețe și probabil din această cauză Zeal devenise și favorita lui.

  Le iubea mult și pe Bestla și Sephir și ar fi fost gata să moară pentru ele dacă le-ar fi pândit vreun rău, dar pentru Zeal inima cu adevărat îi zvâcnea în piept ori de câte ori o avea prin preajmă, căci în ciuda aparenței ei dure și a capacității imense de-a lupta cu răul, Island știa prea bine că este cea mai sensibilă și ranibilă dintre cele trei surori. De aceea și prefera să-i arate c-o iubește, că poate conta pe el și că poate avea încredere în el ori de câte ori avea ocazia.

  Și Zeal știa asta, că era favorita bunicului ei și deseori profita de pe urma lui, dar nu pentru a primi lucruri materiale, căci cu adevărat nu era interesată nici de rochii, nici de bijuterii și nici de alte avuturi, ci cerșea de la el puterea dragostei ce se ascundea adânc în a lui inimă.

  Deodată Zeal își întrerupse cântecul și, continuând cu ochii închiși, trase adânc aer în piept. După care, expirând acel aer, încercă să formeze în fața ei țurțuri de gheață așa cum Island obișnuia să facă. Însă ceva merse prost și ea începu să tușească puternic, de parcă ar fi inspirat fum de țigară și nu aer curat, în timp ce din acel aer formase în fața ei doar un fel de cercuri albe, abia colorate.

  Island surâse: „ți-am spus să nu te grăbești când te joci cu magia, dar niciodată nu asculți.”

  „De fapt mi-ai spus să nu mă joc cu magia, nu să nu mă grăbesc,” spuse Zeal, cu ochii în lacrimi de la atâta tușit.

  „Așa să fie?!” spuse Island, ridicând ușor o sprânceană în sus. „Poate și am spus. Nu mai țin minte.”

  Zeal zâmbi și ea, când în sfârșit se liniștise. Privi apoi în față și văzu doar câmpia goală și nicio cobră pe alături de ei la fel nu se vedea, așa că fata se minună: „unde s-au dus?” se întrebă ea.

  Fără să privească în jur așa cum făcea a sa nepoată, Island murmură: „le-am ordonat să se ascundă, căci avem oaspeți,” m-ai spuse el și-i făcu semn cu capul să privească în dreapta lui.

  Nu departe de ei, ascunși după o rocă, Zeal putu observa sclipirea vie a unui ochi de copil care-i spiona. Ca mai apoi, pe lângă trupul copilului să m-ai zărească încă câteva capete ițindu-se să vadă ce se întâmplă în acea vale. „Șarlatanii!” murmură Zeal, deloc supărată. „Și… de mult îs acolo?”

  „De când ai venit. De fapt au venit odată cu noi, dar din cauza cobrelor au stat ascunși, căci se pare că numai ție cobrele îți sunt pe plac.”

  „Nu înțeleg de ce toți se tem de ele,” spuse Zeal țâfnoasă. „Sunt cu adevărat adorabile și de încredere.”

  „Poate ți se par numai ție așa, căci le poți înțelege?”

  Zeal își privi mirată bunicul, căci mintea ei cu adevărat nu putea înțelege cum de oamenii fug de vietățile pământului, când de fapt s-ar fi putut împrieteni cu ele și trăi o viață fericită împreună.

  Surprinzându-i privirea încurcată, Island zâmbi și-i mângâie părul lung, alb și mătăsos. „M-ai ai încă multe de aflat despre viață, scumpa noastră Zeal. Această lume are încă multe secret ascunse ție și nouă de altfel.”

  „Dar de ce totuși oamenii se tem de vietățile pădurii, bunicule? Multe dintre ele sunt absolut inofensive.”

  „Poate și ai dreptate, dar totuși… pământul ăsta își are propria istorie.”

  „Istorie? Ce fel de istorie?” întrebă curioasă Zeal și, sprijinindu-și capul pe palme, privi țintă la al ei bunic, așteptând o grozavă poveste.

  Island însă nu-și începu povestea imediat. El așteptă până când copii, vreo 20 la număr, se ițiră mai întâi de după rocă, așteptară ceva timp lângă ea, privind curioși în jur de nu se m-ai vede vreo lighioană verde, din ceea cu coadă lungă ce obișnuiește să se țină scai după Zeal și numai după ce văzură că cu adevărat nu-i nimeni se apropiară încet-încet de Zeal și de Island și se așezară direct pe pământ, în jurul lor, așteptând și ei cu nerăbdare povestea.

  „Se spune că la începutul acestei lumi, pe tot întinsul planetei se aflau doar pitici. Și erau mulți piticii ceia și bărboși și m-ai erau ei harnici în ciuda picioarelor scurte și a burților mari pe care le aveau datorită faptului că iubeau să bea și să mănânce mult, să danseze și să se bucure de viață. De aceea pe întinsul acestui pământ era mereu veselie, vreme bună și lume harnică. Însă, după cum se știe, fericirea și bunătatea sunt mereu înconjurate de-o umbră. Așa că, în acele timpuri, piticilor le fu dat să trăiască o mare încercare.

  Istoria spune că totul a început de la un pitic pe nume Hubo care era parfumier renumit nu doar în ținutul hobiților, dar și pe întreg pământul, căci a lui măiestrie fusese spusă celorlalți chiar și de vânturile cărora le fu dat să simtă acele arome fabricate de pitic.”

  „Parfumier? Ce e un parfumier?” întrebară într-un glas copiii, clipind des din gene.

  „Ei bine un parfumier e un fel de doctor al plantelor, care extrage din ele serul cela aromat pe care mai apoi îl prelucrează, fabrică lichide aromate în sticluțe colorate, din celea în care vouă vi-i atât de drag să vă băgați nasurile,” spuse în glumă Island, deși vru să pară cât de serios posibil, iar pe nasul lui apărură brusc o pereche de ochelari fără lentile, care-i alunecară ușor în jos pe nas, căci îi alese el din greșeală prea mari.

  Sau poate nu fu din greșeală…căci văzând cât de nostim arăta bunicul Island, copiii începură a râde într-un glas, la fel cum făcu și Zeal, deși demult trecuse de anii copilăriei, însă copilul din ea nu dispăruse nicicând.

  Iubind să-și copie bunicul, Zeal pocni ușor din degete și pe nasul ei apăru o pereche asemănătoare de ochelari, dar ceva mai mică în dimensiuni.

  Văzând acea năstrușnicie, copiii bătură vesel din palme, strigând: „și nouă! Vrem și noi ce aveți voi pe nas, prințesă Zeal! Vrem și noi!”

  „Aceștia se numesc ochelari!” le explică fata, făcând să apară pe ale lor năsucuri mici ochelari, dar de diferite forme și culori, făcându-i să pară atât de nostimi și veselindu-i la culme.

  După ce-i lăsă minute bune să se veselească în voie, Island își duse mâna la gură și tuși ușor, semn că cerea atenție și liniște pentru a-și continua povestea.

Support the author by searching for the original publication of this novel.

  Copiii însă asta și așteptau, căci erau mari devoratori de povești și ar fi putut sta cu zilele lângă Island, fără să-și amintească de foame sau de somn, căci din tolba imensă de povești ale lui Island păreau că izvorăsc basmele, creând lumi fantastice, doar pentru ei.

  „Și… după cum spuneam, al nostru Hubo se trezi într-o dimineață cu noaptea în cap, se spălă mai întâi pe mâini și pe față pentru a alunga de pe gene și ultimele fărâmituri de somn… cum de altfel trebuie să faceți și voi, copiii, căci cine nu face asta se numește leneș… și după aceea își puse într-a lui trăistuță un șip de apă, tăie un mic călcâi de pâine și porni la drum, spre marea Pădure Kiago, unde știa el că se ascund florile cele frumoase și miresmate.

  Primul lucru pe care-l făcu însă când ieși din casă fu să privească cerul să vadă de nu v-a ploua, însă pe cer nu văzu nicio coadă de nor măcar. Așa că se înarmă cu răbdare și porni vioi la drum, cântând al lui cântec.

  Era atât de fericit de-a lui călătorie, că nu observă că după el venea o mică umbră a cuiva nevăzut, care călca fix pe ale lui urme.” În acel moment, Island scăzu vocea, o ascuți pe alocuri, privirea i se aținti asupra fiecărei fețișoară curioasă ce-l țintea cu privirea și deveni și el deodată serios.

  „Nimeni de fapt nu putea vedea acea umbră, căci ea era magică. Dar totuși a ei magie nu era una fermecată și aducătoare de bunătate în jur, ci una care pândea să ia ceva de la Hubo. Ce însă?! Numai cerul știa.

  Așa că umbra se tot furișă în urma piticului până când acesta ajunse la marginea pădurii. Aici Hubo al nostru se opri câteva clipe, se închină în fața pădurii, murmurând „bine te-am găsit sănătoasă, pădure,” după care se afundă în desișurile ei, tot cu umbra după el.”

  Zeal zâmbi, căci deși povestea lui Island era una interesantă, pe ea deja n-o m-ai amăgeau cuvintele, mai ales cele în care piticii salutau pădurea și se închinau în fața ei. Dar totuși, cine știe?! Poate era adevărat ce spunea al ei bunic și ea nu știa încă multe despre această frumoasă lume.

  „Când ajunse în sfârșit la marea poiană încărcată de flori frumoase și parfumate, care se afla chiar în sânul naturii, Hubo se apropie mai întâi de-o frumoasă floare albastră de Myosotis, se așeză lângă a ei subțire tulpină, își puse traista în a lui poală, îi dezlegă baierele și scoase din ea ale lui sărace merinde.

  Înainte de-a lua prima îmbucătură însă, piticul duse mai întâi la gură hrinca de pâine, o sărută prelung, apoi o duse la frunte și mulțumi cerului pentru o nouă zi frumoasă și caldă și pentru că avea ce îmbuca chiar și fiind pribeag în lumea mare. Apoi desfăcu a lui șip și turnă un pic de apă la rădăcina florii lângă care stătea, căci lui i se păru ciudat ca el să îmbuce singur și să nu împartă cu alții. Pâine însă să-i dea… nu știa dacă e corect și nici nu știa el dacă și florie mănâncă pâine. Așa că preferă să-i dea numai apă.

  Văzând că piticul udă floarea lângă care stătea, celelalte flori multicolore de Myosotis își întinseră căpșoarele spre el, cerșind și ele din acea bunătate din șipul lui.

  La început însă, Hubo nu observă acea mirare de pe ale lor petale și-și continuă săracul dejun în tăcere. După care-și udă buzele cu puțină apă și, când să pună în desagă șipul cu apă, observă în sfârșit cum toate florile din jur își aveau căpșoarele întinse spre el, iar asta îl miră nespus și el clipi des din gene.

  „Ce se întâmplă?” se întrebă Hubo în sinea lui, tot privind în jur. Abia atunci observă o ușoară umbră reflectată aevia pe petalele florilor și înțelese că nu era singur în acea poiană.

  Se ridică brusc în picioare și-și duse mâna la cingătoare, căutând al lui pumnal pe care-l folosea deseori pentru a reteza cozile florilor pe care hotăra să le ia cu el și să le cerceteze. Însă… surpriză…”

  „…îl uitase acasă…” spuseră Zeal și copiii într-un glas.

  Island ridică ușor o sprinceană, privind curios la ale lor fețișoare. „Am m-ai spus povestea asta, nu-i așa?” se interesă el cu glas curios.

  „Ba nu. Ba nu!” răspunseră copiii într-un glas, dar Island înțelese imediat că nu spuneau ei chiar tot adevărul. Dar totuși… curiozitatea din a lor privire îl făcu să-și continue povestea.

  „Ei bine, fie pe-a voastră… Și… unde rămăsesem?! Aaa, nu găsi Hubo al nostru pumnalul și cam îl luă frica din spate. De aceea se trase în spate, încercând să găsească o cale să fugă și era cât pe ce să calce pe o floare mică de Myosotis.

  „Ai grijă pe unde calci!” îi strigă furioasă floarea, iar când el o privi o văzu scuturându-și ușor frumosul veșmânt de parcă s-ar fi temut să nu se fi șifonat.

  „Cer scuze,” se bâlbâi ușor piticul, închinându-se în fața florii, „dar… e cineva aici care mă face să mă tem. O umbră! O văd pretutindeni! Voi nu?” întrebă speriat și mirat în același timp el.

  Abia atunci floarea de Myosotis pe care mai n-o călcase își ridică căpșorul și privi în jur și văzu și ea o ușoară umbră strecurându-se printre ele. „Aaa, o văd și eu, dar … ea nu e străină,” spuse ea.

  „Nu e străină? Vrei să spui că ai m-ai văzut-o?”

  „Da. Desigur. Ea deseori te însoțește când treci pe aici să culegi nectar din ale noastre rezerve de miroznă. E Îndoiala!”

  „Îndoiala?” se întrebă mirat Hubo. „Și… cine e ea? N-am m-ai auzit niciodată de ea.”

  Abia atunci Hubo auzi un ușor chicotit în jur și privi mirat într-acolo, crezând că una din flori se amuzase pe seama mirării sale. Însă florile din jur erau la fel de mirate ca și el să audă acea chicoteală. „Îndoială? Tu ești?” întrebă Hubo.

  „Da. Eu sunt!” spuse fericită Umbra. „Și mă miră că de fapt abia acum m-ai observat, deși noi doi călătorim adesea pe aceste întinsuri.”

  „Dar… cum e posibil să fii aici cu mine și … de ce niciodată nu te-am m-ai văzut până acum?”

  „De ce nu m-ai văzut până acum… nu știu ce să răspund la această întrebare. Însă eu mereu apar atunci când tu îți pui în plan să faci ceva nou.”

  „Când plănuiesc să fac ceva nou!” îngână Hubo, încă neștiind despre ce vorbea Îndoiala.

  „Exact. Eu apar atunci când tu te întrebi: oare v-oi reuși? Oare fac totul bine? Oare o să le placă oamenilor? Oare…”

   Abia atunci își aminti Hubo despre frământările care puneau stăpânire pe el ori de câte ori se hotăra să încerce să facă un nou parfum. „Oare?!” murmură iar el și privi țintă spre Umbra care începu să prindă contur în fața lui și, mare-i fu mirarea, să vadă că arăta exact ca el, numai că în loc de-un el, era o pitică, cu ochi negri și frumoși, clipind des din ale ei gene lungi și stufoase, în timp ce-și mângâia barba lungă așa cum făcea Hubo.”

  „Dar… nu e adevărat,” spuse o fetiță de vreo 4 ani, supărându-se brusc și punându-și mâinile cruciș pe piept. „Unde s-a m-ai văzut ca femeile să aibă barbă?” îi spuse ea lui Island pe-un ton plin de reproș.

  Aici Island se cam încurcă și, scărpinându-se la ceafă, privi spre Zeal, căutând ajutor. Ea doar ridică ușor din umeri, zâmbind, de parcă ar fi vrut să-i spună. „A-i cam sfeclito, bătrâne Island. Acuma descurcă-te de poți.”

  Brusc Island privi țintă în ochii fetiței, căutând s-o dezarmeze. „Ba e posibil. În lumea piticilor tot e posibil.”

  „Minți!” spuse arțăgoasă copila, deloc deranjată de a lui privire fixă. „Și… nu-i frumos ca bătrânii să-i mintă pe copii. Mai ales când spun povești.”

  „De ce?” întrebă Island curios.

  „Pentru că astfel îi învață și pe copii să spună minciuni,” spuse fetița sigură pe ea. „Scoate doar barba din poveste și suntem chit. Poți continua pe urmă,” m-ai spuse ea, de-l făcu pe Island să se scarpine în cap.

  Știa el că nu minte și că piticele obișnuiau să aibă barbă, dar… demonstrează-i dacă poți unei încăpățânate mici că n-are dreptate. De unde trebuia el să ia în acel moment o pitică și să-i arate că are barbă?! Doar nu era să intre în catacombele adânci ale munților numai să caute una și s-o arate copiilor?! Așa că preferă să se lase păgubaș.

  „Nu, fie pe a voastră,” spuse într-un final Island.

  „Și povestea?” întrebă de data asta copila, furioasă că Island tăcuse.

  „Povestea? Ei bine mare lucru nu m-ai era acolo de spus: doar că Hubo și Îndoiala se împrieteniseră în acea zi și de atunci colindau în permanență împrejurimile.”

  „Dar… de ce anume a apărut îndoiala la Hubo?” întrebă un băiețel ceva mai măricel, care părea și el extrem de curios din fire, dar ceva mai cumpătat decât copila de patru ani.

  „Pentru că Îndoiala e cea care ne dă deseori puteri să mergem mai departe,” spuse Zeal.

  „Puteri? Adică?” întrebă iarăși băiatul.

  „Adică… nu-i nimic rău în a-ți pune întrebări când nu ești sigur de ceva, căci astfel te scutești de multe eforturi în zadar și dureri de cap, căci punându-ți întrebări sie sau altora mai experimentați găsești răspunsuri, găsești soluții și poți cu adevărat să te ajuți pe tine și pe alții. Însă… nu trebuie nicicând să lăsați îndoiala să pună stăpânire pe voi.”

  „De ce?” întrebară copiii într-un glas. „Doar singură ai spus că punându-ne întrebări putem găsi răspunsuri și…”

  Aici se încurcă și Zeal, dar și Island nu știa ce-ar m-aifi putut răspunde, căci nu era să le spună copiilor mici că îndoiala duce deseori la lucruri rele, la certuri, bătăi sau chiar războaie, căci cei de-s siguri pe ei nu caută adevăruri în lupte ce distrug natura și omenirea din jur, ci încearcă să atingă culmi prin bunătate, prin dărnicie sau prin pricepere.

  Pentru a ieși basma curată din toată treaba asta în care singur își băgase capul, Island recurse la magie și multe-multe baloane colorate de săpun începură să plutească în jur, colorând și zarea.

  Văzându-le, copiii uitară complet de poveste și, veseli nevoie mare, începură să fugă în jur, încercând să le prindă în palme, iar când bulele mici se spărgeau în ale lor palme, râdeau ei fericiți, bătând din palme și bucurându-se enorm, căci asta înseamnă de fapt copilăria: să fim fericiți cu lucruri mici, chiar de suntem deja copiii adulți.

  Făcând abstracție de la gălăgia vioaie din jur, Zeal privi în față și-o zări pe Mayar la marginea pădurii din depărtare, așezată lângă trunchiul gros al unui mare copac, lăsându-se și ea pradă visării în timp ce ascultase povestea lui Island.

  Privind în acea direcție, Island o observă și el pe Mayar. „Un alt copil care are nevoie să vadă lumea cu alți ochi,” șopti el abia auzit.

  „Crezi că în inima ei se află de asemenea bunătate?” întrebă Zeal neîncrezătoare.

  „În inima fiecărei ființe vii se află bunătatea, Zeal, dar nu toți sunt capabili s-o vadă. Pe această Câmpie a Sorții însă nimeni nu-și poate ascunde adevărata față, iar acel copil e încă încurcat și rătăcit în propriile gânduri.”

  „Dar, bunicule: de ce nu-și învață toți bunicii și părinții copiii și nepoții să fie buni și darnici?”

  „Pentru că atunci s-ar pierde echilibrul, Zeal și știi mai bine decât mine că lumea asta e un perfect echilibru. Anume el ne influențează deciziile și, chiar de noi credem că ar trebui toți să fie buni și darnici, mai trebuie să mai fie și buruieni dăunătoare pe alături.”

  „De ce?”

  „Pentru a nu ne pierde motivația și dragostea pentru viață, căci e plictisitor să trăiești doar cu un singur sentiment în inimă. Pentru asta au și fost ele inventate: gândurile și sentimentele, să ne facă diferiți și să vedem diferit chiar și același peisaj.”

  Zeal zâmbi. „Bunătatea e doar pentru cei care au ochi s-o vadă,” murmură ea.

  „Așa e. La fel e și această lume: fiecare o vede după mărimea și culoarea propriului suflet. Pentru unii e imensă, bogată și extrem de frumoasă, în timp ce pentru alții e colorată în culori sumbre, în timp ce pentru alții e cât o mică piatră găsită la fundul râului.”

  „Bunicule, dar… ce s-ar întâmpla totuși dacă echilibrul pământului s-ar pierde?”

  „Atunci ar dispărea și viața și nici noi nu v-om m-ai fi.”

  „Dar… de ce nu văd asta și cei care ne doresc răul? Eris bunăoară: ea doar își dorește să conducă peste tot din întuneric, vrând să distrugă lumina.”

  „Aici e deja un caz aparte, copila mea, căci rațiunea le este oarbă și pustiu le e sufletul, controlat de dorința imensă de-a conduce peste tot și toate, deși nu există nicăieri o putere supremă. Poate doar în Ceruri, la cel care ne-a creat pe noi toți.”

  Zeal tăcu și-și culcă capul pe umărul bunicului, privind în depărtare, la zarea ce se colora roșu în soarele apusului.

  Privind la același soare purpuriu, Mayar trase adânc aer în piept și, sprijinindu-și capul de trunchiul copacului, murmură: „oare există totuși dreptate în lume, Anaya?”

  Bătrâna, care stătea lângă ea, la fel de gânditoare și visătoare ca și Mayar, nu spuse nimic. În sinea ei, acel soare roșu văzut pe cer era și al ei apus, pe care nu știa de ce dar îl simțea din ce în ce mai aproape.