ÎN URMĂ CU DOUĂZECI DE ANI

Strigătul corbilor din înalturi, cei care se roteau în cercuri chiar deasupra trupului răpus al lui Rueb, îl făcu pe tânărul Vvokkam să-și ridice privirea și să se uite îndelung la ei. Dar, din cauza lacrimilor ce-i adumbriseră privirea, vedea doar puncte negre apărând și dispărând în fața lui. La fel îl deranjă și lumina apusului, mult prea puternică pentru acea parte a zilei. Din această cauză și-și duse mâna la ochi, acoperindu-i cu mâneca, ca să nu orbească. Apoi, când simți că oboseala și amețeala trecură, își mișcă puțin mâna până acoperi cu ea ochii, cu podul palmei, și, rășchirând puțin degetele, se uită la acele puncte negre și gălăgioase de pe cer.

Apoi zâmbi. Trist zâmbi adolescentul, comparând punctele negre și vii văzute de el cu clipele vieții care se scurseră din trupul părintelui lui. Acele clipe pe care ar fi vrut să le întoarcă înapoi, la fel cum vru să întoarcă înapoi roata timpului și să schimbe ceva pentru ca al lui părinte, iubitul lui tată, să fie încă printre ei. Era însă doar un vis imposibil în acele clipe. Din această cauză și-și permise el să privească corbii și să-și imagineze lucruri decât să înfrunte realitatea.

Când se lăsă seara însă, când soarele scăpără după zidurile orașului Alshamal, Vvokkam închise iar ochii. Îi închise strâns, la fel cum își strângea și pumnii, simțind pulsații stranii în piept, în stomac și la fel în urechi. Simțea nu-ș de ce și că amețește, la fel cum simțea că îi vine să vomite. Dar, fiind un Cărbunar puternic, din cei născuți și căliți prin foc ca să înfrunte duritatea vieții, tânărul Vvokkam se menținu pe poziții, în acea luptă contracronometru cu el însuși.

Un strigăt puternic din înalturi însă îl făcu să deschidă speriat ochii. Era strigătul unui uliu, dar nu din cei controlați de ei. Un uliu flămând cum înțelese copilul după strigătul păsării, unul care venise într-acolo atras de mirosul cărnii și a sângelui proaspăt. De aceea și sări Vvokkam în picioare cât de curând, chiar în clipa în care uliul se aruncă asupra trupului lui Rueb. Și, acoperindu-și părintele cu propriul trup, Vvokkam începu să-i strige uliului, „Dispari! Piei din ochii mei! Pleacă, locul tău nu-i aici și la fel nu-i nimic de-al tău aici! Pleacă!” Pasărea însă părea hotărâtă să rămână acolo și să se înfrupte din al ei bine meritat festin. Din această cauză și se lupta cu îndârjire cu copilul Vvokkam, pe care-l rănea, lovindu-l puternic cu aripile, direct în față, în timp ce ciocul și ghearele ei ascuțite ajunseră să-i rănească mai întâi trupul lui.

Dar, în ciuda luptei aprige și-a puterii ei, pasărea căzu dintr-o dată, răspusă fiind de-o piatră, care-i lovi cu putere tâmpla stângă. Cine-o lovise? Însuși Vvokkam, care, înnebunit, simțind că doar astfel putea apăra trupul părintelui, în clipa în care fu alungat pentru scurtă vreme de lângă Rueb, văzând o piatră nu departe de el, o piatră de două ori mai mare decât ambii săi pumni adunați la un loc, se aruncă asupra ei. Apoi, apucând-o strâns cu ambele mâini, se ridică mai întâi în genunchi și, privind la pasărea care bătea încă din aripi, scoțând sunete ciudate din gâtlej, menite probabil să-i alerteze și pe alții că acolo era loc de hrană, în timp ce ghearele ei atingeau trupul celui căzut, Vvokkam îi șuieră printre dinți, „Și totuși azi e zi de moarte! A ta moarte, javră nesătulă!” După care, simțind un impuls necontrolat în piept, se aruncă asupra uliului și, c-o mișcare precisă, îl lovi în cap, trântindu-l la pământ.

Apoi, sleit de puteri, Vvokkam se așeză alături. Rânjea însă fericit, căci câștigase într-un final acea bătălie. Era a sa deplină și primă victorie. De aceea, privind țintă la uliul care zăcea alături de Rueb, îi spuse părintelui său, „Ai văzut, tată? Sunt un adevărat Cărbunar acum. Unul care și-a făcut dreptate cu propriile mâini. De aceea poți fi mândru de mine acum! Mândru, oriunde n-ai fi!” După care, lăsându-se pe spate, privi îndelung cerul, văzând norii alergându-se unul pe altul și la fel văzu și noaptea luând locul zilei.

Era singur în acele clipe, căci toate trupele Cărbunarilor părăsiră locul luptei la comanda lui Ahi, care încă le controla mințile. La fel nu se vedeau acolo nici Alshamalii, care, împreună cu Ahi, intraseră în oraș ca să pecetluiască acel pact, cel deja pecetluit cu sângele părintelui lui. Dar, cum lor nu li se păruse deajuns, intraseră în oraș să-și savureze și victoria, cea asupra armatei dușmane, care plecase cu coada între vine de pe câmpul de luptă așa cum îi ceruse Jrijuru lui Rueb înainte să înceapă lupta. Astfel, fiind prea concentrați pe propriile planuri și idealuri, nimeni nu-i atrase atenție copilului îndurerat, îngenuncheat lângă trupul părintelui său, un copil care ajunse să urască mult prea devreme și care, în locul viselor pentru un viitor măreț, ajunse să-și dorească moartea și răzbunarea unui singur dușman - cea a Magului Pietrelor Negre.

De fapt, când îl urmă pe Jrijuru spre porțile care se deschiseră odată ce Rueb căzuse și înțeleseră că victoria era de partea Alshamalilor, Ahi nu-l observă pe Vvokkam din cauza oștenilor care încă se aflau în jurul lui. La fel nu-l văzu nici când trupele, la comanda lui, auzită doar în mintea lor, plecară, căci stătea cu spatele la ele în acele clipe și nu se uită în urmă nici măcar odată, convins fiind că acolo nu era nimic demn să fie privit de el. De-ar fi privit în urmă însă ar fi văzut îndârjirea și ura în ochii adolescentului Vvokkam, cel care ajunse să-l considere dușman și care putea ajunge, în timp, un dușman de temut.

„Unul care o să sfârșească cândva cu a ta domnie, Mag al Pietrelor Negre! Jur!” Șuieră Vvokkam printre dinți, încă culcat pe spate și privind cerul pe care stelele, una câte una, apăreau ca ciupercile după ploaie. Apoi, când cerul fu în sfârșit acoperit de puzderie de stele, când în sfârșit se văzu cât de cât în jur și era liniște mormântală, căci corbii, văzând uliul căzut, dispărură și ei, Vvokkam se ridică mai întâi pe șezute și privi spre Porțile Masive ale orașului care erau închise la acel moment. Privi îndelung la ele, minute în șir, sperând să vadă măcar pe cineva ieșind și venind spre ei, căci el spera ca măcar cuiva să-i fie milă de al său părinte și să vină să-l îngroape. Dar, văzând că nu venea nimeni, își spuse în mintea sa, „Probabil au decis să-l lase hrană corbilor doar ca să-i învețe minte pe alții să nu le mai atace orașul. Asta înseamnă că-s pe cont propriu.”

Privi însă cât de curând în sus, pe zidul de apărare, zărind o umbră apărând acolo: era Samit. La fel îl văzu pe bunul sfetnic al regelui Jrijuru luând o poziție de atac, ținând strâns arcul și săgeata în mână și țintind spre copil. Și, la vederea „dușmanului” țintindu-l, Vvokkam se simți dezgustat și mârâi, „Mereu cel căzut e călcat în picioare! Mereu cel căzut e dat pământului și nicicând ajutat să se ridice. Doar… ajutat să fie dat morții, fără doar și poate.” După care, închizând ochii, așteptă.

Auzi astfel șuieratul săgeții prin aer. Auzi al ei zvâcnet în timp ce tăia la propiu pânza groază a aerului nopții și îndreptându-se cu repeziciune spre el. La fel o auzi apropiindu-se de el și, într-un final, înfigându-se nu departe de el.

Anume această ciudată întorsătură de situație îl făcu pe Vvokkam să deschidă ochii și să privească îndelung săgeata care se înfipsese la cam trei metri de el. Nu era însă doar o săgeată, ci una „mesageră,” căci, trăgând-o, Samit agățase de ea o tolbă, una care se afla în acele clipe căzută alături de săgeată. Și, văzând-o, Vvokkam se întrebă, „Ce să fie asta? Otravă?” Dar, deși se temea, se târî totuși în genunchi până lângă ea, îi desfăcu baierele și găsi în ea, chiar deasupra, o pânză groasă, de culoarea nisipului deșertului, de cam 2x2 metri și, chiar sub ea, alimente și un șip cu apă. Un „dar” care-l făcu să se simtă confuz, căci el nicicând nu se așteptase ca cuiva să-i fie milă de el. Dar… se înșelase se pare. Din această cauză și-și ridică privirea și se uită iar spre zid, acolo unde știa că se afla Samit.

Pe zid însă nu mai văzu pe nimeni. Nu se vedeau nici chiar soldații, cei care ar fi trebuit să fie de strajă și să apere orașul. Văzu însă un mare flag negru - flagul de doliu al Alshamalilor, cel care-l vesti pe Vvokkam că era durere și în acel mare oraș de oameni. Din această cauză și-și plecă puțin capul, închise ochii, și rămase astfel pentru scurtă vreme, respectând durerea altora și propria durere în același timp. După care, așezându-se pe nisipul încă fierbinte, ce păstra căldura adunată peste zi, gustă din alimentele sărace trimise lui de Samit, bău din șipul cu apă și mintea lui începu să schițeze planul zilelor ce vor veni.

În dimineața zilei următoare, când Samit apăru din nou pe zid, îl văzu pe Vvokkam târând după el trupul părintelui său, cel pe care îl acoperise într-unul din materialele trimise lui în acea tolbă, în timp ce o altă bucată era sub trup ca să-i fie mai ușor să-l tragă după el. Apoi, privind spre locul unde Rueb al Cărbunarilor căzuse, văzu locul netezit de parcă nicicând nu s-ar fi întâmplat nimic acolo. Și, văzând asta, Samit se încruntă, căci nu putuse înțelege ce anume se întâmplase acolo.

Știa însă Vvokkam, căci, după ce-și întremase puterile c-o seară în urmă și decise ce să facă ca să se întoarcă acasă, săpă cu mâinile goale două gropi largi în nisip unde îngropă trupul uliului doborât de el și pe cel al uliului doborât de Samit. De ce făcuse el asta? Pentru că, conform credinței Cărbunarilor, dacă un om de vază al neamului lor pierea pe câmpul de luptă, nu se lăsa al său trup acolo și nici al unui alt dușman. Lor li se părea că dacă vor face asta, de vor lăsa fie și numai trupul inamicului acolo unde a pierit un Cărbunar, atunci nici al lor oștean nu va fi capabil să se odihnească dincolo de moarte. Astfel însă, lăsând acel loc de parcă nimic nicicând nu s-ar fi întâmplat, Cărbunarii credeau că dau șansa tuturor la o nouă viață, în special celui pierit dintre ei.

***

Multe zile de-a rândul rătăcise Vvokkam de-a lungul acelui deșert. Fură multe zile în care simți că-l lăsau puterile și c-ar fi vrut să cedeze. La fel își dorise să aibă măcar pe cineva alături ca să-i spună că va trece totul și că vremuri mai bune vor veni. Dar… acolo nu era nimeni. Nimeni în afară de el și de al lui tată, pe care-l târa încă după el, convins fiind să-i ducă trupul acasă, căci Rueb mereu iubise să fie printre ai lui. Murise însă fiind printre străini.

La fel iubise și Vvokkam să fie printre ai săi Cărbunari. Iubise al lor regat stâncos și ale lor case ascunse în adâncurile catacombelor Kaṟkaḷ Pēy-ului. Adorase pur și simplu nopțile cu stele, cele la care obișnuia să privească adesea, stând așezat pe una dintre stâncile din fața grotelor lor, minunându-se de frumusețea unei bolți aurite de sclipiri de stele.

Anume o astfel de noapte își aminti el în timp ce continua să avanseze prin acel deșert dogoritor, chiar dacă se lăsase deja noaptea și se vedea puzderie de stele la orizont. Își aminti de-o noapte liniștită, când, ca de obicei, se furișase din al său culcuș și ieșise să se întâlnească cu noaptea. Nu era însă singur acolo, căci, la scurtă vreme după ce el se așeză pe stânca ceea și privi cerul, simți pașii cuiva apropiindu-se de el și întoarse capul. Îl văzu astfel pe Rueb venind spre el. Și, speriat, Vvokkam tresări și se ridică în picioare, bâlbâindu-se, „Eu… eu, tată, eu doar am vrut să văd stelele!”

Rueb surâse, „Și? Ce treabă am eu cu ele?”

„Adică?” Fu întrebarea tâmpă a adolescentului. „Cum adică ce treabă ai tu cu stelele? Oare nu de asta ești și tu aici?”

„Cine știe?!” Murmură Rueb încă surâzând. Apoi, continuând să se joace c-un cuțitaș pentru cioplitul pietrelor, se îndreptă spre al său fecior. Ajuns lângă el, Rueb se așeză primul, scoase o piatră din buzunar pe care continuă s-o cioplească, încăpățânându-se să-i dea o formă, chiar dacă și piatra părea să se încăpățâneze a nu-i permite s-o cioplească până la sfârșit.

Văzându-și tatăl concentrat pe piatra ceea, ce părea să ia forma unui urs, Vvokkam se așeză alături de părinte și privi și el la munca mâinilor lui Rueb. Îl văzu astfel pe al său tată mânuind iscusit cuțitul din mâna lui și la fel văzu cu câtă grijă cioplea el în piatră. O grijă pe care tânărul n-o putuse înțelege. De aceea și-și întrebă părintele într-un final, „Ce-i asta?”

„O piatră?” Îi răspunse Rueb c-o altă întrebare.

Vvokkam se încruntă. „Știu și eu că-i piatră. Doar că… nu pot înțelege ce formă ia ea în mâinile tale.”

Rueb nu-i răspunse. Se concentră doar pe munca mâinilor sale, respirând ritmic și calm, chiar sub privirea feciorului mirat, care chiar nu putea înțelege ce i se întâmpla părintelui în astfel de clipe. Apoi, când simți că avu nevoie de-o pauză, Rueb netezi cu palma locul proaspăt cioplit, cel ce părea a fi capul ursului, căci se vedea deja clar urechea lui stângă, Rueb privi în depărtarea Kaṟkaḷ Pēy-ului și-i spuse feciorului, „Știi, Vvokkam, uneori mi se pare că trăim atât de puțin pe pământ. Un gând ce mă sperie de fapt.”

„De ce?”

„Pentru că, numai gândește la asta: când ți-i lumea cea mai dragă, când simți c-ai vrea să ai toată lumea la picioare și să fii fericit, ținându-ți soția și copilul la piept, viața asta îți poate întoarce spatele, iar tu să cazi în genunchi și să nu mai fii nicicând capabil să te ridici mai apoi.”

„Te referi acum la unchiul Khaleb?”

„Așa e, fiule, așa e! Anume la el mă gândesc acum, căci… ah, mi se rupe sufletul știindu-l atât de departe de noi, într-o lume ce nouă nu ni-i dat s-o cunoaștem. Cel puțin nu cât trăim aici, ci doar după moarte.” Apoi Rueb tăcu și închise ochii, simțind o mare de tristețe punând stăpânire pe el.

Îi deschise însă brusc văzând scena în care al său frate pierise în urmă cu doar două luni. Atunci se luase la trântă, în joacă chipurile, cu un Cărbunar, prieten de-al lui. Dar, din neatenție poate sau, cine știe, o fi făcut Cărbunarul cela special, Khaleb căzu de pe stâncă și se strivi în prăpastia adâncă a Kaṟkaḷ Pēy-ului. Nu pierise singur însă Khaleb în acea zi. La fel pieri și Cărbunarul cu care el luptase. Murise acesta de mâna lui Rueb, care nu-i putuse ierta „îndrăzneala” de-al împinge cu putere pe-al său frate, dându-l astfel pierzaniei, când se presupunea că a lor luptă fusese doar de formă. Și, împingându-l la rându-i în prăpastie pe Cărbunar, Rueb se simți răzbunat.

După acea zi însă, când rămase singurul fecior la ai săi părinți, Rueb se simți pustiit. La fel simți că al său suflet se înrăia. Și, încet-încet, începu să aibă aceleași dorințe ca și al său frate, cel care mereu visase să învingă Alshamalii și să conducă acel mare oraș, care îl cucerise până în strâfunduri și la care ajunse să viseze chiar și cu ochii deschiși, căci un astfel de oraș le-ar fi dat și lor libertate și i-ar fi făcut regi în ochii lumii întregi. Un vis ce rămase doar un vis pentru Khaleb, dar unul care ajunse să fie vital pentru al său frate după ce el pierise.

Astfel, simțind acea dorință tot mai vie în al său suflet, Rueb îi spuse fiului în acea noapte, „Știi, Vvokkam, aș vrea să mă însoțești și tu.”

„Unde anume?” Îl întrebă feciorul mirat.

„Spre Poarta Alshamalilor! Cea pe care am de gând s-o deschid în cele din urmă. Și, imediat ce voi trece de ea, alături de tine, să mă simt împlinit, să simt că i-am făcut dreptate și fratelui meu Khaleb, care a murit mult prea devreme, mult înainte să-și vadă acest vis împlinit.”

„Dar, tată, Orașul Alshamalilor e totuși un vis imposibil.”

„De ce crezi asta?” Întrebă Rueb, privindu-și țintă feciorul. „Din cauza că nimeni până acum nu i-a putut învinge?”

„Așa e. De altfel, dacă țin eu bine minte, Cărbunarii încearcă demult să cucerească Orașul Alshamal. Încă de pe vremea bunicului. Un vis care a rămas doar un vis.”

„Visele sunt însă pentru a fi împlinite, Vvokkam.”

„Chiar și cu prețul vieții?”

„Chiar și cu prețul propriei vieți. De ce? Pentru că astfel, chiar și după moarte, vei simți că n-ai trăit degeaba. Vei simți c-ai lăsat ceva măreț în urmă. Un viitor mai bun pentru ai tăi. În special pentru ai tăi copii, căci anume pentru tine și vreau să cuceresc acel oraș și…”

„Eu însă nu-mi doresc asta!” Murmură Vvokkam, privind depărtarea.

„De ce?”

„Pentru că e un vis care l-a luat pe bunicul de lângă tine. Un vis pentru care s-a luptat unchiul Khaleb atâțea ani, dar în zadar. Unul care mi te poate lua în cele din urmă și pe tine de lângă mine. De asta și nu-mi doresc eu nicicând să văd acel oraș.”

„Va trebui însă!” Îi spuse Rueb cu glas dur. Apoi, privind și el zarea la fel ca și al său fecior, își continuă gândul, „E menirea unui Cărbunar: să vadă căzând Alshamalul! Da, e a noastră sfântă menire să deschidem porțile acelui mare oraș și să intrăm prin ele, triumfători!”

Vvokkam își privi încurcat tatăl. „Victoria e în inimile noastre, nu crezi?”

„Ba nu,” aproape că strigă Rueb. După care, prinzând fața feciorului în palme, îi spuse privindu-l în ochi, „Victoria e în a noastră sabie. Victoria e în râvna noastră de-a stăpâni lumea și de-a ne numi eroi. De aceea, fiule, să nu uiți nicicând că lumea asta e pentru a fi condusă de noi și nu ca să ne conducă. De aceea, oriunde nu ai fi, ține minte: victoria e doar a Cărbunarilor și doar a lor.”

După acea seară urmară luni de zile de pregătire, căci Rueb era meticulos din fire și nu pornea nicicând la luptă de nu era sigur de a sa victorie. Trecu astfel iarna și primăvara, iar în pragul verii își trezi feciorul și-i spuse, „E timpul!” Apoi, urmat de feciorul mai mare, ca să nu-i trezească pe ceilalți doi mai mici, care dormeau lângă a sa soție, Rueb plecă. Nici nu privi în urmă, convins fiind că va avea destul timp după asta ca să le sărute fruntea și să le spună mândru că învinse.

The author's content has been appropriated; report any instances of this story on Amazon.

Astfel, neprivind în urmă, Rueb nu-și văzu soția deschizând ochii. La fel nu-i văzu ochii umplându-i-se de lacrimi, în timp ce-și strângea mezinii la piept, sărutându-le creștele. Motivul? Se temea. Da, se temea că Rueb și al ei fecior mai mare nu se vor întoarce nicicând. Dar, ca orice soție de Cărbunar, nu putea rosti în voce astfel de cuvinte. Putea doar plânge în pumn și se ruga Cerurilor ca cei plecați la război să se întoarcă cât de curând.

***

La câteva zile după ce părăsiră zona stâncoasă a Kaṟkaḷ Pēy-ului și ajunseră deja în zona de șes, Vvokkam își văzu tatăl aruncând pe ascuns o piatră undeva în dreapta. O piatră care se ascunse cât de curând printre ierburi, chiar sub privirea lui Vvokkam. Mirat, acesta își privi tatăl și-i spuse, „Care-i treaba cu piatra?”

„Un ghid!” Îi răspunse simplu Rueb, privind în zare.

„Un ghid? Adică?” Se interesă al său fecior și mai uimit decât înainte, căci el chiar nu putea înțelege ce putea câștiga al său tată aruncând acele pietre sau care putea fi a lor menire până la urmă. Doar când Rueb îi puse în mână una dintre pietrele cioplite, în formă de urs, înțelese Vvokkam pentru ce al său tată se spetise atâta amar de vreme, cioplindu-le. De aceea și spuse el, „Semne!”

„Așa e,” murmură Rueb, strângând mai bine hățurile în mână. Astfel strânse și brațele în jurul feciorului, care stătea pe același cal, chiar în fața lui. „Aceste pietre sunt magice de fapt. Au un mesaj ascuns ele.”

„Un mesaj? Care anume, tată?”

Rueb zâmbi. „Unul știut doar de mine până când.”

„Și totuși, consider că odată ce-am ajuns să vorbim despre ele, odată ce sunt pe același cal cu tine și îndreptându-ne împreună la război, sunt în drept să știu și eu acel mesaj. Nu crezi?”

„Hmm, poate și ai dreptate, Vvokkam. Poate că ar trebui să-l știi și tu. Dar totuși consider că e încă devreme pentru asta.”

„De ce?” Întrebă Vvokkam mirat, întorcându-și brusc capul spre al său părinte. A sa mișcare bruscă sperie însă calul, care se ridică cât de curând pe picioarele din spate, oprind și procesiunea din spatele lui. Astfel, fiind nevoit să se apuce și el de hățuri ca să se susțină, Vvokkam scăpă piatra în formă de urs din mână, care, lovită de copitele cailor din urma lor, se duse mult în depărtare. Apoi, când calul de sub ei se liniști, controlat de mâna dură a lui Rueb, când și ceilalți cai se liniștiră și ei menținând rândurile, Vvokkam răsuflă ușurat și-și atinse pieptul. Își dădu astfel seama că scăpase piatra din mână și se încruntă, căci consideră acea pierde al său eșec. Și, cum ura pur și simpu eșecurile, vru să se uite în urmă să vadă unde căzuse piatra ca mai apoi s-o ia cu el.

Rueb însă îi spuse cu voce dură, „Nicicând nu privi în urmă, Vvokkam!”

„Dar… am pierdut piatra, tată! Cea pe care tu mi-ai dat-o numai ce! Trebuie s-o iau cu noi!”

„Ba nu,” îi spuse Rueb cu duritate. „Nu trebuie. De ceva e pierdut, lasă-l în urmă! Fie el om sau piatră nu te întoarce nicicând după ea, căci de faci asta atunci ești pe veci pierdut.”

„Atunci? Pentru ce mi-ai dat-o dacă nu aveai în vedere s-o păstrez ca pe o sfântă relicvă?”

„Pentru a vedea ce am în posesia mea,” răspunse Rueb sec. „Ceva valoros atâta timp cât îmi aparține, dar ceva inutil odată ce n-o mai am. De asta și-ți spun să nu te întorci nicicând după ce-ai pierdut, căci, făcând asta, uitându-te în trecut, poți fi orb și să nu vezi nicicând ceva mult mai valoros ce-ți poate apărea în cale!” Apoi, trăgând cu putere de hățuri, Rueb își forță ostașii să-l urmeze în galop, căci mai era încă mult de mers până la Porțile Alshamalilor, pe care avea de gând să le cucerească fără doar și poate, căci, a se întoarce acasă învins, nu era în planurile lui.

La fel nu era în planurile lui să moară. Soarta însă se pare că avea planurile ei. Astfel, la o răscruce de drumuri, când oastea lui Rueb al Cărbunarilor ajunse în deșertul Alshamalilor, trecutul și prezentul se întâlniră: prezentul întorcându-se acasă și târând al lui trup neînsuflețit după el, în timp ce trecutul se grăbea, în galopul cailor, spre moarte.

***

Ca să ajungă înapoi în regatul Cărbunarilor, Vvokkam avu nevoie de două lungi luni, timp în care se călise la trup și la suflet, căci înțelese că rămas fără al lui părinte trebuia să-și ia soarta în mâini. Dar, fiind încă copil și mai ales fiind neatent în drum spre Poarta Alshamalilor, nu ținuse minte drumul. Din această cauză și se rătăcise el adesea, fiind nevoit să se întoarcă când înțelegea că greșise calea. Astfel, ori de câte ori era nevoit să se întoarcă din drum, Vvokkam se simțea nedreptățit de lume și de Soartă. Simțea că însăși Soarele, cel pe care-l consideraseră adesea al lor binefăcător, nu mai ținea cu el. De aceea și i se înrăi sufletul și se decise să învingă cu orice preț Lumea. Dar, deși decise el asta, nu găsea și pace calea de-a învinge și a nu se mai simți învins.

Într-un târziu însă, într-una din serile când se oprise să-și tragă sufletul, își aduse aminte cuvintele tatălui său, „Ține minte, Vvokkam, Soarta e ascunsă în pietre!” Și-i spuse Rueb astfel de cuvinte chiar înainte de-a ataca Orașul Alshamal.

Ce mesaj ascundeau acele pietre însă nu-i spuse feciorului, căci își spuse că va avea timp pentru asta mai târziu. Timp pe care nu-l avuse însă, căci Viața părea să nu țină totuși cu el. Chiar și așa, acele câteva cuvinte spuse feciorului înainte să înceapă războiul, fură de ajuns pentru Vvokkam, căci el ajunse să le considere o modalitate de îmbărbătare pe care tatăl lui o folosea pentru a-l susține chiar și după moarte. Din această cauză și se ridică el în picioare în cele din urmă, convins fiind să-și continue drumul.

Odată în picioare însă, când se opinti să tragă trupul lui Rueb după el sau cel puțin ceea ce mai rămase din trup, Vvokkam fu neatent. Astfel, când se întoarse iar spre drumul pe care avansa, se împiedică de ceva și căzu în genunchi. Simți astfel o puternică durere în genunchiul drept și la fel în încheietura mâinii drepte în care se sprijini. Din această cauză și scrâșni cu putere din dinți și strânse țărna în pumnul stând. Dar, pe lângă țărna ceea, simți și cea ciudat în a lui palmă: o mică statuietă.

Mirat, Vvokkam se ridică brusc în picioare. Apoi, ducând statuieta ceea la ochi, luminată slab de lumina stelelor, văzu ce anume găsise: o mică piatră cioplită, având forma unui urs. Și, văzând-o și recunoscând în ea anume acea piatră pe care el o scăpase din mână când calul lui Rueb se ridicase pe picioarele din spate, Vvokkam strigă fericit, „Statueta tatei! Cea cu un mesaj ascuns!” Apoi, privind mirat în jur, reuși să recunoască acel șes prin care trecuseră când se îndreptau spre război.

„Da, e anume locul ăsta prin care am trecut cu tata!” Își strigă copilul în cele din urmă. Era convins de asta, chiar dacă mare lucru nu vedea în jur, căci era totuși o lumină slabă cea a stelelor. Era însă sigur că-i pe drumul cel drept datorită ursului de piatră pe care-l strângea în pumnul stâng, o statuietă în care simțea încă energia părintelui său și care-i dădea și lui puteri.

Dar, aducându-și dintr-o dată aminte de acea piatră aruncată de Rueb tot în acea zi, Vvokkam tresări și spuse, „Mai este una! Da, mai este pe undeva o piatră, din cele cioplite de tata! Una pe care trebuie s-o găsesc!” După care, sforțându-se, încercă să-și amintească unde anume o aruncase Rueb.

Numai că, fie că trecuse prea mult timp și el nu-și amintea prea bine, fie că cineva trecuse pe acolo și, găsind-o, o luase cu el, Vvokkam n-o găsi. Asta-l puse trist. Se simțea chiar mizerabil, căci considera acea piatră a sa reclivă de suflet, un tezaur moștenit de la al său părinte. Din această cauză și se așeză iar pe pământ și plânse îndelung, cu capul pe genunchi.

Într-un final, răpus de oboseală, adormi. În vis își văzu tatăl, stând pe același cal pe care merseră împreună la război, nu departe de el. De data asta însă Rueb era pe cal, iar Vvokkam jos. Și, privindu-și grav feciorul, Rueb îl certă, „Ți-am spus de atâtea ori să nu te uiți în urmă, Vvokkam! Ți-am spus să nu te întorci nicicând după nimic, în special după nimicuri! Tu însă n-asculți niciodată ce spun!”

„Ba ascult eu!” Îi răspunse feciorul dârz. „Ascult eu, dar chiar și așa n-am de gând să las nimic în urmă.”

„De ce? Pentru a mă sfida pe mine? Pentru a-mi arăta că ești capabil să iei decizii singur? E cumva asta un mod de a te răzvrăti împotriva mea?”

„Ba nu!” Răspunse Vvokkam sigur pe sine. „Fac asta tocmai pentru că aceste pietre îmi aduc aminte de tine. Cele în care ai ascuns un mesaj și cele în care încă simt a ta energie.”

„Atunci, adună-le pe toate!” Îi spuse Rueb supărat. „Nu lăsa niciuna în urmă, căci doar asta-ți mai rămâne de fapt. Eu… nicicând nu mă întorc la tine! Tu însă, adunând aceste pietre din urma mea, o să ai de câștigat: nimic altceva decât drumul spre casă!” După care, trăgând cu putere de hățuri, Rueb își îndreptă calul direct spre fecior.

Speriat, când calul dădu peste el, Vvokkam se trezi din somn. Era scăldat în broboane de sudoare reci și-și simțea inima bătând nebunește în al său piept. Era însă fericit, căci, măcar în vis, al său tată îi spusese ce mesaj anume ascundeau acele pietre aruncate de el: cel care-i îndrepta pașii spre casă. Cum anume Vvokkam nu știa. Avea însă de gând să afle și să adune toate acele pietre lăsate de Rueb în urmă. Pentru asta avea nevoie de lumină însă. De aceea așteptă dimineața. Și, de cum se iviră zorii, băiatul căută cu înverșunare acea a doua piatră aruncată de Rueb acolo.

O găsi după ore bune de căutare. Era ascunsă bine de ierburile care se încolăciseră în jurul ei. Chiar și așa era bine conservată, la fel cum se păstrase și mesajul ascuns în pântecele acelui urs de piatră, într-o sfredelitură. Acolo, pe o bucată de material făcut sul, Vvokkam găsi mesajul, „Nicicând nu ceda, fiule, și mereu mergi spre Nord. Acolo e a noastră casă și a ta salvare.” Apoi, ascunzând piatra în sân și strângând cu putere sulul de material în mână, porni spre casă.

Avu nevoie de alte două săptămâni ca să ajungă în zona stâncoasă a Kaṟkaḷ Pēy-ului. Asta însă nu-l înspăimântă: nici drumul lung și nici distanța. Ba chiar se simți împlinit, căci, în drum spre casă, găsi alte cinci mesaje ascunse în urși mici de piatră. Și, toate acele mesaje găsite de el, aveau același înțeles, „Să nu se dea nicicând bătut și să se îndrepte mereu spre casă.”

Ajuns acasă însă fu întâmpinat de singurătate, căci, chiar dacă Cărbunarii mai erau acolo, ei nu-l considerau al lor conducător. Se găsiseră alții dornici de a stăpâni regatul Cărbunarilor. Din această cauză și fusese nevoită biata sa mamă să fugă și să se ascundă, dându-și seama că dacă ar fi rămas pe loc ai ei feciori, singurii rămași în viață după cum credea ea, căci îl credea și pe Vvokkam mort, ar fi pierit și ei. Și, cum nu găsi altă cale să se ascundă, intră anume în grota șarpelui Tetapas. Acolo însă i se pierdu urma și nimeni nu află nicicând ce se întâmplase cu ei.

Tot ce află Vvokkam fu că a lui mamă și frățiorii lui dispăruseră. Îi spuse asta un bătrân, care încă-l respecta pe băiat ca fiind fiul unui brav conducător. Apoi își înmormântă tatăl. Pe ascuns însă, căci Cărbunarii răzvrătiți n-ar fi permis nicicând asta. Motivul? Unul simplu: de-ar fi permis ca Rueb să fie înmormântat acolo atunci ar fi trebuit să-l accepte și pe al lui fiu drept urmaș la tron. Asta însă era ceva inacceptabil pentru ei. Ba chiar, ca să fie siguri că Vvokkam nicicând n-o să râvnească la tron, își puseră în gând să scape de el.

Nu le reuși însă, căci, ager din fire, Vvokkam își aduse aminte de poveștile despre Tikil, cele auzite de la al său bunic pe când era încă mic. Și, aducându-și aminte că bunicul său îl venerase pe Tikil, considerându-l cel mai demn dintre Titani, Vvokkam merse de-l căută anume pe el. Nu știa însă unde anume să-l caute. Încăpățânat din fire însă își spuse că dacă-l va căuta va da fără doar și poate de el.

Și așa a și fost, căci, cât de curând, găsi calea spre grota în care Tikil era ascuns. Ajuns acolo, se opri chiar lângă acel râu ciudat, și privi în jur. Nu văzu pe nimeni însă. Chiar și așa nu renunță, simțind că era doar un truc. Și nu greși deloc gândind astfel, căci, cât de curând, auzi un zgomot din spate. Întorcându-se, îl văzu pe motănelul Morgan pășind agale spre el. Îl văzu chiar căscând alene, semn că era plictisit. Apoi, petrecându-l cu privirea, Vvokkam îl văzu pe acesta îndreptându-se spre acea falsă statuie a lui Tī. După care, când Morgan ajunse lângă statue, se urcă agale, dar cu pași siguri, pe unul dintre picioarele statuii până ajunse sus unde, pe-un pătul invizibil, începu să-și toarcă a lui pisicească melodie.

Pe Vvokkam însă acea stranietate a locului nu-l înșelă. La fel nu-l sperie să vadă motănașul atârnând în aer. Astfel, aducându-și aminte cuvintele buniculului lui, care îi spusese adesea, „Nimeni nicicând nu l-a văzut pe Tikil, dar el totuși există, chiar dacă-i invizibil pentru mulți dintre noi,” Vvokkam se încruntă. Apoi, făcând câțiva pași până călcă apa acelui râu, strigă, „Știu că ești aici, Tikil! Așa că, nu mai sta ascuns și arată-te! Am un pact să-ți propun!”

Nu se întâmplă nimic după acel strigăt însă. La fel Tikil nu se arătă. Era însă acolo. Vvokkam simțea asta. Îi auzea respirația greoaie, dar ritmică, de parcă ar fi venit din adâncurile pământului. Și, luând acel sunet drept un accept sau permisiune de-ai vorbi, Vvokkam continuă să înainteze prin apă până ajunse la statuie. După care, urcând pe ea, ajunse sus pe umărul de piatră a acelui Titan antic. Ajuns acolo se opri și privi îndelung la Morgan, care continua să caște întruna și să toarcă. Nu era singur acolo însă. Vvokkam își dădu seama după mișcarea lentă a blăniței, așa cum tresar de obicei pisicile când sunt mângâiate de mâna cuiva.

Astfel, înțelegând asta, Vvokkam rânji și spuse, „Și totuși ești mai laș decât m-am așteptat, Tikil!”

„De ce crezi asta?” Auzi el glasul lui Tikil, un glas ciudat, care îl făcu pe băiat să tresară. Nu se pierdu însă cu firea, ci-i spuse:

„Pentru că altfel mi te-ai fi arătat și n-ai fi stat ascuns. Sunt doar un copil până la urmă, unul fără puteri magice. Dar totuși unul de care te ascunzi.”

„Asta e pentru că știu pentru ce ești aici.” Vvokkam tresări iar. Apoi, chiar sub ochii lui, văzu cum trupul lui Tikil se contură. Acela ședea culcat pe spate, pe un hamac împletit din liane, cu Morgan culcat pe al lui pântece, în timp ce mâna lui continua să-i mângâie continuu blănița. Apoi, privind în ochii băiatului, îi spuse, „După putere ai venit, nu?”

„Ești perspicace,” îi răspunse șiret Vvokkam. „Și, da, ai dreptate: sunt după putere! Una însă care îți poate fi și ție de folos într-un final.”

„Nu văd cum m-ar putea ajuta pe mine asta.”

„Simplu: de eu ajung rege, tu ai o armată la dispoziția ta.”

„Aaaa, asta era!” Răspunse Tikil cu prefăcută mirare. „Tronul. Doar că… nu mi-i prea clar al cui tron îl râvnești.”

„Al meu, desigur. Cel moștenit din moși strămoși și pe care-l am de drept de la al meu tată.”

Tikil rânji. „Nimic în lumea asta nu-i garantat, Vvokkam, fiul lui Rueb. Nici chiar viața. Tu însă vrei un tron ce nu-ți mai aparține deja.”

„Ba te înșeli, căci nimeni nu mi-l poate lua. Nu atâta timp cât încă bate a mea inimă în piept.”

„Viteaz din câte văd.”

„Chibzuit, aș spune eu. Brav la fel poți spune. Dar… ceea ce-i mai pe placul meu e Devotat: sângelui meu și dragostei de neam. Cea pe care am învățat-o de la tata și bunicul meu și pe care o port în sânge din moși strămoși.”

Ridicându-se pe șezute, Tikil privi adânc în ochii băiatului, căruia îi spuse într-un târziu, „Și totuși nu dragostea de țară te mișcă acum, ci răzbunarea.” Vvokkam tresări. „De unde știu? Din a ta privire. De altfel ești ca o carte deschisă, băiete. Una în care văd ura și dorința de răzbunare pictate pe ale ei foi albe, dar pictate în sânge. O carte care poate să aibă scris la sfârșit: Iṟappu!”

„Asta deja nu-i ceva ce să te intereseze, Tikil! De mor eu sau trăiesc decid doar eu. Ce trebuie să decizi tu e de mi te alături și scapi de aici sau rămâi captiv pe veci.”

Cuvintele băiatului îl puseră pe Tikil pe gânduri. Apoi, după minute bune de așteptare, spuse, „Ce ai în gând?”

„Tu dă-mi tronul, eu îți redau libertatea! Un câștig reciproc i-aș spune eu!”

„Nu văd însă cum o să-ți reușească totuși, căci, din câte știu, Cărbunarii n-au puteri magice.”

„Și ai dreptate! Cărbunarii n-au avut puteri magice. Până acum nu. Tu însă ai puterea să-l înzestrezi pe unul cu puteri magice sau să-l înveți trucuri magice. Astfel, îți salvezi și spatele, ce zici?!”

Tikil nu-i spuse nimic. Nu în acea zi, căci, în acea zi, îi ceru băiatului să-l lase singur. Îi ceru însă să se întoarcă peste trei zile, la apus, și să-i afle răspunsul, iar Vvokkam așa și făcu: se întoarse a treia zi, când luna se ascunse pe jumătate pe cer pe timpul nopții. Anume în acea noapte Tikil îi promise puteri infinite. Dar, temându-se totuși să nu ajungă pe urmă băiatul să-l detroneze și pe el, îi promise să i le dea treptat, o promisiune pe care nu și-o încălcă nicicând. Astfel, la vârsta de 20 de ani, controlând puteri magice, chiar dacă limitate, Vvokkam ajunse de-și redobândi tronul și, conducând Cărbunarii cu mână dură, îi transformă în zece ani într-o armată de temut. Una care era controlată totuși de magie neagră, căci știa și el prea bine ce era în mintea Cărbunarilor răzvrătiți și care gustaseră, fie și pentru scurtă vreme, libertatea: mai mult și mai mult.

***

PREZENT

Un răcnet înfiorător, ieșit din gâtlejul lui Vvokkam, făcu să răsune sala tronului lui Ahi. Apoi, c-o mișcare precisă a mâinii, Cărbunarul aruncă a sa sabie spre tronul de piatră, care, lovit în spetează, se făcu țăndări sub puterea mâniei acestuia. Apoi, încă neputându-se controla, Vvokkam își aruncă privirea prin acea cameră goală, căutând astfel încă ceva de distrus.

Acolo nu mai era însă nimic: doar rafturi goale, cioplite în pereți, rafturi pe care nu le putea distruge. La fel nu se vedeau nici urme ale Magului în acea cameră, deși atât el, cât și Tikil, le căutaseră cu ardoare, sperând ca astfel să găsească măcar o mică slăbiciune în breșa de apărare a Magului, pe care visau să-l îngenuncheze. Dar, așa cum îi spusese și Inmar lui Kkāṟṟu, Ahi nu era prost deloc. La fel nu visa să vadă a sa cădere cu proprii ochi ca să lase indicii ale slăbiciunilor sale în urmă. Lăsase acolo doar amintiri false, speranțe deșarte și iluzii, din cele care îi conduc adesea pașii unuia spre ruine. Și, lăsând toate aceste „indicii” în vechiul său culcuș, Ahi sperase să-i ducă în eroare pe alții și astfel să fie lăsat în pace.

Nu-i reuși însă, căci nici Tikil nu era prost. De cum intră acolo își dădu seama că ceva e în neregulă. Nu spuse însă nimic, doar îi dădu șansa lui Vvokkam să se convingă și el de asta, ca mai apoi, de-o rezulta că se înșelase, să nu fie el cel învinuit. Astfel, permițându-i lui Vvokkam să vadă adevărul cu proprii ochi, Tikil îl înrăise și mai mult pe acela, care, deși nu mai avea ce distruge în acea cameră ciudată, continua să răcnească, fluturând acea sabie în stânga și în dreapta de parcă ar fi avut vedenii și l-ar fi văzut anume pe Ahi în acele clipe, pe care-și dorea să-l răpună cu orice chip.

În cele din urmă, atât de brusc că până și Tikil tresări, Vvokkam încetă a sa nebunie. Apoi, trăgând adânc aer în piept, în timp ce privea țintă la tronul făcut bucăți, acesta spuse, șuierând cuvintele printre dinți, „Să mergem!”

„Încotro?” Fu întrebarea tâmpă a lui Tikil.

„Să aducem în genunchi Paṉi Makkaḷ-ul! Odată și pentru totdeauna!” Spuse Cărbunarul sigur pe sine. După care, strângând cu putere sabia în mână, pe care o puse cât de curând în teacă, îi întoarse spatele lui Tikil și părăsi primul acea cameră ciudată.

Tikil, neînțelegând mare lucru din cele spuse de Vvokkam, privi crucit în urma lui, întrebându-se, „Ce-i mai inventează tărgăguța ăstuia de această dată?” Dar, negăsind un răspuns logic la acea întrebare, nu-i rămase decât să-și urmeze „învățăcelul,” cel care părea că demult îl superase în virtuți, fiind Titanul lumii și nu supusul ei.

Și chiar era adevărat că Vvokkam găsise soluția să îngenuncheze Paṉi Makkaḷ-ul, o soluție la care Tikil mereu visase, dar nicicând n-o găsise. Dar, până să spună și altora despre al său plan, Cărbunarul decise să se gândească bine la asta, să plănuiască totul până în cel mai mic detaliu și numai după asta să acționeze, căci nu degeaba al său tată îi revenise în minte în acea zi. În special nu considera coincidență că-și amintise de acei urși sculptați în piatră, arme perfecte cum considera el, din cele sigure pentru a îngenunchea o întreagă lume și nu doar Paṉi Makkaḷ-ul.