Tot apărând și dispărând, în timp ce înaintau prin aceeași pădure a Spânului care existase odată, Maranam se simțea cătrănit, căci totul părea să meargă de-a-ndoaselea și nu așa cum și-ar fi dorit el, iar acel eșec îi pătrundea în adâncul sufletului asemeni unui cuțit care-l tăia până-n străfunduri, făcându-l să sângereze cumplit.

  Odată cu el dispărea și apărea și pădurea, iar în momentul în care Maranam și panterele dispăreau din pădure erau văzute mergând pe ape ca pe pământ tare, căci stăpânul și slujitorii lumii de dincolo aveau o particularitatea aparte Titanilor: rareori erau influențați de lucrurile lumești, cărora trebuiau să li se supună, iar una dintre acele particularități era că puteau supune mlaștinile și locurile întunecate cu extremă ușurință.

  Se opriră însă în momentul în care mlaștina ceea luă foc sub puterea lui Mayar, care aruncase a ei minge de foc și incendiase suprafața apei, care acum dansa în flăcări vii, în flăcări flămânde, umplând zarea cu un suflu negru de fum.

  Și… auziră apoi fluierul: un sunet strident care te pătrundea până-nstrăfunduri, făcându-te să te cutremuri și să-ți dorești să se termine. Și tocmai acel sunet sfâșietor le făcu pe cele două pantere negre să ia formă umană, iar două tinere de piele smolită și ochi de cărbune, cu păr lung și care cădea în valuri superbe până aproape de călcâie, se văzură în spatele lui Maranam. Numai că spre deosebire de el, care stătea calm și doar ochii lui se mișcau încet, privind cu atenție în jur, de parcă ar fi fost un șoarece adulmecând zarea în căutarea dușmanului șiret, fecioarele demonice își astupau urechile cu ambele mâini, apăsând cât de tare puteau pe ele pentru a se apăra de sunetul cela nimicitor care le intrase în timpane și le sfredelea creierul, în timp ce din gâtlejurile lor se auzeau sunete stridente, asemeni strigătelor păsărilor demonice în plină noapte, care se anunța una cu destule jertfe, cu destulă vărsare de sânge.

  „Liniște!” strigă deodată Maranam, vădit deranjat de al lor strigăt de lamentare, iar al lui strigăt făcu și imaginea pădurii să dispară, iar ei rămaseră pe acel pământ de ape, înconjurați de pretutindeni de flăcări. Însoțitoarele lui însă nu tăcură de tot, ci doar scăzură volumul strigătelor lor, fiind cu ochii închiși, cu palmele apăsându-le pe urechi, în timp ce se chirceau uneori pân la pământ, când simțeau că nu m-ai erau în stare să suporte acel sunet sfâșietor care le sfredelea până-n străfunduri. „Am zis liniște!” strigă iarăși Maranam, întorcând capul spre ele și uitându-se cu ură și reproș la dânsele, ceea ce le făcu să le înghețe sângele în vene și, într-o clipă, cele două-și reluară a lor formă de panteră. Numai că continuară să strângă din ochi și să scrâșnească din dinți când auzeau acel sunet de fluier mai tare, căci după strigătul lui Maranam, fluierul se auzea când îndepărtat când apropiat, de parcă ar fi fost un Far Maritim a cărui lumină se rotea în jur fiind când trimisă în larg, când scăldând malul în lumină rece.

  Totuși, chiar dacă Kurūcim și Koṭumai tăcură, lui Maranam i se părea încă că cineva strigă și acel strigăt de jale, un strigăt ce ieșea parcă din pieptul unei victime supuse torturii, îl făcu pe Maranam să se cutremure deodată și să închidă ochii, iar asta fu momentul în care auzi sunetul de săbii lovite una de alta. Multe săbii. Sute. Poate mii. Apoi se auziră strigăte: ale celor care luptau cu înverșunare. Dar… nu vedea imagini. De ce? Nici chiar el nu știa.

  Și… iar auzi strigătele celea înfiorătoare care te pătrund pân la oase pe timp de noapte, când ești singur într-un loc necunoscut, neavând nici cea mai mică idee despre pericolele care te pândesc.

  „Am zis liniște!” strigă iar Maranam, scrâșnind din dinți și fără să deschidă ochii. Totuși își înturnase puțin capul spre pantere, care-l priveau buimăcite, neînțelegând pentru ce le certase de data aceea.

  Anume acea nedumerire de pe fața lui Kurūcim și Koṭumai făcu împrejurimile să păstreze brusc tăcerea. Numai că ceva în adâncul lor începu să se miște, iar ele se priviră una pe alta în ochi, întrebându-se despre ce-ar putea fi acel sentiment: frică? Lașitate? Dorință de supremație? Sau poate… groază?

  „Dar… n-am fost noi, stăpâne!” îndrăzni să bolmojească Kurūcim în cele din urmă, privind țintă spatele stăpânului lor.

  Al ei răspuns însă-l supără pe Maranam, care se întoarse brusc spre ele, privindu-le furios. Numai că cele două își reluaseră din nou trupul de fecioară și-l priveau în continuare cu nedumerire, în timp ce lama paloșului le atingea pieptului ce se zărea puțin în partea de sus, frumos îmbobocit sub acel corset de piele tare.

  Și erau frumoase acele fecioare demonice în acele clipe, luminate din plin de focul flăcărilor urii ce dansa pe ape. Și… cum nu erau să fie frumoase când erau create tocmai pentru a înșela privirea umană, dar a bucura sufletul stăpânului lor, căruia îi slujeau cu dedicare de sute sau poate multe milenii dea rândul?!

  Dar nu doar flăcările dansante din jurul lor le dădeau un farmec aparte, ci și alte lor veșminte: un fel de rochii croite dintr-un material asemeni pielii, de culoare maro, lungi până la jumătatea pulpelor, cu o cingătoare din piele neagră, strânsă bine pentru a le etala taliile zvelte, o cingătoare croită din mai multe curele ale căror catarame aveau diverse gravuri pe ele, gravuri care nu erau vizibile cu ochiul liber, dar care spuneau totuși povestea trecutelor bătălii, în timp ce împletiturile fine ale șnururilor, care se vedeau ici și colo pe materialul rochiilor, în special la mânicile care nu erau mai lungi de 4 degete de la umăr, și cu o brasletă de culoarea smaraldului pe brațul drept, le dădea totuși un șarm aparte, de prințese sau ființe de viță nobilă, căci acele împletituri nu erau doar țesute pe rochie, ci aveau diverse forme, amintind despre regalitate și măreție. În picioare însă aveau sandale simple, făcute tot din diverse șnururi și curele ce li se lipeau parcă de picior pentru a nu le îngreuna fuga în caz de necesitate.

  Numai că, deși cele două păreau să fi purtat veșminte asemănătoare, aveau totuși ceva diferit la ele: culoarea rochiei și a brasletei de pe braț. În timp ce culoarea veșmântului lui Koṭumai era de un maro deschis, cu o brasletă aquamarin, rochia lui Kurūcim era de un maro închis, bătând spre negru și a ei brasletă era de un albastru închis, aproape bătând spre smarald. Dar, chiar și așa, m-ai aveau totuși ceva diferit: o linie curbată desenată chiar la mijlocul acelor brățări, pe orizontală - roșie în cazul lui Koṭumai și neagră cea a lui Kurūcim, căci chiar de ele erau slujitoarele răului, erau totuși influențate de soartă și în special de Viață. Altfel… n-ar fi respirat ele, n-ar fi existat ele, n-ar fi gândit ele, căci și dincolo de moarte există viață, doar că lumea nu-i nicicând conștientă de asta.

  „Nu voi?” mârâi deodată Maranam, privindu-le supărat. „Dacă nu voi, atunci cine?” strigă el.

  Kurūcim, privind încă țintă în ochii lui Maranam, începu a merge spre el, lăsând ai lui ochi asemănători tăciunilor încinși să scapere de parcă ar fi fost scântei de foc ale flăcărilor din jurul lor. „Poate-i Viața?” murmură deodată tânăra fecioară și, întinzându-și mâna dreaptă în față, făcu să apară deasupra palmei un mic palantir, de culoarea brasletei de pe brațul ei, brasletă care de altfel dispăru când apăru sfera. Și… acea sferă n-avea doar culoarea brasletei ei, dar și linia ceea din mijloc, de un negru infernal ce tăia practic sfera în două, de parcă ar fi fost ecuatorul Planetei Pământ. Numai că acel Palantir creat de Kurūcim era orb. Adică doar se vedeau nori albaștri, bătând spre vinețiu după câteva clipe de plutit în goană pe acea boltă sferică, pe el. „Sunt sigură că acest blestemat pământ pe care mergem acum nu-i decât o invenție, la cum e o invenție această planetă unde ne-a adus soarta, când ar fi trebuit să ne ducă pe iubitele noastre pământuri ale Īṭaṉ Ellaiyaṟṟa (Edenului Infinit.)”

  „Te înșeli,” murmură deodată Koṭumai cu voce stinsă, cu voce gâtuită, ceea ce-i făcu pe Maranam și pe a ei soră s-o privească mirați. Și, când se uitară la ea, o văzură formând o sferă asemănătoare celei formată de Kurūcim deasupra palmei, numai că în loc să aibă aceeași culoare albastră spre smarald, al ei Palantir avea culoarea focului, de parcă ar fi furat acea culoare de la flăcările din jurul ei. Numai linea ceea albastră, de mijloc, ovalată, trăda faptul că ceea ce crease tânăra nu era un boț de foc, ci un Palantir. Și, când își ridică privirea de la Palantir și privi spre a ei soră și Maranam, cei doi se cutremurară, căci ochii ei aveau culoarea focului, culoarea Morții. „Și noi suntem condamnați pieirii în cele din urmă,” murmură Koṭumai, numai că de data asta cu o oarecare ură controlată.

  Dar acest lucru nu-l înșelă pe Maranam. El doar strâmbă din nas și strânse cu putere pumnii, făcând să răcnească împrejurimile. „Viață!” mârâi el dintr-o dată și, pretutindeni în jurul lor se văzură ochi sclipind de pretutindeni, ochi de lupi. Numai că acei lupi păreau a sta acolo de strajă și nu a fi la vânătoare, pândind prada. „Arată-te!” strigă iar Maranam. „Nu fi lașă! Știu că ești aici, la fel cum ai fost în acea Pădure nu cu mult timp în urmă, când ai încercat să mă înșeli, spunându-mi că drumul Morții și al Vieții se vor unifica în cele din urmă.”

  „Să te fi înșelat oare?!” auziră ei glasul Vieții plutind în jur, dar n-o putură vedea nicăieri. Doar ochii lupilor căpătară formă materială și ei se văzură în toată splendoarea împrejurul lui Maranam și a celor două tinere care-l însoțeau.

  Și nu erau doar lupi negri acolo. Erau și lupi albi, asemănători celui văzut de Sephir în ape, când ea și Samaya căzură din barcă, controlate fiind de privirea pătrunzătoare a Spânului Laṟṟa. Dar… acei lupi păreau să aștepte pe cineva și de aceea doar se uitau țintă spre cei trei din mijloc, dar nu de parcă i-ar fi considerat ca fiind pradă, ci pentru ai avertiza să stea locului, căci era acolo o discuție de terminat, o discuție pe care Maranam o lăsase baltă în pădure, când dispăruse pe spatele calului său Vakkurti.

  „N-o să renunți, nu-i așa?” scrâșni Maranam printre dinți și se întoarse de privi în jur la fața fiecărui lup care-i sfredelea cu privirea. „Ce de data asta? O nouă prevestire?”

  „Ba nu. Doar… mi se făcuse dor,” îi spuse Viața.

  Al ei răspuns însă-l făcu pe Maranam să râdă zgomotos. „Ți se făcuse dor? Nu mă fă să râd Vāḻkkai! Chiar crezi că-s atât de prost încât să cred astfel de aberații?!”

  „De ce? Ți se pare chiar atât de absurd ca doi soți să tânjească unul după celălalt?” întrebă Viața cu prefăcută mirare în glas.

  „Absolut!” mârâi Maranam printre dinți. „Să nu uităm că nu din dorința noastră am împărțit aceeași soartă. A fost însă Viti (soarta) cea care ne-a obligat să acceptăm totul.”

  „Dar n-a fost totul în zadar. Să nu uităm de sufletele care ne-au unit pe veci: Ōnāy (apusul) și Mātam (lună). Ai noștri copii. Cei pe care i-ai ucis visând la imposibil. Visând la nemurire, Maranam,” și răcnetul Vieții se auzi pretutindeni împrejurul lor, cerul cela plumburiu fu crăpat peste tot de săgeți de foc numite fulgere, pe când flăcările din jurul lor își întețiră dansul sălbatic, iar Viața reluă pentru prima dată al ei trup de odinioară.

  Naltă de statură, de ochi albaștri și păr blond, scăldând în valuri suave al ei trup, îmbrăcat într-un veșmânt asemănător chimono-urilor japoneze, croit din material de diverse culori, Vāḻkkai era cu adevărat frumoasă, chiar și la ai ei 40 și ceva de ani, aceeași vârstă pe care o avea de fapt și Maranam, căci Viti îi aduse odată pe lume și le dădu frâiele primei lumi care existase vreodată - Īṭaṉ Ellaiyaṟṟa, cea considerată Edenul sau Planeta începuturilor și Sfârșiturilor. Dar… în timp ce Vāḻkkai se mulțumise să înflorească ca mamă și femeie, Maranam râvnise la supremație, din umbră, din întuneric, căci Viti dădu-se copiilor ei nu aceleași caractere și nici aceleași sentimente, căci doar Viti avea dreptul să aibă Lumina și Întunericul deopotrivă în corpul ei, iar când îi aduse pe Vāḻkkai și pe Maranam în acest univers al ei suflet se separă și astfel apărură Bunătatea și Răutatea în Cosmos și pe Pământ.

  Al Vieții răcnet însă nu-l deranjă pe Maranam și nici nu-l impresionă, căci… era se pare obișnuit cu felul ei de-a fi. Ceea ce nu luase însă în considerare el era faptul că atunci când unei mame i se rănesc copii ea devine tigroaică și că până și bunătatea poate să aibă o parte în umbră și tocmai acea umbră se trezise la viață în acele clipe în sufletul lui Vāḻkkai, permițându-i să apară în fața lui Maranam sub forma ei de odinioară, un trup pe care Maranam i-l luase când îi smulse inima din piept, transformând-o ulterior în copac, geamănul lui Yggdrasil, care era de fapt aceeași Viti sau forma pe care ea o luase odată dând naștere celor doi copii ai ei. Astfel până și Soarta uitase de sine și luase un alt rol, cel al lui Yggdrasil, Copacul Vieții și al Morții într-un final.

  Scuturându-și ușor urechea stângă, după ce băgase degetul mic în ea, de parcă vrând să alunge vreun țiuit ceva, Maranam spuse ironic: „și iarăși ascultând vechea poveste. Doar că… nimic nou, nimic impresionant de data aceasta. Însă… n-am să neg că-mi fusese oarecum dor să te văd, scumpa mea soție. Astfel n-o să uit nicicând despre a mea veșnică ură față de tine și dorință eternă de-a te extermina pe veci,” răcni Maranam și brusc se repezi spre ea, intenționând s-o apuce de gât. Doar că, la jumătatea drumul dintre el și Vāḻkkai, simți cum el fusese cel strâns de gât și, când privi în ochii celei care-l apăsa cu putere de beregată, o văzu pe Parca privindu-l pe ură. Numai că acea Parca nu era cea știută de el odată, cea numită Patavi, ci cea creată de Vāḻkkai - jumătate bună, jumătate rea. „Tu…!” murmură el abia auzit.

  Parca însă părea că nici nu-l aude, nici nu vrea să-l asculte. Ea doar apăsa din ce în ce mai tare pe beregata lui Maranam, vrând în sfârșit să termine cu a lui existență și poate cu a lui suferință. Se văzu însă nevoită să-l elibereze din strânsoare, când fu atacată brusc de Kurūcim și Koṭumai și, pentru a se apăra, Parca trebui să se dividă, devenind astfel iarăși Patavi și Irkā, numai că rațiunea celor două era controlată de Vāḻkkai, pentru a nu permite răutății Parcăi să-i joace o festă pe acel câmp de luptă imaginar.

  Numai că, ceea ce nu prevăzuse Vāḻkkai fusese faptul că înainte de-a se arunca în luptă, contra Parcăi, ambele pantere o să-și arunce Palantirele în sus, care de altfel pluteau în acele clipe deasupra lor, amenințând să se înghită una pe alta. Dar… deși acea priveliște nu era ceva pe placul Vieții, era ea pe placul Morții, căci Maranam zâmbi viclean și, când el pocni din degete, Palantirele explodară și se uniră într-o clipă, iar a lor putere extraordinară îi absorbi pe toți cei prezenți acolo într-o lume Paralelă, într-o lume ce existase odată, dar care părea că dispăruse cu multe sute sau mii de milenii în urmă: Edenul.

Enjoying this book? Seek out the original to ensure the author gets credit.

***

  Întuneric. Și iar lumină. Ape, ca apoi să apară pământul la orizont. Și… când în sfârșit Soarele și Luna apărură pe același cer, în același timp, a lor lumină unificată dezvălui Pământurile de Mijloc ale Planetei Antice numită Īṭaṉ Ellaiyaṟṟa sau Eden-ul.

  Acele pământuri erau însă aride, formate din gheață întărită dedesubt și nisipuri mișcătoare și amăgitoare deasupra, căci doar astfel putea arăta Locul cunoscut și ca Maṇṭalam sau Pământul Vieții și al Morții.

  „Nu poate fi!” murmură deodată Luna înfrigurată și tresări. „E imposibil ce vedem noi, frate!”

  „Ba nu!” răspunse Soarele sigur pe el, dar în a lui voce se simțea și o oarecare preocupare. „Aceste pământuri o să ne înghită odată, iar această lume o să dispară,” adăugă el, văzându-i pe Maranam și Vāḻkkai stând chiar în centrul acelui loc și, între ei, creată din puterea unificată a ambilor, se forma o imensă sferă neagră.

  Acea sferă fu neagră cel puțin la început, căci era controlată de puterea nemărginită a lui Maranam, o putere născută din ură și din dorința lui imensă de-a scălda totul în umbre, în smoala nopții. Totuși, sufletul luminos al lui Vāḻkkai era ceva ce luptase mereu împotriva morții. De aceea, cât de curând, acea sferă se coloră jumătate în galben, culoarea sfântă a aurului, iar centrul dintre cele două culori era format din două linii - una albastră și alta roșie, cu două capete ascuțite de parcă ar fi fost vârful săgeților. Numai că acele capete, după ce terminară de înconjurat sfera cu al lor trup subțire și se opriră una lângă alta, priveau totuși în sens opus, semn că Viața și Moartea n-o să se pună totuși niciodată de acord.

  „Asta era ceea ce-ai plănuit, nu-i așa?” îl întrebă deodată Vāḻkkai pe al ei soț, privindu-l cu durere și cu ură stăpânită în același timp.

  Maranam însă zâmbi viclean, luându-și în sfârșit palma de pe sferă, pe care el credea c-o desăvârșise. „Desigur! Și… după cum ți-am promis, această lume o să-mi aparțină în totalitate.”

  „Dar… de ce?! Ōnāy și Mātam erau și ai tăi copii! De ce a trebuit să-i subjugi când îi puteai avea aproape?!” strigă iarăși Viața. „Cum poate un părinte să…?”

  „Eu nicicând nu mi-am dorit urmași!” o puse Maranam la punct. „Asta tu și Viti ați decis pentru mine, sperând c-o să-mi îngenuncheați voința și-o să mă faceți supus, c-o să ascult mereu de voi. Tocmai de asta ați dat naștere la doi copii opuși - Soarele și Luna. Dar… la ce nu v-ați gândit voi nicicând a fost că ceea ce-ați plănuit voi ca fiind a mea îngenunchere va fi de fapt a mea încoronare, căci acum că am a lor putere pot supune lumea!” Și Maranam lovi cu putere cu palma peste sfera din fața lui, făcând-o să răsune violent de parcă ar fi lovit peste pânza unei imense tobe.

  Astfel, sunetul scos de acea lovitură răsună puternic în zare, acompaniată fiind de sunetul focului violent care mânca tot în cale, căci în acele clipe ardea Edenul, în flăcările focului lui Maranam, în timp ce peste tot în acea lume antică luptau lupii albi și negri cu Monștrii lui Maranam, cei pe care el îi crease în adâncurile acelei lumi, departe de ochii lui Vāḻkkai, care crezuse prea mult în Bunătate și Lumină și se lăsase orbită de ea în cele din urmă.

  Dar… a ei credință o îngenunche în cele din urmă, în clipa în care lupul cel mare și negru sau ceea ce rămase din Ōnāy după ce al său tată-i luase puterea, ardea pe balconul Palatului său de marmoră albă, căci el decise să piară odată cu acea lume, iar sub privirile lui îndurerate Vāḻkkai părăsi acea lume împreună cu Parca, când atinseră trupul de lemn al lui Yggdrasil, cel desfrunzit și pârjolit pe alocuri de focul acelei lumi, iar cei trei lăsară acea lume sub formă de licurici.

***

  Maranam, cel reflectat pe pereții imensului Palantir creat de Kurūcim și Koṭumai, care pluteau în acele clipe una deasupra și una dedesubtul acelei imense sfere, se evaporă în cele din urmă sub formă de fulgi negri de cenușă, iar asta-i dădu lui Maranam posibilitatea să se reîntoarcă în lumea reală, lăsând să-i scape un dureros oftat din piept. Numai că acel oftat nu era pentru că regretase ceea ce făcuse în acel trecut îndepărtat, dar pentru că acea lance, pe care o avuse înfiptă în inimă în trecuta lui viață și care-i aduse în cele din urmă sfârșitul se pare, luându-i trupul și lui și condamnându-l la eternitate în măruntaiele lumii de dincolo, îl arsese pe dinăuntru, producându-i o durere de desuportat.

  „Nu poate fi!” murmură el înfrigurat, atingându-și pieptul și practic căzând în genunchi, în timp ce-și sprijini trupul cu cealaltă mână. Dar… deși crezuse că căzând a sa mână va intra totuși în acea mlăștinoasă apă, se miră să simtă a sa palmă atingând o suprafață rece ca gheața. Și… fără să vrea, în timp ce-și strânse pumnul, ale sale gheare ascuțite râcâiră suprafața mlaștinii de sub el, lăsând urme adânci pe ea.

  Însă… ceva-i atrase privirea și el se aplecă mai mult și mai mult să poată desluși imaginea ascunsă sub acea pojghiță groasă de gheață, formată din apă mlăștinoasă, apă care de altfel n-ar fi trebuit nicicând să înghețe. Și… când în sfârșit a lui privire se obișnui cu întunericul de sub acea suprafață de smoală, Maranam văzu o poveste ascunsă acolo: Porțile unei celule deschizându-se și gratiile ce odată înconjuraseră un suflet demonic dispărând, arse din temelie de flăcări flămânde. Apoi, acel cineva, cu un diamant strălucitor pe frunte, urcă pe însăși Vakkurti și părăsi acea poiană lipsită de viață în galopul calului, copitele căruia lăsaseră urme adânci pe acel pământ arid. Dar… Maranam nu se văzu nicăieri și asta-i făcu inima să-i tresară în piept, mai ales când auzi râsul răutăcios al lui Eris plutind pretutindeni în acea lume de ape mlăștinoase de sub el.

  Și… anume râsul lui Eris îl făcu pe Maranam să caute cu înfrigurare alte imagini sub acea gheață. Dar indiferent de unde-și arunca ochii nu zări nimic, căci părea că acea lume reflecta doar eliberarea lui Mannar și triumful lui Eris.

  „Nu… nu… nu!!!” strigă Maranam, cătrănit, când, ridicându-și privirea și ațintind-o din nou asupra sferei, se văzu din nou arzând, așa cum murise în acea planetă numită Eden. Numai că de data asta era decapitat, undeva într-o pădure înverzită și frumoasă, iar cel care-i tăiase capul fusese însăși Mannar.

  Dar… era ceva ciudat la acea imagine, căci ceea ce vedea Maranam era același lucru văzut și de Samaya și Mayar adesea în visul lor. Numai că cele căzute victime erau ele și nu Maranam. De asta și se simțea el confuz, căci el fusese cel care trimise adesea acel vis gemenelor-formă. Acum însă, văzând acea imagine reflectată pretutindeni, căci sfera trimise imaginea și gheții, care-o reflecta împrejurul lui Maranam și hăt departe de el, se simțea încolțit, simțea că pierde, se simțea îngenuncheat și asta nu era chiar sentimentul pe care și l-ar fi dorit să-l simtă atunci, căci se crezuse invincibil, se crezuse atotputernic, se crezuse nemuritor. Se pare însă că se înșelase.

  De asta și răcni iarăși ca apucatul: „Vāḻkkai! Unde ești? Arată-te!” Dar Viața nu se arătă și asta era ciudat, căci Maranam o simțea încă acolo. „Știu că ești aici! Undeva aproape!” strigă Maranam cătrănit, ridicându-se în cele din urmă de jos, chiar dacă încă se m-ai clătina pe picioare și, înnebunit, privi pretutindeni în jur. „Nu cred c-ai cedat atât de ușor și, doar cu aceste imagini mincinoase speri să mă vezi îngenuncheat!” Dar iarăși nimic nu se auzi în jur. Doar zgomotul flăcărilor și al unui fluier care-și întețeau tot mai mult sunetul, devenit asurzitor, de nesuportat, ceva ce-l făcea pe Maranam să închidă adesea ochii și să scuture din cap.

  Tresări însă, auzind un râset demonic, ascuțit. Și… când privi din nou la sferă, văzu fața lui Eris reflectată pe toată suprafața sferei, dar și pretutindeni în jurul lui, pe acea gheață pe care-i călca piciorul. „Tu!” mârâi el într-un final. „Trebuia să-mi dau seama că-i mâna ta la mijloc!”

  „De ce?” spuse Eris pe șoptite, cuvinte sâsâite care-l iritară pe Maranam. „Am crezut că pentru tine nu-s decât o putere inutilă închisă într-o închisoare cosmică. Sau poate… m-am înșelat?”

  „Ba nu! Deloc! E exact ceea ce cred!” își șuieră Maranam printre dinți, privind țintă în ochii ei de foc.

  „Și totuși… simt că ți-i frică!” sâsâi iar Eris.

  „Mie? De tine?” și Maranam râse. „N-ai decât să visezi, Eris! Sau ce, chiar crezi că stăpânul Lumii de Dincolo, cel menit să conducă și această lume o să fie speriat de una… ca tine?”

  „Stăpân? Tu?” spuse Eris neîncrezătoare. „N-ai decât să visezi, Maranam, căci această lume-mi aparține, la fel cum al meu e și al lumii tron. De aceea… așteaptă-mă cuminte, căci cât de curând o să dăm noi ochii unul cu altul. Și atunci… o să vezi de ce-mi poate pielea!” zbieră Eris din toți bojocii.

  Asta schiță însă doar un zâmbet pe fața lui Maranam, care în cele din urmă se puse ferm pe picioare și, jucându-se cu un mic cuțitaș de vânătoare pe care-l scoase de la brâu, a cărui lamă de altfel o privea insistent, văzând fața lui Mayar și a Samayei pe cele două fețe ale lamei cuțitașului, el spuse, rânjind: „n-ai decât! Să vii aici! De poți, mă refer! Numai că fii sigură de-un lucru, Eris!”

  „De care?” spuse ea, devenind dintr-o dată curioasă. Și, de parcă și-ar fi apropiat fața de obiectivul unei camere de filmat, a ei față deveni și mai mare decât înainte.

  „Că n-ai să renaști nicicând pe acest pământ, iar eu am să am grijă de asta, tăind capul celei care-ți este trup aici!” Și, de parcă ar fi avut în mână un imens paloș și nu doar un mic cuțitaș de vânătoare, Maranam făcu o mișcare bruscă prin aer, „tăind” astfel capul cuiva. Ceea ce se desprinse în cele din urmă fu sfera, care pluti apoi ca două mici sfere, ca ulterior să revină la brațul celor două tinere, care zăceau inconștiente în acele clipe nu departe de picioarele lui Maranam. Iar când brățările terminară să se formeze iarăși pe brațul lor, cele două se transformară din nou în pantere. Dar… continuau să pară fără viață, la picioarele Morții - ale lui Maranam.

***

  Privind în urma lui Maranam și a panterelor sale, care se îndărtau deja în galop de acolo, căci Vakkurti avea puterea să apară și să dispară la comanda stăpânului lor, Mayar zâmbi ciudat, în timp ce mica sferă de foc din a ei palmă se stingea sub lumina propriei puteri.

  „Vasăzică acesta și este vestitul Maranam! Cel de temut! Cel care face orizontul să se cutremure numai auzindu-i numele.”

  „Așa e!” auzi ea vocea Vieții în stânga ei.

  Mayar nu se temu însă, nici măcar un mușchi nu i se mișcă pe față, de parcă să audă vocea lui Vāḻkkai lângă ea ar fi fost o rutină zilnică. Ea doar întoarse încet capul și privi în stânga ei în momentul în care sfera din palma ei avea deja forma unui grăunte, care se „topi” cât de curând, intrând în palma ei. Dar… se miră să vadă lângă ea un trup gelatinos și nu pe Vāḻkkai, frumoasa doamnă care se arătase nu demult în fața lui Maranam.

  „Cine ești tu?” întrebă totuși Mayar, mirată.

  „Vāḻkkai!” spuse Viața, surâzând și privind în cele din urmă la tânără. „Cea care a vestit sfârșitul Paradisului și nașterea unui altuia.”

  „Dar… de ce?”

  „Pentru că era deja prea multă ură acolo unde trăiam noi. Era deja prea multă moarte și deloc loc pentru Viață!” adăugă Vāḻkkai și vocea ei deveni cât de curând tristă, în timp ce un suspin dureros se auzi ieșind din pieptul ei.

  Mayar însă surâse, de parcă n-ar fi crezut cuvintele Vieții, iar asta o miră pe Vāḻkkai. „Credeam că-i ceva mai mult la mijloc,” murmură tânăra, cuvinte care-o mirară și mai mult pe a ei interlocutoare. „Probabil te întrebi de ce,” și Vāḻkkai, cea transparentă dădu ușor din cap, „pentru că și această lume-i pierdută, la fel ca Eden-ul vostru. Numai că-s toți prea orbi să vadă asta.”

  „Ba nu!” răspunse Viața hotărâtă, dar totuși cu glas stins. „Nimic nu-i terminat, la fel cum cred că nu-i totul pierdut. Și… aș fi vrut să fi gândit astfel și atunci, înainte să fi fost prea târziu și al mereu Paradis să termine în scrum.”

  „Și totuși nu-l poți întoarce!” îi spuse Mayar cu încredere.

  „Crezi? Adică… ești sigură că ceea ce-mi doresc e reîntoarcerea Paradisului? Acelui de odinioară?”

  „Atunci?”

  „Ceea ce vreau eu e exact ceea ce vă doriți voi - Titani, Oameni, Spirite și Ființe Magice: Libertatea și o nouă șansă la viață.”

  „Dar… pentru a avea toate astea trebuie să-l învingem pe Maranam,” murmură Mayar.

  „Așa e.”

  „Însă… rămâne întrebarea: „cum să facem asta?”

  „Exact cum ai văzut și tu - imaginea arătată lui Maranam de însăși Eris.”

  „Decapitarea!”

  „Corect! De aceea, Mayar, e timpul ca tu să-ți îndeplinești rolul pentru care ai apărut pe acest pământ - devino trupul lui Eris! Ajută-l pe Mannar să scape din a lui celulă.”

  „Însă… de fac asta, ar însemna să condamn pământul la supunere în fața lui Eris.!

  „Nu și dacă faci asta în mod inteligent.”

  „Precum?”

  „Doar tu poți afla asta, Mayar!” îi spuse Vāḻkkai, atingându-i pieptul și, de parcă ar fi avut un medalion atârnat la al ei gât, Mayar văzu cheia, cea arătată ei ca fiind cel de-al doilea element care deschide Porțile Aeon-ului.

  „Nu poate fi! murmură tânăra, când avu viziunea lui Tarther, cel mic, cel care duse la pieire Poporul Noear-ului, și, pe spatele lui, ca un mare tatuaj pe ale lui pene, fata văzu cheia, frumos lucind sub razele unui soare apărut de nicăieri pe bolta neagră, controlată de norii lui Maranam. „Minikinul e cheia?!”

  Când se uită însă în față n-o m-ai văzu pe Vāḻkkai și asta o minună nespus, făcând-o să se uite pretutindeni în jur, căutând-o cu privirea. Dar nu le văzu decât pe cele două Parca, înghețate, și așteptând ceva, nu departe de ea. „Înșelarea sorții!” murmură Mayar în cele din urmă, iar a ei șoaptă o readuse la viață pe Parca, cea formată din Bine și Rău deoptrivă, care trecu pe lângă Mayar fără măcar s-o privească și deloc conștientă de ceea ce se întâmplase anterior.

  Mayar însă n-o urmă numaidecât. Ea așteptă o vreme, privind în urma Titanidei Sorții, care mergea pe ape ca pe pământ tare, la fel ca Maranam, fără să privească în urmă. „Soarta e oarbă! La fel ca lumea!” murmură Mayar în mintea ei, tot atingându-și pieptul și „mângâind” acea cheie-medalion imaginară. Nu m-ai spuse nimic însă și-o urmă pe Parca, când aceasta se opri, simțind că tânăra n-o urma, și-o privi cu dojană. Mayar însă doar schiță un zâmbet ironic și-o urmă, încă arătându-și „supunerea,” deși demult scăpase din mreaja ei.