„Curând lumea asta va fi arsă de soare, cerul va deveni negru ca cătrana din cauza urii și doar lumina lunii va face această lume să strălucească straniu. Dar chiar și așa asta nu va fi o speranță, căci lumea va arăta în acele clipe asemeni unei monede, cu o istorie diferită gravată pe fiecare dintre cele două fețe ale ei. Și va fi ciudat. Va fi greu de crezut. Dar totuși lumea va trebui să aleagă doar unul dintre cele două adevăruri. De aceea și te întreb, Obregon: tu în care dintre cele două adevăruri vei crede?”

După astfel de cuvinte, cerul albastru al zilei se întunecă în secunde. Iar pe el, în toată splendoarea, se arătă capul de foc al unui lup negru. Lumina blănii în foc a capului lupului îl făcu însă pe Obregon să pară din ce în ce mai mic. Și, în timp ce se tot trăgea în spate, căutând scăpare, bărbatul de 20 și ceva de ani bâiguia necontenit: „cine ești tu? Și de ce-mi apari mereu în față?”

Lupul însă tăcu o vreme. Cel puțin păstră liniștea până când ochii lui în flăcări își pierdură strălucirea înfiorătoare, iar a lui privire deveni cea a unui lup normal. Abia atunci spuse: „îți apar în fața ochilor mereu pentru că tu ești cel care va domni peste soare, peste acel soare din care-mi iau puterea. Dar, din cauza mândriei tale infinite, am impresia că totul va fi pierdut. De aceea și am decis să intervin.”

În timp ce lupul rosti astfel de cuvinte, capul lui deveni tot mai mare și mai mare, iar în contrast cu cerul întunecat, flăcările blănii lui păreau cu adevărat înfricoșătoare. De aceea și continua Obregon să se tragă în spate. Până se împiedică în cele din umbră de-o piatră și căzu. Dar nu se opri locului, ci continuă să se târască până se lipi cu spatele de trunchiul unui copac și abia atunci înțelese că mai departe de acel loc n-avea unde fugi.

Văzându-l însă atât de speriat, lupul râse. Iar acel râs, oarecum straniu, deși păruse la început a fi al unei ființe ce-a râs la o glumă bună, i se păru lui Obregon că-l auzea anume pentru a-l provoca pe el. De aceea și privi în jur încercând să găsească ceva cu care să se apere. Numai că încremeni când văzu că trunchiul de care se lipise el nu era decât al copacului cela de Cedru, mare cât toate zilele, și care însemna fălnicia Nomanzilor. Și… era atât de viu în acele clipe acel Cedru, ceva ce-l făcu pe Obregon să se cutremure până în străfunduri. De aceea și se bâlbâi într-un final: „dar… cum e posibil ca acest copac să fie viu?”

„Pentru asta trebuie să-ți mulțumești doar ție. Tu ai fost cel care l-a înviat.”

„Ba nu-i posibil,” se încăpățână Obregon, scuturând din cap în timp ce privea țintă Cedrul ce-și fremăta atât de viu coroana. „Eu… eu nu-l puteam aduce la viață când anume eu am făcut tot posibilul ca să-l fac să cadă. Dar e viu. Atât de viu e. De ce?”

„E din cauza urii ce s-a aciuat în a ta inimă,” îi răspunse lupul cu glas blajin. „Din această cauză și-a înviat Cedrul și va fi viu atâta timp cât întunericul va domni în a ta inimă. Și, dacă sincer, nu mă miră deloc să văd întuneric în al tău suflet, căci tu reprezinți de fapt durerea propriului popor, cel asuprit de milenii de Nomanzi. Dar, ceea ce nu știi tu e că acest copac de Cedru e opusul inimii tale. Prin urmare, cât timp el e viu, inima ta va fi cufundată în întuneric.”

„Acest copac de Cedru e opusul meu?” Întrebă Obregon încurcat. Apoi privi fără teamă la capul lupului.

Dar… i se păru atât de ciudat, căci nu mai era în flăcări de data aceea. Ba chiar avea și-o altă nuanță a blănii: ceva ce amintea de smoala topită. Chiar și așa lui nu i se păruse înspăimântător, ci-l asocie fără să vrea cu un Zeu, ce-l ce vestea despre lucruri bune și nicidecum cu un mesager al iadului. Îl privi însă cu și mai mare atenție pe lup când acesta îl întrebă: „ți-i minte ce ți-am spus prima dată când m-ai văzut în vis? De fapt ce-ți spun mereu când mă vezi în fața ta?”

„Da: că lumea e o monedă cu două fețe.”

„Și-i purul adevăr, căci ceea ce vezi acum e doar o față a monedei, în timp ce de cealaltă parte poate fi adevărul.”

Acum Obregon păru cu adevărat încurcat în timp ce-l privea pe lup. Apoi spuse: „adică, vrei să spui că… ceea ce văd nu-i decât o iluzie?”

„Sau poate adevărul?! Totul depinde de unghiul din care privești la toate acestea.”

„Dar… să zicem că te cred. Atunci: cum să fac să înțeleg ce-i vis și ce-i real?”

Lupul însă râse auzind acea întrebare. Era totuși un râs melodios, chiar dacă se auzi ca un tunet rostogolindu-se în zare. „Asta nu-i ceva ușor de înțeles,” spuse el într-un final.

„Dar… totuși, cine ești tu? Din câte țin minte nu mi-ai spus nicicând cine ești. Chiar și așa îmi apari astfel în fața ochilor: ca lup și nicicând cu forma ta reală.”

„Și cine-a spus că pot arăta altfel?” Îi spuse lupul cu înțelepciune. „De fapt așa arăt eu acum și nu-s decât cel din viitor, un zeu ce n-a fost în stare să-și apare neamul și țara și de aceea a fost lăsat fără chip. Și, ca să-ți răspund la întrebare, eu sunt Zeul Focului. Lumea de asemenea mă va cunoaște ca Lupul cel Negru, cel aducător de lumină. Și, chiar de nu-s decât o proiecție acum, voi fi real cândva: născut din oameni și Titani. Voi fi însă zeu, voi domni peste un mare regat. A mea domnie însă va fi scurtă, căci cel ce are o mare putere curgându-i prin vene asemeni apelor de munte, nicicând nu poate fi statornic. Și… numele meu va fi Fenrir, cel ce va deține puterea focului în lumea întunericului, cel știut de toți cu numele de Făclia.”

„Făclia?” Întrebă Obregon și mai încurcat ca mai înainte. Apoi se ridică în picioare. „Ce fel de făclie?” Drept răspuns însă lupul făcu s-apară de-o parte și de alta a lui două făclii. Apoi, acele făclii, se transformară în pumnale, ce păreau s-aducă lumină în jur și nu moarte. „Acum înțeleg,” spuse Obregon dintr-o dată. „Ți se spune Făclia din cauza lor.”

„Și ai dreptate, căci le-am stăpânit puterea fără să le fi fost stăpân. De altfel aceste pumnale se apropie de tine acum. De aceea îți spun să fii atent cu ele, căci pot aduce atât speranță, cât și moarte poporului tău. Prin urmare, de vrei să-ți proslăvești numele și să-ți aperi neamul, fii extrem de atent, Obregon. Totodată: nu te grăbi să iei decizii, la fel cum nu te grăbi să încerci să supui viața sau ea te va supune pe tine. Și… chiar de încerci tu să fugi de Soartă, Soarta totuși nu fuge de tine. De aceea și a trimis aceste pumnale la tine. Numai că, deși pare a fi un mare noroc pentru a ta cauză, ține minte: că nu poți avea ceva de valoare fără a da altceva important la schimb.”

„Să dau ceva la schimb? Dar de ce? Singur ai spus că aceste pumnale mi-au fost trimise de Soartă.”

„Iar acum vorbește avariția în locul tău, Obregon, căci poți avea doar un pumnal și nu pe ambele, căci, chiar de-au fost create de om, aceste pumnale au alt rol decât acela de a-ți salva poporul de la ananghie. Rolul lor principal e să apere omenirea. De aceea și se apropie mai întâi de tine. Numai că, pentru ca al tău popor să dăinuie veșnic, tu trebuie să-l ai doar o vreme. Și va trebui între timp să-l aperi ca pe ochii din cap, căci acel pumnal, ce-ți va aduce ție gloria, aparține de fapt altcuiva. De aceea, când adevăratul stăpân al pumnalului va bate la ușa ta și-l va cere înapoi, tu să-l dai fără să crâcnești, că de nu, că de încerci să-l ții cu forța, atunci al tău ultim vlăstar va pieri fără urmași. Și, astfel, va pieri pe veci și neamul tău.”

Spunând aceste cuvinte, capul lupului dispăru. Rămaseră însă acele pumnale în același loc. Și, dintr-o dată, lumina lor crescu și crescu în intensitate, părând a fi un mare foc pe cale să ardă fața lui Obregon care le privea insistent. De aceea și-și acoperi el chipul cu brațul. Dar, în acel moment, se trezi, tresărind, căci simți mâna lui Condor atingându-i umărul.

„Ce? Ce se întâmplă?” Întrebă Obregon speriat, săltând în picioare și privind în jur. Dar, văzând că-i liniște, se calmă. „A fost iar doar un vis, nu-i așa?”

„Așa se pare, căci, Obregon, tu pari atât de obosit acum. Și… am impresia că iar ai adormit din cauza acelui lup,” iar când îl văzu pe Obregon dând din cap că da, întrebă: „ce-a spus de data asta? Ți-a spus el de ce tot îți apare în vis?”

„Da, Condor, el azi cu adevărat mi-a vorbit și mi-a spus că-l cheamă Fenrir, că va fi Zeu în viitor și că de noi se apropie Lumina.”

„Că de noi se apropie Lumina? La ce anume te referi?”

„Nici eu nu știu dacă sincer. Dar se pare că vom afla curând.” Tăcu însă când observă trei siluete femeiești îndreptându-se spre cortul cel mare. „Așteptăm vizite?” Îl întrebă el mirat pe Condor.

„Dacă sincer nu eram la curent cu asta. Dar, odată ce cea pe care mereu am spionat-o a venit singură aici, se pare că e pentru a ne răspunde la întrebări.”

„Atunci… să mergem să aflăm ce-are să ne spună!” Spuse Obregon hotărât. Apoi, punând un braț pe umărul prietenului, zâmbi, căci anume lângă Condor simțea că-i în siguranță și că are pe cine conta. Astfel și se îndreptară ei în cele din urmă spre cortul lui, căci doar împreună știau că pot afla și viitorul.

***

„Vorbești de Maestrul Dike?” Practic strigă Obregon auzind-o pe Gaea spunându-i că veneau din partea Titanului. Apoi Obregon se întoarse spre cele trei și privi atent la ele. Astfel văzu că bătrâna stătea în mijloc, Upprisinn în dreapta ei, iar Kaerlleikans în stânga. Dar, deși privea atent la ele, nu-și putu da seama cine să fie cele două tinere, căci știa doar de bătrâna Kailleia, cea care trăia într-o căsuță dărăpănată chiar în centrul orașului. Dar, când surprinse privirea bătrânei ațintită asupra lui, se uită în ochii ei și-o întrebă cu voce sigură: „atunci, unde-i maestrul Dike și de ce va trimis pe voi aici?”

„Pentru că noi trebuia oricum să venim aici. Iar ce ține de Dike… ei bine, va veni și el curând. Doar… ai răbdare,” spuse Gaea extrem de calmă. „Și, până vine el, eu zic să faci o alegere, mărite Obregon, căci anume pentru asta suntem aici.” După care bătrâna se uită la cele două tinere. Iar ele, înțelegând mesajul ei, scoaseră pumnalele de sub mantia pe care o țineau încă pe umeri și le puseră pe masă chiar în fața lor.

„Pumnalele lupului. Cele din vis,” șopti fără să vrea Obregon, privind țintă la armele din fața fetelor.

Dar, deși vruse el să nu se dea de gol, Gaea tot surprinse încurcarea din privirea lui, la fel cum auzise și ce bolmojise el. De aceea și-l aținti cu privirea și-l întrebă: „la care lup te referi anume?”

Dregându-și glasul, Obregon se îndreptă de spate, convins fiind să-i dea de înțeles bătrânei că-i stăpân pe situație. Numai că, privind cu atenție în ochii ei, înțelese totuși că Condor fusese drept când spusese că nimeni nu poate ascunde ceva de această bătrână. De aceea și decise să-i spună singur până ea nu-și va folosi trucurile asupra lui, căci astfel îi putea da șansa să afle chiar mai multe decât ar fi trebuit. „Doar… cineva care-mi apare în vis,” spuse el, vrând să pară deloc interesat în discuție. „A spus că numele lui e Fenrir, un Zeu din viitor sau așa ceva. Făclia dacă nu mă înșel.”

Aceste cuvinte însă, deși spuse fără mare interest, o făcură pe Gaea să tresară. Apoi ea privi la pumnale, întrebându-se în capul ei: „dar… cum e posibil ca cel al cărui suflet abia l-am plănuit să apară în visul cuiva?” În voce însă nu îndrăzni să pună acea întrebare, deși ardea de nerăbdare să afle cum va arăta acel Fenrir pe care ea voia să-l aducă pe lume.

Trebui însă să-și ascundă mirarea și curiozitatea din priviri ca să nu-i dea șansa lui Obregon să încerce să profite de pe urma sentimentelor ei. Numai că observă cât de curând că el n-o privea pe ea, ci se uita cu atenție la cele două pumnale. De aceea și-și șuieră Titanida printre dinți: „nu fi lacom, Obregon, căci nu le poți avea pe amândouă. Doar unul.”

„Atunci îl aleg pe…,” se grăbi să răspundă Obregon, simțind o stranie senzație în piept de-a atinge unul dintre pumnale.

Dar, la jumătatea drumului de-a atinge pumnalul din fața lui Kaerlleikans, Titanida acoperi pumnalul cu palma și-i spuse lui Obregon: „nu te grăbi, mărite, căci… încă nu ți-am spus ce condiții sunt pentru a-l avea.” Și-și aținti apoi privirea asupra lui, privindu-l c-o stranie sclipire în ochi.

Anume acea sclipire nu-i plăcu lui Obregon. Ca și răspunsul bătrânei. Dar decise totuși s-o asculte, căci putea face mai rău. Și, ațintindu-și iar ochii asupra fetelor care păreau statui vii în acele clipe, întrebă: „condiții? Care anume?”

„Nu-i cine știe ce de spus. Doar de menționat faptul că dacă alegi pumnalul greșit, mă refer la faptul că dacă-l alegi nu pe cel pe care ar trebui să-l ai, atunci pierzi tot.”

Asta-l făcu pe Obregon extrem de atent, în timp ce Condor atinse mânerul sabiei. Dar nu scoase sabia din teacă văzând că Obregon îi făcuse semn să stea calm. Apoi privi și el atent la fața bătrânei care reflecta o calmitate de invidiat. Și, într-un final, auzi și întrebarea lui Obregon: „Și, cu… pierzi tot… te referi la?”

„La sensul direct al cuvântului, desigur,” spuse Titanida calmă, „căci aceste pumnale își au menirea și locul lor în lume. Prin urmare ele trebuie să ajungă în locul potrivit, iar acel loc le-a fost hărăzit de Soartă încă înainte ca apariția acestor pumnale să fie adusă la cunoștință celui care le-a făurit, undeva în adâncurile muntelui Eldur Fjall, iar cele care au anunțat apariția acestor pumnale nu-s decât Titanidele Somnului - Hyora, și cea a focului - Hestia. Dar, ceea ce n-au știut se pare nici acele Titanide e că dacă locul acestor pumnale va fi schimbat, la fel va fi schimbată și-a lor menire și-al lor stăpân. Prin urmare vei dispărea și tu… cel care trebuia să aibă unul din ele.”

Aceste cuvinte însă fură extrem de confuze pentru Obregon care scutură dintr-o dată din cap: „ia stai puțin că nu înțeleg - dacă aceste pumnale au un stăpân, iar eu sunt unul dintre cei doi stăpâni, atunci de ce nu-l pot primi pur și simplu? De ce-ar trebui să risc ca să-l am?”   

„Pentru că riscul asigură câștigul,” spuse Gaea cu viclenie. „De aceea și-ți spun să te gândești foarte bine înainte de-a atinge unul dintre pumnale, căci atunci când vei fi atins deja teaca unuia dintre ele… nu va mai fi cale de întoarcere.”

Și, privind țintă la el, Gaea reuși cumva să-l dezarmeze pe Obregon. Iar acela, simțindu-se amețit, închise ochii și făcu doi pași în spate, atingându-și fruntea cu palma. Ceea ce-i atrase însă atenția fu faptul că-și simțea respirația devenind accelerată și din cauza aceasta i se părea că cele trei din fața lui nu-s decât vedenii venite acolo ca să-l încurce.

Simțind însă mâna lui Condor atingându-i umărul, Obregon privi spre bunul său prieten și-i zâmbi, căci acea atingere îl făcu să se simtă mai bine. Apoi decise „fie ce-o fi,” și făcu un pas spre masă, cu gând să atingă unul dintre pumnale. Dar se opri când mâna lui Condor se strânse în jurul umărului lui, semn să se oprească. De aceea-l privi iar și Condor îi spuse: „cred că grăbindu-te nu faci decât să pierzi. De aceea analizează totul cum trebuie. Tot ce este de partea ta și tot ce poate fi împotriva ta. Abia atunci, când ai cântărit bine totul, poți fi sigur că nu greșești. Și, ca să fii sigur că nu greșești, adu-ți aminte de copilărie,” și Condor privi de data aceasta la Gaea, care strâmba din nas văzându-l că-și băga nasul în treburile ei. Condor însă zâmbi doar, înțelegând că avuse dreptate spunându-i acele cuvinte lui Obregon.

Singurul care nu înțelese ale lui cuvinte fu Obregon se pare, căci acela-l întrebă confuz: „ce-ai în vedere cu „adu-ți aminte de copilărie?”

„Gândește-te și singur la asta, Obregon, căci sunt sigur că știi răspunsul la întrebarea - ce are un copil, dar pare să-i lipsească adultului?”

„Inocența,” aproape că strigă Obregon. Apoi, închise ochii și așteptă, ascultându-și în tăcere glasul inimii. Astfel, încă cu ochii închiși, își întinse iar mâna spre masă, înspre Kaerlleikans. Deschise însă ochii când palma sa atinse dintr-o dată lemnul mesei atunci când Gaea-i atinse dosul palmei și-o împinse în jos. Și, privindu-l în ochi, Titanida îi spuse cu viclenie:

„Și totuși cred că încă te grăbești, Obregon, și n-ai ales cum trebuie, căci preferi s-asculți sfaturile celor care n-au idee despre lume decât sfatul înțeleptului,” și, spunând aceste cuvinte, Gaea privi furioasă la Condor. Acela însă doar zâmbi, înțelegând că Titanida nu juca decât jocul oricăruia înainte să se înece: se agăța de orice doar ca să fie sigur că se salvează.

La fel nu se lăsă înșelat nici Obregon, care-i spuse bătrânei cu blândețe: „știți ce-i deosebește totuși pe oameni și Titani, Mamă Pământ?”

Și întrebarea cu siguranță o făcu pe Gaea atentă, căci… una la mână - nu se așteptase să i se pună o astfel de întrebare și de aceea se întrebă la rându-i: „ce pune ăsta la cale? Și ce fel de șiretlic mai e și ăsta?” Iar doi la mână… nu se așteptase ca el să știe cine-i ea în realitate. Dar, surprinzând privirea insistentă a tânărului, zâmbi, chipurile nu-i deloc încurcată. Apoi spuse în timp ce se așeză pe al ei scaun: „uimește-mă!”

Calmitatea ei însă, prefăcută, îl făcu pe Obregon să zâmbească. Apoi îi spuse: „încrederea și prietenia. Asta e ceea ce-i deosebesc pe oameni de Titani, căci în timp ce voi preferați intrigile și luptele continue pentru tronul lumii, trădându-vă unul pe altul și înjunghiindu-vă pe la spate, noi, oamenii simpli, ne încredem în prieteni. De ce? Pentru că prietenii nicicând nu trădează.”

„Eu… n-aș fi atât de sigură,” spuse Gaea, zâmbind, „căci sunt și din acei prieteni care înjunghie pe la spate în timp ce în față-ți zâmbesc frumos. Dar… decide singur care din noi spune adevărul în cazul dat.” Dar, deși spusese acele cuvinte ca să-l încurce pe tânăr, știa totuși că el spunea adevărul, căci, chiar dacă nu voia să recunoască, Titanii mereu se luptaseră pentru tronul Universului. Numai că ea mai știa un adevăr: că oamenii nu erau decât copia Titanilor și că jucau aceleași jocuri periculoase ca și ei… doar că pe pământ.

Între timp însă, Obregon privi atent la fața lui Kaerlleikans care-l privea și ea. Doar că ochii ei, vrăjiți cumva de puterea Gaeiei, păreau să nu-i spună nimic tânărului. Chiar și așa el îi zâmbi și atinse pumnalul din fața ei. După care-i spuse, sărutându-i tinerei mâna: „bun venit în lumea mea, ființă cu chip de înger. Și… îți promit… că vom crea această lume în doi.” După aceea, scoțând pumnalul din a lui teacă, Obregon își crestă palma, iar câteva picături de sânge se scurseră pe lemnul mesei. Apoi el privi la tânăra care-i zâmbea.

This story has been stolen from Royal Road. If you read it on Amazon, please report it

Kaerlleikans însă, deși zâmbea, nu știu la început de să-i accepte propunerea sau nu. Dar, într-un târziu, simțind o stranie senzație în piept, ca un imbold, se ridică în picioare și se apropie de el. Apoi, în timp ce-l privea, își rupse o bucată de material de la fustă și-i legă rana. După care sărută acea rană și-i șopti lui Obregon la ureche în cele din urmă: „ai făcut alegerea corectă, rege Obregon. De aceea așteaptă aceeași fidelitate și de la mine.” Și, ridicându-se pe vârfuri, închise ochii și-l sărută pe Obregon pe obraz. După care, rușinată, fugi din cort, urmată de Upprisinn la îndemnul Gaeiei.

Același lucru i-l ceru și Obregon lui Condor: să le urmeze pe fete și să nu le lase singure. Dar, când rămaseră singuri și se întoarse spre Gaea, văzu că ea stătea în fața lui cu al ei adevărat chip. Chiar și așa Obregon nu se miră prea mult, căci i se păru că știa acel chip de-o viață, chiar dacă nu era atât de sigur de ce simțea asta. Apoi, apropiindu-se de masă, turnă vin în două cupe, și spuse: „de-ai rămas în cort înseamnă că mai e ceva ce-ar trebui să știu. O taină pe care cele două fete n-ar trebui s-o știe.” Și-i întinse una dintre cupe Gaeiei.

Ea însă, deși acceptă cupa, doar își muie buzele în acea licoare înmiresmată. După aceea lăsă cupa pe masă și luă pumnalul din mâna lui Obregon. După aceea scoase sabia din teacă, cea lăsată de Obregon pe o altă masă când intrase în cort. Și, punând pumnalul Eftir Daudann peste lama sabiei, le uni într-una. Apoi spuse cu glas stins: „și ai dreptate, Obregon, căci ceea ce-ți spun acum trebuie să știm doar noi doi.”

„O taină deci!”

„Un adevăr, căci acest pumnal și această sabie vor fi una doar până când al tău regat va renaște din ruine. Abia atunci se vor desparte, iar viața ta va fi la fel ruptă în două. De fapt tu singur ai despărțit al tău destin azi… în două părți opuse.”

„La ce te referi?” O întrebă Obregon încurcat.

„La două femei ce te iubesc în tăcere. Numai că iubirea uneia va fi otrăvitoare, asemenea blestemului, în timp ce cea de-a doua îți va da aripi. Tu însă nu le vei observa pe niciuna atât de clar din cauza că ele de azi sunt ca cele două fețe ale monedei. Și, în timp ce vei privi cu dragoste la una, cealaltă va privi la tine din umbră. Prin urmare și răul se va aciua în inima ei, la fel ca și otrava. Dar totuși… chiar dacă acea femeie îți va lua ceva de preț când timpul va sosi, ea totuși nu-ți va putea lua gloria și strălucirea. De aceea, rege, protejează acest pumnal măcar, căci nu-ți poți proteja nici inima și nici femeia de alături.”

„Cei doi piloni ai Aeonului,” spuse Obregon, înțelegând adevăratul mesaj transmis de Gaea. „Cei pe care lupul mi i-a arătat adesea în vis. Dar… dacă acest pumnal îmi aparține, atunci cui aparține cel de-al doilea?” Întrebă el încurcat, privind spre ușa cortului, la cele două tinere ce se aflau nu departe de cort, sub același copac sub care dormise el nu demult.

Oftând, Gaea privi în aceeași direcție. Dar ea văzu doar fața lui Upprisinn. Iar tânăra, de parcă simțind că ei doi vorbeau anume despre ea, privi spre cort. Dar totuși: a ei privire era îndreptată spre soarele amurgului, ascuns undeva în depărtarea văzută în spatele acelui cort. Chiar și așa, Gaea văzu neliniștea în privirea fetei. De aceea și spuse: „cine știe?! Probabil că nimeni,” iar Obregon o privi încurcat. „Da, ai dreptate: nici eu nu știu acest adevăr, căci Soarta l-a ascuns până și de mine. Numai că… sper din tot sufletul ca și ea să n-aibă același destin ca și stăpâna lui Eftir Daudann. În caz contrar… totul va fi pierdut.”

Spunând aceste cuvinte, Gaea privi cu atenție la chipul lui Obregon, vrând să-i transmită a ei neliniște și să fie mai atent pe viitor. El însă privea spre Kaerlleikans, fermecat de-al ei zâmbet. De aceea și nu observă acea umbră din depărtare ce-i pândea totuși pe ei și amenința să le umbrească și fericirea.

***

După ziua în care Kaerlleikans și Obregon își uniră destinele, urmă o perioadă de liniște. Astfel tânăra pereche se bucură atât de intimitate, cât și de pace, iar Obregon, fiind astfel fericit, îi putu arăta soției cât de fericit era s-o aibă alături. Ceea ce nu știa însă Obregon era despre acel rău care-l pândea din întuneric, un rău despre care Gaea-i vorbise, dar la care Obregon preferă să nu se gândească, căci prea-i era dragă viața în acele clipe.

Se gândeau însă alții la el, iar acea care se gândea necontenit la el era anume Cáthia, o tânără din tribul său cu care Obregon fusese destul de apropiat până să apară Kaerlleikans în viața sa. Numai că, odată însurat și fericit, Obregon uită de vechile promisiuni și mai ales de vechile iubiri.

Cáthia însă nu uită nimic. La fel nu putu ea accepta a lui nouă iubire. Și nu doar asta: ea nu-i putea ierta faptul că-i dăduse alteia rolul de regină, când mai înainte, în lungile nopți de dragoste petrecute împreună, Obregon îi promisese acel tron ei. Din această cauză și aștepta Cáthia în tăcere, căci era convinsă că mai devreme sau mai târziu Obregon va uita de-acea nouă intrusă, la fel cum se întâmplase de fiecare dată când altcineva-i atrăsese atenția. Numai că zilele treceau, iar Obregon părea și mai îndepărtat de ea decât înainte.

Tocmai de aceea și începu Cáthia să-l urască. Și, ca să-și asigure totuși tronul cela, decise să-l trădeze. Astfel ajunse de se aliase cu Nomanzii, în special cu grupul de mercenari cunoscuți ca și Poillini, oameni cruzi care n-aveau milă de nimeni și de care se temea chiar și pământul, căci atunci când ei își goneau caii peste întinsurile vreunui ținut, acel pământ gemea de mare durere, căci se auzeau strigăte de jur împrejur, se auzeau copitele cailor furioși lovind țărna, se simțea foc și fum în jur și mult sânge se vărsa acolo pe unde ei treceau.

Pe Cáthia însă toate acestea o lăsară rece. Ea vru doar să-i dea o lecție lui Obregon, căci prea era cătrănită să vadă că Obregon își alinta soția în văzul tuturor, când mai înainte o alintase și pe ea la fel. De aceea și dispăru într-o zi din tabără, luând cu ea și planurile de atac asupra Nomanzilor, iar acea trădare îi frânse inima lui Obregon.

Dar, deși simțea ură față de cea în care avusese încredere, Obregon înțelegea că nu poate schimba nimic în acele clipe lamentându-se și blestemând-o pe Cáthia. De aceea și se decise în aceeași seară în care află de trădarea fostei sale iubiri să se întoarcă la luptă.

Numai că, în timp ce-și punea armura, Kaerlleikans îl prinse de braț. Și, cu ochii în lacrimi, îi spuse soțului: „poate totuși nu trebuie, Obregon? Poate totuși rămâi?”

Ruga ei însă, deși-i făcuse inima lui Obregon să sângereze, rămase totuși doar spusă în cuvinte, căci bărbatul îi răspunse punându-i alte întrebări: „și… la ce să rămân, Karlleikans? La ce să renunț de data asta? Nu pot. Pur și simplu nu pot sta și renunța la luptă știind că poporul meu suferă. Nu pot sta calm auzind strigătele supușilor mei care-s jupuiați asemeni fiarelor doar pentru că-s cei supuși altora. De aceea și plec, căci am obosit să văd soarele și pământul scăldați în sânge. Am obosit să nu pot vedea zorii din cauza lacrimilor și să nu mă bucur de apus din cauza inimii care-mi sângerează încontinuu.”

„Dar totuși… ai fost și fericit,” spuse femeia cu glas gâtuit. „Alături de mine și de-al nostru fiu,” și ea-și atinse pântecul rotunjit ce abia se zărea prin pânza rochiei. „Cum rămâne cu el dacă pleci? Cine-l va proteja pe el și cine mă va proteja și pe mine? La noi chiar nu te-ai gândit deloc?”

Obregon însă părea de neînduplecat, căci auzea atât de clar chemarea la oaste a strămoșilor. De aceea și se apropie de-a sa tânără soție, convins fiind să-i transmită și ei acea dragoste și acel devotament pe care-l simțea el în acele clipe. Și, atingându-i obrajii cu ambele palme, o privi în ochi cu dragoste și-i spuse: „tocmai pentru că m-am gândit la voi și plec astăzi, căci… vouă vreau să vă dau un regat liber în care să puteți râde fericiți.”

„Dar… noi n-avem nevoie de un regat, Obregon. Noi avem nevoie doar de tine.”

„Eu însă nu pot sta doar și aștepta să mor văzându-mi poporul în lacrimi.”

„Cum rămâne cu lacrimile mele?” Spuse Kaerlleikans plângând. „Ele tot sunt valoroase cred. Chiar nu-ți pot ele înmuia inima?”

Simțind durere în inimă, Obregon îngenunche. Dar nu pentru că cedase rugăminților ei, ci pentru a săruta pântecul ce-i ocrotea fiul. Apoi, după ce se hotărî, știind că dacă mai rămâne vor suferi mai mult amândoi, se ridică brusc în picioare, sărută fruntea și buzele soției, apoi îi întoarse pur și simplu spatele și plecă. Și nu privi în urmă nici atunci când din cort se auzi bocetul neogoit al soției, cea pe care-o lăsa în urma lui. El era însă convins că la întoarce va avea timp să-i usuce lacrimile cu săruturi și să-i obțină iertarea. Tocmai de aceea și pleca.

Înainte însă să urce pe cal, văzându-l pe Condor vrând și el să încalece, Obregon îi spuse: „tu rămâi, Condor!”

„Dar, Obregon. Noi am jurat să luptăm împreună,” încercă acela să se opună.

„Ba nu, drag prieten, noi am jurat să ne protejăm inima. De aceea am nevoie de tine aici. Am nevoie să știu că ești cu ei și că ai grijă de ei în locul meu, căci eu mă voi ocupa de-ai noștri. De aceea, Condor, ai grijă de ei ca de familia ta, iar de-o fi să nu mă întorc, fii tată fiului meu și sprijin soției mele, căci… eu vă voi veghea de sus.” Apoi, urcând pe cal, Obregon își îndemnă calul spre soare-apune, acolo unde se vedea fum gros de la casele incendiate, ce căzuseră deja pradă armatei Poillinilor.

În urma lui, Condor rămase îndurerat, căci se simțea trist lăsat în urmă. Înțelegea însă că Obregon avea dreptate: cineva trebuia să rămână în tabără, cineva trebuia să-l protejeze pe viitorul rege, în caz că celuilalt i s-ar fi întâmplat ceva. Dar… putea face doar atât, având inima în flăcări și privind în urma camarazilor săi care plecau cu capul sus la oaste.

***

Doi ani de zile dură războiul dintre Obregon și Nomanzi. Doi ani grei în care-i fu dor de casă, în care văzu cum mor prietenii în ale sale brațe și cum sufletul i se rupe în bucăți. Chiar și așa nu era gata să renunțe, căci al lui suflet striga Libertate. A lui inimă voia acasă, în orașul natal, chiar dacă a lui inimă sângera întruna departe de cei pe care-i iubea nespus.

A lui trudă însă dădu roade, căci, după doi ani de bătălii, ajunse să înfrângă armata Nomanzilor, nimicind astfel și grupul Poillinilor. De aceea și putu el zâmbi în sfârșit privind răsăritul.

La fel zâmbea și în acea zi caldă de vară, cu un soare dogoritor pe cer ce încălzea din belșug pământul. Dar el nu zâmbea fericit din cauza că câștigase, dar din cauza că se întorcea în sfârșit acasă. De aceea și nu simțea oboseala, la fel cum nu observa că ai săi camarazi abia-și târau picioarele spre casă. La fel nu simțea nici calul sub el mergând abia-abia, căci drumul era lung și oboseala deja-i ajunsese pe toți până la oase.

Obregon însă nu voia să facă popas. El nu-și dorea să se oprească și să privească cerul. El doar voia să ajungă acasă, să-și vadă familia și să respire din plin aerul victoriei.

Dintr-o dată însă începu să-l deranjeze lumina solară. De aceea și-și acoperi ochii cu brațul. Astfel putu să se calmeze și să înceapă din nou a visa: la sa soție iubitoare care-l aștepta acasă, la fiul ce-i zâmbea frumos chiar dacă nicicând nu-l văzuse și la ai săi camarazi care-l vor întâmpina cu bucurie, căci le adusese în sfârșit libertatea mult promisă.

Dar, mai mult decât atât, Obregon simțea alinare că-și va vedea în sfârșit feciorul, cel al cărui naștere o simțise fiind pe câmpul de luptă, înconjurat de dușmani și aducând moarte. Chiar și așa își permise să privească două secunde spre cer, acolo unde lumina puternic Steaua Regilor, cea în care credea familia lui Obregon și care lumina astfel doar când un fiu se năștea în familie.

De aceea și zâmbise atunci Obregon, căci dacă Steaua Regilor luminase iar însemna că e tată deja. La fel însemna că cât de curând o să vină vremuri bune și pentru ei. Trebui să aștepte însă încă un an de zile până al său mare vis, cel al libertății, se împlini.

Deodată însă tresări auzind foșnetul vântului prin firele de iarbă și grâne. De aceea și deschise ochii și privi în jur. Privi însă brusc în depărtare, zărind o mogâldeață neagră fugind spre el. Deveni astfel extrem de atent. Și, după mai multe clipe de privit în față văzu în sfârșit cine era cel ce fugea: un copil.

Și, la vederea acelui mic copil de cinci ani, Obregon zâmbi. „Ah, probabil și-al meu fiu merge deja. Probabil că deja spune cuvântul „mama.” Și, de nu-l gângurește încă, atunci o să-l învăț eu să-l spună, căci deja o să am timp destul să i-l dedic lui, căci chiar de al nostru Scump Oraș e în ruine și noi trebuie să-l ridicăm iar falnic, eu tot voi găsi timp pentru al meu scump fecior și pentru a mea dragă soție, cea pe care-am lăsat-o tristă și neconsolată în ziua în care am plecat. Și…”

Văzând că imaginea acelui copil ce alerga spre el dispăru, Obregon simți dintr-odată că înnebunește. De aceea trase cu putere de hățuri și încercă să forțeze bietul animal, care și așa de abia-și trăgea picioarele după el, să fugă spre locul în care văzuse el copilul. Numai că, în loc să ajungă acolo în galopul calului, fu aruncat de pe spatele lui. Iar calul, înnebunit și acela, fugi unde-l duseră ochii doar ca să scape de acel tiran ce nu-i dădea voie nici măcar să respire. Dar nu fugi calul singur, ci cu câțiva oșteni care se luaseră după el să-l prindă.   

Obregon în schimb continua să zacă pe pământ. Și, privind cerul, îl vedea rotindu-se în jurul lui amețitor. Apoi văzu fețele oștenilor deasupra lui și auzi că-i strigau ceva. Ce însă strigau ei, Obregon n-auzea. El doar închise ochii și se lăsă dus pe brațe undeva în depărtare. Unde însă… nu văzu, căci își pierduse dintr-o dată cunoștința.

Se trezi însă pe la apus, când simți o boare plăcută adiindu-i pe piele. Astfel, deschizând ochii, privi în jur și-și văzu oștenii adormiți. Apoi, undeva nu departe de el, văzu al său cal priponit de-un copac și mâncând liniștit puțin fân adunat de vreunul dintre oșteni.

Dar nu doar asta-i atrase atenția lui Obregon, ci și acel oștean ce stătea așezat lângă o găleată cu apă și c-o bucată de pânză în mână, semn că anume el avusese grijă de Obregon ca să-i scadă febra. Dar, răpus în cele din urmă de oboseală, adormise și el, iar în acele clipe, plecându-se mult în față, fu cât pe ce să cadă cu capul în găleata cu apă.

De aceea și se repezi Obregon spre el. Și, prinzându-i capul în mâini, fără să-l trezească, îl culcă pe tânăr și-i puse sub cap a sa mantie. Iar sărmanul oștean adormit, simțind în sfârșit ceva moale sub cap, se ghemui și murmură abia auzit: „mamă, mai așteaptă puțin. Iaca mă întorc curând acasă.”

Și, tocmai din cauza acelui murmur, i se înmuie inima lui Obregon și-i lăsă să doarmă. El însă simți că dormise destul. De aceea preferă să stea alături de ei și să privească depărtarea, calculând cam câte zile le mai trebuie ca să ajungă acasă. Astfel și-l prinse noaptea. Apoi veni dimineața și-i găsi pe toți adormiți. Și, înspre seară, când se treziră, soldații nu-l văzură pe Obregon și se alarmară.

Dar se calmară cât de curând când același oștean care avuse grijă de Obregon cât acela delirase le arătă cu mâna spre pădure. Astfel îl văzură cu toții pe Obregon venind spre ei și cărând pe spate un mistreț pe care-l vânase. De aceea și săriră cu toții în picioare și fugiră spre ei, văitându-se ca vai de ei, că de ce nu-i trezise și nu-i trimisese pe ei, păcătoșii, să găsească ceva de mâncare.

Obregon însă surâse și le spuse că doar nu-i cad mâinile de se ocupă și el de ceva. După care-i lăsă să pregătească cina, iar el se urcă în acel mare copac sub care dormiseră, scoase o muzicuță din sân și începu a cânta stângaci acel cântec care i se tot învârtea în cap și pe care avea de gând să i-l cânte și soției, vrând astfel să-i arate că mereu se gândise la ea chiar dacă era pe câmpul de luptă.

Iar muzica ceea, precum o pasăre transparentă, se ridică în aer până ajunse la cer. Apoi, ajunsă acolo, se lăsă răsfățată de acea boare caldă de vânt. Și, pe aripile lui, pasărea ceea se duse departe-departe în zare, până ajunse pe pământurile Orașului Soarelui Apune, acolo unde se afla și tabăra lor.

***

Soarele aproape că se ascunsese undeva la orizont când Kaerlleikans ieși din cort. Dar, deși privi ea îngrijorată în zare, femeia nu văzu nimic. De aceea și-și atinse pieptul cu palma, simțind iar îngrijorarea măcindând-o.

Acea îngrijorare însă începu s-o deranjeze, ca un fel de presimțire rea. Chiar și așa nu putea înțelege cine să fie în pericol. De aceea și se rugase întreaga zi: atât pentru Obregon să se întoarcă cu bine acasă, cât și pentru ceilalți din tabără, care merseră să viziteze ruinele orașului după ce aflaseră vestea victoriei lui Obregon, dar care, deși promiseseră să se întoarcă la apus, nu se vedeau și pace.

De aceea și murmură Kaerlleikans oarecum supărată: „au spus că se întorc la apus, da iaca soarele scapătă deja la orizont și nici urmă de ei.” Auzind însă plânsul copilului din cort, semn că se trezise, Kaerlleikans intră cât putu de repede. Ieși însă la fel de repede când auzi pași apropiindu-se de cort. Dar, deși nu văzuse cine se apropia, spuse cu oarecare dojană: „ați spus că vă întoarceți mai devreme, Condor. De ce totuși atât de târziu? Mă îngrijoram deja.”

Tăcu însă văzând-o pe Cáthia în ușa cortului. Și, fără să vrea, Kaerlleikans se cutremură, văzând rânjetul de pe fața rivalei și pumnalul din mâna ei. De aceea și-o întrebă cu glas gâtuit: „de ce ești aici, Cáthia?” Apoi începu să se miște mai departe de cort, ca să nu-i dea șansa Cáthiei să intre și să-i rănească feciorul.

Cáthia însă nu păru deranjată s-o vadă îndepărtându-se de cort. Din contră: înțelese că astfel îi dădea șansa să savureze din plin a ei victorie cât rivala ei simțea teamă. Și, surâzând, îi spuse: „doar… să iau înapoi ce-i al meu.”

„Ce-i al tău?” Îi răspunse Kaerlleikans cu îndârjire. „Nimic de-aici nu-i al tău și a încetat a fi în ziua când ți-ai trădat poporul și te-ai alăturat mercenarilor Poillini, trădându-l pe Obregon. Și… nici nu știi cât l-ai rănit atunci.”

Cáthia însă surâse cu amărăciune: „eu l-am rănit? Eu l-am trădat? Eu am spus altora despre ale sale planuri? Dar… cum rămâne cu mine? Cum rămâne cu faptul că eu am fost dată la o parte când tu ai apărut? De aceea ar trebui mai întâi să te întrebi cine pe cine a trădat primul.”

„Chiar și așa, Cáthia: eu n-am luat nimic al tău, căci… Obregon era al meu, iar asta a fost decis de soartă și…,” Cáthia însă izbucni într-un râs isteric.

„De soartă zici? Și cine mă rog dirijează această soartă? Titanii? Ei sunt cei care au ales să mă trădeze pe mine, fiica acestui popor, și să te pună pe tine, o străină, pe tronul acestei țări? Dacă da, atunci spune-mi motivul pentru care ei au decis să facă asta, căci eu nu pot înțelege.”

Această aberație a rivalei o făcu pe Kaerlleikans să se oprească locului. Astfel îi dădu șansa Cáthiei să se apropie mai mult de ea. Și, deși vedea lama pumnalului din mâna Cáthiei scăpărând în soarele amurgului, tot îi spuse sigură pe ea: „nu poți cere un motiv de la soartă, Cáthia. La fel cum nu te poți îndoi de deciziile ei.”

„Crezi tu? Permite-mi să fiu de altă părere.”

„De ce?”

„Pentru că Soarta unul și-o poate decide în funcție de propriile valori. Prin urmare am și eu de gând s-o schimb pe a mea. Și… nu ești curioasă să afli cum anume vreau s-o schimb?”

„Dacă sincer… nu! Dar totuși: uimește-mă!” Îi șuieră Kaerlleikans printre dinți. Întrebă asta însă ca să tragă de timp, căci văzu călăreți la orizont. Dar, chiar dacă înțelegea că poate că acei călăreți n-o să ajungă la timp s-o salveze pe ea, cel puțin le dădea astfel șansa să-i salveze pruncul, al cărui plâns încă se auzea din cort. Dar plânsul sărmanului Leanúint părea să nu înmoaie deloc inima Cáthia care continua să se îndrepte cu pași siguri spre a ei rivală.   

Și, în timp ce pășea spre Kaerlleikans, privind-o pe aceasta cu ură, îi spuse: „am de gând să-mi ocup locul de drept, tu, regină falsă, căci mie mi-a fost hărăzit acel tron și nu ție. Dar, ca să fiu sigură că n-o să fiu nicicând trădată de Obregon, trebuie să scap de tine. De aceea și-s aici, pentru că anume eu îți voi aduce sfârșitul.” Și… doar o mișcare bruscă a mâinii fu de ajuns ca lama pumnalului să se înfigă adânc în trupul lui Kaerlleikans. Dar, chiar dacă simțea viața scurgându-i-se prin rană, Kaerlleikans apucă cu putere de mâna rivalei și-o ținu acolo, ca să nu-i dea astfel șansa să-i rănească și copilul, pe care ea-l considera speranța acelui popor.

Astfel, în timp ce strângea cum putea mâna Cáthiei, Kaerlleikans auzi că cineva o striga pe nume. Dar auzea acel strigăt aevia. Și, când în sfârșit înțelese că anume pe ea o striga cineva, privi spre răsărit și-l văzu pe Obregon, îndreptându-se în galopul calului spre ea. De aceea și zâmbi, căci îl putea vedea măcar înainte de moarte, deși ea sperase să-l îmbrățișeze strâns, de bun sosit, și să-i dea o sărutare. În schimb… îmbrățișa moartea și-al ei sărut îl simțea pe buze în acele clipe.

Dar anume acel sărut al morții îi aduse în minte cuvintele Gaeiei, cele pe care Titanida i le spuse la despărțire: „nu lăsa niciodată viața ta în voia sorții, Kaerlleikans, și mai ales - nu permite nicicând ca înțelesul numelui Eftir Daudann să devină realitate.” Ea însă nu doar că uitase aceste cuvinte, dar făcuse exact opusul celor învățate de la Gaea. Astfel, lăsat în voia sorții, pumnalul, căruia îi fusese stăpână, o trădase, iar în locul fericirii eterne în brațele soțului o trimitea spre Lumea de Dincolo.

Straniu însă era că nu simțea durere. N-o simți nici atunci când căzu cu zgomot la pământ, eliberată de brațele Cáthiei. Și, în cădere, o văzu pe Cáthia privind spre Obregon. Și o văzu și zâmbind. Dar acel zâmbet era atât de trist, căci Cáthia, văzând furia din ochii iubitului, înțelese că și al ei sfârșit era aproape. Chiar și așa nu simțea remușcare, ci o dulce alinare pe suflet.

De aceea și închise ochii și așteptă. Și… nici ea nu simți durere când lama sabiei lui Obregon îi reteză capul. Doar… își primise soarta așa cum i-o prezise Kaerlleikans, acea Soartă în care ea totuși nu crezuse.

Dar, în clipa în care Obregon reteză capul Cáthiei, pumnalul și sabia se desprinseră. Astfel, căzute la o distanță mică unul de altul, cumva în cruce, începură să lumineze fiecare în lumina lui.

Obregon însă nu observă asta, ci se grăbi să coboare de pe cal. Apoi se apropie de soție și, îngenunchind lângă ea, o prinse în brațe, strigându-i: „sunt aici, Kaerlleikans. Nu închide ochii. Rămâi cu mine.”

Era însă prea târziu, căci văzu în ochii soției iubite pasărea morții fâlfâind din aripi. Apoi, simțindu-și sfârșitul aproape, Kaerlleikans își ridică mâna însângerată și-i atinse iubitului fața, murmurând: „ai grijă de noi măcar acum, Obregon. Și în special ai grijă de-al nostru fecior, căci Leanúint merită să aibă măcar un tată bun alături acum că nu va mai avea o mamă. Și, chiar de plec, să știți că voi fi mereu alături de voi: asemeni vântului, în picături de ploaie sau în zâmbetul norilor de pe cer. De aceea să nu uiți nicicând, iubite, că anume sufletul unei tinere nomade ți-a fost dăruit și că anume acel suflet te va iubi și după moarte.”

Și mâna ei, cea fără vlagă, căzu apoi în poala lui. Apoi închise ochii și ascultă în tăcere bătăile inimii bărbatului. Dar, deși-l auzea pe Obregon plângând în hohote, ea nu simți tristețe. Din contră: simțea alinare, căci anume plânsul lui neogoit îi dădu de înțeles că el totuși o iubise și n-o va uita nici dincolo de moarte.