Un soare roșu se contura pe cerul apusului văzut în depărtare. Și, asemeni lui, cerul părea ca o mare pată de vopsea roșie, pe care nori albi străvezii dădeau și ei un pic de culoare amurgului. De aceea și natura-și fremăta încântarea prin frunzele copacilor sau prin dansul firelor de iarbă, căci era imposibil de rămas indiferent la atâta frumusețe văzută în zare.

Apoi era liniștea, cea din jurul Grotei Arkadia, căci anume acolo era locul unde vântul își oprea răsuflarea simțind din plin magia ce prindea viață anume pe pragul Grotei. Dincolo de acel prag însă nu trecea nimeni, căci anume acea magie dădea și de înțeles curioșilor că acolo, în adâncurile Muntelui Kyllini, trăia cineva interzis. De aceea și se oprea și vântul la hotarul dintre lumea reală și cea subterană, căci nu degeaba cerul se vedea atât de roșu anume în acel loc.

Și era chiar ciudat acel loc, ca un fel de loc tainic chiar și pentru Titani, căci niciunul din ei nu trecuse pragul acelei grote deși se considerau singurii stăpâni ai acelui Munte. Chiar și așa, chiar și cu acea stranie senzație în piept, natura simțea și încântare, căci cum să nu simtă asta când fluierul Gaeiei se auzea jelind undeva în vale în timp ce ea se îndepărta la pas lent, dar sigur, de acea grotă, după discuția de suflet avută cu cea de-a Patra Moirae.

Ceva însă o neliniștea, iar asta se simțea și în muzica ei. Era senzația ceea stranie care i se aciuase în suflet după ce-o văzuse pe Parca intrând în Grota Arkadia, cea știută de 7 milenii ca fiind regatul Urzitoarelor Moirae, surorile mai mari ale Parcăi. Și acea neliniște avea și-un nume: teamă, teama pentru soarta întregului pământ, cea strigată tuturor prin note muzicale, ce făceau acel munte să șoptească, într-o limbă antică și ciudată - teama de-a fi pierdute pe veci natura feerică și lumea întreagă.

***

„Cel ce-mi pășește pragul va fi pierdut pe veci. La fel și al lui suflet ce-mi alungă liniștea cu ale lui pulsații de viață. De aceea, de vrei să trăiești, străine, întoarce-te din drum cât încă mai ai timp și nu păși nicicând în întunericul ce crește în mine,” se auziră șoapte imediat ce Parca se opri în fața Grotei și privi întunecimea ce se ascundea în spatele acelui prag.

Pe ea însă acele șoapte n-o speriară și nici n-o convinseră să se întoarcă din drum. Din contră: o motivară să avanseze, căci anume pentru acele șoapte și venise acolo - ca s-o încarce cu energie și să-i reamintească pentru ce anume fusese adusă pe lume.

Dar, înainte de-a păși peste acel prag, Parca întrebă: „Gaea, ești încă aici?” De răspuns însă nu-i răspunse nimeni. Chiar și așa decise să mai aștepte câteva clipe, căci acele locuri puteau fi înșelătoare și schimba pe oricine, chiar și pe Gaea, care părea să fie în afara controlului Magiei Negre. Dar, nici după câteva clipe de așteptare, n-auzi răspunsul și înțelese în sfârșit că-i singură acolo și poate să avanseze.

Întunericul grotei părea însă să nu fie de partea ei în acea zi, căci nu-și păstră densitatea și culoarea ca alte dăți. În acea zi părea și mai întunecat decât de obicei. Și, din când în când, se vedeau mici fulgere spintecându-i burduhanul. De asta și se încruntă Parca, căci era straniu să vadă o astfel de lumină, considerată de obicei cerească, într-o lume a umbrelor.

Apoi, când în sfârșit înțelese ce se întâmpla, zâmbi și spuse: „iar pun la cale răutăți ale mele surioare Moirae. Dar… ce de data asta? Ce mai pun ele la cale?”

„Nașterea unui nou destin, mult mai puternic decât cele plănuite de tine,” auzi ea glasul unei copile în dreapta ei. Dar Parca nici nu se miră s-audă acel glas și nici nu privi spre dreapta. Și, chiar de-ar fi privit într-acolo, n-ar fi văzut totuși pe nimeni, căci părea că acea voce de copil e anume vocea grotei.

Parca însă știa prea bine a cui voce o auzise: era vocea Inocenței, cea care trăia în ea și care-o aducea iar și iar pe calea cea dreaptă atunci când nebunia punea stăpânire pe ea. De aceea și zâmbi auzind acea voce. Apoi spuse: „și? Știi a cui destin îl plănuiesc ale mele surori?”

„Ba nu. Aceasta este o mare taină chiar și pentru mine.”

„Serios? Și de ce așa? Din câte știu mereu ai fost la curent cu ce fac Moirae. Acum însă spui că-i o mare taină ce fac ele. De ce? Nu-mi spune că această grotă se schimbă și noi pierdem puteri?”

„Nu-i asta,” spuse copila cu voce tristă. „E din cauza că Themis schimbă lumea și-al ei destin.”

„Themis? Balanța Timpurilor?” Și Parca în sfârșit privi spre dreapta unde se contură silueta copilei Parca pe care-o privi încurcată.

Copila însă n-o privi, ci se uită cu atenție la acele fulgere ce spintecau întunericul grotei. Apoi, când soarele se ascunse în sfârșit la orizont și întunericul începu a prelua muntele în puterea lui, copila spuse: „Și ai dreptate. Anume Themis controlează acum puterea pământului și asta din cauza că Tenebre și Eris au fost nesăbuite.”

„Tenere? Dar… ce-a mai făcut de data asta nebuna ceea?” Șuieră Parca printre dinți, înfuriată să vadă că cineva-i stricase totuși planurile.

„A aruncat magie neagră asupra copilei lui Dike. Astfel, încercând să-i controleze pe Rophioni și ai lor aliați și să-i țină departe de ele, măcar pentru o vreme cât ele fac lucruri rele, n-au făcut decât să grăbească profeția să aibă loc.”

„Profeția!” Murmură Parca gânditoare. „Acum înțeleg. Acelei copile i-i dat să înfrunte soarta chiar în matca ei. Exact cum a prevestit Jar că se va întâmpla.”

„Așa e. De aceea, de vrei să reușești în planurile tale, îți sugerez să te grăbești și să intri. Doar astfel vei putea împiedica planul celor trei Moirae care se pare că pe lângă porunca lui Themis au în plan să ne slăbească și pe noi de puteri.”

„Și? Cum au de gând să facă asta?”

„O să vezi. De imediat ce dai ochii cu ele. Acum: eu zic să intrăm!” Și, pocnind din degete, copila Parca făcu ca Fecioara Parca să se transforme într-un fum alb pe care ea-l inspiră adânc. Apoi, când ochii ei se colorară într-un negru abisal, copila păși peste pragul grotei Arkadia.

Iar Grota începu a-și striga înnebunită durerea în clipa în care talpa copilei atinse pământul de dincolo de prag. De asta și apărură pretutindeni fantome îmbrăcate în alb și roșu fugind de colo-colo prin fața copilei, strigând și apucându-se de păr, deplângându-și astfel durerea.

Dar, dintr-o dată, se făcu extrem de liniște. O liniște care dură de altfel doar câteva clipe. După care se auzi un răget ce veni din adâncurile muntelui. Și, chiar dacă se auzi ca fiind răgetul unei pantere, copila știa că nu-i decât glasul interior al acelui munte, cel care-și deplângea astfel durerea, căci multe rele se înfăptuiră în interiorul lui de când cele trei Moirae fuseseră închise în acea grotă, rele pe care el singur nu le putea împiedica să aibă loc.

Și acel răget se auzi tot mai aproape și mai aproape de copila care ședea chiar lângă prag și aștepta ceva în tăcere, cu ochii închiși. Apoi, dintr-o dată, se auzi chiar în fața ei, și copila Parca deschise larg ochii. Astfel îi fu dat să vadă o gură mare deschisă în fața ei: era gura întunericului, ce luase forma unei guri largi deschise a unui leu, și care amenința s-o înghită.

Numai că nu reuși să sperie copila. Și, tocmai faptul că ea rămase locului și privi țintă la întuneric, îl făcu să se retragă iarăși în adâncuri. Apoi, când ochii ei sclipiră asemeni ochilor de panteră în noapte, se aprinseră torțe pe pereți. De asta și zâmbi copila și spuse: „acum e mai bine!” După care, apucându-și poalele rochiei cu ambele mâini ca să-i fie mai ușor să înainteze, începu să avanseze.

Astfel, pas cu pas, tot mai multe și mai multe torțe se aprindeau pe pereți, torțe în formă de fus și care aveau o mică sferă neagră plutind deasupra vârfului lor ascuțit. Și acea sferă era totuși neobișnuită, căci semăna cumva cu ochiul pisicilor. Doar retina din mijloc, o retină ovalată de culoare verde și care lumina împrejurimile, făcea acele sfere puțin diferite de ochii felinelor.

Dar, deși mai văzuse ea acele fuse-făclii și mai înainte, Parca deveni dintr-o dată atentă, căci retina ceea verde din mijlocul sferelor căpătă dintr-o dată o culoare cărămizie, după care fu colorată în roșul flăcărilor. „Știu! Ele știu că-s aici!” Murmură copila.

Auzi însă cât de curând un răspuns: „ba nu. E din cauza că Universul se schimbă, asemeni lumii în care trăim.” Și, chiar dacă nu văzu cine-i vorbise, copila Parca știa că-i Întunericul cel care-i vorbise, același întuneric pe care-l văzu dintr-o dată tăiat de imense foarfece roșii, în flăcări, ce fuseseră create de acele retine ovalate văzute în interiorul sferelor. Și, în timp ce înainta, Parca vedea acele foarfece apărând și dispărând în fața ei, de parcă i-ar fi făcut drumul mai ușor de parcurs spre adâncuri.

Chiar și așa, chiar dacă părea că acele locuri țin cu ea, copila decise totuși să nu-și piardă concentrarea. De aceea și privea în jur, doar cu coada ochiului, în timp ce mintea ei privea în spatele ei. Astfel văzu cum întunericul lăsat în urma ei își recăpăta forma densă, cea despicată în două de foarfece.

Apoi auzi iar șoapte ciudate, asemeni celor auzite înainte să pătrundă în grotă: „dac-ai ști de cât timp te-aștept să vii, soră Parca, mai compătimi.”

„De ce așa?” Întrebă copila cu oarecare ironie în glas.

„Pentru că doar prin tine-mi pot atinge scopurile și face acest munte să respire.”

Asta i se păru ciudat Parcăi, căci dacă mai înainte era sigură că auzise șoapta întunericului, acum nu mai era sigură de nimic. Chiar și așa îndrăzni în cele din urmă să întrebe cu jumătate de glas: „Themis? Ești tu?”

„Ba nu,” răspunse aceeași voce de femeie de mai înainte. „Eu sunt destinul. Cel ascuns în tine, dar care capătă formă anume în această grotă.”

„Dar de ce? De ce anume în această grotă?”

„Pentru că anume acest loc poate fi considerat centrul puterii destinului. Sau… ai uitat cumva că anume aici se află Karuvilul Destinelor?”

Ah, da, uitase Parca. Uitase că Războiul de țesut destine se afla anume în adâncurile acelui munte, căci de asta venea ea în interiorul acelui munte ori de câte ori avea planuri mari: ca să poată țese pe neobservate destinele celor care aveau menirea s-o ajute pe ea în război. De asta și zâmbi într-un final, murmurând: „chiar și așa, nu înțeleg rolul meu în planul tău.”

Și acea voce râse: „pentru că cum să-mi controlez altfel puterea dacă nu prin tine, cea care are Balanța Sorții în sufletul ei, acea Balanță care se închină atât în fața Binelui, cât și în fața Răului. Și, ca să înțelegi mai bine despre ce-ți vorbesc, privește cu atenție în fața ta.”

Deși nu prea credea ea acele vorbe, Parca privi într-acolo unde i se spuse să privească. La început văzu însă doar umbra ei. Apoi, alături de umbra copilei, apăru cea a tinerei Parca, apoi cea a femeii, ca într-un final să fie bătrâna Soartă, cea înțeleaptă care se îndrepta spre desăvârșire. De aceea și murmură ea într-un final: „acum înțeleg la ce te referi. La Ciclul Vieții: copilul ce va crește va deveni tânăr, apoi părinte, ca să-și termine viața în înțelepciunea bătrânului și mai apoi să îmbrățișeze iar inocența copilului.”

„Și ai dreptate, căci același ciclu ne controlează de fapt pe toți. Chiar și natura. Și chiar și universul. Numai că noi nu observăm asta. La fel cum nu observi tu și la fel cum nu-l observă Moirae.”

Asta o făcu pe Parca atentă. „Ciclul Vieții, Moirae și eu? Vrei să spui că…?”

„Așa e, că și voi veți afla în curând ce-nseamnă Ciclul Vieții, iar asta va fi pedeapsa nesăbuinței voastre de-a vrea mai mult decât puteți ține în mâini,” iar vocea acelei femei deveni dintr-o dată gravă. Pe urmă rosti șoapte neînțelese. Și, în timp ce vocea ei se auzea rostită de-o tânără, apoi de-o femeie adultă, de-o bătrână și iar de-o copilă, se transforma și corpul Parcăi de parcă ar fi îmbătrânit și-ntinerit în secunde. Numai că… Parca părea totuși să nu fie conștientă de asta, căci înainta tot mai mult și mai mult în adâncuri privind cu ochi orbi la Soartă.

***

„De mii și mii de ani trăim deja în această blestemată de grotă, dar n-am ajuns încă să controlăm pe deplin Soarta,” tot bombăneau Moirae în timp ce treceau de la un război de țesut la altul, căci pe lângă Karuvil, acel mare război de țesut destine din mijloc, mai erau și altele mai mici la care lucrau micii Ciclopi și furnicile, pe care urzitoarele-i ajutau să desfacă firele ce se încălciră între ele, un semn și acela că soarta unuia-i neprevăzută.

„Chiar și așa,” spuse într-un final Morta, „suntem noi cele care țes firele Sorții.”

„Și? La ce ne servește asta?” Șuieră Decuma printre dinți. „La nimic, căci n-avem control decât asupra acestui munte în care ne-am ascuns.”

„Ne-au închis aici, nu ascuns,” o corectă Klotho. „Și Morta are dreptate: măcar avem pe moment ceva în puterea noastră, decât nimic.”

„Și totuși, soră,” insistă Decuma, „acest nimic e pentru folosul altora, dar nu pentru al nostru. Nouă nu ne servește la nimic, căci nici măcar n-avem libertatea să decidem cine se va naște totuși. În caz c-ați uitat o alta e Titanida Sorții acum,” și ultima parte o șuieră furioasă printre dinți.

Apoi, în timp ce făcea mutre-mutre pentru a-și arăta nemulțumirea, Decuma păși printre fuse și fuioare și se îndreptă mai spre centrul acelei mari camere din grota Arkadia în care se afla Karuvil. „Și acest blestemat loc mă face să mă cutremur ori de câte ori îmi amintesc de al nostru interminabil chin,” mai spuse Decuma. După care, strângând brusc pumnul stâng, făcu să apară în fața ei o mică sferă de culoare neagră, ca cea văzută de Parca când înainta pe acel hol către locul în care se aflau Moirae.

Acea sferă însă era complet neagră și părea oarbă. Chiar și așa Decuma vedea clar reflectat pe suprafața sferei fragmente din chinul lor: cum fuseseră ele atrase în acea cameră în care se aflau în acele clipe după ce Dike le închise în grotă în urmă cu șapte mii de ani, o cameră care era mult mai mică decât în acele clipe, la fel cum și Karuvil abia încăpea în ea. Dar, cu ajutorul furnicilor și-a micilor Ciclopi, precum și cu munca asiduă pe care Moirae o depuseră, reușiră să sape adânc în pământul pietros al muntelui și lărgiră destul de mult acel loc, trasformându-l în al lor regat. După care, folosindu-și parte din putere, creară alte mici fuse, fuioare și războaie de țesut doar pentru a crea destine ascunse de ochii Haosului și-ai celorlalți Titani și-a putea scăpa din acea temniță într-o zi.

„Dar totul a fost în van,” murmură Morta, apărând brusc în dreapta Decumei. Apoi, pocnind din degete, făcu să apară sub acea sferă acel imens foarfece pe care-l avea în putere. Și, în clipa în care foarfecele începu a tăia aerul din jur, acea retină verde, ovală, apăru în interiorul sferei, iar imaginile trecutului dispărură brusc.

„Nici chiar în van,” auziră ele glasul lui Klotho în spatele lor. De asta cele două Moirae se întoarseră și-o priviră încurcate. Dar ce le atrase atenția fu Fusul Destinului care se rotea încet deasupra palmei drepte a lui Klotho. Și, pe bobina acelui fus, se înfășura încet un mic fir roșu.

„Un destin?” Întrebă Morta încurcată.

„Nu-mi zi soră că…,” strigă Decuma aproape în delir, „e firul salvării noastre?”

„Așa se pare,” răspunse Klotho cea înțeleaptă. „Doar că nu pot vedea când va fi asta, mă refer la când anume vom fi eliberate.”

„Putem vedea asta folosind Ochiul Destinului,” spuse Klotho zâmbind.

„Un lucru riscant zic eu,” insistă Klotho.

„Dar de ce, Klotho? Eu cred că Decuma are dreptate. Folosind puterea Ochiului Destinului putem să ne vedem în sfârșit Soarta,” spuse cu voce lingușitoare Morta, apărând brusc în spatele lui Klotho și șoptindu-i când la o ureche, când la alta.

Klotho însă nu se lăsă înșelată. Și, privind-o furioasă, îi șuieră printre dinți: „și să ne blestemăm zilele mai apoi? Am zis că nu și-ar trebui să fie de-ajuns.”

„Nu înțeleg însă de ce!” Spuse Decuma furioasă.

Și Klotho o privi insistent: „pentru că cel care-și vede Soarta, mai ales într-un Palantir atât de puternic precum Ochiul Destinului, nu face decât să și-o schimbe. La fel s-ar putea întâmpla și în cazul nostru.”

„Nu văd ce-i rău în a schimba ceva,” se linguși iar Morta pe lângă a ei soră mai mare. „Să nu uităm că putem schimba ceva rău pe-un bine.”

„Sau pe-un rău și mai mare,” spuse Klotho, neînduplecată. „Să nu uităm totuși că atunci când am vrut nemurirea cu orice preț ne-am uitat în acest Palantir. Și… ce-am văzut noi atunci?” Și ochii lui Klotho se ațintiră brusc în cei ai Mortei, așteptând răspunsul. Morta însă privi în altă parte. De aceea și privi Klotho spre Decuma, așteptând răspuns de la ea.

Decuma însă își mușcă buzele până le făcu vinete, căci amintirea acelei dăți când priviră în Ochiul Destinului o măcina pe dinăuntru. De asta și mârâi într-un final: „am văzut Nemurirea la picioarele noastre, dar ne-am ales cu moartea.”

„Așa e. De aceea zic că-i riscant să ne vedem iar viitorul. Mai bine să așteptăm. Așa avem măcar o șansă să vedem iar soarele.”

„Sau să fim îngropate de vii pe veci în această grotă,” spuse Morta în batjocură, iar surorile ei o priviră numaidecât, furioase. „E și asta o posibilitate, nu?” Se apără ea. Apoi, începu iar a se plimba printre fuse și fuioare, atingând firele ce se țeseau apoi pe marele războaie. „De asta zic eu că nu-i prostie mai mare decât aceea de a nu ști ce te așteaptă,” și, scrâșnind din dinți, apucă strâns, cu trei degete, de-un fir albastru, destul de gros de altfel, pe care părea că vrea să-l rupă.

De asta și-i strigă Klotho furioasă: „atentă cu firul cela, Morta. Nu-l poți rupe. Nu încă. Știi că încă avem nevoie de el.”

De asta și-o privi Morta înfuriată. Dar nu era furia ceea îndreptată spre a ei soră, ci asupra stăpânului firului celuia - Ian Gyar. Și, când îi văzu iar chipul regelui-șarpe reflectat pe Ochiul Destinului, căci puterea ei putea reflecta chipul stăpânilor firelor pe acea sferă, Morta șuieră printre dinți: „da știu eu, știu. Chiar și așa: nu știi cât ard de nerăbdare să tai acest fir și să-l văd târându-se prin focul iadului în cele din urmă.”

„Și-o să ai șansa asta în cele din urmă,” îi spuse Klotho apropiindu-se de ea și punându-i o mână pe umăr. „Dar încă nu-i timpul, căci de-l tai acum ne condamni și pe noi la moarte.” După care, cu mișcări încete, Klotho-i desprinse Mortei degetele de pe fir.

This story originates from a different website. Ensure the author gets the support they deserve by reading it there.

Dar, dintr-o dată, toate trei tresăriră când auziră glasul copilei Parca: „nu înțeleg de ce-l urăști atât de mult pe stăpânul acelui fir, Morta. Până la urmă nu-i decât un suflet ce se îndreaptă deja spre Purgatoriu.” Dar, când cele trei Moirae priviră spre ușă, n-o văzură acolo. Abia după alte secunde de tăcere se văzu trupul copilei Parca apărând. De asta și strâmbară cele trei Moirae din nas, deloc fericite să vadă că Parca iar se furișase în ascunzătoarea lor, doar c-a să asculte a lor conversație și să vadă ce mai puneau ele la cale.

Pe Klotho însă o miră, mai mult decât s-o vadă pe Parca acolo, faptul că în dreapta și-n stânga copilei se vedeau tânăra și bătrâna Titanidă. Dar înțelese cât de curând, privind spre Palantirul care n-arăta același lucru ca ceea ce vedea ea, că doar ea era conștientă de faptul că trupul Parcăi se divizase pe vârste. Nici măcar Parca. De asta și se apropie încet de ea, întrebând cu șiretenie: „și? Se poate de știut despre ce stăpân al firului vorbești?” Făcu însă Klotho asta ca să poată privi mai îndeaproape la acele două siluete ce-o însoțeau pe copilă.

Iar copila-Parca, deloc conștientă se pare nici de intenția lui Klotho, răspunse zâmbind și fără s-o privească: „vorbesc despre șarpele Ian Gyar, cel din vina căruia ați fost închise în această grotă acum șapte mii de ani. Și cel care va promis nemurirea, dar va dat moartea în schimb. Sau mă greșesc?”

Klotho însă nu-i răspunse: era prea concentrată să cerceteze cu atenție trupul bătrânei Parca. Și, în timp ce privea părul cărunt și ridurile de pe fața acelei Titanide, murmură: „vechile timpuri.” Apoi se uită la tânăra Parca, gândind: „prezentul și… viitorul sub forma tinerei și a copilei. Dar… cum e posibil așa ceva? Din câte știu Parca s-a născut având trupul tinerei, iar conform profeției n-o să ajungă nicicând să vadă bătrânețile.”

Dintr-o dată însă, întâlnind ochii Parcăi, care-o privea insistent, așteptând răspunsul, Klotho se cutremură. Apoi închise ochii, căci ceea ce văzuse era cu adevărat impresionant și de temut: văzu trei Moirae îmbătrânite în ochii Parcăi, închise în aceeași grotă, mii de ani în viitor.

De asta și murmură: „nu poate fi. Asta nu poate fi.” Apoi, înfuriată, strigă: „de-asta ai venit azi aici. Să ne râzi în față și să ne blestemi viitorul.” Și, brusc, aruncă un val de energie neagră înspre copilă.

Fu aruncată însă brusc în spate de-un val de energie asemeni spumei laptelui, o energie creată de veșmântul alb al copilei și de însăși Parca. Și anume acel val de energie o aruncă pe Klotho de-un perete, iar lovitura resimțită atingând pământul se simți de parcă mii și mii de cuțite i-ar fi ciopârțit în acele clipe trupul. De asta și urlă Klotho de durere după ce lovi apoi și podeaua.

Chiar și așa n-avea de gând să renunțe se pare, căci, imediat ce atinse podeaua rece a grotei, începu să se târască spre copilă, șuierându-i printre dinți: „ți s-a urât cu viața se pare, Parca. De asta ai venit aici, căutând să ne îngenunchezi, căci… ne vrei puterea. Dar… n-o să ai nicicând parte de asta, smintit-o!” Și, dintr-o dată, săltând în aer, vru să se arunce asupra Parcăi. Dar nu făcu decât să „înghețe” în aer datorită aceleiași puteri care-o aruncase de perete.

De aceea și surâse copila Parca. Apoi, cu mâinile la spate, păși spre Klotho, care-o urmărea atent, căci ochii și-i putea folosi. Ba chiar își roti și capul de parcă ar fi fost morișcă când Parca se învârti în jurul ei, căci Klotho era singura Moirae care putea face asta. Dar, cu cât auzea mai mult din cele spuse de Parca cu atât devenea mai cătrănită, căci Parca îi spunea: „cele care uită cu cine au de-a face sunteți voi. De asta și nicicând n-ați acceptat să împărțiți puterea destinelor cu mine.” După care se apropie de războiul cel mare și începu a-și trece degetele pe fire de parcă ar fi fost strune de chitară, iar acel sunet produse un susur plăcut în jur. „Și… păcat că faceți asta, căci astfel o renegați pe a voastră soră mai mică.”

Cuvintele ei însă o făcură pe Morta să rânjească: „soră zici că ne ești? Și… se poate de știut de când?” Iar în timp ce spuse asta, crezând că Parca n-o vedea, căci n-o privea în acele clipe, se porni încet spre Titanidă, făcând foarfecele să se miște încet spre ea.

Parca însă, deși n–o privea, auzea prea bine zgomotul abia sesizabil al pașilor Mortei. La fel văzu și mișcarea ei de-a atrage foarfecele spre ea. De aceea și zâmbi. De spus însă nu spuse nimic. Doar așteptă și ascultă în tăcere când Morta spuse: „ba nu ne ești tu soră, căci, de-ai fi fost a noastră soră ne-ai fi scos de-aici și ne-ai fi ajutat să punem mâna pe tronul lumii, ne-ai fi scos din această temniță. Dar așa…”

Cuvintele ei însă o făcură pe Parca să surâdă. Apoi, privind cu atenție la micii Ciclopi, furnici și războaie, spuse: „și totuși, datorită mie, încă aveți puterea de-a croi soarta în mâinile voastre.”

Mișcarea degetelor Parcăi deasupra firelor, ce părea să caute ceva, îi atraseră atenția Decumei, care șuieră în cele din urmă printre dinți: „ce cauți?”

De asta și-o privi Parca mirată, căci nu se așteptase ca Decuma să vadă ce făcea ea. Apoi, surâzând, murmură: „dreptate. Și… a voastră înfrângere, desigur!” După care, c-o mișcare bruscă a mâinii drepte, trase foarfeca înspre ea exact în clipa în care Morta era pe cale să pună mâna pe ele. De asta și strigă Morta înfuriată și se repezi spre ea. Dar avu și ea soarta lui Klotho, când Parca, fără să atingă foarfecele, deschise larg lamele lui. Apoi, privind cu atenție la Decuma care pășea încet spre ea în timp ce ea atingea lamele ascuțite ale foarfecelui, Parca spuse: „iar ca să am atât dreptate, cât și răzbunare, trebuie să vă închid pe voi pe vecie aici,” și, dintr-o mișcare, prinse foarfele în mâini și tăie șapte fire ce porneau dintr-un singur folicul al Sorții.

„Nici n-ai idee al cui fir l-ai tăiat acum,” îi spuse Decuma fiind la doar doi pași de ea. „Era firul Universului cel pe care l-ai tăiat. Și, făcând asta, ne-ai condamnat pe toți la moarte.”

„Crezi?” Îi spuse Parca cu șiretenie. „Poate n-am făcut decât să schimb istoria lumii și-a mea în mod special, căci… nu degeaba am apărut pe lume: trebuie s-o conduc.” Și, pocnind din degete, Parca o ridică și pe Decuma la aceeași înălțime ca și surorile ei, făcând-o și pe ea să nu se poată mișca. Apoi Parca începu a merge în jurul celor trei Moirae care stăteau spate la spate, atingându-le poalele rochiilor oarecum în batjocură, ca să-și arate superioritatea.

Se opri însă locului și privi în față când auzi glasul lui Klotho: „și tu tot după tronul lumii ești! De asta ai tăiat acel fir: doar ca să te folosești de puterea Rophionilor pentru a triumfa.”

Asta o făcu pe Parca s-o privească rânjind satisfăcută: „De ce și nu când am această putere? Și, tocmai pentru că Soarta mi-a dat o astfel de putere, de-a avea tronul lumii, și am de gând să mă folosesc de ea. Chiar și de Soartă și de oricine ce-mi poate asigura Titlul de Regină.”

„Uiți însă un lucru, Parca,” spuse Decuma sigură pe sine. „Că nu ești singura care stăpânește Balanța Sorții. Și, cum parte din puterea Balanței e în mine, te asigur că n-o să reușești nicicând să te încoronezi regină.”

„Doar o chestiune de timp,” spuse Parca sigură pe sine. „Căci acea Balanță pe care-o porți în sânge te va părăsi în clipa în care vei fi distrusă. Astfel își va alege un alt stăpân. Și… cine-ar fi mai potrivit decât eu, cea care are deja parte din acea putere? De aceea, când Balanța va fi reunită eu voi câștiga puterea absolută.” Apoi Parca izbucni într-un râs nebun, căci ori de câte ori intra în acea grotă o cuprindea nebunia și Răul din ea ieșea la iveală. Și, când era iar în lumea de afară, uita tot ce trăise în acea grotă, căci răul și binele din ea nu se puteau întâlni nicicând în lumea reală.

Și, când nebunia ei păru să fie la apogeu, când Parca strânse cu putere foarfeca în mâini ca să taie toate firele din jurul ei, se auzi o melodie ciudată în jur. De aceea și „împietri” ea într-un final. Apoi, trasă parcă de-o putere ciudată în afara acelei grote, Parca dispăru.

Astfel fură eliberate și cele trei Moirae, care se rostogoliră pe podea când puterea Parcăi dispăru. Dar, când își veniră în fire și priviră iar spre Ochiul Destinului care continua să plutească în aer, pe a cărui suprafață se vedea o mare lupoaică albă înaintând printr-o vale cuprinsă de uscăciune, Morta le spuse surorilor ei: „de nu facem nimic s-o împiedicăm pe Parca, atunci vom fi pierdute pe veci.”

Klotho însă, privind țintă la imaginea lupoaicei de pe peretele sferei, se ridică în picioare și, apropiindu-se de acel ochi, murmură: „și totuși nu-i nimic ce putem face, Morta, căci… și noi și toți restul am fost greșiți visând la tronul lumii.”

„De ce? De ce spui asta, Klotho?” Întrebă Decuma cu înfrigurare, ridicându-se și ea în picioare și apropiindu-se de Klotho, așa cum făcu și Morta.

Și, în timp ce toate trei priveau la aceeași imagine, Klotho spuse cu înțelepciune: „pentru că tronul lumii nu-i al nostru. Nu-i nici al Titanilor și nici al Magilor. La fel nu-i nici al lui Eris, ci… al acestui Prunc, cel vestit de Profeția Timpurilor… Cel Unic. Singurul în stare să-și controleze propria soartă.”

„Singurul în stare să-și controleze destinul?” Întrebară Decuma și Morta într-un glas.

„Dar… ce vrei să spui cu asta?” Insistă Decuma, atingându-și pieptul cu palmele de parcă s-ar fi temut să-și piardă puterea.”

Klotho însă le răspunse cu glas stins, oarecum gânditoare: „un singur om cu sânge-lup se va naște pe acest pământ cândva în viitor. Și… născut din Rophioni și regii focului Atar, va avea puterea lui Themis, cea care-a condus Soarta la începutul acestei lumi și cea care-o va conduce și după acel mare război ce vine.”

„Din Rophioni și regii focului Atar? Din cine anume, căci sunt 2 care pot da naștere Celui Unic: acel lup negru și tânăra lupoaică, una dintre gemenele-formă. Care din ei atunci?” Murmură Decuma înfrigurată.

„Ambii!” Spuse Morta, luându-și surorile prin surprindere. „Și tot ei sunt cei ce ne pot controla și pe noi.” Și, în clipa în care Morta închise ochii, imaginea grotei dispăru brusc.

***

„Încă nu s-a trezit,” murmură Fenrir înfrigurat, strângând mâna Samayei într-ale sale. „Sunt deja trei zile, tată. Când o să se trezească totuși?” Și Fenrir privi în sfârșit la Dike care stătea așezat lângă Samaya, atingându-i tinerei fruntea.

Erau ambii în cortul pe care Samaya și Bestla-l împărțeau, în același cort în care Samaya stătuse în acele trei zile de când își pierduse cunoștința în fața Grotei Siarilor. Dar, chiar dacă Dike fusese mai mereu lângă ea, n-o putu aduce în simțiri. Nici chiar puterea lui Island nu fu de ajutor, iar asta era deja ciudat. Tocmai de aceea și era Dike atât de îngrijorat și spuse într-un final: „nu știu, fiule, căci data trecută a fost puterea unei tinere vulpi. Acum vorbim de puterea lui Tenebre, care-i mult mai mare ca a acelei copile. Și, tocmai din această cauză i-am trimis vorbă părintelui Haos și i-am cerut ajutorul, căci… îmi dau seama că singuri n-o s-o putem face să-și vină în fire.”

„Dar, tată, ce dacă părintele Haos n-o să accepte?”

„Atunci va trebui să ne descurcăm singuri, Fenrir, chiar și dacă nu-s sigur că o vom putea întoarce iar pe drumul vieții. Dar trebuie să facem asta, căci atâta timp cât Samaya e adormită și puterea ta e limitată.”

„Pe mine nu asta mă neliniștește, că a mea putere e limitată, ci faptul că Samaya poate fi în pericol în acea lume de umbre. O lume care poate fi asemeni celei în care-a nimerit Sephir când șarpele Ian Gyar a atacat-o.”

„Și totuși, fiule, vorbim de două lumi diferite, căci ele au destine diferite. Și…,” tăcu însă când Arion intră în cort. Și, privindu-l doar cu coada ochiului, îl întrebă: „se întâmplă ceva, Arion?”

„Da, Maestre Dike,” spuse Arion, plecându-și ușor capul. „Oamenii mei au zărit-o pe Parca din nou pe Muntele Kyllini.”

Asta-l făcu pe Dike să sară brusc în picioare. Apoi, privind în ochii lui Arion, întrebă preocupat: „Parca? Iar în Grota Arkadia?”

„Da, maestre. Și nu doar ea a fost văzută pe Muntele Kyllini, ci și… Mama Pământ.”

„Gaea? Ești sigur că anume Gaea a fost pe munte?”

Preocuparea din glasul lui Dike-l alertă în cele din urmă pe Fenrir: „de ce ești așa mirat, tată? Se întâmplă ceva?”

De asta și-și privi Dike fiul în ochi: „da, ai dreptate, Fenrir, căci știi și tu că Gaea evită muntele Kyllini de când Ciclopii lui Shiman au părăsit muntele, căci îi fură din putere. Dar acum a fost anume pe acel munte. Înseamnă că ceva rău se întâmplă și probabil de asta și Samaya continuă adormită.”

„E posibil să fie din această cauză, maestre Dike,” interveni Arion. „Dar ce mă miră pe mine e că a fost văzută anume la intrarea în Grota Arkadia. Din câte știu Mama Natură nicicând n-a vizitat locul temniței celor trei Moirae.”

„Ba greșești acum, Arion,” spuse Dike gânditor. „Asta nu-i prima dată când Gaea vizitează acea grotă. S-a mai întâmplat odată, în urmă cu 13 ani când Samaya și copila ceea, Mayar, s-au luptat în Poiana Umbrelor. A fost atunci când Gaea a mers la Moirae și le-a distras atenția cât eu și Inlan Diar am readus-o pe Samaya în simțiri.”

Arion își luă câteva clipe de gândire. Apoi spuse brusc de parcă ar fi avut o revelație: „magia! A fost acea magie care-am văzut-o cu toții, cea cu unde albe și negre pe deasupra regatului Paṉi Makkaḷ, înainte ca să veniți la Palatul de Gheață. A fost atunci din cauza Mamei Pământ?”

„Așa e, Arion, căci anume puterea Gaeiei, luată de pe Muntele Kyllini, ne-a arătat calea spre locul în care-am readus-o pe Samaya atunci la viață.”

„Atunci? Crezi că-i o idee bună să încercăm iarăși acel truc, tată? Dacă o rugăm iar pe Mama Pământ să…”

„Ba nu, Fenrir. De data asta n-o să ne ajute la nimic puterea furată de la Moirae. De ce? Pentru că anume Tenebre a vrăjit-o pe Samaya, iar cu toții știm că Tenebre e într-un fel aliata celor trei Moirae. De aceea magia lor n-o să ajute, ci poate face mai mult rău. Dar nu asta mă preocupă pe mine, ci faptul că și Parca-i acolo. Asta înseamnă că…”

„Ceva se întâmplă și pe Muntele Fricii,” spuse Island, intrând în cort. „Simt o stranie senzație venind dinspre munte în ultimele zile. Acum înțeleg de ce.”

„Parca caută să fure putere de la Moirae. Dar nu înțeleg de ce și acest munte… ia stai: Ahi și Mayar! Cei doi tot pot fi implicați în asta. De aceea, Island, crezi că poți afla în ce-s implicați în ultima vreme?”

„N-ar fi o problemă. Totuși cred că toată această situație stranie are legătură cu căderea unui alt popor influent. De aceea cred că pe lângă culcușul lui Ahi ar trebui să mai vizităm un loc.”

„Care anume, unchiule Island?” Întrebă Fenrir, privindu-l adânc în ochi.

„Pământurile de Apus!” Spuse Island cu voce gravă. „Intră, copilă!” Strigă el și Yellen intră în cort, împreună cu Nathaniel. De asta și se mirară nespus cei din cort, căci nu se așteptară să-i vadă pe cei doi acolo. Dar mai mult îi mira atitudinea lui Island care părea să știe ceva ce ei nu știau. Dar tăcură când îl auziră pe Island adresându-i-se fetei: „hai, copilă, spune-le și lor ce mi-ai spus mie.”

Oarecum timidă, Yellen privi la Nathaniel de parcă i-ar fi cerut permisiunea. Iar când el o prinse de mână, ea privi la Dike și-i spuse cu încredere: „Parca! Ea nu-i doar pe Muntele Kyllini.”

„Ce vrei să spui cu asta, copila mea?” Întrebă Dike încurcat.

„Că… de fapt, maestre Dike, am văzut-o nu doar pe munte, căci… după cum probabil ți s-a spus… sunt o Yātrīkar, iar asta-mi dă puterea să văd anumite lucruri. De aceea probabil am văzut-o pe Titanida Sorții colindând străzile aurite ale unui mare oraș alb. Dar… ea nu era doar una, ci multe. Și, chiar de toți cred că-s identice, acele Parca văzute pe străzile acelui oraș, ele sunt de fapt diferite.”

Cuvintele lui Yellen îi făcură pe Fenrir și Arion să schimbe priviri. Dike însă privi la Island care spuse: „ți-i minte că ți-am spus cândva că Cronus și Uranus pun ceva la cale? Ei bine se pare că de asta era vorba: creând copii ale Parcăi prin lume încearcă să ne condamne pe toți la moarte.”

Dike privi apoi la Samaya. Și era cu adevărat îngrijorat când murmură: „ura, minciuna, trădarea, bunătatea, omenia, iubirea și tot restul sentimentelor de care e capabilă o ființă vie cu același chip al Parcăi.” Dintr-o dată însă, auzind un sunet de lemn trosnind sub limbile flăcărilor, undeva în afara cortului, Dike ieși și se apropie de rugul care începu să ardă, apărut în fața cortului de nicăieri. Și, privind de data asta flăcările, Titanul spuse: „și se pare că le-a reușit acelor avari de putere supremă, căci… când nimeni nu știe ce simte este de fapt o țintă ușoară pentru rău.”

„Și ai dreptate, Dike,” spuse Island apropiindu-se de el. „Chiar și așa nu putem face nimic. Totuși zic că ar fi o idee să trimitem pe cineva în Cūriyaṉiṉ Nakaram (Orașul Soarelui Apune). Cine știe, cu puțin noroc, putem afla ce pune la cale și Goyan.”

Dike-l privi îngrijorat: „crezi că și el e implicat?”

„Fără doar și poate. De asta zic să-i facem o vizită. Dar… pe cine să trimitem totuși?”

Tresări însă auzind glasul Bestlei: „ne ocupăm noi de asta, bunicule.” Și, privind spre stânga, o văzu apropiindu-se de cort împreună cu Sephir. „În patru va fi floare la ureche să aflăm ce pune acel rege nebun la cale.”

Auzind-o vorbind cu atâta încredere, Arion decise că-i timpul s-o tachineze puțin. De aceea și-i spuse: „în patru? Și, cine-ar fi alți doi? Umbra voastră?”

Bestla, deloc deranjată de comentariul lui, îi spuse zâmbind: „mă gândisem inițial la Fenrir și Nathaniel. Dar acum dacă stau să mă gândesc sunt genul de persoană care obosește ușor. De aceea n-ar fi rău s-avem un cal cu noi care să mă ducă în spate.”

Auzind remarca Bestlei, Arion strâmbă din nas. Apoi privi furios la Fenrir care-i șoptise la ureche: „șah-mat, calule! Nu ce, iar te-a învins o fată?”

„Limba nu vrei să ți-o ții după dinți?”

„De ce? E mai vesel așa. Și… ce zici, mergi cu noi sau te ascunzi printre nori?” După care-i făcu șmecher cu ochiul.

„De parcă aș avea încotro! Mai ales cu o invitație atât de amabilă din partea voastră.”

„Atunci e decis,” spuse Dike. „Ei merg în Orașul lui Goyan, iar noi, Island, mergem pe Munte. Vreau să văd ce fac Ahi și Mayar și să aflu de au și ei partea lor de vină în cele întâmplate cu Samaya. Între timp… Nathaniel și restul o să aibă grijă de fiica mea,” și Dike privi apoi la fața adormită a Samayei care părea să zâmbească.

Privind în aceeași direcție, Fenrir întrebă: „crezi că aude ce spunem, tată?”

„Dacă sincer nu știu, fiule. Cu adevărat nu știu.”

„Aude ea prea bine ce spuneți numai că nu poate răspunde,” auziră ei vocea Hestiei care luă formă din flăcările rugului lângă care erau.

Prezența ei însă-l miră pe Dike care întrebă: „Hestia, dar tu ce faci aici? Te știam pe Insula Lamar.”

„Și-am fost acolo până de curând. M-am întors însă la porunca părintelui Haos. El vrea să-i vorbească Samayei. Dar nu aici. De aceea o s-o iau cu mine în Cosmos.”

Extrem de mirat, Fenrir păși spre Hestia: „părintele Haos vrea să-i vorbească surorii mele în Cosmos? Despre ce anume?”

„Asta deja nu-ți pot spune, tinere lup, chiar dacă știu răspuns la această întrebare. Și… oricum, e ceva decis, iar noi nu ne putem opune, căci războiul cel mare se apropie, iar Samaya trebuie să știe se pare adevărul. Care însă… nici eu nu-l știu. Dar știu un lucru: de continuă adormită, în acea lume a umbrelor în care e acum, poate dispărea, iar asta să-i dea șansa lui Eris să scape din a ei închisoare.”

Dike însă se încruntă auzind cuvintele Hestiei, căci știa că ea-i la curent cu tot, dar nu le spunea și lor. Chiar și așa decise să n-o întrebe despre asta, căci Hestia se putea înfuria, iar faptul că se aflau în mijlocul pădurii putea răni copacii datorită flăcărilor ei. De aceea și-i spuse lui Fenrir: „ad-o aici pe Samaya.” Tânărul însă stătu locului. De asta și-i strigă Dike înfuriat: „n-asculți, Fenrir, iar asta deja nu-i bine. Ad-o încoace am zis, căci Samaya trebuie să meargă cu Hestia.”

„Atunci merg și eu cu ea!” Șopti Fenrir abia auzit. „Am promis atunci că n-o s-o mai las singură niciodată, atunci când s-a luptat cu cea de-a doua Samaya, și n-am de gând să-mi încalc cuvântul.”

„De data asta însă trebuie,” îi spuse Arion, care-i atinse umărul cu a sa palmă de gheață, făcându-l să se calmeze puțin, „căci nimeni nu se poate împotrivi Sorții și tu știi asta, Fenrir. De aceea ascultă mai bine de cei mai mari. Ei știu mai bine decât noi,” însă nici de data asta Fenrir nu se mișcă.

Din contră, părea să fie și mai încăpățânat ca mai înainte și asta se vedea în felul în care șuiera cuvintele printre dinți: „de-o aduc aici și-o las să plece singură e probabil să n-o mai văd niciodată. De aceea… nu pot face asta.”

„Atunci ai de gând s-o pierzi pentru vecie?” Strigă Hestia înfuriată și-a ei voce tunătoare făcu flăcările să crească în volum, iar copacii să se cutremure, simțind a lor suflare de foc apropiindu-se de ale lor trupuri de lemn. „Tu nu ești nimeni care să se opună sorții, la fel cum noi nu suntem cine să ne împotrivim poruncii Haosului. Așa că fă ce ți se poruncește și nu mă fă să înnebunesc, căci știi ce-mi pot puterile la mânie.”

Și, privind în ochii arzând în flăcări ai Hestiei, Fenrir făcu flăcări să apară în palmele sale. Apoi, scrâșnind din dinți, îi spuse Titanidei: „la fel cum știi și tu ce pot face eu când sunt înfuriat.” Și, dintr-o dată, se transformă în marele lup negru a cărui blană luă foc.

Această înfruntare dintre două bestii ce-aveau controlul focului făcu sufletele ambilor să clocotească. Dar, când erau pe cale să se arunce unul asupra altuia ca să se facă bucăți, cerul crăpă sub puterea fulgerelor, iar șuvoaie de apă fură aruncate asupra lor, stingând flăcările și luându-le din putere. De aceea și priviră furioși spre Sephir.

Văzându-și soția înfuriată, Fenrir se trase la adăpostul lui Arion. Și avea de ce, căci Sephir chiar arăta ca Muma Pădurii în acele clipe, cu ochii negri ca tăciunele ce scăpărau și cu părul vâlvoi în timp ce șuiera printre dinți: „copii prost crescuți ce nu vor să cedeze niciunul deși moartea ne pândește pe toți din umbră.”

Singura care părea să se distreze totuși văzând-o pe Sephir înfuriată fu Bestla, care, privind la lup, îi spuse: „eu în locul tău aș asculta-o, căci… de se înfurie Muma Pădurii atunci ai dat de dracu.” Tăcu însă când Sephir o privi furioasă.

Dike însă, văzând că gluma se îngroșa, întoarse spatele Hestiei și vru să intre în cort după Samaya. Se opri însă locului când Fenrir trecu pe lângă el, ud leoarcă, și murmurând rușinat: „o aduc eu!” Și, după câteva clipe, ieși din cort cu Samaya în brațe, pe care o puse în brațele Hestiei. Iar Titanida, După ce-o strânse pe Samaya în brațe, făcu flăcările să le înconjoare și dispărură secunde după aceea.

Și, în clipa în care rugul Hestiei dispăru, unul câte unul cei din fața cortului își căutară de treabă, căci deși erau cu toții îngrijorați pentru Samaya, trebuiau totuși să facă ceva și pentru siguranța lor. Doar Fenrir și Sephir rămaseră locului: el privind spre locul unde fusese rugul mai înainte, iar Sephir la soțul ei.

Astfel și-i prinse noaptea, în aceeași poziție. Dar când brațele lui Sephir se încolăciră în jurul lui și apoi ea-și lipi capul de spatele lui, Fenrir își veni în sfârșit în fire. N-o privi însă, ci doar ascultă șoapta ei în tăcere: „știi, Fenrir, nu-i chiar atât de înfricoșător cum pare, acolo, în Cosmos.”

„Și tu de unde știi asta? Ai fost acolo?” Întrebă Fenrir, atingându-i brațele.

„Ba nu. Dar totuși: norii încărcați cu ploaie și vânturile își iau puterea din Cosmos. De aceea și știu asta, căci ca să-i controlez trebuie să știu a lor istorie. Și… am văzut Cosmosul. Doar odată, când eram copil, chiar dacă n-am fost acolo. E o poveste lungă însă asta, o poveste pe care am să ți-o povestesc cândva când o să avem mai mult timp. Acum… nu-i totuși momentul potrivit.” După care ea-și culcă capul iar pe spatele lui și închise ochii. La fel îi închise și Fenrir, ascultând în doi șoapta greierilor prin al lor cântec, un cric-cric melodios ce înconjura pădurea, făcând tremurul copacilor să se simtă atât de plăcut, semn că natura se pregătea deja de culcare.